din “Predici la duminici ÅŸi sărbătoriâ€
Cuvânt la Înălţarea Domnului
„Deci, Domnul Iisus, după ce a grăit cu ei, S-a înălÅ£at la cer ÅŸi a ÅŸezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19)
Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaş al oamenilor, ci pentru că robul era uşuratic la minte; nu pentru că Stăpânul era aspru, ci pentru că robul era nemulţumit.
Voieşti să ştii cum noi am întărâtat asupra noastră pe acest Domn plin de dragoste şi de prietenie? Este neapărat trebuitor să cunoaştem fondul vrăjmăşiei de mai înainte, pentru ca atunci când vedem că noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu, iarăşi am fost cinstiţi, să ne minunăm de dragostea Aceluia. Şi să nu credeţi că acea schimbare s-ar fi făcut în urma propriilor noastre merite, ci mai vârtos să nu încetaţi a recunoaşte mărimea harului dumnezeiesc şi de-a pururea să mulţumiţi Lui pentru mărimea darurilor Sale.
AÅŸadar, voieÅŸti să ÅŸtii cum am întărâtat asupra noastră pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a întocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotărâse odinioară a stârpi tot neamul nostru, ÅŸi aÅŸa de tare Se mâniase asupra oamenilor, încât voia să-i stârpească împreună cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele ÅŸi cu tot pământul. El chiar spusese: „Voi pierde de peste tot pământul pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc ÅŸi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea în sine ura El, ci răutatea ei.
Şi noi, care păream nevrednici de pământ, astăzi ne-am înălţat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pământ, ne-am înălţat la împărăţia cea de sus şi am trecut peste ceruri şi am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; şi acea natură, care fusese alungată din rai de către heruvimi, astăzi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a săvârşit această mare minune? Cum ne-am ridicat noi la această înălţime, noi care am mâniat pe Domnul şi nu păream vrednici nici de pământ? Cum s-a înlăturat acel război? Cum s-a îmblânzit acea mânie? Cum? Căci aceasta este de mirare, că nu noi, ci El, Care cu dreptate Se mâniase pe noi, ne-a chemat la pace şi a întemeiat pacea. Cum, El a fost atacat şi El cheamă la pace? Negreşit, căci El este Dumnezeu şi de aceea ne cheamă pe noi, ca un Părinte plin de dragoste.
Să vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul păcii este Fiul Aceluia Care ne cheamă la pace; nu un om, sau înger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci însuÅŸi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Åži ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci când doi sunt învrăjbiÅ£i se pune între dânÅŸii un al treilea ÅŸi potoleÅŸte mânia unuia ÅŸi a altuia, aÅŸa a făcut ÅŸi Hristos. Dumnezeu Se mâniase pe noi, ÅŸi noi ne abătusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit între noi ÅŸi a împăcat amândouă părÅ£ile. Dar cum S-a făcut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatăl, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei învrăjbite cu Dumnezeu – ocara.
VoieÅŸti să ÅŸtii cum le-a luat pe amândouă asupra Sa? „Hristos, ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Acum vezi că El a răbdat pedeapsa cea pusă din partea lui Dumnezeu? Dar iată cum a luat asupra Sa ÅŸi ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea” (Psalmul 68, 11). AÅŸa a ridicat El vrăjmăşia ÅŸi n-a încetat a face ÅŸi a suferi toate, până ce iarăşi a împăcat cu Dumnezeu pe vrăjmaÅŸul lui Dumnezeu. Åži ziua de astăzi este pricina acestor bunătăţi.
El a luat pârga naturii noastre (adică natura omenească în a ei desăvârÅŸire) ÅŸi a dat-o iarăşi Tatălui, făcând ca un lucrător de pământ care aduce lui Dumnezeu pârga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu să binecuvânteze tot câmpul. El a adus Tatălui pârga naturii omeneÅŸti, ÅŸi Tatăl a admirat jertfa, ÅŸi pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, ÅŸi pentru însăşi curăţia jertfei. AÅŸa că Tatăl a luat-o cu mâinile Sale ÅŸi a pus-o lângă Sine, zicând: „Şezi de-a dreapta Mea” (Psalmul 109, 1).
Dar cărei naturi a grăit Dumnezeu? Către natura cea omenească, ori către natura cea dumnezeiască a lui Hristos? Arătat este că aceleia căreia îi spusese odinioară: „Pământ eÅŸti ÅŸi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).
Nu era destul că natura omenească, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul că ea a ajuns în lăcaşul îngerilor? Nu era, oare, această cinste negrăită? Însă ea a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit până ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteşte cât de jos stătea înainte natura omenească şi cât de sus s-a ridicat! Nu se putea să cadă mai jos decât căzuse omenirea, şi nici mai sus nu putea a se ridica decât a ridicat-o Hristos. Căci natura omenească prin Hristos s-a ridicat la cer. Şi ce însuşiri avea această natură mai înainte?
Eu mă opresc bucuros la înjosirea naturii noastre, pentru ca să recunosc mai bine uimitoarea ei înălÅ£are, prin bunătatea Domnului. Noi eram pulbere ÅŸi cenuşă. Dar cel puÅ£in aceasta nu era urmare a vinovăţiei noastre, ci din cauza slăbiciunii naturii noastre, că oamenii se făcuseră mai fără de minte decât dobitoacele, după cum zice ÅŸi psalmistul: „Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte ÅŸi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). A se asemăna cu dobitoacele cele fără de minte înseamnă a fi încă mai înjosit decât ele. Adică, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinţă înzestrată cu minte a se pogorî până la lipsirea de minte, aici este vinovăţia voinÅ£ei. AÅŸadar, oamenii au căzut mai jos decât dobitoacele, s-au făcut mai nemulÅ£umitori, mai nebuni, mai vârtoÅŸi, mai înjosiÅ£i, mai nesimÅ£itori decât pietrele.
Ce trebuie să zic? Cum să mă exprim? Această nevrednică omenire, cea mai fără de minte decât toate, s-a ridicat astăzi peste toate. Astăzi îngerii au văzut ceea ce de mult doreau să vadă. Astăzi arhanghelii privesc cele pe care de mult aşteptau să le vadă. Ei au văzut natura noastră strălucind de pe Tronul cel împărătesc, strălucind în slava şi frumuseţea cea nemuritoare. Căci acum, când natura omenească i-a covârşit cu cinstea, ei totuşi se bucură, aşa cum mai înainte jeleau înjosirea noastră. Deşi heruvimii alungaseră omenirea din rai, totuşi jeleau soarta ei.
Dacă oamenii simt compătimire pentru alţii, cu atât mai mult îngerii au simţit compătimire pentru noi, căci ei sunt mai plini de iubire decât oamenii. De aceea se arată îngerii pretutindeni unde se vorbeşte despre reînălţarea omenirii, atât la Naşterea lui Hristos, cât şi la învierea Sa din mormânt.
Astăzi, la ÃŽnălÅ£area Mântuitorului la cer, iată ce se zice în istoria Apostolilor despre îngeri: „… doi bărbaÅ£i au stat înaintea lor în haine albe, care au ÅŸi zis: BărbaÅ£i galileeni, ce staÅ£i căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălÅ£at de la voi la cer, aÅŸa va veni, precum L-aÅ£i văzut mergând la cer” (Fapte l, 10-l1).
Ascultaţi acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei aşa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu văzuseră ei înşişi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul că S-a înălţat înaintea ochilor lor? (Fapte l, 9). Pentru ce, oare, s-au înfăţişat atunci îngerii şi le-au spus că El S-a înălţat la cer? Pentru două pricini:
ÃŽntâi, fiindcă ucenicii erau întristaÅ£i pentru despărÅ£irea de Hristos. Cum că ei în adevăr erau triÅŸti, aflăm din cuvintele Domnului: „Nimeni dintre voi nu mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră” (Ioan 16, 5-6).
Când noi ne despărÅ£im de prieteni ÅŸi de rude, ne pare rău. Cum ar fi putut acum ucenicii să nu jelească ÅŸi să nu simtă durerea, când vedeau că se desparte de dânÅŸii Izbăvitorul lor, Dascălul ÅŸi Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel blând ÅŸi bun? De aceea li s-au arătat îngerii; ei trebuiau să aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dânÅŸii, prin făgăduinÅ£a revenirii Lui. „Acest Iisus, care S-a înălÅ£at de la voi la cer, aÅŸa va veni, precum L-aÅ£i văzut mergând la cer”. Vă pare rău că El se ia de la voi, însă nu vă întristaÅ£i, El iarăşi va veni. Aceasta este întâia pricină a arătării îngerilor.
Pentru a doua pricină, nu mai mică decât prima, îngerul a adăugat: „El S-a înălÅ£at”, adică S-a înălÅ£at, S-a ridicat la cer. DistanÅ£a era prea mare ÅŸi ochii omeneÅŸti nu puteau să privească trupul ce se înălÅ£a până a ajuns la cer. Precum o pasăre, care se ridică la înălÅ£ime, se ascunde tot mai mult de ochii noÅŸtri, aÅŸa ÅŸi trupul lui Hristos, cu cât mai sus se ridica, cu atât mai mult se depărta de ochii ucenicilor, fiindcă slăbiciunea vederii nu putea să urmărească lungimea distanÅ£ei. De aceea s-au înfăţiÅŸat îngerii, spre a încredinÅ£a pe ucenici despre înălÅ£area Sa la cer, ca ei să nu creadă că El a fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, iar Iisus ca Domn; Ilie cu o căruţă de foc, Iisus a fost luat de un nor, căci ÅŸi Tatăl, precum zice Isaia, „sade pe nor” (Isaia 19, 1). Ilie, la înălÅ£area sa, a slobozit cojocul său asupra ucenicului său Elisei; dar Iisus, după ce S-a înălÅ£at, a făcut să se pogoare asupra ucenicilor Săi darurile Harului ÅŸi a făcut nu numai un prooroc, ci mii de prooroci, care au fost cu mult mai mari ÅŸi mai slăviÅ£i decât Elisei.
AÅŸadar, iubiÅ£ilor, să priveghem ÅŸi să îndreptăm ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: „însuÅŸi Domnul întru poruncă, la glasul arhanghelului, Se va pogorî din cer, ÅŸi cei morÅ£i întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiÅ£i împreună cu ei în nori, întru întâmpinarea Domnului” (I Tesaloniceni 4, 16-17). ÃŽnsă nu toÅ£i. Ascultă ce zice Hristos: „Atunci vor fi două măcinând la moară, una se va lua, alta se va lăsa; în noaptea aceea vor fi doi într-un pat, unul se va lua, altul se va lăsa” (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce înseamnă aceste vorbe neînÅ£elese? Cele de la moară sunt săracii ÅŸi chinuiÅ£ii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare să macine făină în râşniţă), cei din pat sunt bogaÅ£ii, care au ÅŸi comoditate, ÅŸi prisosinţă. Domnul voieÅŸte aÅŸadar să spună că atât dintre săraci, cât ÅŸi dintre bogaÅ£i, numai unii se vor mântui, alÅ£ii însă vor pieri. DrepÅ£ii vor fi răpiÅ£i în nori, spre întâmpinarea Domnului, iar păcătoÅŸii vor fi lăsaÅ£i ÅŸi daÅ£i osândei.
Când un rege vizitează o cetate, obişnuiesc a ieşi înaintea lui cei ce îi sunt favoriţi; iar criminalii se ţin în cetate, spre a aştepta pedeapsa lor. Tot aşa va fi când Domnul va veni la judecată. Vom fi, oare, şi noi atunci duşi spre întâmpinarea Lui? Ah, eu cunosc păcatele mele şi nevrednicia mea!
Deci, să nu se laude bogatul întru bogăţia sa şi săracul să nu se creadă mizerabil şi nenorocit. Mai vârtos fericit, şi sigur fericit, şi de trei ori fericit este cel care se va arăta vrednic în ziua aceea a ieşi întru întâmpinarea Domnului, de ar fi el şi cel mai sărac decât toţi. Iar noi, păcătoşii, să ne tânguim pe noi înşine, şi nu numai să ne tânguim, dar să ne îmbunătăţim, să ne schimbăm, pentru ca toţi să primim cu vrednicie pe împăratul îngerilor şi să putem gusta acea sfântă fericire întru Hristos Domnul nostru, Care fie proslăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.