Sari la conținut

Cuvânt la Naşterea Mântuitorului

din “Omilii si cuvantari”

CUVÂNT LA ZIUA NAŞTERII MÂNTUITORULUI
NOSTRU IISUS HRISTOS, CARE ÎNCÂ PÂNĂ
ATUNCI NU ERA ARÄ‚TATÄ‚, IAR CU PUÅ¢INI ANI
MAI ÃŽNAINTE SE FÄ‚CUSE CUNOSCUTÄ‚ DE OARECARE
CE VENISE ÅžI VESTISE DE LA APUS

Cele ce Patriarhii le plămădeau de demult, Proorocii le spuneau de mai înainte şi Drepţii doreau să le vadă (Mt. 13, 17), acestea s-au împlinit şi au luat sfârşit astăzi. Şi Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a petrecut împreună cu oameni (Varuh 3, 38). Să ne bucurăm dar şi să ne veselim, iubiţilor, căci dacă Ioan fiind în pântecele maicii sale a săltat când Maria a mers la Elisabeta, cu mult mai mult noi trebuie să săltăm, să ne veselim, să ne minunăm şi să ne înspăimântăm de mărimea iconomiei care covârşeşte toată mintea, nu pe Maria văzând, ci pe Însuşi Mântuitorul nostru. Gândiţi-vă ce lucrare mare este a vedea soarele pogorându-se din cer, alergând pe pământ şi slobozind către toţi razele sale. Şi dacă s-ar fi întâmplat acestea la luminătorul cel simţitor pe toţi i-ar fi înspăimântat din cei care ar fi văzut, gândeşte-te acum ce lucru mare este a vedea Soarele Dreptăţii slobozind din trupul nostru razele Sale şi luminând sufletele noastre.

Demult doream să văd ziua aceasta, şi nu singur s-o văd, ci împreună cu atâta mulţime. Şi totdeauna mă rugam aşa să ni se umple priveliştea noastră, precum o vedem acum plină. Deci aceasta s-a plinit şi a luat sfârşit.

Nu sunt încă zece ani de când ni s-a făcut cunoscută ziua aceasta. Dar însă, ca şi cum ne-ar fi fost predată de demult, de mulţi ani, aşa a înflorit prin osârdia voastră. Pentru aceasta nu va greşi nimeni numind-o împreună şi nouă şi veche. Nouă pentru că de curând ni s-a făcut cunoscută, iar veche şi de demult pentru că degrab s-a făcut vârstnică ca cele vechi şi a ajuns la aceiaşi măsură a vârstei cu acelea, precum răsadurile cele viteze şi de soi bun. Căci acelea îndată ce se pun în pământ, cresc curând la mare înălţime şi se încarcă de roade ; aşa şi aceasta fiind cunoscută de demult la cei ce locuiau în partea Apusului, dar aducându-se la noi, a crescut aşa de repede în puţini ani şi a adus atâta roadă, care este cu putinţă a se vedea, căci curţile noastre bisericeşti sunt pline şi toată Biserica este strâmtorată de mulţimea celor ce s-au adunat. Deci răsplătirea cea vrednică a osârdiei cei multe să o nădăjduiţi şi să o aşteptaţi de la Hristos, Cel ce S-a născut astăzi cu trup.

Căci Acela vă va răsplăti vouă negreşit pentru sârguinţa aceasta. Iar dragostea şi osârdia pentru ziua asta să o nădăjduiţi şi să o aşteptaţi de la Hristos, Cel ce S-a născut. Şi dacă şi de la noi robii cei împreună cu voi trebuie să se aducă ceva, vom aduce cele după putere, dar mai bine zis cele ce darul lui Dumnezeu ne va da a grăi pentru folosul vostru.

Deci ce poftiÅ£i să auziÅ£i astăzi ? Ce altceva fără numai cele despre ziua aceasta. Căci ÅŸtiu bine că mulÅ£i ÅŸi până acum dispută între ei, unii prihănind, iar alÅ£ii apărând. Åži multă vorbă se face pretutindeni pentru ziua aceasta. Unii cârtind că este nouă ÅŸi de curând adusă, iar alÅ£ii, ca apărare, zicând că este veche ÅŸi de demult, fiindcă proorocii cu mult mai înainte au grăit despre naÅŸterea Lui, ÅŸi din început s-a făcut arătată ÅŸi vestită la cei ce locuiesc din Tarcia până la Gadira. Åži dacă fiind puÅ£in cunoscută a dobândit atâta dragoste din partea voastră, de ce se va face mai cunoscută, dovedit este că mult mai multă osârdie vă va prilejui. Fiindcă luminarea ÅŸi descoperirea adusă de învăţătura aceasta, va lucra în voi mai multă dragoste ÅŸi osârdie către ea. Deci am să zic trei dovezi prin care negreÅŸit vom cunoaÅŸte că aceasta este vremea în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu – Cuvântul.

Åži din aceste trei prima dovadă este că aÅŸa degrab s-a vestit pretutindeni, înflorind ÅŸi sporind la atâta înălÅ£ime praznicul. Åži ceea ce Gamaliil zicea despre propovăduire : „Că de va fi de la oameni… se va risipi. Iar de este de la Dumnezeu, nu veÅ£i putea să o risipiÅ£i, ca nu cumva ÅŸi luptători de Dumnezeu să vă aflaÅ£i” (F. Ap. 5, 38 – 39). Aceasta ÅŸi eu voi zice cu îndrăzneală despre ziua aceasta. Că de vreme ce este de la Dumnezeu, nu numai că nu s-a risipit, ci sporeÅŸte în fiecare an ÅŸi se face mai strălucită, fiindcă propvăduirea ei a cuprins toată lumea în puÅ£ini ani, cu toate că cei ce o purtau pretutindeni erau făcători de corturi, pescari, necărturari ÅŸi simpli. Dar cu nimic n-a vătămat-o simplitatea slujitorilor, căci puterea Celui ce Se propovăduia mergea mai înainte ÅŸi ridica împiedicările, dovedindu-Åži puterea Sa.

Iar dacă vreunul din cei ce se împotrivesc nu se împacă cu cele ce s-au zis, vom spune ÅŸi a doua dovadă. Dar care este aceasta ? Aceea că se află scrisă în Evanghelii. Căci zice evanghelistul: „În zilele acelea a ieÅŸit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Åži se ducea toÅ£i să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Åži s-a suit ÅŸi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeÅŸte Betleem, pentru că el era din casa ÅŸi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, ÅŸi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut ÅŸi L-a înfăşat ÅŸi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de oaspeÅ£i” (Lc. 2, 1 – 7). Din acestea este arătat că S-a născut în vremea celei dintâi înscrieri. Åži este cu putinţă să se citească codicele cele vechi, care se păstrează la Roma, de cel ce voieÅŸte să ÅŸtie cu dinadinsul ÅŸi să cunoască vremea înscrierii.

Dar ce ne priveşte pe noi aceasta, care nu suntem de acolo şi nici nu ne-am dus vreodată ? Ascultă şi nu fii necredincios, căci de la cei ce ştiu aceasta bine şi locuiesc în cetatea aceea am luat data zilei. Fiindcă cei ce petrec acolo săvârşind-o de demult şi din predanie veche, ne-au trimis acum înştiinţare despre ea. Încă şi evanghelistul a însemnat vremea aceea nu fără rost, ci ca sa ne facă cunoscută şi vădită şi ziua aceea şi iconomia lui Dumnezeu. Căci August nu de la sine a dat atunci porunca aceea, ci Dumnezeu mişcând sufletul lui a făcut aceasta, ca, fără voia lui, să slujească venirii Celui întâi Născut.

Dar poate zici : Ce folosesc acestea la această iconomie ? Nu este mică (dovada) nici întâmplătoare, iubitule, ci foarte mare şi una din cele mai de nevoie şi care se caută cu osârdie. Dar care este aceasta ?

Galileea este o latură oarecare în Palestina, iar Nazaret o cetate a Galileii. Iar Iudeea este o altă latură, numindu-se aÅŸa după cei ce locuiesc acolo ÅŸi Betleemul este o cetate a Iudeii. Pe Hristos toÅ£i proorocii ÃŽl vestea de mai înainte că nu din Nazaret, ci din Betleem va să vină ÅŸi acolo Se va naÅŸte, căci aÅŸa este scris : „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eÅŸti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieÅŸi Conducătorul care va paÅŸte pe poporul Meu Israel” (Mt. 2, 6). Åži iudeii cei de atunci fiind întrebaÅ£i de Irod unde se va naÅŸte Hristos, i-au zis această mărturie. La fel ÅŸi Natanail a răspuns lui Filip, când zicea: „Am aflat pe Iisus… din Nazaret”; „Din Nazret poate fi ceva bun” ? Despre care a zis Hristos : „Iată israelitean întru care nu este vicleÅŸug” (In. 1, 45, 46, 47). Dar pentru care pricină l-a lăudat ? Pentru că nu s-a mulÅ£umit cu vestirea lui Filip ? El ÅŸtia cu siguranţă că Hristos trebuia să se nască nu în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea ÅŸi în Betleem; lucru ce s-a ÅŸi petrecut. Deci de vreme ce Filip nu ÅŸtia acestea, Natanail, ca cel ce ÅŸtia Legea, i-a răspuns cele arătate în proorocia de mai sus, ÅŸtiind că Hristos nu va veni din Nazaret. De aceeaÅŸi Hristos zice despre el: „Iată israelitean întru care nu este vicleÅŸug”. Dar ÅŸi unii dintre iudei ziceau către Nicodim: „Cercetează ÅŸi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (In. 7, 52); ÅŸi iarăşi în altă parte: Oare (nu va veni) din cetatea Betleem, unde a fost David ? (Ibid. 42). Åži toÅ£i erau convinÅŸi că negreÅŸit de acolo trebuie să vie EI, iar nu din Galileea.

Iosif ÅŸi Maria fiind cetăţeni ai Betleemului l-au lăsat după o vreme ÅŸi s-au aÅŸezat în Nazaret ÅŸi acolo petreceau. Åži multe astfel de mutări se întâmplă la mulÅ£i oameni, care-ÅŸi lasă cetăţile în care s-au născut ÅŸi petrec în altele. Åži fiindcă trebuia ca Hristos să Se nască în Betleem, a ieÅŸit această poruncă, care fără voia lor îi împingea la cetatea aceea, Dumnezeu aÅŸa iconomisind. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în Å£ara sa, îi silea să se ridice de acolo, din Nazaret, ÅŸi să vie în Betleem să se înscrie. Åži acest lucru însemnându-l evanghelistul, zice: „Şi s-a suit ÅŸi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeÅŸte Betleem, pentru că el era din casa ÅŸi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată” (Lc. 2, 4 – 5).

Ai văzut, iubitule, economia lui Dumnezeu, care ÅŸi prin cei necredincioÅŸi ÅŸi prin cei credincioÅŸi rânduieÅŸte cele ce privesc pe El ? Ca ÅŸi cei străini de dreapta credinţă să cunoască tăria ÅŸi puterea Lui. Steaua aducea pe magii de la răsărit, iar Legea o trăgea pe Maria la patria cea vestită de prooroci. De aici ne este dovedit că ÅŸi Fecioara este din neamul lui David. Åži fiindcă era din Betleem, dovedit este că era ÅŸi din casa ÅŸi neamul lui David. Acestea le-a arătat ÅŸi mai sus evanghelistul, prin cele zise : ,,Åži s-a suit ÅŸi Iosif: din Galileea (cu Maria), pentru că el era din casa ÅŸi neamul lui David”.

Åži fiindcă lui Iosif i s-a arătat neamul, iar pe strămoÅŸii acesteia (Mariei) nimeni nu i-a înÅŸirat aÅŸa, precum pe ai aceluia, ÅŸi ca să nu te îndoieÅŸti ÅŸi să zici : De unde este arătat că ÅŸi ea se trage din neamul lui David, ascultă : „Iar în a ÅŸasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David” (Lc. 1, 26 – 27). Cuvintele „din casa lui David”, trebuie să înÅ£elegem că s-au zis despre Fecioara.

Deci Legea şi porunca aceea i-a suit pe amândoi în Betleem. Şi îndată ce au călcat ei în cetate, Iisus S-a şi născut şi a fost culcat în iesle, fiindcă venind mulţi din toate părţile, au ocupat locurile făcând multă strâmtorare. De aceea tot acolo şi magii i s-au închinat.

Dar ca să vă aduc o dovadă mai luminată şi mai cunoscută, ridicaţi-vă, rogu-vă, mintea împreunăm cu mine, căci voiesc să pornesc o istorisire lungă şi să citesc legi vechi, ca din toate părţile să vi se facă cuvântul mai luminat.

La iudei era o lege veche. Dar mai bine să suim cuvântul mai sus. Când Dumnezeu a izbăvit poporul evreiesc de tulburările egipteneşti şi de tirania lui Faraon, văzându-i că încă mai au rămăşiţe ale păgânătăţii şi erau plecaţi la lucrurile cele smintite, minunându-se de mărimea şi frumuseţea templelor, a poruncit ca să li se zidească lor un templu, care să întreacă toate templele de pe pământ nu numai cu scumpetea lucrurilor şi cu multa felurime a meşteşugului lor, ci şi prin forma zidirii. Şi precum un tată iubitor de fii, după multă vreme, luând pe fiul său, care a petrecut cu oameni spurcaţi, stricaţi şi desfrânaţi, îndulcindu-se de multă dezmierdare, îl pune cu cinste în mai multă îndestulare, ca nu, strâmtorându-se, să-şi aducă aminte de cele de mai înainte şi să le poftească ; aşa şi Dumnezeu, văzând pe iudei că erau plecaţi la lucrurile cele simţite, face şi în acestea un lucru covârşitor, ca niciodată să nu le mai vină dorinţa de Egipt şi de lucrurile egiptenilor. Şi face templul după chipul lumii acesteia întregi, adică şi a celei simţite şi a celei înţelegătoare. Şi precum între pământ şi cer tăria aceasta este despărţitoare, aşa a poruncit să se facă şi acela. Că despărţind templul în două şi punând catapeteasmă la mijloc, a îngăduit ca partea cea dinafară catapetesmei să fie umblată de toţi, iar cea dinăuntru umblată şi văzută numai de arhiereu.

Åži cum că acestea nu sunt înÅ£elegerile noastre ÅŸi că templul s-a făcut cu adevărat după chipul lumii întregi, ascultă ce zice Pavel despre Hristos, Care S-a suit în cer : „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini  -  închipuirea celei adevărate” (Evr. 9, 24), arătând că cele de aici sunt închipuiri ale celor adevărate. Iar cum că ÅŸi catapeteasma despărÅ£ea Sfânta Sfintelor de sfânta cea dinafară, precum văzduhul acesta desparte pe cele ce sunt mai presus de el de toate acestea ce sunt la noi, ascultă cum ÅŸi aceasta a însemnat-o Pavel, numind văzduhul acesta catapeteasmă. Căci după ce a zis despre nădejde, pe care o avem ca pe o ancoră tare a sufletului, a adus : „…intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noii ca înainte mergător” (Idem. 6, 19 -  20). Vezi cum a numit văzduhul catapeteasma ?

Afară de catapeteasmă era sfeÅŸnicul ÅŸi jertfelnicul de aramă, care primea jertfele ÅŸi arderile de tot. Iar înlăuntrul catapetesmei era sicriul ferecat peste tot cu aur, care avea tabelele Legii ÅŸi năstrapa cea de aur, toiagul lui Aaron ce odrăslise ÅŸi jertfelnic de aur nu pentru jertfe, nici pentru arderi de tot, ci numai pentru tămâie. Åži în cele dinafară era îngăduit tuturor să umble, iar în cele dinlăuntru numai arhiereului. Ei despre acestea voi aduce mărturie de la Pavel, care zice : „E adevărat că ÅŸi cel vechi avea orânduiri pentru slujba dumnezeiască ÅŸi un altar pământesc” (Evr. 9, 1). Iar altar pământesc numeÅŸte cortul cel de afară, pentru că în el era îngăduit să intre toată lumea. ÃŽntru care are sfeÅŸnicul ÅŸi masa ÅŸi punerea înainte a pâinilor. Iar după a doua catapeteasmă era partea care se chema Sfânta Sfintelor, care avea cădelniÅ£a de aur ÅŸi sicriul Legii ferecat peste tot cu aur, întru care era năstrapa cea de aur ce avea mană, toiagul lui Aaron ce odrăslise ÅŸi Tablele Legii. Åži pe deasupra erau heruvimi slavei, care umbreau altarul. Åži acestea fiind întocmite aÅŸa, în cortul cel dintâi totdeauna intrau preoÅ£ii când făceau slujbele, iar în cel de-al doilea, o dată în an singur arhiereul, nu fără de sânge, pe care îl aduce pentru sine ÅŸi pentru neputinÅ£ele poporului (Idem. 9, 2 – 7).

Vezi că numai singur arhiereul ÅŸi o dată în an ? Dar poate vei zice : „Ce legătură au acestea cu ziua despre care vorbim ?”. AÅŸteptaÅ£i puÅ£in ÅŸi nu vă tulburaÅ£i. Căci de sus de la început săpăm izvorul ÅŸi ne sârguim să venim către vărsare, ca să vi se facă toate arătate cu lesnire. Åži mai ales ca să nu fie cuvântul întunecat ÅŸi nelămurit ÅŸi să vă facă pe voi să slăbiÅ£i din pricina lungimii celor pe se grăiesc, vă voi spune pentru ce le-am pornit pe toate acestea. Åži care este pricina ?

Când Elisabeta avea în pântece pe Ioan de şase luni, atunci a zămislit Maria. Deci de vom cunoaşte care este luna aceea, a şasea, vom cunoaşte şi când a început Maria a zămisli. Apoi, cunoscând când a început a zămisli, vom cunoaşte şi când a născut, numărând nouă luni de la zămislire. Dar de unde vom cunoaşte care era luna a şasea de când purta în pântece Elisabeta ? Dacă vom cunoaşte care era luna în care a zămislit. Dar de unde vom cunoaşte luna în care a zămislit ? Dacă vom cunoaşte în ce vreme i s-a binevestit lui Zaharia, bărbatului ei. Şi aceasta de unde ne va fi cunoscută nouă ? Din Dumnezeieştile Scripturi. Căci Sfânta Evanghelie zice: Că Zaharia fiind înăuntru în Sfânta Sfintelor, îngerul i-a binevestit şi i-a zis despre naşterea lui Ioan (Lc. 1, 9, 11, 21). Deci de se va dovedi luminat din Scripturi că arhiereul o dată intra în Sfânta Sfintelor, şi în care lună a anului  intra el, arătată va fi şi vremea în care i s-a binevestit. Şi făcându-se aceasta arătată şi începutul zămislirii va fi cunoscut tuturor.

Deci cum că arhiereul intra numai odată în an a arătat ÅŸi Pavel. Dar ÅŸi Moisi arată acest lucru, zăcând : „Şi a grăit Domnul către Moisi, zicând : GrăieÅŸte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în cel sfânt, mai înainte de catapeteasma cea din faÅ£a milostivitorului, care este pe sicriul mărturiei, ca să nu moară” (Lev. 16, 2). Åži iarăşi : „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage întru cele sfinte, până când va ieÅŸi ; ÅŸi se va ruga pentru sine ÅŸi pentru casa sa ÅŸi pentru toată adunarea fililor lui Israel. Åži se va ruga la jertfelnicul cel dinaintea Domnului” (Ibid. 17 -  18). Deci cum că nu intra el totdeauna în Sfânta Sfintelor ÅŸi nici când era el înăuntru nu era cu putinţă să intre cineva, ci afară de catapeteasmă să stea, dovedite sunt din cele de mai sus. Dar păstraÅ£i-le pe acestea cu dinadinsul, căci a rămas să arăt care era vremea în care intra în Sfânta Sfintelor. Dar de unde se arată aceasta ? Din aceiaÅŸi Carte (Levitic), care zice aÅŸa : „În luna a ÅŸaptea, în zece ale lunii, să vă smeriÅ£i sufletele voastre ÅŸi nici un lucru să nu faceÅ£i în ea, nici băştinaÅŸul, nici străinul care este la voi. Că în ziua aceasta se face rugăciune pentru voi, ca să vă curăţiÅ£i de toate păcatele voastre ; înaintea Domnului vă veÅ£i curaÅ£i. Aceasta va fi sâmbăta sâmbetelor, odihnă vă va fi aceasta vouă ÅŸi veÅ£i smeri sufletele voastre. Åži se va ruga preotul pe care-l vor unge ÅŸi ale cărui mâini le vor sfinÅ£i ca să preoÅ£ească după tatăl lui ; ÅŸi se va îmbrăca cu haina cea de in, cu haina cea sfântă ÅŸi va curaÅ£i Sfânta Sfintelor, ÅŸi cortul mărturiei ÅŸi altarul le va curaÅ£i. Åži se va ruga pentru preoÅ£i ÅŸi pentru toată adunarea. Aceasta va fi vouă lege neschimbată, ca să vă rugaÅ£i pentru fiii lui Israel, pentru toate păcatele lor ; odată în an se va face, precum a poruncit Domnul lui Moise” (Ibid. 29 – 34).

Deci despre vremea facerii Cortului se vorbeÅŸte aici, căci atunci intra arhiereul, lucru care s-a arătat „odată în an se va face”. Deci dacă în vremea facerii Cortului intra arhiereul singur în Sfânta Sfintelor, veniÅ£i dar să arătăm că tot în vremea aceea s-a arătat îngerul lui Zaharia când era în ea ÅŸi tămâia. Dar nimic nu ne împiedică să auzim chiar cuvintele Evangheliei, care zic : „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia… iar femeia sa era din fiicele lui Aaron ÅŸi se numea Elisabeta… Åži pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieÅŸit la sorÅ£i, după obiceiul preoÅ£iei, să tămâieze intrând în Templul Domnului. Iar toată mulÅ£imea poporului, în ceasul tămâierii, era afară ÅŸi se ruga”.

Adu-Å£i aminte, iubitule, de mărturia aceea, care zice : „Nici un om nu va fi în Cortul mărturiei când va merge el să se roage întru cele sfinte, până când va ieÅŸi”. „Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând  de-a dreapta altarului tămâierii”. Nu a zis „altarul jertfelor”, ci „altarul tămâierii”. Pentru că altarul jertfelor ÅŸi al arderilor de tot era cel de afară, iar cel dinăuntru era cel al tămâierii. Deci din această mărturie, că i s-a arătat lui singur, iar poporul sta afară aÅŸteptându-l, este dovedit că a intrat în Sfânta Sfintelor. „Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat ÅŸi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el : Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată ÅŸi Elisabeta, femeia ta, îţi va naÅŸte un fiu ÅŸi-l vei numi Ioan… Åži poporul aÅŸtepta pe Zaharia ÅŸi se mira că întârzie în templu. Åži ieÅŸind, nu putea să vorbească” (Lc. 1, 5, 8 – 10, 11, 12 – 13, 21 – 22).

Vezi că era înăuntrul catapetesmei? Deci atunci i s-a binevestit. Iar vremea bunei vestiri era aceea a facerii corturilor ÅŸi a postului, căci pe acesta îl arată cele zise „să vă smeriÅ£i sufletele voastre”. Åži se săvârÅŸeÅŸte praznicul acesta de iudei la sfârÅŸitul lunii septembrie, precum mărturisiÅ£i ÅŸi voi. Pentru că atunci am cheltuit cuvintele cele multe ÅŸi îndelungate despre iudei, prihănind postul lor cel fără cuviinţă. Deci atunci ÅŸi Elisabeta, femeia lui Zaharia, a zămislit ÅŸi s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând : „Că aÅŸa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea” (Ibid. 25). Åži este bun prilej să arăt că fiind a ÅŸasea lună de când ea (Elisabeta) avea în pântece pe Ioan, Maria primeÅŸte bunele vestiri ale zămislirii. Căci după ce a venit Gavriil la ea ÅŸi i-a zis : „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Åži iată vei lua în pântece ÅŸi vei naÅŸte fiu ÅŸi vei chema numele lui Iisus”. Iar ea tulburându-se ÅŸi căutând să afle chipul zămislirii, îngerul îi spune : „Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine ÅŸi puterea Celui Preaânalt te va umbri ; pentru aceea ÅŸi Sfântul care se va naÅŸte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Åži iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit ÅŸi ea fiu la bătrâneÅ£e ÅŸi aceasta este a ÅŸasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Ibid. 30 – 31, 35 – 37).

Deci dacă Elisabeta a început a zămisli în luna lui septembrie, precum s-a arătat, trebuie să numărăm de atunci cele şase luni. Iar acestea sunt : octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie. Deci după luna aceasta a şasea a început Maria a zămisli. Iar numărând de aici nouă luni vom ajunge la luna de faţă. Deci luna cea dintâi a zămislirii Stăpânulul este aprilie, după care sunt mai, iunie, iulie, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, lună pe care o avem de faţă, în care părznuim şi ziua aceasta. Dar ca să se facă vouă mai lămurite cele zise, repetând iarăşi pe scurt aceleaşi, voi zice dragostei voastre:

Arhiereul intra odată şi singur în Sfânta Sfintelor. Dar când se făcea aceasta ? În luna lui gorpieu, adică septembrie. Deci atunci a intrat Zaharia în Sfânta Sfintelor, atunci i s-a binevestit despre Ioan. Şi ducându-se de acolo femeia lui a început a zămisli. Iar după luna lui septembrie, în a şasea lună a Elisabetei, adică 25 martie, a început Maria să zămislească. Şi de la aprilie, numărând nouă luni, vom ajunge la luna aceasta de faţă, în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos.

Deci cele despre ziua aceasta toate vi le-am arătat. Încă una mai zicându-vă, voi înceta cuvântul, lăsând pe cele mai mari la Dascălul cel de obşte.

Dar fiindcă mulţi elini râd atunci când aud că Dumnezeu S-a născut cu trup, tulbură şi smintesc pe mulţi din cei mai simpli, de aceea este nevoie ca să grăim şi către aceia şi către cei ce se smintesc, ca să nu se tulbure niciodată, amăgindu-se de oamenii nebuni, nici să se smintească de râsul celor necredincioşi.

Că şi copiii cei mici de multe ori râd când noi grăim cuvinte cuviincioase şi ne îndeletnicim cu lucruri de nevoie. Dar râsul nu este semn al prostimei lucrurilor, ci al lipsei de minte a celor ce râd. Lucru care se potriveşte şi pentru elini, căci fiind mai nebuni decât copiii, batjocoresc cele vrednice de cutremur şi pline de multă uimire, iar pe cele ce sunt cu adevărat vrednice de râs le cinstesc şi le apără. Dar cele ale noastre, deşi sunt luate în râs de aceia, stau în cinstea lor, nevătămându-se cu nimic slava lor de râsul acelora. Iar cele ale lor, deşi sunt apărate din toate părţile, îşi arată necinstea lor.

Căci cum nu este semn al nebuniei celei mai de pe urmă că ei, care sunt lesne alunecători, să bage pe dumnezeii lor în lemne, în pietre şi în alte materii, şi, închizându-i acolo ca într-o temniţă, să socotească că nu fac, nici zic vreun lucru de ocară. Iar pe noi să ne învinuiască când zicem că Dumnezeu făcându-Şi locaş viu, cu lucrarea Duhului Sfânt, a luat lumea cu el. Şi ce vină este în aceasta? Şi dacă este de ocară ca Dumnezeu să locuiască în trup omenesc, cu mult mai mult este de ocară a locui în piatră şi în lemn, cu cât piatra şi lemnul sunt mai necinstite decât omul, fără numai dacă lor li se pare, că neamul omenesc este mai necinstit decât aceste materii nesimţitoare.

Şi mai îndrăznesc să pogoare fiinţa lui Dumnezeu în pisici, în câini, şi mulţi dintre eretici, în lucruri mai de necinste. Dar noi nu vorbim şi nici suferim a auzi vreodată ceva din acestea, ci numai atâta zicem : Că Hristos a luat un trup curat şi sfânt, fără prihană şi neatins de nici un păcat, din pântece fecioresc, şi a îndreptat făptura Sa. Iar aceia şi maniheii, care sunt în aceiaşi păgânătate cu ei, băgând fiinţa lui Dumnezeu în câini, maimuţe şi în tot felul de animale şi zicând că sufletul acestora este din fiinţa lui Dumnezeu, nu se cutremură, nici se înfricoşează. Şi zic că noi grăim lucruri nevrednice de Dumnezeu, fiindcă nu suferim nici a gândii cu mintea ceva dintru ale lor. Dar noi zicem cele cu cuviinţă şi potrivite Lui, adică venind a îndreptat făptura Sa cu acest chip al întrupării.

Şi ce zici, o omule ? Spui că sufletele ucigaşilor şi ale fermecătorilor sunt din fiinţa lui Dumnezeu şi îndrăzneşti să ne prihăneşti pe noi că nu primim nimic din ale voastre, nici suferim a le auzi vorbindu-se ? Dar noi şi pe cei ce vorbesc acestea îi judecăm ca părtaşi ai păgânătăţii. Şi zicem: Că Dumnezeu făcându-Şi Lui locaş sfânt, a băgat, prin Acela, petrecerea cerească în viaţa noastră. Şi cum nu sunteţi vrednici de mii de morţi şi pentru prihănirile cu care ne acuzaţi pe noi şi pentru păgânătăţile care nu încetaţi a le face ? Căci dacă este cu necuviinţă lui Dumnezeu să locuiască în trup curat şi fără prihană, precum ziceţi voi, cu mult mai cu necuviinţă este a locui în cel al fermecătorului, al jefuitorului de morminte, al tâlharului, al maimuţei şi al câinelui. Cu ce Se vatămă Dumnezeu din iconomia aceasta ? Sau cu ce se întinează ? Nu vedeţi soarele acesta, care este nesimţitor, stricăcios şi vremelnic  -  cu toate că de mii de ori s-ar tulbura elinii şi maniheii auzind acestea  -  şi nu numai aceasta, ci şi pământul şi marea şi în scurt să zic şi toată zidirea cea văzută este supusă deşertăciunii ?

Ascultă pe Pavel care zice : „Căci făptura a fost supusă deÅŸertăciunii  -  nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o  -  cu nădejde”. Apoi arătând ce înseamnă «a se supune deÅŸertăciunii», a adaus zicând : „Pentru că ÅŸi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rm. 8, 20, 21). De aceea ea este acum stricăcioasă. Iar a robi stricăciunii nu înseamnă altceva fără numai a fi stricăcios.

Deci dacă soarele, fiind un lucru stricăcios, îşi slobozeşte pretutindeni razele sale, care amestecându-se cu noroaie, cu întinăciuni şi cu multe alte asemenea, nu le vatămă cu nimic, ci iarăşi şi le trage înapoi curate, şi dând din binefacerile sale tuturor materiilor cu care s-a împărtăşit, fără să ia câtuşi de puţin din întinăciunea lor, cu mult mai mult Soarele Dreptăţii, Stăpânul puterilor celor fără de trup, intrând într-un trup curat, nu numai că nu s-a întinat de el, ci şi pe acesta l-a făcut mai curat şi mai sfânt.

Deci punându-vă în minte toate acestea ÅŸi aducându-ne aminte de cuvântul ce zice : „Şi voi locui întru ei ÅŸi voi umbla” (II Cor. 6, 16) ÅŸi : „Voi sunteÅ£i templu a lui Dumnezeu ÅŸi Duhul lui Dumnezeu locuieÅŸte în voi” (I Cor. 3, 16), să astupăm gurile cele neruÅŸinate ale păgânilor, ÅŸi să ne veselim de bunătăţile noastre, slăvind pe Dumnezeu cel ce S-a întrupat pentru asemenea smerenie ÅŸi dându-I, după puterea noastră, cinste ÅŸi răsplătire vrednică. Iar a răsplăti lui Dumnezeu nu este altceva fără numai silinÅ£a noastră la fapta bună ÅŸi la mântuirea sufletelor noastre.

Deci să nu ne facem nemulţumitori faţă de Făcătorul de bine, ci să aducem toate cele după putere: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânarea patimilor, milostenie, iubirea de străini şi ceea ce mai înainte v-am rugat şi totdeauna nu voi înceta a vă ruga. Dar care este aceasta? Voind să vă apropiaţi la Masa aceasta dumnezeiască şi înfricoşătoare, la Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune, nu tulburându-vă, nici bătând cu picioarele, sau împingând pe cei de aproape. Căci lucrul acesta este dovada nebuniei celei mai de pe urmă, iar nu a defăimării cei mici şi neânsemnate. De aceea şi multă osândă şi pedeapsă aduc celor ce fac unele ca acestea.

Pune-Å£i în minte, o omule, de ce Jertfă voieÅŸti să te apropii ÅŸi la ce masă voieÅŸti să vii. Adu-Å£i aminte că fiind pământ ÅŸi cenuşă, primeÅŸti Sângele ÅŸi Trupul lui Hristos. Iar când vă cheamă împăratul la ospăţ, staÅ£i cu frică ÅŸi cu sfială, împărtăşindu-vă în liniÅŸte de bucalele ce sunt puse înainte. Dar când Dumnezeu vă cheamă la masa Sa ÅŸi pune înainte pe Fiul Său, înaintea Căruia puterile cereÅŸti stau cu frică ÅŸi cu cutremur, serafimii acoperindu-ÅŸi feÅ£ele ÅŸi heruvimii strigând : „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, tu strigi ÅŸi te tulburi la acest ospăţ dumnezeiesc ? Oare nu ÅŸtii că în vremea aceea sufletul tău trebuie să fie plin de pace ? De pace multă ÅŸi de liniÅŸte este trebuinţă, iar nu de gâlceava, de mânie ÅŸi de tulburare, căci acestea fac necurat sufletul celor ce se apropie.

Deci ce iertare vom avea noi, dacă după atâtea păcate, nici în vremea când ne apropiem de sfânta împărtăşanie nu suntem curaţi de aceste patimi dobitoceşti. Şi dacă cele ce sunt puse înainte pe Masa aceasta sunt cele mai de nevoie, ce ne îndeamnă pe noi, ca lăsând sârguinţa la cele duhovniceşti să ne silim la cele trupeşti ?

Nu, vă rog şi vă poftesc, să nu pornim urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Cele puse înainte sunt doctrine mântuitoare a rănilor noastre şi bogăţie neîmpuţinată, pricinuitoare de Împărăţia cerurilor. Şi ne cutremurăm dar când ne apropiem, să mulţumim, să cădem la El mărturisindu-ne greşalele noastre, să plângem tânguindu-ne răutăţile noastre, să înălţăm lui Dumnezeu rugăciuni cu sârguinţa. Şi aşa curăţindu-ne, să ne apropiem cu tăcere şi cu rânduiala cea bună şi cuviincioasă, ca cei ce mergem către Împăratul cerurilor.

Şi primind Jertfa cea fără prihană şi sfântă, să o sărutăm, să o îmbrăţişăm cu ochii, să ne înfierbântăm mintea, ca să nu ne împărtăşim spre judecată sau spre osândă, ci spre curăţirea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre pace întărită, spre pricină de nenumărate bunătăţi, ca şi pe noi să ne sfinţim şi pe cei deaproape să-i zidim.

Acestea adeseori le zic ÅŸi nu voi înceta a le zice, căci ce folos este a alerga aici, dar a nu învăţa nimic din cele nefolositoare? Åži ce dobândă este din a vorbi mereu numai pentru a vorbi ? Scurtă este vremea aceasta, iubiÅ£ilor. Să ne trezim, să priveghem, să ne punem în rânduială pe noi înÅŸine, să arătăm dragoste adevărată faţă de toÅ£i, să fim cucernici întru toate ÅŸi când va fi trebuinţă de a asculta cuvinte duhovniceÅŸti ÅŸi când trebuie a ne ruga, a ne apropia la Masa cea dumnezeiască, sau de a face altceva. Cu frică ÅŸi cu cutremur să facem acestea ca să nu aducem asupra noastră blestem prin lenevire, căci zice Proorocul: „Blestemat este cel ce face lucrul Domnului cu lenevire”. Tulburarea ÅŸi mânia ni se fac ocară nouă înÅŸine, dacă ne apropiem aÅŸa la Jertfa ce este de faţă.

Åži a se apropia cineva spurcat de Dumnezeu este dovada defăimării cei mai de pe urmă. Dar ascultă ce zice Apostolul despre unele ca acestea : „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Cor. 3, 17). Deci nu cumva în loc să împăcăm pe Dumnezeu cu noi, mai mult să-L întărâtăm. Ci arătând toată silinÅ£a, podoaba ÅŸi netulburarea sufletului, să ne apropiem cu rugăciune ÅŸi cu inimă zdrobită, ca prin acestea îmblânzind pe Stăpânul nostru Iisus Hristos, să putem dobândi bunătăţile cele făgăduite nouă. Cu darul ÅŸi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl ÅŸi cu Sfântul Duh se cuvine slavă, stăpânire ÅŸi cinste, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.