Cuvant la Sfânta şi Marea Joi

din “Omilii la Postul Mare”

Despre vânzarea săvârşită de Iuda

Timpul de faţă ne aduce aminte a vorbi de grozava crimă a celui ce a vândut pe Hristos Domnul, în ziua de astăzi Iisus fu predat de ucenicul Său în mâinile iudeilor, însă voi, care auziÅ£i aceasta, nu vă tânguiÅ£i pentru Iisus cel vândut, ci mai vârtos tânguiÅ£i ÅŸi jeliÅ£i pe Iuda, vânzătorul Său. Căci Iisus, prin aceea că a fost vândut, a mântuit lumea, pe când Iuda, prin vânzarea sa, ÅŸi-a aruncat sufletul în pierzanie. Iisus cel vândut ÅŸade acum de-a dreapta Tatălui, în veci; iară Iuda vânzătorul îşi are locul în iad ÅŸi suferă pedeapsă veÅŸnică ÅŸi nesfârÅŸită. AÅŸadar, el trebuie tânguit, precum însuÅŸi Hristos, când s-a uitat la Iuda, 1-a tânguit ÅŸi 1-a plâns. „Căutând la el, s-a turburat cu duhul ÅŸi a zis: Unul dintre voi Mă va vinde” (In. 13, 21). Pentru ce însă s-a tulburat El ?
Mai întâi spre a arăta cât de mare este iubirea de oameni a Sa, câtă îndurare, câtă bunătate a Domnului! Cel vândut plânge pentru vânzător! El îl plânge încă şi pentru ca să-i dea prilej de a se lăsa de vânzarea sa. Fiindcă însă sufletul aceluia nu mai primea sămânţa mântuirii, fiind nesimţitor la îndemnare şi deşteptare, de aceea, întunecându-se de patimă, s-a aruncat în prăpastie, îndelung-răbdarea şi sfătuirea Domnului Său nu i-au ajutat lui nimic. Şi de aceea mai mult plângea Iisus, căci vedea că Iuda, după o învăţătură aşa de mult repetată şi după îndesite sfătuiri, totuşi s-a aruncat în bezna pierzării.
Pentru acesta Domnul simÅ£ea compătimire ÅŸi plângea; ÅŸi prin aceasta ne-a învăţat mai cu seamă pe aceia să-i plângem, care fac rele, iară nu pe acei ce suferă relele. AÅŸa, cel ce suferă nefiind vinovat, acela mai vârtos este de fericit. Pentru aceea a zis Hristos: „FericiÅ£i cei prigoniÅ£i pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerului” (Mt. 5, 10). AÅŸadar, vedeÅ£i ce folos aduce suferinÅ£a relelor. Dar priviÅ£i ÅŸi la pedeapsa celor ce fac rele. După ce Pavel a vorbit despre făcătorii de rele, zice: „SfârÅŸitul lor va fi după faptele lor” (II Cor. 11, 15); ÅŸi în alt loc: „Mânia lui Dumnezeu a sosit, în sfârÅŸit, asupra lor” (II Tes. 2, 16). AÅŸadar, vezi că făcătorii de rele moÅŸtenesc mânia lui Dumnezeu.
însă eu, iubiţilor, nu vă spun aceasta în zadar, ci pentru ca pe viitor să nu vă mai mâniaţi pe cei ce vă fac rău, ci mai vârtos să-i jeliţi şi să-i plângeţi; căci tocmai aceia ce vă fac vouă rău pe nedrept, sunt cei mai nenorociţi. De aceea noi, după porunca Domnului, să ne rugăm pentru dânşii şi să cerem de sus ajutorul cel dumnezeiesc. Chiar pentru noi înşine trebuie să iertăm pe cei ce ne jignesc, căci prin aceasta noi primim mai mult decât dăm, când lăsăm să se pornească mânia noastră asupra aproapelui. Tu întrebi: în ce chip primesc eu mai mult decât dau ? Ascultă cu luare aminte: când tu ierţi vrăjmaşului gresalele pe care le-a făcut el împotriva ta, ţi se vor ierta şi ţie păcatele pe care le-ai săvârşit împotriva lui Dumnezeu.
Acestea din urmă sunt multe şi abia de iertat, iară cele dintai sunt chiar uşor de iertat. Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanţi din Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta sunt numai cei o suta de dinari. Dacă tu iei aproapelui tău cei o sută de dinari, se vor ierta şi ţie cei zece mii de talanţi.
Dar să ne întoarcem iarăşi la cuvântarea noastră despre crima Iudei ÅŸi să vedem cum Domnul nostru a fost vândut, însă, ca să cunoaÅŸtem bine turbarea vânzătorului, nemulÅ£umirea ucenicului ÅŸi nespusa bunătate a Domnului, să ascultăm povestirea Evanghelistului însuÅŸi. „Atunci, zice el, unul din cei doisprezece, care se numea. Iuda Iscarioteanul, mergând la Arhierei, a zis lor: Ce-mi veÅ£i da mie, ÅŸi eu îl voi da pe El vouă?” (Mt. 26, 14-15). Aceste cuvinte se pare că sunt foarte lămurite ÅŸi că nu cuprind nimic alta ceva decât ceea ce se arată la întâia privire, însă, dacă se cercetează cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele dau multă materie de gândire ÅŸi arată o bogăţie, de cugetări adânci.

Mai întâi trebuie să socotim timpul. Evanghelistul nu zice simplu: „El s-a dus la Arhierei”, ci adaugă: „Atunci s-a dus” etc. Pentru ce Evanghelistul înseamnă mai amănunÅ£it timpul ? Aceasta nu este în zadar. Mai înainte, adică, venise la Iisus o femeie cu un vas de alabastru ÅŸi vărsase unsoarea cea preÅ£ioasă pe capul Lui. Ea a arătat multă credinţă, multă stimă, multă supunere ÅŸi dăruire. Ea s-a lăsat cu totul de viaÅ£a ei cea de mai înainte si s-a făcut mai bună ÅŸi mai morală. Deci tocmai când păcătoasa s-a îndreptat, atunci ucenicul a vândut pe învăţătorul său. Atunci când păcătoasa a vărsat asupra Domnului vasul cu mir ÅŸi a ÅŸters picioarele Lui cu părul său, a arătat lui Hristos mare respect, prin mărturisirea sa stârpind toate păcatele sale, atunci ucenicul, care a văzut toate acestea, s-a dus spre a săvârÅŸi vânzarea sa cea ruÅŸinoasă. Aceea s-a ridicat din bezna păcatului la cer; iar acesta, măcar că văzuse mii de minuni ÅŸi de semne ÅŸi măcar că primise nenumărate învăţături, totuÅŸi a căzut în bezna iadului.
In astfel de mare nenorocire aruncă pe om uÅŸurătatea minÅ£ii lui ÅŸi voinÅ£a cea răzvrătită. De aceea zice Pavel: „Cel ce crede că stă neclintit, să ia aminte, ca să nu cadă” (I Cor. 10, 12) Dar ar putea cineva să zică: dacă Hristos a putut să atragă la Sine pe păcătoasă, pentru ce n-a putut El să atragă la Sine ÅŸi pe ucenic ? NegreÅŸit, El putea să-1 atragă la Sine, dar n-a voit să-1 silească, ci a voit să-i lase voia lui cea liberă ÅŸi să nu-1 târască la Sine cu de-a sila. De aceea zice Evanghelistul: „Iuda s-a dus”, adică el n-a fost chemat, n-a fost silit de cineva, nici sfătuit, ci de bună voie a întreprins acest pas, s-a grăbit de bună voie la fapta cea de ruÅŸine, de nimic altceva împins la vânzarea Domnului Său, fără numai de răzvrătirea lui cea lăuntrică.
Evanghelistul spune mai departe: „Unul dintre cei doisprezece s-a dus” etc. ÅŸi în aceste cuvinte zace o pâră nu mică. Adică de spun că unul dintre cei aleÅŸi, care în toate zilele umblau cu Domnul ÅŸi se învredniciseră de o mare încredere, unul dintre aceÅŸtia L-a vândut. Aici tu vezi totodată o dovadă de bunătate ÅŸi de îngrijire îndelung răbdătoare a Domnului, care până în seara cea de pe urmă a suferit ÅŸi a îndemnat la îndreptare pe vânzătorul ÅŸi tâlharul.
Ai văzut cum păcătoasa a dobândit harul, iară apostolul s-a dus în pierdere. De aceea, uită-te la păcătoasă ÅŸi nu te îndoi de iertate, dar uită-te ÅŸi la prăpăstuirea apostolului ÅŸi nu fii neîngrijitor ÅŸi nu te bizui; amândouă sunt pierzătoare! Inima noastră este foarte plecată spre păcat ÅŸi voinÅ£a noastră este foarte schimbătoare; de aceea, noi trebuie să ne asigurăm ÅŸi să ne întărim din toate părÅ£ile. „Unul dintre cei doisprezece s-a dus”. Vezi din ce societate stimabilă el a pierit ÅŸi ce mare nenorocire este uÅŸurătatea minÅ£ii ?
Evanghelistul zice mai departe că cel ce s-a dus se chema Iuda Iscarioteanul. AÅŸa îl înseamnă el mai întâi, spre a-1 deosebi de un alt Iuda, cu porecla Tadeu, frate Sfântului lacov cel tânăr. Dar pentru ce îl numeÅŸte el, după locul naÅŸterii sale, „Iuda, cel zis Iscarioteanul” ÅŸi pentru ce nu zice „Iuda vânzătorul” ? El face aceasta pentru ca să ne îndemne a ne Å£ine limba curată de vorbe de ocară ÅŸi de aceea se stăpâneÅŸte a-1 numi „vânzătorul”. Să ne învăţăm, deci, a nu vorbi rău despre nici unul dintre vrăjmaÅŸii noÅŸtri.
Dacă Evanghelistul chiar împotriva vânzătorului Domnului nu întrebuinÅ£ează nici un cuvânt aspru, cum am putea noi să aflăm iertare când hulim pe cei de aproape ai noÅŸtri? Ba încă noi batjocorim nu numai pe vrăjmaÅŸii noÅŸtri, ci ÅŸi pe cei ce sunt către noi cu bune plecări. Vă conjur, să nu mai fie una ca aceasta ! AscultaÅ£i numai ce zice Apostolul Pavel: „Nici un cuvânt putred să nu iasă din gura voastră”. (Efes. 4, 29).
Iuda a zis către Arhierei: „Ce-mi veÅ£i da mie, ÅŸi eu îl voi da pe El vouă ?”. Ce glas nelegiuit, ce crimă nebună ! Noi, iubiÅ£ilor, tremurăm numai gândind la aceasta. Cum a putut o gură omenească să vorbească astfel, o limbă omenească să se miÅŸte spre asemenea graiuri ? Cum s-a putut ca buzele să nu înÅ£epenească ÅŸi înÅ£elegerea să nu se clintească ? Spune, Iudo, pentru ce ai vândut tu pe Domnul tău ? Aceasta a făcut-o iubirea de argint, această rădăcină a tuturor răutăţilor, această patimă care întunecă sufletele noastre; ea face să se uite chiar legile firii, răpind judecata cea sănătoasă ÅŸi stârpind toată amintirea de prietenie, de mulÅ£umire ÅŸ.a.; când o dată iubirea de argint orbeÅŸte ochii duhului nostru, atunci noi umblăm cu totul în întuneric. Ca să te convingi desăvârÅŸit despre aceasta, socoteÅŸte numai cât de multe lucruri în sufletul lui Iuda iubirea de argint le-a dat uitării.
Indată ce ea a intrat în acest suflet, s-a uitat toată petrecerea cu Domnul, toată acea sfântă legătură ÅŸi societate, însăşi învăţătura cea admirabilă a lui Hristos, toate acestea au fost uitate. Pentru aceea, cu drept zice Pavel: „Rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint.” (I Tim. 6, 10). „Ce-mi veÅ£i da mie, a zis Iuda, ca eu să vi-L dau pe El vouă ?”.
Iudo, tu trădai pe Cel ce prin cuvântul Său Å£ine împreună toată lumea, vinzi pe Cel nesfârÅŸit, pe Făcătorul cerului ÅŸi al pământului, încă ÅŸi al nostru Făcător? Dar spre a arăta cum că El de bunăvoie s-a lăsat a se vinde, ascultă ce a făcut Hristos. Tocmai în timpul trădării, când ei au ieÅŸit asupra Lui cu săbii ÅŸi cu ciomege, cu făclii ÅŸi cu felinare, El a zis către dânÅŸii: „Pe cine căutaÅ£i?”. Ei nu cunoÅŸteau pe cel ce voiau să-1 prindă. AÅŸadar, împotriva voinÅ£ei Lui cu atât mai puÅ£in ar fi putut fi El trădat, căci ei nici nu-L cunoÅŸteau, cu toate făcliile ÅŸi felinarele lor. Insă ei, îndată ce au auzit glasul lui Hristos, s-au retras înspăimântaÅ£i ÅŸi au căzut la pământ. Ei n-au putut suferi nici glasul Lui ÅŸi, prin căderea lor, ÅŸi-au arătat slăbiciunea; dar Domnul însuÅŸi s-a predat prin Sine lor, zicând: „Eu sunt”.
După ce Iuda a vândut pe Domnul ÅŸi a săvârÅŸit crima sa cea turbată, a aruncat cei treizeci de arginÅ£i ÅŸi a zis: „GreÅŸit-am. că am vândut sânge nevinovat” (Mt. 27. 4). Mai înainte el zisese: „Ce-mi veÅ£i da mie, ÅŸi eu îl voi da pe El vouă?”; iară acum, după ce a săvârÅŸit păcatul, 1-a cunoscut. De aici noi vedem că, dacă suntem uÅŸuratici de minte ÅŸi neîngrijitori, nici o îndemnare ÅŸi sfătuire nu ne poate folosi la ceva; iară dacă suntem râvnitori ÅŸi priveghetori, putem iarăşi a ne ridica chiar din căderea în păcat. PriveÅŸte numai: când Domnul îl sfătuia ÅŸi voia a-1 opri de la pravăţul lui cel rău, el nu auzea ÅŸi nu Å£inea seamă de sfătuire. Acum însă, după faptă, când nimeni nu-1 sfătuia, acum s-a deÅŸteptat conÅŸtiinÅ£a lui ÅŸi, fără ca cineva să-1 îndemne a aruncat cei treizeci de arginÅ£i la picioarele Arhiereilor.
Să socotim acum ÅŸi deosebirea între Iuda ÅŸi ceilalÅ£i ucenici. Toate acestea ni le povesteÅŸte Evanghelistul cu de-amănuntul. El ne spune că, atunci când se făcea trădarea, când Iuda vindea pe Domnul, când el încheia negoÅ£ul cel ruÅŸinos ÅŸi căuta prilej de a-L trăda, pe atunci s-au apropiat ceilalÅ£i ucenici de Domnul ÅŸi L-au întrebat: „Unde voieÅŸti să gătim pasca ?” (Mt. 26, 17). Vezi pe unul, vezi ÅŸi pe celălalt! Acesta umbla după trădare, iară acela voia să slujească Domnului. El încheia negustorie ÅŸi voia să ia bani pentru sângele răscumpărătorului; iară ei se ocupau cu slujba Domnului.
Åži el ÅŸi ei văzuseră aceleaÅŸi minuni ÅŸi primiseră aceeaÅŸi învăţătură; de unde, deci, această mare deosebire? Ea vine de la voinţă. VoinÅ£a este pricina binelui ÅŸi a râului. Ucenicii întrebau: „Unde voieÅŸti să gătim pasca”. Care pască? Cea iudaică, care avea obârÅŸia sa din Egipt, însă pentru ce Å£ine Hristos această pască? Precum El în toate împlinise legea, aÅŸa voia să o păzească ÅŸi în punctul acesta. De aceea a zis El ÅŸi lui Ioan Botezătorul: „Se cade nouă a împlini toată dreptatea” (Mt. 3, 15).
AÅŸadar, ucenicii voiau a găti nu pasca noastră, ci cea iudaică, însă pasca noastră, cea nouă, o gătea însuÅŸi Hristos, ba El însuÅŸi s-a făcut Mielul pascal, prin sfânta Sa patimă Dar pentru ce se duce la patimă ? Pentru a ne mântui de blestemul legii. De aceea a strigat Pavel: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Cel născut din femeie, care s-a supus legii, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere” (Gal. 4, 4-5). Deci, ca să nu poată nimenea zice că El a ridicat legea, pentru că n-a putut să o păzească pentru greutatea ÅŸi povara ei, de aceea El a împlinit-o în toate punctele, iar apoi a desfiinÅ£at-o. Åži pentru aceasta a Å£inut El ÅŸi pasca. Iară pasca cea iudaică era o preînchipuire a celei creÅŸtineÅŸti. Ca să vezi aceasta, uită-te numai la asemănarea lor. Acolo este un miel ÅŸi aici este un Miel. Acolo se jertfea un dobitoc, aici însuÅŸi Stăpânul vieÅ£ii. Acolo este umbră, aici Adevărul. Soarele mântuirii a răsărit ÅŸi umbra a dispărut, Jertfa mielului pascal al iudeilor nu era numai o preînchipuire a viitorului Miel pascal; care a pătimit pe cruce.
Pe când ucenicii mâncau ÅŸi beau, a luat Iisus pâinea cu sfintele ÅŸi neîntinatele Sale mâini, a săvârÅŸit rugăciunea cea de mulÅ£umire, a frânt-o ÅŸi a zis către ucenici: „LuaÅ£i ÅŸi mâncaÅ£i; acesta este trupul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor”. Åži după aceea a luat paharul, 1-a dat ÅŸi a zis: „Acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28). Åži Iuda era de faţă pe când Domnul zicea toate acestea. AÅŸadar, o, Iudo, acesta este sângele pe care tu 1-ai vândut pentru treizeci de arginÅ£i! Acesta este sângele pe care tu nu demult aÅŸa de ruÅŸinos 1-ai târguit cu fariseii cei necucernici!
Cât de mare este dragostea lui Hristos! Cât de mare este nerecunoştinţa Iudei! Domnul îl hrănea şi sluga vindea pe Domnul. El îl vindea pentru trezeci de arginţi şi Domnul îşi vărsa sângele Său; încă şi pentru vânzătorul Său 1-a vărsat, numai dacă el ar fi voit să se folosească de Dânsul. Si Iuda era încă de faţă la cină, pentru ca să nu aibă nici o dezvinovăţire, mai vârtos pentru ca judecata să vină asupra lui. Numai cel ce are conştiinţa curată să se împărtăşească din Cina cea Sfântă; nici un Iuda necredincios, nici un înrăutăţit, nici unul care are otravă în inima sa, să nu cuteze a se apropia de masa cea sfântă; căci Apostolul Pavel zice: „Oricare va mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului! (I Cor. 11, 27), de care grea vinovăţie să ne păzească harul lui Dumnezeu totdeauna ! Amin.