Cuvânt la Sfânta şi Marea Vineri

din “Omilii la Postul Mare”

„Părintele Meu, de este cit putinţă, treci de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”
(Mt. 26, 39)

Eu cred că mulţi se întreabă pentru ce Hristos a grăit aceste cuvinte; şi cei necredincioşi vor răstălmăci aceste cuvinte, spre a întinde cursă fraţilor noştri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atât năvălirea acelora să o respingem, cât şi pe fraţii noştri săi scăpăm de nelinişte şi de strâmtoare, să observăm aceste cuvinte mai de aproape, să ne oprim la tâlcuirea acestui loc şi să pătrundem în înţelesul lui cel adânc.
Căci citirea şi audierea cuvintelor nu ajută la nimic, dacă ele nu se şi pricep încă. Şi vistiernicul acela al împărătesei Candakiei citea, dar cât îi lipsea ucenicul lui Hristos, care să-i tâlcuiască cele citite, el nu înţelegea. Ca nu acelaşi lucru să vi se întâmple şi vouă, fiţi cu băgare de seamă la cuvintele noastre, aţintiţi-vă priceperea voastră şi primiţi cuvântarea mea cu suflet plin de luare aminte şi râvnitor. Ochiul vostru să se uite cu agerime, duhul vostru să fie aţintit şi sufletul vostru să se curăţească de toate grijile cele pământeşti, pentru ca noi să nu aruncăm cuvântul lui Dumnezeu în spini, nici pe piatră şi nici pe cale, ci să cultivăm un ogor gras şi roditor, spre dobândirea unui seceriş bogat.
Dacă veÅ£i asculta cuvintele mele aÅŸa, veÅ£i înlesni lucrarea mea, iar voi înÅŸivă fără osteneală veÅ£i afla cele despre ce vă vorbesc. Ce zice locul din Biblie, care astăzi ne preocupă? „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”.
Ce va să zică el cu aceasta? Noi trebuie să dăm înÅ£elesul cuvintelor, înainte de a le tâlcui mai departe. AÅŸadar, ce voieÅŸte el să zică? VoieÅŸte să zică: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la mine”.
Ce zici tu? Prin urmare, nu ÅŸtia El, oare, de este aceasta cu putinţă sau nu? Cine cutează a adeveri aceasta despre Hristos, măcar că cuvintele par a însemna aceasta? ÃŽnsă nu trebuie să ne agăţăm de un cuvânt, ci să pătrundem în înÅ£elesul, în scopul celui ce vorbeÅŸte, să învăţăm a cunoaÅŸte pricina ÅŸi timpul grăirii sale, ÅŸi toate acestea a le combina, spre a descoperi înÅ£elesul cel ascuns. Dar cum putea înÅ£elepciunea cea veÅŸnică ÅŸi negrăită, cum putea Cel ce cunoaÅŸte pe Tatăl, precum Tatăl cunoaÅŸte pe Fiul, cum se putea ca Acesta să nu ÅŸtie de trebuie a pătimi sau nu? O astfel de ÅŸtiinţă, că cineva trebuie a pătimi, negreÅŸit, nu este mai însemnată ÅŸi mai înaltă decât ÅŸtiinÅ£a înÅ£elepciunii celei lăuntrice ÅŸi a firii lui Dumnezeu, pe care numai singur Fiul le cunoaÅŸte cu desăvârÅŸire. El zice aÅŸa: „Precum Tatăl Mă cunoaÅŸte pe Mine, ÅŸi Eu cunosc pe Tatăl” (In.10, 15). Dar ce vorbesc eu despre Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu? Chiar profeÅ£ilor nu le era necunoscut, de trebuia să pătimească Iisus sau nu, ci ei au spus mai înainte, foarte lămurit ÅŸi hotărât, că aceasta trebuia să se întâmple cu toată siguranÅ£a. Ei au ÅŸtiut ÅŸi au predicat că Hristos va fi răstignit, pentru ce se va face aceasta ÅŸi ce binecuvântare va curge de aici pentru omenire, că El se va îngropa, dar va învia; a ÅŸtiut vânzarea Iudei, judecata cea nedreaptă ÅŸi celelalte, toate acestea descriindu-le întocmai. Åži Acela care a trimis pe profeÅ£i ÅŸi le-a poruncit să vestească toate acestea, El însuÅŸi să nu le fi ÅŸtiut oare? Ce om cu judecată va zice aceasta? AÅŸadar, tu vezi că acele cuvinte nu trebuie cineva să le înÅ£eleagă cu uÅŸurinţă.
Dar nu numai partea aceasta dintâi a cuvintelor acelora dă de gândit, ci ÅŸi graiurile următoare, încă ÅŸi mai mult. El zice: „De este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”. AÅŸadar, se pare că nu numai că nu ÅŸtia de este aceasta cu putinţă sau nu, ci pare încă a se feri de moartea cea de pe cruce. Căci cuvintele Sale par a avea acest înÅ£eles: „De este iertat, aÅŸ voi să scap de cruce ÅŸi de moarte”. Åži cu toate acestea, când Petru, căpetenia Apostolilor, zisese lui Hristos: „Milostiv fii Å¢ie, Doamne, să nu fie Å¢ie una ca aceea, ca să fii omorât” (Mt. 16, 22), El l-a mustrat cu cuvinte foarte aspre, zicându-i: „Du-te de aici, satano, că sminteală îmi eÅŸti; că nu cugeÅ£i cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Mt. 16, 23).
Nu demult, Hristos fericise pe Petru pentru mărturisirea lui (Mt. 16, 17), iară gândirea de a nu fi răstignit I se păruse Lui aÅŸa de nebunească, încât pe Apostolul, pe care îl fericise ÅŸi căruia îi dăduse cheile împărăţiei cerului, acum îl numeÅŸte Satană, căci a zis: „Milostiv fii Å¢ie, Doamne, ÅŸi să nu se întâmple Å¢ie moarte pe cruce”. Cum oare să nu voiască acum a fi răstignit Acela, care aÅŸa de tare mustrase pe ucenicul Său ÅŸi aÅŸa de aspru îl înfruntase, pentru că îi zisese: „Să nu te răstigneÅŸti?”. Åži cum putuse El, în pilda despre păstorul cel bun, să pună ca o faptă bună, de căpetenie, moartea Sa pentru oi? El a zis aÅŸa: „Eu sunt păstorul cel bun; iară păstorul cel bun îşi pune viaÅ£a pentru oi” (Ioan. 10, 11).
Åži apoi adaugă la aceasta: „Iară năimitul, care nu este păstor, lasă oile ÅŸi fuge, când vede lupul venind”. Dacă însuÅŸirea păstorului cel bun este de a-ÅŸi pune viaÅ£a, precum însuÅŸirea nămitului este de a nu face aceasta, apoi cum putea tocmai Cel ce S-a numit pe Sine păstor bun să se roage a scăpa de moarte? Cum a putut El să zică: „Eu [sufletul] de la Mine ÃŽnsumi îl pun” (Ioan. 10, 18)? Dacă pui tu sufletul tău propriu, de bună voie, cum poÅ£i ruga pe altul să te apere de moarte? ÃŽncă ÅŸi în alt loc zice Hristos: „Pentru aceasta Tatăl Mă iubeÅŸte, că Eu îmi pun sufletul Meu, ca iarăşi să-l iau” (Ioan. 10, 17). Iară dacă El nu voieÅŸte a se răstigni, ci se fereÅŸte ÅŸi roagă de aceasta pe Tatăl, apoi tocmai pentru aceasta, cum poate el să fie iubit de Tatăl?
Dragostea purcede tocmai din conglăsuirea voinÅ£elor. Åži dacă Hristos nu ar fi voit să se răstignească, cum putea Pavel să zică: „UmblaÅ£i întru dragoste, precum ÅŸi Hristos v-a iubit pe voi ÅŸi S-a dat pe Sine la moarte pentru noi” (Efes. 5, 2)? ÃŽnsuÅŸi Hristos zice că El voieÅŸte să se răstignească: „Părinte venit-a ceasul, preamăreÅŸte pe Fiul Tău” (In. 17, 1). Prin preamărire înÅ£elege El răstignirea. Dacă El altădată ruga moartea de la Tatăl, cum de se fereÅŸte El acum de dânsa? Iară cum că prin preamărire înÅ£elege El răstignirea, ascultă ce zice de aceasta Evanghelistul Ioan: „Încă nu era Duh Sfânt, că încă nu se preamărise Hristos” (In. 7, 39). ÃŽnÅ£elesul acestor cuvinte este acesta: Harul lui Dumnezeu nu se dăduse, căci mânia lui Dumnezeu nu se ridicase deasupra oamenilor ÅŸi Hristos nu mersese încă la moartea cea de pe cruce. Adică crucea a stârpit mânia lui Dumnezeu asupra oamenilor, a lucrat împăcarea, a prefăcut pământul în cer, a unit pe oameni cu îngerii, a dărâmat tăria morÅ£ii, a surpat puterea diavolului, a stârpit puterea păcatului, a eliberat lumea din rătăcire, a reîntors adevărul, a speriat duhurile cele rele, a dărâmat capiÅŸtele idoleÅŸti, a răsturnat jertfelnicele lor, a mânat fumul jertfelor, a sădit fapta cea bună ÅŸi a întemeiat bisericile.
Crucea este voinÅ£a Tatălui, cinstea Fiului, bucuria Sfântului Duh, dar ÅŸi mărirea Sfântului Pavel, care zice: „Să nu fie mie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal.  6, 14).
Crucea este mai luminoasă decât soarele ÅŸi mai strălucită decât razele soarelui. Chiar de s-ar întuneca soarele, crucea totuÅŸi străluceÅŸte; ÅŸi soarele se întunecă, pentru că se covârÅŸeÅŸte de sclipirea crucii. Crucea a rupt zapisul ce era asupra noastră (Col. 2, 14), a nimicit temniÅ£a morÅ£ii ÅŸi ne-a dat cea mai desăvârÅŸită dovadă de dragoste a lui Dumnezeu: „Căci aÅŸa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară” (In. 3, 16). Åži Pavel zice: „Fiind noi vrăjmaÅŸi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10).
Crucea este o tărie nebiruită, o pavăză neînvinsă, siguranÅ£a bogaÅ£ilor, norocirea săracilor, ocrotirea celor prigoniÅ£i, înarmarea celor năpădiÅ£i, liberarea de patimi, temelia faptei celei bune, semnul cel mărit ÅŸi minunat. Crucea iarăşi a deschis raiul, a vârât într-însul pe tâlharul ÅŸi a introdus în cer neamul omenesc, care era aproape să se prăpădească, nici măcar de pământ nefiind vrednic. AÅŸa de multe bunătăţi ni s-au împărtăşit ÅŸi ni se vor împărtăşi prin cruce, ÅŸi Hristos să nu fi voit să se răstignească! Spune-mi, cine ar putea adeveri aceasta? Iară dacă El, într-adevăr, n-ar fi voit să se răstignească, cine l-ar fi silit, cine l-ar fi nevoit? Pentru ce oare a trimis El înainte pe ProfeÅ£i, ca să prevestească că El se va răstigni, ÅŸi că El voieÅŸte aceasta; pentru ce i-a trimis înainte, dacă El nu voia să pătimească? Åži pentru ce a numit el crucea „pahar”, dacă nu avea plăcere de dânsa? Căci prin aceste cuvinte El arată cât de mult doreÅŸte crucea. Adică precum cel însetat pofteÅŸte un pahar, tot aÅŸa dorea El răstignirea. De aceea a zis El: „Eu doar am dorit să mănânc cu voi aceste paÅŸti” (Lc. 22, 15). Åži El a zis aceasta nu fără temei, ci pentru că după cină îl aÅŸtepta răstignirea.
Deci cum putea Acela, care numise răstignirea preamărire ÅŸi pedepsise pe Apostolul Său pentru că voia să-L oprească de la moarte, cum putea Acela, care prin pilda păstorului celui bun arătase lămurit că va merge la moarte pentru oile Sale, care declarase că avea aÅŸa mare dor de dânsa ÅŸi că se duce la moarte de bună voie, cum putea El să se roage ca să nu-l atingă moartea? Dacă El însuÅŸi n-ar fi voit să moară, nu s-ar fi putut oare împiedica vrăjmaÅŸii Lui de la prigonirea lor? Dar tu vezi că El de bună voie merge întru întâmpinarea lor. Åži cand ei L-au întâlnit. El i-a întrebat: „Pe cine căutaÅ£i!”. Ei I-au răspuns: pe Iisus. Åži El a zis către dânÅŸii: „Eu sunt”; atunci ei s-au ferit ÅŸi au căzut la pământ (In. 17, 4-6). AÅŸadar, după ce El mai întâi i-a lovit cu orbire ÅŸi le-a arătat că El putea scăpa, atunci S-a predat pe Sine lor, pentru ca tu să vezi că nu prin silă sau de nevoie, sau prin puterea prigonitorilor Săi, ci de bună voie ÅŸi nesilit a răbdat acestea, precum cu mult mai înainte se hotărâse. Pentru aceea profeÅ£ii au fost trimiÅŸi înainte, pentru aceea patriarhii au prevestit aceasta ÅŸi pentru aceea crucea cu mult mai înainte a fost arătată ÅŸi preînchipuită, prin cuvinte ÅŸi prin fapte.
Cu toate acestea, ceea ce acum urmează în cuvintele lui Hristos, ne pune pe gânduri ÅŸi mai mult. Adică, după ce Hristos a zis: „De este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, El adaugă: „însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieÅŸti”. Aici, chiar după literă, se întâlnesc două voinÅ£e. Tatăl voind ca El să fie răstignit, iară El nu. Noi vedem în toate celelalte locuri ale Sfintei Scripturi că Hristos de-a pururea voieÅŸte la fel cu Tatăl, de-a pururea este în conglăsuire cu Dânsul. Căci când El zice: „Părinte, păzeÅŸte-i pe dânÅŸii, ca să fie una, precum si Noi una suntem” (In. 17, 11), El cu aceasta nu zice alta decât că voinÅ£a Tatălui ÅŸi a Fiului sunt cu desăvârÅŸire asemenea. Åži când zice: „Graiurile, care Eu le grăiesc, nu de la Mine le grăiesc, ci Tatăl este Cel ce grăieÅŸte întru Mine” (In. 14, 11), iar prin aceasta arată aceeaÅŸi. Când zice: „Eu de la Mine însumi nu am venit” (In. 7, 28) ÅŸi: „Nu pot Eu să fac de la Mine nimic” (In. 5, 30), El nu voieÅŸte să zică că n-are putere la aceasta, ci voieÅŸte a arăta lămurit că în vorbele, faptele ÅŸi în toate lucrurile voia Lui ÅŸi a Tatălui sunt cu desăvârÅŸire deopotrivă.
Căci cuvintele: „Eu nu grăiesc de la Mine” arată nu lipsa de putere, ci conglăsuirea lui cu Tatăl. De unde însă vine că El acum zice: „Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieÅŸti”; pentru ce oare Mântuitorul lumii zice aÅŸa? Vă rog să fiÅ£i cu mare băgare de seamă. Era foarte greu de a crede în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Această covârÅŸire a iubirii Sale de oameni ÅŸi mărimea pogorârii Sale erau înspăimântătoare, cerându-se multe dovezi pentru ca ele să fie socotite adevărate. Căci gândeÅŸte, numai, ce va să zică a auzi ÅŸi a afla că Dumnezeu cel negrăit ÅŸi netrecător, care nu se poate cuprinde cu mintea, nu se poate vedea cu ochii ÅŸi nu se poate pipăi, Acela „în mâna căruia sunt marginile pământului” (Ps. 94, 4), care „caută spre pământ ÅŸi-l face a se cutremura, Cel ce se atinge de munÅ£i ÅŸi ei fumegă” (Ps. 103, 32), a cărui strălucire, chiar când ei se pogoară, nu o pot suporta heruvimii, ci îşi acoperă feÅ£ele cu aripele lor, că Acesta care este cu mult mai înalt decât toate gândurile ÅŸi decât toate cugetele, întrecându-i pe îngeri, pe Arhangheli ÅŸi pe toate puterile cereÅŸti, să voiască a se face om ÅŸi să primească trupul cel format din pulbere, să intre în pântecele fecioarei ÅŸi să petreacă acolo nouă luni, a se adăpa la pieptul ei ÅŸi a suferi toate întâmplările omeneÅŸti – nu este oare aceasta de cea mai mare mirare? Iară pentru că ceea ce avea să facă era atât de miraculos ÅŸi neobiÅŸnuit, încât mulÅ£i n-ar fi putut crede, de aceea Dumnezeu a trimis mai întâi pe profeÅ£i ca să prevestească aceasta; ÅŸi a profeÅ£it încă Patriarhul Iacov, când a zis: „Din vlăstare fiul meu te-ai înălÅ£at, te-ai culcat ÅŸi ai adormit ca un leu” (Fac. 49. 9). ÃŽncă ÅŸi Isaia a zis despre Dânsul: „Iată fecioara va zămisli ÅŸi va naÅŸte fiu, ÅŸi se va chema numele lui Emanoil” (Is. 7, 14). Åži în alt loc zice el: „Văzutu-l-am ca un prunc ÅŸi ca o rădăcină pe pământ însetat” (Is. 53, 2). ÃŽncă ÅŸi David a vorbit despre venirea Lui în trup prin cuvintele: „Pogorî-se-va ca ploaia pe lână ÅŸi ca picătura ce cade pe pământ” (Ps. 72, 6), pentru că El a intrat în pântecele mumei sale fără a fi fost băgat în seamă ÅŸi fără vuiet.
Însă toate aceste prevestiri ale înomenirii Sale nu erau încă de ajuns, ci pentru ca El să fie socotit om cu adevărat, s-a supus la toate cele omeneşti. De aceea nu s-a înfăţişat El deodată ca om crescut, ci s-a născut şi s-a nutrit de mumă-Sa, a crescut şi a sporit, pentru ca prin toate acestea să fie crezută omenirea Lui cea adevărată. Ba încă nu s-a oprit la această dovadă, ci a suferit cu trupul Său toate slăbiciunile firii omeneşti, a însetat şi a flămânzit, a dormit şi a ostenit, ba a mers şi la cruce şi a pătimit atât de mult, pe cât poate vreun om pătimi.
De aceea a căzut de pe faţa Lui sudoarea ca picăturile de sânge, pentru aceea s-a întristat şi s-a descurajat. Deci, precum El flămânzea şi ostenea, dormea şi mânca şi bea, tot aşa şi pregeta a muri, şi prin aceasta a arătat adevărata Sa omenire; căci dragostea către viaţă este sădită în firea omenească. Aşadar, spre a arăta că trupul, pe care El l-a luat, nu este nălucire, nici părere, de aceea El a pus la iveală înaintea noastră patimile Sale.
Acesta este un temei. Afară de aceasta, pot să vă mai aduc ÅŸi un altul, care este tot aÅŸa de însemnat; care este acesta? Hristos a voit să înveÅ£e pe oameni toate faptele cele bune. Iară cine voieÅŸte să dea învăţătură dreaptă, trebuie să înveÅ£e nu numai prin cuvinte, ci ÅŸi prin fapte. Aceasta este învăţarea cea mai bună. Când cârmaciul stă lângă învăţăcelul său, arătându-i cum să Å£ină cârma, uneÅŸte vorba cu exemplul; el nu numai vorbeÅŸte, nici numai lucrează, ci le uneÅŸte amândouă. La fel face ÅŸi zidarul. Pune pe învăţăcelul său lângă sine ÅŸi îi arată, prin cuvânt ÅŸi prin faptă, cum trebuie să zidească. Tot aÅŸa fac ÅŸi ceilalÅ£i meÅŸteri, învăţarea ÅŸi exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindcă Hristos a venit ca să ne înveÅ£e toate faptele cele bune, de aceea El învăţa ce trebuie a face ÅŸi totodată ÅŸi El însuÅŸi făcea; căci El zice aÅŸa: „Cine va face ÅŸi va învăţa aÅŸa, acela mare se va chema întru ÃŽmpărăţia cerului” (Mt. 5, 19).
Iată, El voia ca noi să fim smeriÅ£i ÅŸi blânzi, ÅŸi a învăţat aceasta cu cuvintele, însă El a învăţat aceasta ÅŸi prin faptele Sale, căci după ce a zis: „FericiÅ£i cei săraci cu duhul, fericiÅ£i cei blânzi” (Mt. 5, 3-4), a arătat prin faptele Sale cum trebuie a împlini această datorie. El a luat fota, s-a încins cu dânsa ÅŸi a spălat picioarele ucenicilor Săi (In. 13, 4-5). Ce a putut să fie asemenea acestei smerenii? AÅŸadar, El a învăţat această faptă bună nu numai cu cuvântul, ci ÅŸi cu fapta. Tot aÅŸa a arătat El cu fapta blândeÅ£ea ÅŸi păciuirea Sa. Cum? El a fost lovit peste faţă de sluga arhiereului, dar a zis numai atâta: „De am grăit rău, mărturiseÅŸte de rău, iară de am grăit bine, de ce Mă baÅ£i?” (In. 18, 23).
El a poruncit a ne ruga pentru vrăjmaÅŸi, dar iarăşi ne-a învăţat ÅŸi aceasta prin faptele sale. Căci când spânzura pe cruce, a zis: „Părinte, iartă-le lor, că nu ÅŸtiu ce fac” (Lc. 23, 34). AÅŸadar, precum El ne-a poruncit nouă să ne rugăm pentru vrăjmaÅŸi, aÅŸa s-a rugat ÅŸi El însuÅŸi, măcar că ÅŸi fără de aceasta El putea să-i ierte, prin propria Sa putere.
Iarăşi a poruncit El să facem bine celor ce ne urăsc, să binecuvântăm pe cei ce ne clevetesc. Åži aceasta a făcut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, măcar că ei îl huleau, ca ÅŸi cum ar fi El însuÅŸi cuprins de demon. El grămădea binefacerile asupra prigonitorilor Săi ÅŸi a introdus în ÃŽmpărăţia cerului pe cei ce au voit să-L răstignească. Mai departe zice El către ucenicii Săi: „Să nu purtaÅ£i la brâiele voastre nici aur, nici argint, nici aramă” (Mt. 10, 9); ÅŸi El a împlinit ÅŸi aceasta, precum singur zice despre Sine: „Vulpile au vizuini ÅŸi păsările cerului cuiburi, iară Fiul Omului nu are unde să-Åži plece capul” (Mt. 8, 20).
El ne-a învăţat ÅŸi cum să ne rugăm. Apostolii au zis către Dânsul: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Lc. 11, 1); ÅŸi de aceea El ÃŽnsuÅŸi se ruga, pentru Ca ei să înveÅ£e de la Dânsul a se ruga. El însă trebuia să le arate lor nu numai că trebuia a se ruga, ci încă ÅŸi cum să se roage. De aceea, El le-a dat ÅŸi formula rugăciunii: „Tatăl nostru, carele eÅŸti în ceruri” ÅŸi celelalte. Fiindcă El ne-a poruncit a ne ruga: „şi nu ne duce în ispită”, adică în primejdie, ne învaţă aceasta însuÅŸi ÅŸi cu fapta, când zice: „Părinte de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, prin care învaţă pe toÅ£i credincioÅŸii a nu se arunca singuri în primejdii, ci a aÅŸtepta năpădirea vrăjmaÅŸilor, iar atunci a arăta toată bărbăţia. Ei nu trebuie a se grăbi înÅŸiÅŸi ÅŸi a se expune primejdiei.
AÅŸadar, fiindcă El voia să înveÅ£e pe ucenicii Săi a se ruga, se roagă ÅŸi El însuÅŸi, după firea Sa cea omenească, nu însă după cea dumnezeiească. Iară ca om s-a rugat El, pentru ca să ne înveÅ£e că trebuie să ne rugăm pentru izbăvirea noastră din primejdii. Iară dacă izbăvirea noastră va fi cu neputinţă, atunci să respectăm hotărârea cea dumnezeiească. De aceea a zis El: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieÅŸti Tu”. Aceasta nu trebuie a se înÅ£elege ca ÅŸi cum El ar avea altă voinţă decât Tatăl; ÅŸi cuvintele acestea trebuie să fie învăţătură pentru oameni, ca ei, chiar când sunt în necaz ÅŸi în primejdie, când tremură ÅŸi nu le place a muri, totuÅŸi trebuie să supună voinÅ£a lor voinÅ£ei Lui Dumnezeu. Pavel ÅŸtia aceasta ÅŸi a ÅŸi împlinit-o. El a rugat pe Domnul ca să depărteze ispitele de la dânsul ÅŸi a zis: „De trei ori pe Domnul am rugat” (II Cor. 12, 8), dar fiindcă aceasta nu era voia Domnului, el a adăugat: „de aceea binevoiesc întru neputinţă, în nevoi ÅŸi în prigonire” (II Cor: 12, 10). Voiesc să vă spun aceasta mai lămurit.
Pavel era înconjurat de multe primejdii ÅŸi s-a rugat ca să se mântuiască de dânsele. Dar a auzit cum Dumnezeu i-a zis: „Destul îţi este harul Meu, că puterea Mea întru neputinÅ£e se săvârÅŸeÅŸte” (II Cor. 11, 9); ÅŸi după aceea el a ÅŸtiut care era voia lui Dumnezeu, supunându-ÅŸi voia sa voii lui Dumnezeu.
Aşadar, Hristos amândouă acestea ne-a învăţat prin rugăciunea Sa, să nu ne aruncăm înşine în primejdii, ci să ne rugăm pentru depărtarea primejdiei. Dacă ea totuşi ne-a ajuns, să o întâmpinăm cu bărbăţie şi cu răbdare şi să supunem voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu. Deci, ştiind noi acestea, să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită: iară dacă am căzut în ea, să cerem de la Dumnezeu răbdare şi putere şi totdeauna să supunem voinţa noastră voinţei Lui. Atunci vom petrece viaţa aceasta de acum în linişte şi vom dobândi bunătăţile cele viitoare; cărora fie să ne învrednicim prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.