Cuvânt la Sfânta Treime

din “Predici la duminici şi sărbători”

Cuvânt la Sfânta Treime

„Eu ÅŸi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30)

Egalitatea Fiului cu Tatăl

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Åži nu noi, ci necredincioÅŸii, care se împotrivesc unui lucru aÅŸa de dovedit ÅŸi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aÅŸa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaÅŸi fiinţă cu Dumnezeu, atunci ÅŸi noi trebuie să fim de aceeaÅŸi fiinţă cu Dumnezeu, căci ÅŸi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteÅ£i ÅŸi toÅ£i fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie ÅŸi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire ÅŸi zic: „Încă ÅŸi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născutt, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice ÃŽnsuÅŸi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinÅ£a Sa întru nimic nu se deosebeÅŸte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu ÅŸi Tatăl una suntem”, ÅŸi: „Precum Tatăl scoală pe cei morÅ£i ÅŸi le dă viaţă, tot aÅŸa ÅŸi Fiul dă viaţă celor ce voieÅŸte” (Ioan 5, 21). Când voieÅŸte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toÅ£i să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Åži aceeaÅŸi putere minunată o rosteÅŸte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; ÅŸi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioÅŸii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înÅ£eles subiectiv, zicând că ÅŸi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, ÅŸi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Dacă tu din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteÅ£i ÅŸi fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că ÅŸi tu eÅŸti asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice „Dumnezei sunteÅ£i”?
Dar tu răspunzi: „TotuÅŸi, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeaÅŸi fiinţă cu Dânsul ÅŸi de aceeaÅŸi stăpânire ÅŸi putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”.

ÃŽn adevăr, locurile aduse: „Precum Tatăl scoală morÅ£ii ÅŸi-i înviază, aÅŸa ÅŸi Fiul pe care vrea îi înviază” ÅŸi celelalte graiuri pe care le-aÅ£i auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.

Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos însuşi a rostit despre Sine cu înjosire şi, de asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi şi de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om, şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci adevărul naturii omeneşti.

Deşi Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, şi, de asemenea, Apostolii despre Dânsul, totuşi satana a răzvrătit pe unii nenorociţi a tăgădui adevărata întrupare şi a afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat şi cât s-ar fi lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut şi L-au auzit nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.

Când El zicea despre Sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire şi lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui.

Vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea ÅŸi a văzut-o ÅŸi s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: „Tu încă nu ai cincizeci de ani ÅŸi l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? „Iisus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Åži ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Åži când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina ÃŽmpărtăşirii ÅŸi le-a zis: „Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaÅ£a lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). „Şi de atunci mulÅ£i dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul ÅŸi nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se Å£ină de graiuri înalte ÅŸi prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi ÅŸi să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: „Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea ÅŸi proorocii; ÅŸi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Åži trebuie, oare, să ne mirăm că mulÅ£imea gândea aÅŸa, când ÅŸi cei mai mari ai poporului erau de aceeaÅŸi părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari ÅŸi foarte aplecat către Domnul, ÅŸi totuÅŸi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naÅŸte a doua oară din apă ÅŸi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), ÅŸi, de asemenea, cugeta omeneÅŸte, întrebând: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Åži ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: „Dacă am spus cele pământeÅŸti ÅŸi nu credeÅ£i, cum veÅ£i crede de vă voi spune cele cereÅŸti?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbeÅŸte totdeauna despre naÅŸterea Sa cea înaltă ÅŸi veÅŸnică. De asemenea, tot în timpul vieÅ£ii Sale, când a făcut mii de minuni ÅŸi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ VeÅ£i vedea pe Fiul Omului ÅŸezând de-a dreapta puterii ÅŸi… venind pe nori” (Matei 26, 64), ÅŸi ÅŸi-a rupt hainele sale. Nu este de mirare dacă Hristos, către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.

Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta şi dimpotrivă.

Pe când ei se scandalizau ÅŸi se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor ÅŸi mic, îi vedeÅ£i alergând la El ÅŸi primind învăţătura Lui. Cei care mai înainte îl părăsiseră, iarăşi au venit când El a zis: „Eu de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aÅŸa grăiesc” (Ioan 8, 28). Åži Evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: „Acestea grăind El, mulÅ£i au crezut în El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a întâmplat şi în alte cazuri, şi de aceea Domnul grăia despre Sine când omeneşte, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia Lui cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generaţiile viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta şi se vor abate, totuşi a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire şi omeneşte. Aşadar, când îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândeşti că El voieşte a arăta înjosirea fiinţei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea şi socotinţa ascultătorilor Săi.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), ÅŸi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci ÅŸi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie ÅŸi a lucrat cu smerenie. Cine voieÅŸte să înveÅ£e pe alÅ£ii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul ÅŸi cu fapta: „ÎnvăţaÅ£i-vă de la Mine, că sunt blând ÅŸi smerit cu inima” (Matei 11, 29), ÅŸi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.

Se mai poate aduce încă ÅŸi a patra pricină, nu mai mică decât cea dinainte. Care? El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare ÅŸi negrăită în care stau cele Trei FeÅ£e una către alta, să ajungem la socotinÅ£a că în Dumnezeire ar fi numai o faţă. ÃŽntr-adevăr, Sabelie ÅŸi alÅ£ii învăţaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înÅ£elegere a cuvintelor: „Eu ÅŸi Tatăl una suntem”, ÅŸi: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este faÅ£a cea întâi ÅŸi cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că ÅŸi Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), îndată a adăugat: „afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreÅŸit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.

A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte ÅŸi a Å£inut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De pildă, când a zis: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine ÃŽnsumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, ÅŸi nicidecum nu voia să însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: „Precum socotiÅ£i ÅŸi bănuiÅ£i voi când nu primiÅ£i cele spuse de Mine despre Mine ÃŽnsumi”.

Noi am putea încă să aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire, şi încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum şi tu o pricină la graiurile cele înalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălţime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine şi lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă, vrednică de osândit.

Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El, deşi este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit despre Sine cu înjosire şi să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.

LuaÅ£i bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, întru care Iisus a fost vândut, a fost ÅŸi Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârÅŸită a lumii s-a săvârÅŸit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Åži când Iuda a întrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Åži după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: „ Voi toÅ£i vă veÅ£i sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: „Adevăr zic Å£ie, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoÅŸul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).

AÅŸadar, El a prevăzut pe vânzător ÅŸi fuga tuturor ÅŸi moartea Sa, adăugând: „Bate-voi păstorul ÅŸi se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus înainte cine se va lepăda de Dânsul, ÅŸi când, ÅŸi de câte ori, toate, desăvârÅŸit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea Sa, a ieÅŸit în grădina Ghetsimani ÅŸi S-a rugat.

Potrivnicii noÅŸtri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeieÅŸti, dar noi o prescriem firii omeneÅŸti. JudecaÅ£i singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar ÅŸi cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potriveÅŸte tocmai firii Sale omeneÅŸti. El zice: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! ÃŽnsă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieÅŸti” (Matei 26, 39). Eu întreb: Cum putea să Se îndoiască, de este aceasta cu putinţă sau nu, El, care cu puÅ£in mai înainte spusese: „Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: „Bate-voi păstorul ÅŸi se vor risipi oile”, ÅŸi: „Voi toÅ£i vă veÅ£i sminti întru Mine”! El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acesta nu putea să ÅŸtie acelea? Cine ar putea afirma acestea?

Aceasta o ÅŸtiuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: „Străpuns-au mâinile Mele ÅŸi picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca ÅŸi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu neputinţă a nu fi ceva din ceea ce a fost, aÅŸa este cu neputinţă ca acestea să nu se întâmple.

ÃŽncă ÅŸi Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus ÅŸi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). ÃŽncă ÅŸi Ioan Botezătorul a zis: „lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei l, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Åži el nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă ÅŸi un miel evreiesc, ÅŸi el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferinÅ£ele trupeÅŸti, iar Sângele acestui Miel a adus curăţirea a toată lumea. Åži sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.

Åži mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El ÃŽnsuÅŸi ÅŸi S-ar fi certat cu Sine. AcelaÅŸi, care prin cuvintele: „Dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a Se feri de patimă ÅŸi de moarte. AcelaÅŸi, altădată, când Petru îl sfătuia să Se cruÅ£e ÅŸi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eÅŸti, că nu cugeÅ£i cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeÅŸte pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altădată El spusese: „Cu dor am dorit să mănânc acest PaÅŸti cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după PaÅŸti trebuia să urmeze Crucea. Åži aÅŸa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorinÅ£a Sa de a muri ÅŸi a declarat că El special pentru acesta a venit în lume. Dacă El acum totuÅŸi zice: „De este cu putinţă”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omeneÅŸti, care pentru fireasca iubire către viaţă, nu voia a se despărÅ£i de viaÅ£a aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: „Putere am să-Mi pun sufletul, ÅŸi putere am ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieÅŸti Tu”? Avea oare Fiul o voinţă potrivnică voinÅ£ei Tatălui? El zise odată: „Eu ÅŸi Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: „Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; ÅŸi astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere.

Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: „Dacă este cu putinţă” ÅŸi celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca şi Dânsul Tatălui, ca aici şi dincolo să ne facă părtaşi de toate bunătăţile. Fie ca aceasta să o dobândim noi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Care în acelaşi chip cu Tatăl şi cu Sfântul Duh este slăvit în vecii vecilor. Amin.