Sari la conținut

Cuvântul al cincilea

Din „Cele dintâi omilii la Facere”
Editura Sophia
BucureÅŸti, 2004

Că nu pentru Adam suntem pedepsiţi,
şi că mai mari sunt bunătăţile ce ne-au venit
prin el decât relele, dacă vom lua aminte la noi înşine;
şi împotriva celor ce trec pe lângă săraci cu nepăsare

1. Voi, poate, socotiţi că am terminat cuvântul despre stăpânire20; iar eu văd încă multă roadă ce aşteaptă în el. Dar nu vă lăsaţi păgubaşi, rogu-vă, până ce nu o vom culege toată: căci si vierii harnici, când văd viţa frunzoasă si încărcată cu multe roade, nu taie doar ciorchinii dinafară, ci pătrund si mai înlăuntru, îndoind curmeii si ridicând frunzele, aşa încât să nu le scape cumva din vedere boabele mici, ascunse fiind sub frunze. Deci, nu vă arătaţi mai nepăsători decât aceia, nici nu vă lăsaţi păgubaşi până ce nu veţi lua tot. Şi mai ales că osteneala e a mea, iar roadă e a voastră.

Le-am învinuit ieri pe femei – mai bine zis nu pe femei, ci pe Eva, că prin păcat a adus în lume robia. Femeile ne-ar putea spune: „De ce să fim noi învinuite dacă aceea a păcătuit; de ce greÅŸeala a fost a unei singure feÅ£e21, iar vina – de obÅŸte a firii femeieÅŸti întregi?” Asta ar putea spune ÅŸi robii: „De ce, făcând Cariaan ocară tatălui său, pedeapsa a trecut la tot neamul ?” Åži cei ce se tem de stăpânitori ar putea pune pricină astfel: „De ce, alÅ£ii fiind cei trăitori în răutate, noi am fost supuÅŸi jugului stăpânirii ?”

AÅŸadar,  ce  le-am putea răspunde  tuturor acestora ? Că una este dezlegarea tuturor întrebărilor: „Pentru că primii oameni au păcătuit, ÅŸi prin neascultarea lor au adus în lume robia – iar cei de mai apoi, prin păcatele lor, au dat putere robiei deja aduse în lume”. Că dacă cei care întreabă s-ar putea arăta curaÅ£i cu totul de păcate, poate că ar avea temei să grăiască împotrivă; iar dacă ÅŸi ei au multe vini, de prisos este să se îndreptăţească în acest fel: întrucât eu n-am zis că de acum păcatul nu mai naÅŸte robie, ci că orice păcat este însoÅ£it de robie, ÅŸi am arătat ca răspunzătoare firea de obÅŸte a păcatului, nu numai felul lui. Precum toate bolile de nevindecat duc la moarte, dar nu toate sunt de aceeaÅŸi fire, aÅŸa ÅŸi păcatele toate nasc robie, nefiind toate de acelaÅŸi fel. Păcătuit-a Eva atingându-se de pom, ÅŸi a fost osândită pentru asta. Drept aceea, să nu păcătuieÅŸti ÅŸi tu cu alt păcat, poate mai greu decât al ei. Aceasta se cuvine a spune ÅŸi cu privire la robi, ÅŸi cu privire la cei aflaÅ£i sub stăpânire22: că primii oameni au adus păcatul, iar cei ce le-au urmat au păstrat puterea stăpânirii23 prin păcatele săvârÅŸite.

Mai am şi alt răspuns: că mulţi, întorcându-se la virtute, au fost sloboziţi de sub stăpânire. Şi mai întâi, de vreţi, am să vorbesc24 despre femei, ca să vezi cum fericitul Pavel, care a pus legături asupra lor, chiar el le dezleagă iarăşi. „De are vreo femeie bărbat necredincios şi acela va voi să vieţuiască cu dânsa, să nu-l lase pe el” (l Cor. 7, 13). De ce ? „Că ce ştii tu, femeie, de nu-ţi vei mântui bărbatul”? (16).

„Dar cum poate femeia să mântuiască ?” învăţând, catehisind, înduplecându-l a primi cuvântul bunei cinstiri. „Păi chiar ieri, fericite Pavele, ziceai „că femeii să înveÅ£e nu dau voie” (l Tim. 2,12). Cum, dar, o dai acum la întors ÅŸi faci femeia dascăl al bărbatului?” – „Fac asta nu tăgăduindu-mă pe mine însumi, ba chiar cu totul dimpotrivă”. Tu ascultă ÅŸi pentru ce a scos-o de pe tronul învăţăturii, ÅŸi pentru ce o aduce iar pe el, ca să afli înÅ£elepciunea lui Pavel. „Bărbatul să înveÅ£e”, zice. ÃŽntrebi de ce ? Fiindcă nu a fost amăgit: că „Adam, zice, nu a fost amăgit” (l Tim. 2, 14). „Femeia”, zice, „să ia învăţătură”. De ce ? Fiindcă a fost amăgită: „că femeia, amăgită fiind, a fost întru călcarea poruncii” (14). Iar aici – tocmai dimpotrivă: că atunci când bărbatul este necredincios, iar femeia credincioasă, zice: „Femeia să înveÅ£e. De ce ? Fiindcă nu este amăgită, căci credincioasă este. Să ia învăţătură, deci, bărbatul, căci a fost amăgit: că necredincios este. „S-a întors treaba”, zice, „în privinÅ£a învăţăturii: să se întoarcă, dar, ÅŸi în privinÅ£a stăpânirii”. Văzut-ai cum pretutindeni arată Scriptura că nu firii, ci amăgirii ÅŸi păcatului urmează robia ?

Deci, a venit la femeie amăgirea întru început, iar amăgirii i-a urmat supunerea: după aceea s-a mutat amăgirea la bărbat, s-a mutat şi supunerea. Şi precum la început a încredinţat Dumnezeu bărbatului mântuirea femeii, fiindcă nu a fost amăgit, grăind astfel: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta”, aşa şi aici, pentru credinţa celei ce are bărbat necredincios, încredinţează femeii mântuirea bărbatului, zicând: „Că ce ştii tu, femeie, de nu-ţi vei mântui bărbatul”? (l Cor. 7,16). Ce poate fi mai desluşit decât această dovedire că robia nu este dat al firii, ci urmează păcatului? Acelaşi lucru se poate spune şi despre robi. Ai fost chemat în starea de robie? Să nu îţi pese.

Vezi cum iarăşi arată că robia e doar un nume la omul îmbunătăţit? Ci chiar de poÅ£i să fii slobod, mai bine foloseÅŸte-te, adică „mai bine rămâi rob”. De ce ? „Că cel ce e chemat întru Domnul rob este un slobozit al Domnului”. Dar pentru ce a lăsat să rămână rob? Ca să afli că de prisos e slobozenia cea dinafară, că precum când cu cei trei tineri faptul că rămânând aprins cuptorul trupurile lor s-au păstrat nevătămate a fost cu mult mai minunat decât de s-ar fi stins văpaia, aÅŸa ÅŸi a te arăta slobod în robie este cu mult mai mare ÅŸi minunat lucru decât dacă ai rupe legăturile ei. De asta a ÅŸi zis: „Ci chiar de poÅ£i să fii slobod, mai bine foloseÅŸte-te”25 – adică rămâi rob, că ai cea mai adevărată slobozenie”.

2. VoieÅŸti să vezi că se întâmplă asta ÅŸi cu stăpânitorii? ÃŽmpărat era Nabucodonosor, ÅŸi a aprins cuptorul cu văpaie mare, ÅŸi i-a aruncat în mijlocul lui pe cei trei tineri – fragezi de vârstă, singuri, neavând nici o apărare, robi, prinÅŸi de război, lipsiÅ£i de patrie. Åži ce zice? „Oare aÅŸa este cu adevărat, Sedrac, Misac ÅŸi Abdenago, că dumnezeilor mei nu slujiÅ£i, ÅŸi chipului celui de aur pe care l-am ridicat nu vă închinaÅ£i”? (Dan. 3, 14) Iar ei ce fac? Uită-te cum obiceiul lor îmbunătăţit i-a făcut, aÅŸa prinÅŸi cum erau mai împăraÅ£i decât impăratul ÅŸi mai înaltă a arătat cugetarea lor decât a aceluia? Că au răspuns cu atâta îndrăzneală ca ÅŸi cum nu ar fi stat de vorbă cu împăratul, ci cu un supus. „N-avem nevoie, zic ei, să răspundem împăratului pentru cuvântul acesta”. Nu prin cuvinte, ci prin fapte vom face dovedirea. Este „Dumnezeu în ceruri puternic să ne izbăvească”. I-au amintit de binefacerea primită de el prin Daniil, spunând aceleaÅŸi cuvinte pe care le grăise atunci prorocul. GândiÅ£i-vă: ce a zis el? „Nu Å£ine de magii gazareni, de haldei cuvântul pe care îl cere împăratul; „ci este Dumnezeu în cer, Care descoperă tainele”, îi amintesc, deci, de cuvintele acestea ca să îl îmblânzească. După aceea, spun: „Şi dacă nu ÅŸtii, împărate, că dumnezeilor tăi nu vom sluji, ÅŸi chipului celui de aur, pe care l-ai ridicat, nu ne vom închina” (Dan. 3, 18). Uită-te la înÅ£elepciunea acelor tineri: căci ca să nu defaime pe Dumnezeu pentru slăbiciune cei de faţă de li s-ar fi întâmplat să moară în cuptor, au mărturisit dinainte puterea Lui, zicând că „este Dumnezeu în cer puternic să ne izbăvească”; iar pe de altă parte, că dacă aveau să scape de văpaie să nu se creadă că slujesc lui Dumnezeu pentru leafă ÅŸi plată, au adăugat că „şi de nu, să ÅŸtii, împărate, că dumnezeilor tăi nu vom sluji, ÅŸi chipului celui de aur pe care l-ai ridicat nu ne vom închina”; propovăduind puterea lui Dumnezeu ÅŸi totodată arătând tăria sufletului lor, ca nu cumva să se spună ÅŸi despre ei ceea ce a spus diavolul, clevetind, cu privire la Iov. Dar ce a spus diavolul despre Iov ? A spus că „nu degeaba se teme de Tine Iov: că ai ocrotit cele dinlăuntru ÅŸi dinafară ale casei lui” (Iov l, 10). Deci, ca să nu aibă cineva temei să spună acelaÅŸi lucru ÅŸi despre dânÅŸii, au astupat dinainte gura neruÅŸinată, însă, precum spuneam, chiar de va fi cineva prins de război, chiar de va fi rob, chiar de va fi străin, chiar dacă va petrece în pământ străin, va fi mai împărat decât toÅ£i împăraÅ£ii de va avea cu sine fapta bună.

Ai văzut cum s-a desfiinÅ£at ÅŸi supunerea femeilor, ÅŸi cea a robilor, ÅŸi cea a celor aflaÅ£i sub stăpânire26? Hai să-Å£i arăt acum alungată ÅŸi frica fiarelor. Daniil a fost aruncat oarecând în puÅ£ tot în Babilon – dar leii nu au cutezat să se atingă de dânsul: că au văzut strălucind în el chipul cel vechi, chipul împărătesc, zăreau semnele pe care le văzuseră la Adam înainte ca el să păcătuiască. Cu aceeaÅŸi supunere au venit atunci la Adam ca să primească nume de la dânsul; ÅŸi nu numai atunci, ci ÅŸi cu fericitul Pavel s-a făcut aceasta: că ÅŸi el, nimerind în ostrovul de barbari, a ÅŸezut lângă foc ca să se încălzească, ÅŸi ieÅŸind o năpârcă din vreascuri s-a prins cu dinÅ£ii de mâna lui. Deci, ce s-a întâmplat după aceasta ? Fiara a căzut îndată: că neaflând păcat, nici n-a putut să muÅŸte: ci precum noi, când vrem să urcăm o stâncă netedă, cădem îndată fiindcă nu avem de ce să ne Å£inem, fie că este mare dedesubt, fie că e prăpastie, aÅŸa ÅŸi fiara aceea, cu toate că era deasupra focului, nu a aflat locul de sprijin al păcatului, nici unde să se Å£ină cu dinÅ£ii, a căzut în foc ÅŸi a pierit.

Vrei să-Å£i mai spun ÅŸi o a treia îndreptăţire27 ? Una este că nu numai primii oameni au păcătuit, ci ÅŸi cei care le-au urmat; a doua, că pentru cei ce umblă drept înaintea lui Dumnezeu, chiar petrecând ei în viaÅ£a de acum, jugul supunerii este mai uÅŸor – sau, mai bine zis, sunt sloboziÅ£i cu totul de aceasta, precum am arătat ÅŸi în privinÅ£a femeilor, ÅŸi în privinÅ£a celor aflaÅ£i sub stăpânire28, ÅŸi în privinÅ£a fiarelor; iar după acestea, a treia este că venind Hristos, ne-a făgăduit mai mari bunătăţi decât cele din care ne-au scos cei care au păcătuit la început. „De ce te tânguiesti, ia spune ? Că Adam, păcătuind, te-a scos din rai? Fă ceea ce e drept înaintea Mea ÅŸi râvneÅŸte la fapta bună, ÅŸi-Å£i voi deschide Å£ie nu numai raiul, ci chiar cerul, ÅŸi nu te voi lăsa să pătimeÅŸti nimic rău din neascultarea celui întâi-zidit. Te tângui că te-a lipsit de stăpânirea asupra fiarelor? Iată, ÅŸi demonii Å£i-i voi supune, dacă vei lua aminte la învăţătura Mea” – că zice: „CălcaÅ£i peste ÅŸerpi ÅŸi peste scorpii ÅŸi peste toată puterea vrăjmaÅŸului” (Le. 10, 19). Nu a zis: stăpâniÅ£i, ca la facere în privinÅ£a fiarelor, ci: călcaÅ£i, dând mai mare putere.

3. Pentru aceasta nu a zis nici Pavel: „Dumnezeu va supune pe satana sub picioarele voastre”, ci: „Dumnezeu va zdrobi pe satana sub picioarele voastre” (Rom. 16, 20). Nu ca mai înainte: „Acela va pândi capul tău, ÅŸi tu vei pândi călcâiul lui” (Fac. 3,15) – ci întreagă este izbânda, neÅŸtirbit semnul de biruinţă, desăvârÅŸită nimicirea celui potrivnic, ÅŸi sfărâmarea, ÅŸi pieirea. „Eva te-a supus bărbatului: dar eu te fac, de vrei, nu doar de o cinste cu bărbatul, ci ÅŸi cu înÅŸiÅŸi îngerii. Ea te-a lipsit de viaÅ£a de acum, iar eu Å£i-o dăruiesc ÅŸi pe ceea ce va să vină – cea neîmbătrânitoare ÅŸi fără moarte, plină de bunătăţi nenumărate.”

Deci, nimeni să nu creadă că a fost păgubit din pricina înaintaÅŸilor: că ÅŸi dacă vom vrea să cercetăm toate câte avea să le dea Dumnezeu, vom afla că cele pe care ni le-a dat sunt mult mai mari ca cele pe care le-am pierdut; iar din cele spuse devin limpezi ÅŸi celelalte. Viaţă chinuită a dus Adam. Hristos a făgăduit viaÅ£a de unde a fugit durerea ÅŸi întristarea ÅŸi suspinul ÅŸi vesteÅŸte că dă în dar ÃŽmpărăţia Cerurilor – căţi zice: „VeniÅ£i, binecuvântaÅ£ii Tatălui Meu, de moÅŸteniÅ£i ÃŽmpărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii: că flămând am fost ÅŸi Mi-aÅ£i dat să mănânc; însetat am fost, ÅŸi Mi-aÅ£i dat să beau; străin am fost, ÅŸi M-aÅ£i primit; gol am fost, ÅŸi M-aÅ£i îmbrăcat; în temniţă, ÅŸi aÅ£i venit la Mine” (Mt. 25, 35-36).

Oare vom auzi ÅŸi noi de la Mântuitorul aceste fericite spuse? N-aÅŸ putea să bag mâna-n foc: că multă nepăsare avem faţă de săraci. E vremea Postului, atâta îndemn ÅŸi învăţătură de mântuire, rugăciuni fără contenire, adunări în fiecare zi – ÅŸi după atâta sârguinţă, care-i folosul? Nici unul: fiindcă plecăm de aici văzând săracii cum stau în picioare înÅŸiraÅ£i de o parte ÅŸi de alta, ÅŸi trece pe lângă dânÅŸii aÅŸa nemilostivi ca ÅŸi cum am vedea niÅŸte câini, nu niÅŸte trupuri omeneÅŸti. AÅŸadar, ne grăbim spre casă ca ÅŸi cum am vedea niÅŸte statui fără de suflet, nu niÅŸte oameni care suflă, „îmi dă zor foamea”, zice unul. Tocmai foamea să te înduplece a rămâne ca să dai milostenie – că sătulul, vorba zicătorii, nu crede flămândului; iar burÅ£ile flămânde învaţă din nevoia lor să o priceapă ÅŸi pe cea străină – mai bine zis, nici aÅŸa n-o pot cunoaÅŸte pe de-a-ntregul. De ce? Păi tu alergi la masa gata pregătită ÅŸi nu rabzi să mai aÅŸtepÅ£i nici un pic; iar săracul a stat în picioare până seara, năzuind ÅŸi căutând cu nerăbdare a-ÅŸi face rost de hrana cea de toate zilele – ÅŸi văzând că ziua s-a împlinit, iar banii de mâncare nicidecum, se întristează ÅŸi îl arde sufletul, ÅŸi e silit să îndrăznească mai mult decât puterea sa. De asta ne îmbulzesc mai tare seara, jurându-se, blestemându-se, jelindu-se, tânguin-du-se, întinzând mâinile, siliÅ£i să facă nenumărate alte neruÅŸinări: fiindcă se tem ca nu cumva, plecând acasă toÅ£i, ei să fie siliÅ£i a rătăci prin oraÅŸ ca printr-o pustie. Åži precum cei căzuÅ£i ziua în sfărâmare de corabie, când se prind de o scândură, se străduiesc să ajungă la liman mai înainte de lăsarea serii, ca nu cumva, prinzându-i noaptea afară de liman, să păţească ceva mai rău: aÅŸa ÅŸi săracii, temându-se de foame ca de sfărâmarea de corabie, grăbesc să strângă înainte de lăsarea serii banii pentru mâncare, ca nu cumva, plecând acasă toÅ£i, ei să rămână afară de liman – fiindcă liman sunt lor mâinile celor ce-i ajută.

4. Iar noi nici în piaţă29 nu ne plecăm spre necazurile lor, nici plecând acasă: ci ÅŸi masa fiindu-ne pregătită, adeseori ÅŸi plină cu mii de bunătăţi (dacă se pot numi bunătăţi cele pe care spre osânda neomeniei noastre le mâncăm), chiar ÅŸi cu masa pusă, zic, auzindu-i cum umblă prin ulicioare, si strigă cu glas mare pe la răscruci, tânguindu-se în cea mai adâncă beznă, în mare pustietate, ÅŸi tot nu ne înduplecăm. Ba chiar ÅŸi după ce ne saturăm si mergem spre somn, auzindu-i iar cum se tânguiesc în stradă răsunător, rămânem nepăsători de parcă auzim niÅŸte câini turbaÅ£i, nu voce omenească. Åži nu luăm seama nici la vreme – că noaptea târziu, când toată lumea doarme, el plânge în singurătate; nici la puÅ£inătatea cererii – că altceva nu cere decât pâine, sau niscaiva bănuÅ£i; nici la mărimea necazului – că-i nemâncat de mult; nici la blândeÅ£ea cererii – că nu vine la uşă, nici nu cutează să se apropie, ci de jos, de departe îşi spune rugămintea. Dacă primeÅŸte, dă în schimb mii de rugăciuni de nu, nici aÅŸa nu aruncă vorbă amară, nici nu ocărăşte ÅŸi nu huleÅŸte pe cei ce pot să dea, însă nu dau; ci precum cineva, tras de un călău la o pedeapsă nesuferită, se roagă de toÅ£i cei de faţă ÅŸi se milogeÅŸte fără să afle nici o ocrotire, fiind dus cu multă neomenie la pedeapsă: aÅŸa ÅŸi acesta, tras de foame ca de călău către noapte ÅŸi către privegherea cea nesuferită, întinde mâinile, cu mare glas se roagă de cei care ÅŸed sus prin case, dar n-are parte de nici o .rnilă, ci e gonit fără îndurare si cu cruzime multă, însă nimic dintre acestea nu ne pleacă, ci cu atâta neomenie cutezăm a tinde mâinile către cer ÅŸi a vorbi cu Dumnezeu despre milostivire ÅŸi a cere iertarea păcatelor noastre, ÅŸi nu ne temem că va cădea trăsnet asupra noastră după asemenea rugăciune, după asemenea cruzime ÅŸi lipsă de omenie.

Spune-mi, cum mergem spre somn ÅŸi spre odihnă ÅŸi nu ne temem că acel sărac, sculându-se în vis asupra noastră murdar, jegos, îmbrăcat în zdrenÅ£e, se va tângui ÅŸi se va jeli, învinuindu-ne de neomenie? Dealtfel, pe mulÅ£i i-am auzit adesea zicând că după ce ziua trecuseră cu vederea ajutorarea săracilor, noaptea se vedeau încinÅŸi cu funie ÅŸi târâţi de mâna săracilor, sfârtecaÅ£i, pătimind chinuri fără număr, însă astea se întâmplă în somn ÅŸi-n vis, ÅŸi sunt pedeapsă vremelnică; dar nu ne temem, ia spune-mi, să nu vedem cumva pe acel sărac, care se tânguieÅŸte ÅŸi strigă ÅŸi se jeleÅŸte, în sânurile lui Avraam, ca oarecând pe Lazăr bogatul cel nemilostiv? Celelalte – chinurile acelea amare si nemângâiate, cum cerea apă, cum n-a primit nici o picătură, cum i se prăjea limba, cum după multe rugăminÅ£i nu s-a bucurat de nici o iertare ÅŸi cum suferea pedepse fără moarte – le las spre rumegare conÅŸtiinÅ£ei voastre.

Dar ferească Dumnezeu să aflăm noi acestea prin cercare, ci fie ca prin auzire să fugim de păţire, şi vrednici arătându-ne de dragostea strămoşului Avraam să mergem în locul unde este el, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care a Tatălui este cinstea, slava, stăpânirea, şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

20 Este vorba de diferitele relaţii ierarhice pe care Sfântul Ioan le analizează în Cuvântul dinainte.
21 Persoane.
22 Este vorba de întreaga ierarhie a autorităţii de stat.
23 Vezi nota precedentă.
24 Literal: „îmi voi exersa cuvântul pe tema”.
25 Fă ceea ce-ţi este mai de folos.
26 Vezi nota 22.
27 Mai explicit ar fi în româneÅŸte: „justificare a relaÅ£iilor ierarhice existente în lumea căzută”.
28 Vezi nota 18.
29 Cum am spune noi, când umblăm prin oraş.