Cuvântul al doilea

Din „Cele dintâi omilii la Facere”
Editura Sophia
BucureÅŸti, 2004

În care se arată pentru ce în privinţa soarelui, şi lunii, şi cerului, şi
celorlalte a zis Dumnezeu: „să fie”,
iar în privinţa omului: „să facem”;
şi ce înseamnă: „după chipul”

1. Oare vă amintiţi de locurile grele din Scriptură pe care vi le-am înfăţişat ieri? Că la atâta nebunie şi îndrăzneală m-aţi împins încât deja am cutezat a face tâlcuiri la locurile grele din Scriptură. De fapt, asta nu e nici nebunie, nici cutezanţă: că nu întru puterea mea îndrăznind, ci întru totul bizuindu-mă pe rugăciunile întâi-stătătorilor şi ale voastre m-am dezbrăcat ca să intru în arenă – iar rugăciunea Bisericii atâta-i de puternică, că şi mai mut decât pietrele să fi fost mi-ar fi făcut limba mai uşoară ca orice aripă precum zefirul, căzând în pânzele corăbiei, o face să ţâşnească înainte mai iute ca săgeata, aşa şi rugăciunea Bisericii, căzând în limba celui ce vorbeşte, face cuvântul a ţâşni mai uşor ca zefirul.

ÃŽntru aceasta îndrăznind intru ÅŸi eu în luptă în fiecare zi: că dacă în întrecerile lumeÅŸti, având cineva dintre toÅ£i privitorii adunaÅ£i doar zece-douăzeci de sprijinitori, cu osârdie coboară în arenă, cu atât mai mult voi face asta cu îndrăznire eu, de vreme ce am nu numai zece-douăzeci de sprijinitori, ci toÅ£i privitorii îmi sunt fraÅ£i si părinÅ£i. Åži dacă te gândeÅŸti, în întrecerile lumeÅŸti luptătorul n-are ce mare folos să tragă de la privitor decât că acela îl încurajează prin strigăte ÅŸi se minunează de isprăvile lui ÅŸi se ceartă, aÅŸezat sus, cu cei de altă părere – iar să coboare în arenă ÅŸi să-i întindă mâna ÅŸi să îl tragă de picior pe potrivnicul lui sau altceva de felul acesta să facă, nu e îngăduit: că cei ce au întocmit dintru început rânduiala acestor lupte, împrejmuind locul cu pari ascuÅ£iÅ£i ÅŸi funii, stăvilesc astfel nebunia privitorilor. Åži ce e de mirare dacă privitorului nu i se îngăduie să coboare în luptă, de vreme ce ÅŸi antrenorul e aÅŸezat afară de arenă, având poruncă să îşi ajute elevul de departe, prin sfaturi, iar de apropiat nu i se îngăduie nicicum să se apropie? Aici însă nu e aÅŸa: ci ÅŸi învăţătorului, ÅŸi privitorului li se dă voie să coboare la mine si să stea aproape cu sufletul ÅŸi să mă întărească prin rugăciuni.

Hai, dar, să purced la luptă întocmai la fel ca acei atleÅ£i: că ÅŸi aceia, prinzându-se de mijloc, se aruncă unul pe celălalt cu putere, încât din pricina strâmtimii locului zboară în mulÅ£imea cea adunată împrejur, iar după ce încleÅŸtarea lor se desface se întorc iarăşi la locul hotărnicit pentru întrecere, dar se înhaţă nu din picioare, ci potrivit aÅŸezării în care erau când s-au desfăcut12. Deci, întrucât ÅŸi pe mine strâmtimea locului – puÅ£inătatea timpului – m-a silit să închei data trecută cuvântul, haide să ne întoarcem la locul întrecerii, reînnodând firul încleÅŸtării de la cele citite ieri.

„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. Primul lucru ce se cuvine tâlcuit aici este de ce atunci când a luat fiinţă cerul nu se spune nicăieri: Să facem, ci: „Să fie cer, Să fie lumină”, si tot aşa pentru fiecare din părţile zidirii; iar aici nu este folosită decât spusa: Să facem, care arată o sfătuire cu cineva de aceeaşi cinste. Deci, cine este cel ce urma să fie făcut şi care se bucură de atâta cinste ? Omul, vieţuitoarea cea mare şi minunată şi mai scumpă înaintea lui Dumnezeu decât toată zidirea, pentru care sunt cerul şi pământul şi marea şi tot restul trupului13 zidirii; omul, de a cărui mântuire Dumnezeu S-a îndrăgostit până-ntr-atât că nici pe Cel Unul-Născut nu L-a cruţat pentru el: că nu a contenit, toate făcându-le şi lucrându-le, până ce, înălţându-l, nu l-a aşezat de-a dreapta Sa. Şi strigă Pavel zicând: „Şi împreună cu Dânsul ne-a sculat şi ne-a aşezat de-a dreapta Sa întru cele cereşti întru Hristos Iisus” (Ef. 2,6).

Sfătuirea este nu fiindcă Dumnezeu ar avea nevoie să Se sfătuiască – să nu fie! – ci pentru a se arăta prin felul vorbirii cinstea ce ni s-a dat. „Şi de ce”, întreabă unii, „dacă e mai de preÅ£ decât toată lumea, a fost adus la fiinţă în urma lumii?” Tocmai de asta, că este mai de preÅ£ decât toată lumea: că precum, având împăratul a merge într-o cetate oarecare, căpeteniile de oaste ÅŸi dregătorii ÅŸi păzitorii ÅŸi robii toÅ£i merg înainte ca, pregătind locuinÅ£a împărătească ÅŸi toată slujirea cea de trebuinţă, să primească pe împărat cu multă cinste: întocmai la fel ÅŸi aici. ÃŽnaintea omului, ca înaintea unui împărat, a mers soarele, a mers cerul, a mers lumina, toate s-au făcut ÅŸi s-au împodobit: ÅŸi apoi a fost adus el, cu multă cinste. „Să facem om după chipul”. Să audă iudeul. Către cine grăieÅŸte Dumnezeu: „Să facem om” ? Moisi a scris asta – Moisi, pe care spun, minÅ£ind, că îl cred. Åži ca să te încredinÅ£ezi că mint si nu cred, ascultă cum îi mustră Hristos ÅŸi zice: „De aÅ£i fi crezut lui Moisi, aÅ£i fi crezut ÅŸi Mie” (In. 5, 46). Acum la ei sunt cărÅ£ile, iar la noi comoara cărÅ£ilor; la ei sunt slovele, iar la noi sunt ÅŸi slovele, ÅŸi înÅ£elesurile. Către cine, spune-mi, a zis: „Să facem om” ? „Către un înger sau către un arhanghel”, zice iudeul. Precum robii vrednici de bice care sunt traÅŸi la socoteală de stăpân ÅŸi, neavând nici o îndreptăţire adevărată de răspuns, toarnă tot ce le trăsneÅŸte prin cap, aÅŸa ÅŸi voi grăiÅ£i: „Către înger ÅŸi arhanghel a zis”. Care înger? Care arhanghel? Că nu este al îngerilor să zidească, nici al arhanghelilor să cugete acestea. Dar pentru ce, atunci, când a făcut cerul n-a poruncit îngerului ÅŸi arhanghelului, ci însuÅŸi l-a adus la fiinţă, iar atunci când a adus la fiinţă vieÅ£uitoarea mai de cinste decât cerul ÅŸi decât toată lumea – omul – îi ia pe robi ca părtaÅŸi ai facerii ?

2. Nu este aÅŸa, nu: că îngerilor li se cuvine a sta de faţă, nu a zidi; arhanghelilor se cuvine să slujească, nu să ia parte la cugetul ÅŸi sfatul Dumnezeirii. Ascultă ce zice Isaia despre puterile  serafimilor,  care  sunt mai presus  decât arhanghelii: „Văzut-am pe Domnul pe scaun înalt ÅŸi preaînălÅ£at… ÅŸi serafimi stăteau împrejurul Lui, ÅŸase aripi la unul ÅŸi ÅŸase aripi la altul: ÅŸi cu două îşi acopereau feÅ£ele” – adică îşi acopereau vederile pentru că nu puteau îndura strălucirea care pornea din tronul Lui. Ce spui? Serafimii stăteau împrejurul Lui cu atâta minunare ÅŸi mirare, ÅŸi asta văzând un pogorământ al lui Dumnezeu, iar niÅŸte îngeri sunt părtaÅŸi ÅŸi la cugetul, ÅŸi la sfătuirea Lui ? Dar ce noimă ar avea aceasta?

Åži atunci, cine este cel către care spune: „Să facem om”? Sfetnicul minunat, stăpânitor, Dumnezeul Cel Tare, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să vină: ÃŽnsuÅŸi Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut. Deci, către Acesta zice: „Să facem om după chipul ÅŸi asemănarea Noastră” – că nu a zis: după chipul Meu ÅŸi al Tău, sau: al Tău ÅŸi al Nostru, ci: după chipul Nostru, arătând prin aceasta că este vorba de acelaÅŸi chip ÅŸi de aceeaÅŸi asemănare: iar Dumnezeu ÅŸi îngerii nu au acelaÅŸi chip, nici aceeaÅŸi asemănare. Căci cum ar putea Stăpânul ÅŸi slujitorii să aibă acelaÅŸi chip ÅŸi aceeaÅŸi asemănare ? AÅŸadar, oricum o luăm se fac de ruÅŸine spusele voastre. Åži aici, de altfel, se are în vedere chipul stăpânirii, precum ne arată urmarea stihului – căci zicând: după chipul ÅŸi asemănarea, adaugă: „şi să stăpânească peÅŸtii mării”; iar stăpânirea lui Dumnezeu nu este una cu stăpânirea îngerilor: întrucât cum ar putea avea aceeaÅŸi stăpânire robii ÅŸi Stăpânul, slujitorii ÅŸi Cel Care porunceÅŸte ?

ÃŽnsă mai sunt ÅŸi alÅ£ii care lovesc în noi, zicând că Dumnezeu are chip la fel cu al nostru, gândindu-ÅŸi spusele în chip rău: că nu se vorbeÅŸte aici de chipul firii, ci de chipul stăpânirii, precum vom arăta din urmarea stihului. Iar ca să te încredinÅ£ezi că Dumnezeiescul n-are chip omenesc, ascultă ce grăieÅŸte Pavel: „Că bărbatul nu este dator să-ÅŸi acopere capul, chipul ÅŸi slava lui Dumnezeu fiind – iar femeia slava bărbatului este. Pentru aceea, zice, datoare este să aibă învelitoare pe cap” (l Cor. 11, 7, 10). Dacă ar fi numit aici chip lipsa deosebirii dintre înfăţiÅŸarea lui ÅŸi cea a lui Dumnezeu, omul se cheamă chip al lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu ar avea înfăţiÅŸare omenească. Deci, potrivit acelora nu trebuia să fie numit chip numai bărbatul, ci ÅŸi femeia: fiindcă bărbatul ÅŸi femeia au aceeaÅŸi înfăţiÅŸare ÅŸi aceeaÅŸi asemănare. Deci, pentru ce bărbatul e numit chip al lui Dumnezeu, iar femeia nu?

Pentru că nu e vorba de chipul înfăţişării, ci de chipul cel după stăpânire – care este doar a bărbatului, dar nu ÅŸi a femeii: fiindcă bărbatul nimănui nu este supus, iar femeia este sub bărbat, cum spune Dumnezeu: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, ÅŸi el te va stăpâni” (Fac. 3, 16). Ca atare, bărbatul este chip al lui Dnmnezeu fiindcă nu are pe nimeni mai presus, precum Dumnezeu nu are pe nimeni mai presus, căci stăpâneÅŸte peste toÅ£i; iar femeia este slava bărbatului fiindcă este supusă lui. Si iarăşi zice altundeva: „Nu trebuie să socotim că Dumnezeu este asemenea aurului, sau argintului, sau pietrei, sau ciopliturii meÅŸteÅŸugului ÅŸi gândului omului” (Fapte 17, 29).

Iată ce vrea să spună: „Dumnezeiescul e mai presus nu doar decât înfăţişările văzute, dar nici cugetul nu ar fi în stare să îşi închipuie cum este Dumnezeu”. Deci, cum ar putea Dumnezeu să aibă înfăţiÅŸare omenească, de vreme ce Pavel
spune că nici nu e vreun cuget în stare să-şi închipuie fiinţa lui Dumnezeu? Fiindcă înfăţişarea noastră cu toţii ne-o putem lesne închipui cu gândul.

Iar aÅŸ fi vrut să adaug învăţătură despre milostenie, dar vremea nu-mi îngăduie; aÅŸadar, voi tăcea – însă nu înainte de a vă îndemna să păziÅ£i neÅŸtirbit ceea ce am spus ÅŸi să purtaÅ£i multă grijă de petrecerea cea dreaptă, ca să nu fie în deÅŸert ceea ce am vorbit aici: căci chiar de vom păzi dogmele cele drepte, lipsind îmbunătăţirea, cea din fapte. Vom cădea cu totul din viaÅ£a veÅŸnică – martor fiind Domnul, Care zice: „Nu tot cel ce îmi zice Mie: „Doamne, Doamne” va intra în ÃŽmpărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 7, 21). Să facem, deci, voia lui Dumnezeu cu toată râvna ÅŸi osârdia, ca să putem intra în ceruri ÅŸi să ne împărtăşim de bunătăţile puse deoparte acolo pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu – de care bunătăţi fie ca toÅ£i să avem parte, cu harul ÅŸi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui ÅŸi Sfântului Duh se cuvine slavă, stăpânire, cinste, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.

12 În competiţiile de lupte din antichitate exista regula ca meciul să fie reluat din poziţia în care se desfăcuse priza dintre cei doi concurenţi ca urmare a efectuării unei tehnici de aruncare.
13 Ansamblului.