Din „Cele dintai omilii la Facereâ€
Editura Sophia
BucureÅŸti, 2004
De ce se cheamă astfel pomul
cunoştinţei binelui şi răului, şi ce
înseamnă: â€Astăzi vei fi cu mine în raiâ€
De multe ori am rugat ieri dragostea voastră să-ÅŸi amintească de cele grăite aici ÅŸi seara să întindă îndoită masă, aÅŸternând ospăţ ÅŸi de mâncăruri, ÅŸi de cuvinte. Deci, cum e? AÅ£i făcut aceasta, ÅŸi aÅ£i întins îndoită masă? Åžtiu c-aÅ£i făcut-o, ÅŸi nu vă împărtăşiÅ£i numai de una, ci ÅŸi de cealaltă: că nu se poate să vă fi lenevit pentru ce e bun după ce aÅ£i sârguit pentru ceea ce este mai mărunt – căci masa de cuvinte este mai bună decât aceea de mâncăruri, aceasta fiind alcătuită de mâinile bucătarilor, iar cea dintâi pregătită de limbile Prorocilor; ÅŸi una are roadele pământului, iar cealaltă roadă Duhului; ÅŸi bucatele uneia dintre mese grăbesc spre stricăciune, iar ale celeilalte spre nestricăciune; ÅŸi una Å£ine viaÅ£a noastră cea vremelnică, iar cealaltă ne călăuzeÅŸte spre viaÅ£a viitoare.
Deci, că aţi aşternut-o dimpreună cu una şi pe cealaltă, ştiu: şi ca s-o aflu n-am întrebat vreun rob, nici vreo slugă a voastră, ci pe un vestitor mai grăitor decât aceştia. Care e vestitorul? Bătăile din palme pentru cele spuse, lauda pentru învăţătură: fiindcă atunci când am zis ieri ca fiecare dintre voi să facă din casa lui biserică, aţi strigat cu glas mare, arătându-vă desfătarea pentru cele grăite; iar cel care ascultă cu plăcere cele spuse e pregătit să facă dovada şi prin fapte. Ca atare, m-am pregătit şi astăzi, cu şi mai multă râvnă, să dau învăţătură.
TrezviÅ£i-vă însă ÅŸi acum, că nu trebuie să fie trezvitor doar cel care grăieÅŸte, ci ÅŸi ascultătorilor li se cuvine să fie pregătiÅ£i de luptă, ÅŸi mai mult încă decât vorbitorul: că eu sârguiesc pentru un singur lucru, ÅŸi anume să vă dau în păstrare bunurile Stăpânului, în timp ce osteneala voastră e mai mare – ÅŸi să le primiÅ£i, ÅŸi să le păziÅ£i ferite de primejdie. Deci, după ce ascultaÅ£i încuiaÅ£i-vă uÅŸile, trageÅ£i zăvoarele ÅŸi îngrădiÅ£i-vă sufletul din toate părÅ£ile cu gândurile cele înfricoşătoare: căci hoÅ£ul e neruÅŸinat ÅŸi pururea priveghează ÅŸi bântuie mereu, ÅŸi chiar dacă dă greÅŸ de multe ori, nu încetează a năvăli.
Aşadar, paznicii să stea de strajă fioroşi, şi dacă văd pe diavol venind cu gândul de a răpi ceva din cele date în păstrare, să îl alunge cu strigăte mari; şi dacă năvălesc griji lumeşti, să le împiedice; şi dacă uitarea, această neputinţă a firii, face necazuri, străjerii să deştepte aducerea-aminte prin statornica pomenire a legii lui Dumnezeu.
De ce? Fiindcă nu mică e primejdia dacă veţi pierde bunurile Stăpânului: că dacă cei ce primesc în păstrare bunuri lumeşti sunt adeseori pedepsiţi cu moartea dacă risipesc cele încredinţate, ce pedeapsă nu vor suferi cuvintele cu mult mai de preţ decât acestea? Cei ce au primit în păstrare bunuri lumeşti sunt răspunzători numai pentru ele, şi pentru nimic altceva: căci sunt nevoiţi să dea înapoi întocmai câte au primit, şi mai mult nimic nu li se cere; iar în privinţa cuvintelor lui Dumnezeu suntem răspunzători nu numai pentru paza lor ci pentru lucrarea lor spornică: fiindcă nu avem poruncă doar să dăm înapoi ceea ce am primit, ci îndoit pe atât să aducem Stăpânului.
Şi de era treaba doar de păzit, multă strădanie şi râvnă ar fi trebuit; însă de vreme ce Stăpânul ne porunceşte să şi înmulţim cele primite, gândeşte-te câtă osteneală şi grijă ne trebuie nouă, celor cărora ni s-au încredinţat.
Aceasta e pricina pentru care oarecine, încredinţându-i-se cinci talanţi, nu a dat înapoi doar câţi i s-au încredinţat, ci încă cinci pe deasupra: fiindcă cei cinci de la început se datorau iubirii de oameni a Stăpânului, dar se cuvenea ca şi sluga să arate aceeaşi râvnă.
Asemenea ÅŸi cel căruia i se încredinÅ£aseră doi talanÅ£i a lucrat încă doi, ÅŸi pentru asta a fost învrednicit de aceeaÅŸi cinste de la acelaÅŸi Stăpân; iar altul, încredinţându-i-se un singur talant ÅŸi aducând doar ceea ce i se încredinÅ£ase, fără a mări sau a micÅŸora ceea ce i se da-se în păstrare, fără a da înapoi doar pe jumătate, pentru că nu s-a arătat harnic, nici nu a înmulÅ£it ceea ce i se încredinÅ£ase – ÅŸi pe bună dreptate a păţit asta.
Domnul pare să spună: de aÅŸ fi vrut ca bunurile mele să fie doar păzite ÅŸi să nu se facă negoÅ£ cu ele, nu le-aÅŸ fi dat pe mâna robilor iar tu ia seama la iubirea de oameni a Stăpânului. Cel căruia i s-au încredinÅ£at cinci talanÅ£i a adus încă cinci, iar cel cu doi talanÅ£i alÅ£i doi, si amândoi s-au bucurat de plată – că după cum celui dintâi i-a zis: „Bine, slugă bună ÅŸi credincioasă; peste puÅ£ine ai fost credincios, peste multe te voi pune†(Mt. 25, 21), aÅŸa ÅŸi celui cu doi talanÅ£i îi spune: „Bine, slugă bună ÅŸi credincioasă; peste puÅ£ine ai fost credincios, peste multe te voi pune†(Mt. 25,23).
Venitul adus nu e la fel, dar plata e la fel: cel de-al doilea a fost învrednicit de aceeaÅŸi cinste. „Şi ce?” Vezi că Dumnezeu nu ia aminte la cât prinos I se aduce, ci la puterea lucrătorilor? Că fiecare dintre acele slugi după puterea sa primise, iar deosebirea dintre venitul adus de ele nu Å£inea de lenevia celui cu mai puÅ£ini talanÅ£i, nici de râvna celui cu mai mulÅ£i, ci de capitalul primit. Cel dintâi a primit cinci talanÅ£i ÅŸi a adus alÅ£i cinci; al doilea a primit doi ÅŸi tot doi a adus, dar nu e cu nimic mai prejos prin râvnă: că ÅŸi acesta a îndoit prin muncă suma primită, la fel ca celălalt. Cel ce a primit un talant l-a adus înapoi fără vreun câştig, drept care a ÅŸi fost pedepsit.
AÅ£i auzit, deci, ce pedeapsă paÅŸte pe cei ce nu îşi dau osteneala pentru lucrurile Stăpânului? Ca atare, să le păzim, ÅŸi să ne dăm osteneală pentru ele, ÅŸi să ne arătăm vrednici neguţători în privinÅ£a lor. Să nu spună careva: „Eu sunt un oarecare, eu sunt un ucenic, n-am cuvânt de învăţătură, sunt om necărturar ÅŸi nevrednic”: că ÅŸi de eÅŸti un oarecare, ÅŸi de eÅŸti fără ÅŸtiinţă de carte, ÅŸi de Å£i s-a încredinÅ£at doar un singur talant, lucrează ceea ce Å£i s-a încredinÅ£at ÅŸi vei lua aceeaÅŸi plată cu cel care dă învăţătură.
Dar că păziţi cele grăite şi le ţineţi cu multă acrivie, de asta sunt foarte încredinţat; iar ca să nu cheltuim toată cuvântarea cu aceste lucruri, hai să adaug dragostei voastre continuarea celor spuse ieri. Ea este plata ce v-o dau pentru că le-aţi păzit: că cel căruia i s-au încredinţat cele de început şi le-a păzit vrednic este să primească şi altele.
Deci, care era istorisirea care ne-a fost înfăţiÅŸată ieri? Era vorba de pom; ÅŸi am arătat că omul cunoÅŸtea binele ÅŸi răul dinainte de a mânca din pom, ÅŸi era plin de multă înÅ£elepciune, drept care a ÅŸi pus nume fiarelor, drept care a ÅŸi recunoscut-o pe femeia lui, drept care a ÅŸi zis: „Iată acum os din oasele mele ÅŸi carne din carnea meaâ€, drept care i s-a ÅŸi vorbit despre căsătorie ÅŸi despre naÅŸterea de prunci, ÅŸi despre însoÅ£ire ÅŸi despre tată ÅŸi despre mamă, drept care a ÅŸi primit poruncă: fiindcă nici nu dă cineva poruncă ÅŸi lege despre ceea ce trebuie ÅŸi ceea ce nu trebuie făcut celui ce nu cunoaÅŸte binele ÅŸi răul.
Astăzi e nevoie să spun care este pricina pentru care, în vreme ce omul nu a primit cunoÅŸtinÅ£a binelui ÅŸi răului de la pom, pomul se cheamă totuÅŸi „al cunoÅŸtinÅ£ei binelui ÅŸi răului”: că nu e puÅ£in lucru a afla de ce are această numire pomul. Doar ÅŸi diavolul a zis: “În orice zi veÅ£i mânca din pom, se vor deschide ochii voÅŸtri ÅŸi veÅ£i fi ca niÅŸte dumnezei, cunoscând binele ÅŸi răul (Fac. 3, 5). „Deci, cum zici tu”, spun unii, „că nu le-a dat cunoÅŸtinÅ£a binelui ÅŸi răului?”
Dar cine le-a dat-o, ia zi-mi? Nu cumva diavolul? „Da”, zic ei, „grăind: „veÅ£i fi ca niÅŸte dumnezei, cunoscând binele ÅŸi răul”. Păi tu mărturia vrăjmaÅŸului ÅŸi uneltitorului mi-o aduci? Dacă el a zis: „veÅ£i fi ca niÅŸte dumnezeiâ€, asta înseamnă că s-au făcut dumnezei? Deci, precum este adevărat că nu s-au făcut dumnezei, la fel e de adevărat ÅŸi că nu au primit atunci cunoÅŸtinÅ£a binelui ÅŸi răului: că mincinos e diavolul, ÅŸi nu spune nimic adevărat – că zice Domnul: „întru adevăr n-a stătut†(In. 8, 44). Să nu aducem, dar, să nu aducem martor pe vrăjmaÅŸul, ci să vedem, pornind de la fapte, de ce se cheamă pomul „al cunoÅŸtinÅ£ei binelui si răului”. Åži mai întâi, dacă vreÅ£i, să cercetăm ce-i bine si ce-i rău.
Ce este bine? Bine este să faci ascultare. Ce este rău? Rău este să fii neascultător. Şi acum, ca să nu ne rătăcim în privinţa firii binelui şi răului, să arătăm cum stau lucrurile în amănunt pe temeiul Scripturilor. Ca să te încredinţezi că binele si răul sunt cele pe care le-am arătat, ascultă ce zice Prorocul: “Ce este bun, sau ce cere Domnul de la tine?†(Mih. 6,8). Spune: ce este bun? “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău.†Vezi că ascultarea e bună? Că din iubire vine ascultarea.
Şi încă: „Două lucruri şi rele a făcut poporul Meu acesta: pe Mine, Izvorul apei vieţii, M-au părăsit şi şi-au săpat loru-şi fântâni surpate, care nu vor putea ţine apa†(Ier. 2, 13). Vezi că rea este neascultarea şi părăsirea lui Dumnezeu?
AÅŸadar, deocamdată să Å£inem minte că bună este ascultarea ÅŸi rea este neascultarea, aceasta fiind calea pe care vom afla ceea ce căutăm – întrucât pomul cunoaÅŸterii binelui si răului se chema astfel tocmai fiindcă porunca dată spre călirea în ascultare era privitoare tocmai pe el. Adam ÅŸtia ÅŸi mai înainte că bună este ascultarea ÅŸi rea neascultarea; iar mai târziu, prin cercare, a priceput aceasta ÅŸi mai limpede, la fel cum Cain ÅŸtia prea bine că rea este uciderea fratelui dinainte de al junghia. Iar drept dovadă că pricepea răutatea planului său, auzi ce zice: „Hai să ieÅŸim la câmp†(Fac. 4, 8).
De ce-Å£i atragi, Câine, la câmp fratele, smulgându-l din braÅ£ele părinteÅŸti? De ce îl duci în loc pustiu? De ce îl faci neajutorat? De ce-l momeÅŸti departe de ochii părinteÅŸti? De ce ascunzi nelegiuirea pe care ai cutezat-o, dacă teama păcatului nu aveai? Iar după făptuirea omorului de ce te superi ÅŸi minÅ£i când eÅŸti întrebat? Că zicând Dumnezeu: Unde este Abel, fratele tău?, ai dat răspuns – „Au doară păzitor sunt eu fratelui meu?†(Fac. 4, 9) – lucru care arată desluÅŸit că întru limpede cunoÅŸtinţă ai purces la acea faptă.
Deci, precum Cain ştia că rău este omorul şi înainte de a-1 cunoaşte prin cercare, iar după aceea, când a primit pedeapsa şi a auzit: „Gemând si tremurând vei fi pe pământ†(Fac. 4, 12), a aflat-o mai desluşit: aşa şi tatăl lui cunoştea binele şi răul dinainte de a mânca din pom, chiar dacă nu atât de limpede ca după aceea.
Dar ce zic eu ? Că noi cunoaÅŸtem că rele sunt cele rele ÅŸi înainte de a le făptui, iar după pricepem asta ÅŸi mai limpede – cu mult mai limpede însă când suntem pedepsiÅ£i.
De pildă, şi Cain ştia că rea este uciderea de frate şi înainte de a o face, iar mai târziu, prin pedeapsă, a aflat asta şi mai limpede. Şi noi ştim că bună este sănătatea şi împovărătoare este boala înainte de a face cunoştinţă cu cea din urmă pe pielea noastră. Cu mult mai mult pricepem însă deosebirea dintre ele după ce ne îmbolnăvim.
Chiar în acelaÅŸi chip ÅŸtia ÅŸi Adam că este bună ascultarea ÅŸi rea neascultarea; iar mai târziu a aflat ÅŸi mai limpede – când, gustând din pom, a fost aruncat afară din rai ÅŸi a căzut din fericirea aceea. Deci, după ce a căzut în pedeapsă pentru că a gustat din pom în ciuda opreliÅŸtii puse de Dumnezeu, pedeapsa l-a învăţat mai limpede, prin cercare, cât de rău e să nu asculÅ£i de Dumnezeu ÅŸi cât bine e să asculÅ£i de El. De aceea se cheamă pomul „al cunoÅŸtinÅ£ei binelui ÅŸi răului”.
„Dar pentru ce se cheamă pomul al cunoÅŸtinÅ£ei binelui ÅŸi răului, dacă firea pomului nu în sine avea cunoÅŸtinÅ£a binelui si răului, ci din pedeapsa pentru neascultarea săvârÅŸită în privinÅ£a pomului a învăţat omul mai desluÅŸit cum e cu binele ÅŸi cu răul?” Fiindcă Scriptura are obiceiul acesta: ca atunci când are loc vreun lucru să dea numire după acel lucru locurilor ÅŸi timpurilor în care s-a petrecut el.
Åži ca să fie mai limpede ce spun, vă voi lămuri printr-o pildă. Isaac a săpat cândva puÅ£uri; vecinii au încercat să strice puÅ£urile acestea; s-a întâmplat acolo oarecare sfadă, ÅŸi a pus numele puÅ£ului: Vrajbă (Fac. 26, 21) – nu fiindcă ar fi nutrit puÅ£ul vreo ură, ci fiindcă sfada s-a făcut cu privire la el. AÅŸa ÅŸi pomul se numeÅŸte „al cunoÅŸtinÅ£ei binelui ÅŸi răului”: nu fiindcă ar fi avut el această cunoÅŸtinţă, ci fiindcă prin el s-a făcut întemeinicirea cunoÅŸtinÅ£ei binelui ÅŸi a răului.
Altă pildă: a săpat puÅ£ Avraam, iar Avimeleh i-a făcut necazuri; apoi s-au întâlnit, au curmat duÅŸmănia ÅŸi, schimbând între ei jurăminte, au pus puÅ£ului cu pricina numele de Fântâna jurământului (Fac. 21, 31) – nu fiindcă ar fi jurat puÅ£ul, ci fiindcă jurământul se făcuse cu privire la el.
Vezi că nu locurile sunt pricină lucrurilor, chiar dacă iau numele lor ? Se pare că este mare nevoie de alte pilde, ca să fie mai limpede ce vorbesc. Ei bine, Iacov a văzut îngeri întâmpinându-l şi tabăra lui Dumnezeu, şi a pus locului numele de Tabără. Deşi nu era locul tabără, totuşi s-a chemat Tabără, fiindcă acolo a văzut Iacov tabăra. Vezi că locul şi-a primit numele de la lucrul întâmplat în el? La fel si cu pomul cunoştinţei binelui si răului: se cheamă astfel nu fiindcă ar fi cuprins cunoaşterea binelui şi răului, ci fiindcă prin el s-a făcut dovedirea cunoaşterii binelui si răului, punerea la încercare a ascultării.
Altă pildă: Iacov L-a văzut pe Dumnezeu, pe cât era omului cu putinţă, ÅŸi a pus acelui loc numele de Vederea lui Dumnezeu (Fac. 32, 30). De ce? „Că am văzut pe Dumnezeu†(Fac. 32, 30), zice – ÅŸi doar nu era locul acela vederea lui Dumnezeu, ci numele i s-a tras de la cele întâmplate acolo. Iată câte dovezi arată că Scriptura are obicei să numească locurile după lucrurile care s-au întâmplat în ele!
Åži cu vremurile la fel face – dar ca să n-o lungesc prea mult, hai să trecem de la cele mai mohorâte la cele mai luminate – că v-a obosit cugetul petrecând în noimele subÅ£iri, drept care este bine să-l odihnim adăstând în noimele mai simple ÅŸi mai străvezii. Să ne întoarcem, dar, la pomul cel mântuitor al crucii – fiindcă acesta, acesta a stricat toate grozăviile pe care le-a adus celălalt pom (de fapt nu pomul, ci omul a adus toate câte avea să le strice mai târziu, cu multă prisosinţă, Hristos, aducând bunătăţi cu mult mai mari decât ele).
Tocmai de aceea zice Pavel: “Unde s-a înmulÅ£it păcatul, acolo a prisosit harul†(Rom. 5, 20), adică mai mare este darul decât păcatul. Pentru aceasta, spune iarăşi: „Ci nu precum greÅŸala, aÅŸa ÅŸi harul (Rom. 5, 15) – nu a dăruit Dumnezeu pe cât a greÅŸit omul; nu este câştigul cât ÅŸi paguba; nu este sfărâmarea de corabie cât dobânda negoÅ£ului, ci bunătăţile sunt mai mari ca relele. Åži e firesc să fie aÅŸa: că răutăţile au venit prin rob, încât au fost mai mici, iar bunătăţile sunt dăruite de Stăpânul, pentru care ÅŸi sunt mai mari. De aceea zice Apostolul: Nu precum greÅŸala, aÅŸa ÅŸi harul.â€
După care arată ÅŸi deosebirea dintre ele: „Că judecata e dintru unul spre osândire, iar darul din multe greÅŸale spre îndreptare.†Cuvintele nu-s prea limpezi, drept care e nevoie să adăugăm desluÅŸirea lor. Judecata, adică pedeapsa, moartea. Dintru unul, adică din păcat. Vrea să zică: „Un singur păcat a adus atât rău, iar darul n-a ÅŸters numai acel păcat, ci ÅŸi multe altele”. De aceea zice: „Iar darul din multe greÅŸale spre îndreptare.†De aceea strigă ÅŸi Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu†– nu Cel Ce ridică păcatul lui Adam, ci „Cel Ce ridică păcatul lumiiâ€. Vezi că nu precum greÅŸala, aÅŸa ÅŸi harul, ci pomul crucii a adus mult mai multe bunătăţi faţă de relele venite prin celălalt pom la început?
4. Am spus acestea ca să nu crezi că primii oameni te-au păgubit. Diavolul l-a scos pe Adam din rai, Hristos l-a băgat acolo pe tâlharul! Şi ia aminte la deosebire. Diavolul a scos din rai pe om fără ca acesta să aibă alt păcat afară de pata unei singure neascultări; Hristos l-a băgat în rai pe un tâlhar care purta nenumărate poveri de păcate. Şi oare doar această minune este, că l-a băgat în rai pe tâlhar, iar alta nu mai e nici una? Putem spune alta mai mare: nu numai că l-a băgat pe tâlhar în rai, ci l-a băgat înainte de întreaga lume şi înainte de Apostoli, ca, văzând pe cel plin de răutăţi fără număr cum petrece în curţile împărăteşti, nimeni dintre cei de mai apoi să nu deznădăjduiască de intrarea în rai, nici să nu dispere de mântuirea sa.
Dar să vedem dacă nu cumva tâlharul a arătat şi osteneli, şi isprăvi, şi roade. Nici asta nu se poate spune: ci pe temeiul unui cuvinţel, pe temeiul credinţei singure a ajuns dintr-un salt în rai, ca să înveţi că nu atât înţelepciunea lui a făcut totul, cât iubirea de oameni a Stăpânului. Că ce a zis tâlharul? Ce a făcut? A postit? A plâns? Şi-a frânt inima? A vădit pocăinţă vreme îndelungată? Nicidecum: ci chiar pe cruce, după ce a primit osândă de la oameni, s-a învrednicit de mântuire.
Vezi ce repeziciune? De pe cruce în cer, de la osândă la mântuire. Care sunt, dar, cuvintele acelea? Ce putere au de i-au adus tâlharului asemenea bunătăţi? „PomeneÅŸte-mă întru împărăţia Taâ€. Åži ce dacă? A cerut să primească bunătăţi, n-a arătat osârdia cea prin fapte. Dar Cel Ce cunoÅŸtea inima lui n-a luat aminte la cuvinte, ci la aÅŸezarea cugetului – că cei ce se bucuraseră de învăţături proroceÅŸti, cei ce văzuseră semne, cei ce priviseră minuni ziceau despre Hristos că are drac (In. 7, 20; 8, 48, 52) ÅŸi rătăceÅŸte mulÅ£imea (In. 7, 12); iar tâlharul, care nu auzise pe proroci ÅŸi nu văzuse minuni, văzându-L pironit pe cruce n-a luat aminte la necinste, nici nu a căutat la lipsa de slavă, ci, căutând la Dumnezeirea Lui, a zis: „PomeneÅŸte-mă întru ÃŽmpărăţia Ta.â€
Iată un lucru nou si nemaipomenit. Vezi cruce, ÅŸi pomeneÅŸti de împărăţie? Ce lucru vrednic de împărăţie ai văzut? Un om răstignit, bătut, batjocorit, defăimat, scuipat, biciuit: astea sunt lucruri vrednice de împărăţie, spune-mi? Vezi tu, el privea cu ochii credinÅ£ei ÅŸi nu se uita la cele văzute: drept aceea, nici Dumnezeu nu S-a uitat doar la vorbe, ci precum tâlharul căutase la Dumnezeire, aÅŸa ÅŸi El a privit în inima tâlharului ÅŸi a zis: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.â€
Aici să luaÅ£i aminte, fiindcă nu puÅ£ină vătămare vine din felul în care înÅ£eleg unii aceste spuse. De pildă, maniheii, câinii, nebunii ÅŸi turbaÅ£ii, arată chip blând, dar înăuntru au turbarea cea primejdioasă a câinilor, ÅŸi ascund sub pielea de oaie lupul – dar tu nu privi cele dinafară, ci uită-te la fiara ascunsă înăuntru. Maniheii, deci, agăţându-se de acest loc din Scriptură, spun: A zis Hristos: „Amin, amin zic Å£ie, astăzi vei fi cu Mine în rai”.
Deci răsplătirea a avut loc deja, si învierea este de prisos: că dacă în acea zi tâlharul a primit bunătăţile, iar trupul lui n-a înviat nici până în ziua de astăzi, nu va mai fi înviere a trupurilor. AÅ£i priceput, oare, cele zise, ori trebuie să o mai spun o dată ? Amin, amin zic Å£ie, astăzi vei fi cu Mine în rai. „Deci”, spun ei, „tâlharul nu a intrat în rai cu trupul: căci cum ar fi putut intra cu trupul, fără numai dacă trupul nu i-a fost îngropat, nici nu a putrezit, făcându-se ţărână? Åži nicăieri nu s-a zis că l-ar fi înviat Hristos.
Iar dacă l-a băgat în rai pe tâlhar ÅŸi acesta s-a bucurat de bunătăţi fără de trup, e limpede că înviere a trupurilor nu este: că dacă era înviere a trupurilor, nu ar fi zis: Astăzi vei fi cu Mine în rai, ci: La sfârÅŸitul lumii, când va fi învierea trupurilor. Dar de vreme ce 1-a băgat pe tâlhar în rai, iar trupul acestuia a rămas afară putrezit, e limpede că înviere a trupurilor nu este”.
AÅŸa zic ei.
Acum primiÅ£i si ce vă spun eu – sau, mai bine zis, nu ce vă spun eu, ci ce vă spune Dumnezeiasca Scriptură: că nu de la mine vorbesc, ci de la Sfântul Duh. Ce spui tu, maniheule? Trupul nu este părtaÅŸ la cununi? Dar ce, la osteneli a luat parte, iar de răsplăţi este lipsit? Åži când trebuia să ne nevoim, cea mai mare parte din sudori ale lui erau; iar când e vremea de cununi, doar sufletul este încununat? Nu-ÅŸ auzi pe Pavel cum zice că trebuie să ne arătăm înaintea divanului lui Hristos ca să primească fiecare, după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (2 Cor. 5, 10). Nu-l auzi spunând ÅŸi că trebuie ca muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire, ÅŸi stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune (I Cor. 15,53).
Care e muritorul? Sufletul sau trupul? învederat că trupul – că sufletul este nemuritor prin fire, iar muritor prin fire este trupul. Ei tăgăduiesc multe dintre aceste adevăruri – dar ÅŸi pornind de la cele pe care le-au cruÅ£at le vom dovedi ÅŸi pe acelea, că sunt în legătură nedespărÅ£ită. „Tâlharul a intrat în rai”, zice mani-heul. Åži ce-i cu asta? Raiul este cumva totuna cu bunătăţile pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit?
5. Nu îl auzi pe Pavel ce zice despre bunătăţile acelea? „Cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit†(l Cor. 2, 9) – iar ochiul lui Adam a văzut raiul, si urechea l-a auzit, ÅŸi inima omului l-a primit, că despre asta vorbim de atâtea zile. Åži atunci, cum a primit tâlharul bunătăţile viitoare? Că Dumnezeu nu în rai ne-a făgăduit că ne va aduce, ci chiar în cer, nici nu a propovăduit împărăţia raiului, ci ÃŽmpărăţia Cerurilor, după spusa Scripturii: A început a propovădui si a zice: „PocăiÅ£i-vă, că s-a apropiat” – cine? ÃŽmpărăţia raiului? Nu, ci „împărăţia Cerurilor” (Mt. 4,17).
Ai pierdut raiul? Ţi-a dat Dumnezeu cerul, ca şi iubirea Sa de oameni s-o vădească, si pe diavol să îl rănească, arătând că oricât ar unelti împotriva neamului omenesc, nici un spor nu va avea, Dumnezeu înălţându-ne spre tot mai mare cinstire. Aşadar, ai pierdut raiul, si Dumnezeu ţi-a deschis cerul; la chin vremelnic ai fost osândit, şi cu viaţă veşnică ai fost cinstit.
Stăpânul a poruncit pământului să răsară spini si pălămidă, şi sufletul ţi-a odrăslit ţie roadă Duhului. Vezi cu cât este mai mare sporirea, cu cât este mai mare bogăţia decât paguba? Eu zic aşa: Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ şi apă, şi l-a pus în rai. Cel făcut nu a rămas de bună treabă, ci s-a stricat: ca atare, Dumnezeu nu îl reface din pământ şi apă, ci din apă şi din Duh, şi nu îi mai făgăduieşte raiul, ci îi făgăduieşte împărăţia Cerurilor.
Dacă vrei să ÅŸtii cum, ascultă. Căzând în greÅŸeală Nicodim, boier al iudeilor, gândind la naÅŸterea de aici ÅŸi zicând că nu e cu putinţă pentru bătrân să se nască de sus, Hristos îi descoperă mai limpede – ÅŸi ia aminte – felul acestei naÅŸteri: „De nu se va naÅŸte omul din apă ÅŸi din duh, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu†(In. 3, 5). AÅŸadar, dacă a făgăduit ÃŽmpărăţia Cerurilor, iar pe tâlhar l-a dus în rai, înseamnă că încă nu i-a dat lui răsplata bunătăţilor făgăduite.
Maniheii însă mai spun ceva. „Prin rai”, zic ei, „n-a avut în vedere raiul, ci ÃŽmpărăţia Cerurilor.
Tâlharul nu auzise nimic de dogmele înalte, nici nu ÅŸtia de prorocii, ci-ÅŸi petrecuse toată vremea în pustie făptuind omoruri, ÅŸi nici privirea nu ÅŸi-o arunca în sinagogă, nu se împărtăşea de ascultarea cuvintelor dumnezeieÅŸti, nici nu ÅŸtia ce e împărăţia Cerurilor, si de aceea i-a spus Hristos: Astăzi vei fi cu Mine în rai, prin cuvântul rai, mai cunoscut si mai obiÅŸnuit, înÅ£elegând împărăţia Cerurilor”.
Aici încuviinÅ£ez. AÅŸadar, tâlharul a intrat în ÃŽmpărăţia Cerurilor. De unde se vădeÅŸte asta ? Din cuvintele: Astăzi vei fi cu Mine în rai. Dacă vi se pare silită această dovedire, hai să vă dau una mai limpede. Care? Păi, Hristos a zis: Cel ce nu crede în Fiul a ÅŸi fost judecat (In. 3, 18). Cum adică, a ÅŸi fost judecat? Doar încă n-a fost învierea, încă nu a venit pedeapsa veÅŸnică: si atunci, cum a ÅŸi fost judecat? Pe temeiul păcatului. Altundeva zice: Cel ce crede în Fiul s-a mutat de la moarte la viaţă (In. 5, 24). N-a zis: se va muta, ci: s-a mutat – ÅŸi acesta pe temeiul dreptăţii, precum acela pe al păcatului.
Acela a ÅŸi fost judecat fără să fie încă judecat, ÅŸi celălalt s-a mutat la viaţă fără să se fi mutat încă: ÅŸi Domnul vorbeÅŸte cu unul pe temeiul dreptăţii, iar cu celălalt pe temeiul păcatului, ca ÅŸi cum s-ar fi întâmplat lucrurile neîntâmplate încă. AÅŸa ÅŸi cu tâlharul. ÅžtiÅ£i doar că ÅŸi doctorii, văzând pe cineva într-o stare deznădăjduită, spun: „A murit, e mort”, deÅŸi el suflă încă. Acela, neavând nădejde să scape, este mort pentru doctori: ÅŸi tâlharul, nemaifiind primejdie de întoarcere spre pierzare, e ca ÅŸi cum ar fi ajuns în cer.
ÃŽn acelaÅŸi înÅ£eles i s-a grăit ÅŸi lui Adam: „În ziua când veÅ£i mânca din pom, cu moarte veÅ£i muri†(Fac. 2,17). Åži ce, a murit chiar în ziua când a mâncat din el ? Nicidecum, ci a trăit încă nouă sute de ani ÅŸi mai bine. Åži atunci, cum de a zis Dumnezeu: „În ziua aceea… cu moarte veÅ£i muriâ€? Este vorba de osânda la moarte, nu de moartea în fapt. AÅŸa ÅŸi cu ajungerea tâlharului în cer.
Ascultă ce zice Pavel, arătând că nimeni n-a primit încă răsplata bunătăţilor făgăduite. Vorbind despre proroci ÅŸi drepÅ£i, adaugă: „După credinţă au murit aceÅŸtia toÅ£i, neprimind făgăduinÅ£ele, ci de departe văzându-le ÅŸi sărutându-le… Dumnezeu ceva mai bun pentru noi dinainte rânduind, ca ei să nu primească fără noi desăvârÅŸirea†(Evr. 11,13,40).
Acestea să le Å£ineÅ£i, ÅŸi să vi le amintiÅ£i, ÅŸi să îi învăţaÅ£i pe cei ce nu le-au auzit; cu acestea să se îndeletnicească fiecare ÅŸi în biserică, ÅŸi în oraÅŸ, ÅŸi acasă, fiindcă nimic nu ascultarea cuvintelor dumnezeieÅŸti. Ascultă ce zice despre ea Prorocul: „Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea ÅŸi fagurul gurii mele†(Ps. 118,103). Deci, pe acest fagur pune-l la masa ta de seară, ca să te umpli de toată desfătarea duhovnicească. Nu vedeÅ£i bogătaÅŸii cum după mese aduc cântăreÅ£i din fluier ÅŸi din lăută? Aceia fac teatru din casa lor, tu fă din casa ta cer – ÅŸi o vei face nu schimbându-i pereÅ£ii, nici mutând temeliile, ci chemând la masa ta pe însuÅŸi Stăpânul Cerurilor.
Dumnezeu nu Se ruÅŸinează să vină la mese ca acestea – ca unde e învăţătură duhovnicească, acolo este si întreagă înÅ£elepciune, ÅŸi cuviinţă, ÅŸi blândeÅ£e; unde sunt bărbat ÅŸi femeie ÅŸi copii întru unire de cuget ÅŸi dragoste, legaÅ£i cu legăturile faptei bune acolo este ÅŸi Hristos în mijlocul lor – că El nu acoperiÅŸuri din aur caută, nici stâlpi strălucitori nici marmuri arătoase ci frumuseÅ£ea sufletului, ÅŸi podoabă a cugetului, ÅŸi masă plină de dreptate, încărcată de roadele milosteniei.
De va vedea vreo masă ca aceasta, Se va grăbi să ia parte la sobor ÅŸi va veni neîntârziat – doar El a zis: „Flămând am fost ÅŸi M-aÅ£i hrănit†(Mt. 25,35). Deci, când auzi vreun sărac strigând în stradă cu mare glas ÅŸi dai din cele puse pe masa ta celui nevoiaÅŸ, pe Stăpânul L-ai chemat prin rob la masa ta, ai umplut-o toată de binecuvântări ÅŸi închinând Domnului pârga ei ai gătit cămărilor tale foarte mare temei de umplere cu toate bunătăţile. Iar Dumnezeul păcii Cel Ce dă pâine spre mâncare si sămânţă celui ce seamănă, să înmulÅ£ească sămânÅ£a voastră, si să sporească roadele dreptăţii întru voi toÅ£i (II Cor. 9, 10), dând harul Său, ÅŸi să vă învrednicească de împărăţia Cerurilor, de care fie ca noi toÅ£i să avem parte, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care ÅŸi cu Care a Tatălui este slava, ÅŸi a Sfântului Duh, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.