Sari la conținut

CUVÂNTUL AL VI-LEA la Sfântul Apostol Pavel

Din
PREDICI LA SARBATORI IMPARATESTI SI CUVINTE DE LAUDA LA SFINTI
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2002

CUVÂNTUL AL VI-LEA
la Sfântul Apostol Pavel

Vreţi, iubiţilor, să las astăzi la o parte faptele mari şi minu¬nate ale lui Pavel şi să pun înaintea voastră pe acelea ce par unora o scădere? Vom vedea că şi acestea nu mai puţin decât celelalte îl fac pe Pavel mare şi strălucit.

– Dar care sunt scăderile lui Pavel?

– A fost văzut, se spune, că s-a temut de lovituri. A fost văzut că s-a temut când l-au întins să-l bată cu bici de curele, ÅŸi nu numai atunci, ci ÅŸi altă dată, iarăşi, la vânzătoarea de purpură, când a dat ÅŸi bani celor ce voiau să-l scoată. Că n-a făcut asta cu alt scop decât ca să scape de munci, ca să nu se mai abată curând peste el astfel de necazuri.

Ce vom răspunde, dar, acestor învinuiri?

Că nimic nu-larată pe Pavel atât de mare şi atât de minunat ca aceste învinuiri. Aceste învinuiri arată că sufletul lui nu era nici cutezător, nici laş. Aceste învinuiri arată că trupul său, care se ferea atât de lovituri şi tremura atât în faţa biciului, dispreţuia, când timpul o cerea, toate aceste părute munci, tot pe atât pe cât le dispreţuiau şi puterile cele fără de trup.

AÅŸadar, când îl vezi că tremură ÅŸi se teme, adu-Å£i aminte de cuvintele acelea prin care a depăşit cerurile ÅŸi s-a luat la întrecere cu îngerii, zicând: „Cine ne va despărÅ£i de dragostea lui Hristos? necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau primejdia, sau sabia?”. Adu-Å£i aminte de cuvintele acelea prin care spune că o nimica sunt astea, zicând: „Că necazul de acum, trecător ÅŸi uÅŸor, ne aduce slavă veÅŸnică mai presus de măsură, neprivind noi la cele ce se văd, ci ia cele ce nu se văd”. Adaugă la aceste cuvinte necazurile cele din fiecare zi, primejdiile de moarte din fiecare zi. Gândindu-te la acestea, minunează-te de Pavel, iar tu nu deznădăjdui! Chiar această părută slăbiciune a firii, chiar ea e cea mai mare dovadă a virtuÅ£ii lui Pavel, că a fost aÅŸa de mare, deÅŸi era supus aceloraÅŸi nevoi ale firii ca toÅ£i ceilalÅ£i oameni.

CovârÅŸirea primejdiilor înfruntate de Pavel pe mulÅ£i i-ar fi făcut să bănuiască ÅŸi să presupună că Pavel a fost un om aÅŸa de mare pentru că nu era supus slăbiciunilor firii omeneÅŸti. Deci, ca să nu se ajungă la o bănuială ca aceasta, i s-a îngăduit să sufere, ca să afli că era după fire om ca toti oamenii, dar după râvnă ÅŸi voinţă nu era doar mai presus de toÅ£i oamenii, ci chiar era un înger. Cu un astfel de suflet ÅŸi cu un astfel de trup înfrunta mii ÅŸi mii de primejdii de moarte, dispreÅ£uia ÅŸi bunătăţile cele de acum, ÅŸi pe cele viitoare. De aceea a ÅŸi rostit acele mari ÅŸi necre¬zute de mulÅ£i cuvinte: „Doream să Fiu anatema de la Hristos pen¬tru fraÅ£ii mei cei de un neam cu mine după trup”.

Este cu putinţă, numai dacă am voi, să biruim orice slăbiciune a firii prin puterea voinţei, căci nici o poruncă a lui Hristos nu este mai pre¬sus de puterile omeneşti. Dacă ne-am dat silinţa, câtă o avem, atunci şi Dumnezeu ne va adăuga harul Său şi astfel vom fi biruitori în toate necazurile ce ar veni asupra noastră. Nu este vrednic de osândă cel care se teme de răni, ci acela care de frica rănilor săvârşeşte ceva nevrednic de credinţă. Prin urmare, cel care se teme de răni, dar iese biruitor din luptă, este mai minunat decât cel care nu se teme. Căci aşa străluceşte mai mult voinţa.

A te teme de răni tine de fire; dar a nu săvârşi nimic necuviincios de teama rănilor, asta tine de voinţă, care îndreaptă slăbiciunea firii şi întăreşte neputinţa ei. Tot astfel nici întristarea nu este un păcat; atunci ajunge păcat când din pricina întristării spui sau faci ceva ce nu place lui Dumnezeu. Dacă aş fi spus că Pavel n-a fost om, ai fi avut dreptate să-mi pui în faţă scăderile firii lui, ca să-mi răstorni prin ele cuvântul meu. Dar dacă spun şi adeveresc că era om, întru nimic mai presus de noi după fire, dar mai bun decât noi după voinţă, degeaba mi-aduci în faţă scăderile lui Pavel! Dar, mai bine spus, nu degeaba, ci spre lauda lui Pavel! Prin acestea îmi arăţi ce mare om era, că a putut săvârşi fapte mai presus de fire cu o astfel de fire. Dar nu-llauzi numai pe el, ci închizi şi gurile celor trândavi spre virtute. Nu-i laşi să spună că nu pot săvârşi virtute pentru că n-au o fire aleasă ca Pavel, ci-i îndemni să fie următori voinţei lui.

îmi spui că s-a temut odinioară ÅŸi de moarte? Dar ÅŸi teama asta e legată tot de firea omenească! Cu toate acestea, omul acesta, care se temea de moarte, spunea: „Căci ÅŸi noi, care sun¬tem în acest cort, suspinăm îngreunaÅ£i”6. Åži iarăşi: „Noi înÅŸine suspinăm în noi”7. Ai văzut că puterea voinÅ£ei a precumpănit în Pavel slăbiciunea firii? Adeseori mulÅ£i mucenici, când erau duÅŸi la moarte, se îngălbeneau la faţă ÅŸi erau cuprinÅŸi de teamă ÅŸi neli¬niÅŸte; dar tocmai pentru aceasta sunt minunaÅ£i, că, deÅŸi se temeau de moarte, totuÅŸi pentru Iisus n-au fugit de moarte. Tot astfel ÅŸi Pavel, deÅŸi se temea de moarte, totuÅŸi pentru Iisus cel dorit nu se ferea nici de gheenă; deÅŸi tremura din pricina sfârÅŸitu¬lui vieÅ£ii, dorea despărÅ£irea de trup. Nu numai Pavel era aÅŸa, ci ÅŸi Petru, verhovnicul ucenicilor. DeÅŸi spusese de multe ori că este gata să-ÅŸi dea sufletul, totuÅŸi se temea foarte de moarte. Ascultă ce-i spune Hristos despre asta, vorbind cu el: „Când vei îmbătrâni te vor încinge ÅŸi te vor duce unde nu voieÅŸti”.

Domnul în aceste cuvinte vorbeÅŸte despre scăderile firii, nu de ale voinÅ£ei. Firea îşi vădeÅŸte, chiar fără voia noastră, scăderile ei ÅŸi nu putem să ni le stăpânim desăvârÅŸit, oricât am voi ÅŸi ne-am strădui. Asta însă nu ne vatămă deloc; dimpotrivă, ne face ÅŸi mai minunaÅ£i. într-adevăr, ce păcat este să te temi de moarte? Dar ce laudă mare este să te temi de moarte, dar să nu săvârÅŸeÅŸti nici o faptă netrebnică din frica de moarte! Nu-i un păcat să ai o fire plină de scăderi, ci să fii robul acestor scăderi. După cum mare ÅŸi minunat e omul care îndreaptă prin bărbăţia voinÅ£ei necazurile pricinuite de fire! Prin asta arată cât de mare este puterea voinÅ£ei ÅŸi închide gura celor ce spun: „Pentru ce n-am fost făcuÅ£i buni prin fire?”. Dar ce însemnătate are dacă suntem buni prin fire sau prin voinţă? Dar cu cât e mai bună una decât alta! Cu atât mai bună cu cât are ÅŸi cununi, ÅŸi laudă strălucită!

Vrei să-mi spui că firea e tare? Bine! Dar dacă vrei să-ţi fie şi voinţa tare, o poţi face mai tare decât firea! Nu vezi oare că trupurile mucenicilor au fost tăiate cu săbiile, că firea s-a plecat fierului, dar voinţa nu s-a plecat şi nici n-a fost învinsă? Spune-mi, te rog, n-ai văzut că în Avraam voinţa a biruit firea când i s-a poruncit să-şi jertfească fiul, cu toate că Firea pare mai puternică decât voinţa? N-ai văzut că s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu cei trei tineri din Babilon? N-auzi şi proverbul popular că spune: prin obişnuinţă voinţa ajunge o a doua natură?

Eu însă aÅŸ adăuga: chiar ÅŸi mai înainte, după cum cele de mai sus au arătat-o. Vezi, dar, că e cu putinţă ca voinÅ£a să aibă tăria pe care o are firea, dacă voinÅ£a e trează? Vezi că mai multă laudă culege cel care este bun prin alegerea sa ÅŸi prin voinÅ£a sa decât cel ce este bun prin constrângere? Atunci eÅŸti într-adevăr bun! De pildă, când Pavel spune: „îmi chinuiesc trupul ÅŸi-lrobesc”, îl laud, mai cu seamă că îl văd că nu fără osteneală a săvârÅŸit virtutea; în urma acestor cuvinte ale lui Pavel cei trândavi nu mai pot avea temei al trândăviei lor din cauza uÅŸurinÅ£ei cu care săvârÅŸea el binele. Åži iarăşi, când spune: „M-am răstignit pentru lume”, încununez voinÅ£a lui Pavel. Căci este cu putinţă, este ca voinÅ£a să aibă tot atâta tărie ca ÅŸi firea.

Dacă am aduce în faÅ£a noastră pe Pavel, această statuie a virtuÅ£ii, am vedea că faptele bune săvârÅŸite de el prin voinţă râvneau să aibă aceeaÅŸi tărie ca ÅŸi cele săvârÅŸite de fire. SimÅ£ea dureri, e drept, când era lovit, dar dispreÅ£uia durerile tot aÅŸa ca ÅŸi puterile cele netrupeÅŸti, care nu simt durerea, după cum poÅ£i să o afli din cuvintele lui, care ne fac să credem că Pavel nici nu era din Firea noastră. Când spune: „Pentru mine lumea este răstignită, ÅŸi eu pentru lume”; ÅŸi iarăşi: „Trăiesc, dar nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieÅŸte în mine”, ce altceva vrea să spună decât că s-a mutat chiar din trup? Ce vrea să spună apoi prin cuvintele: „Mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei”?

Nu vrea să spună altceva decât că durerea se mărginea numai la trup. Nu pentru că nu pătrundea ÅŸi în suflet, ci pentru că printr-o voinţă covârÅŸitoare îndepărta ÅŸi alunga durerea din suflet. Ce vrea să spună apoi când grăieÅŸte alte multe cuvinte mai mi¬nunate decât acestea, când se bucură fiind biciuit ÅŸi când se laudă cu lanÅ£urile? Ce altceva s-ar putea spune decât ceea ce am arătat, anume că spusa aceasta a lui Pavel: „îmi chinuiesc trupul ÅŸi îl robesc ÅŸi mă tem ca nu cumva, propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic”, dovedesc slăbiciunea firii, iar spusele sale, despre care am vorbit mai sus, tăria voinÅ£ei lui?

Din pricina asta Pavel a vorbit şi de una şi de alta, şi de slăbiciunea firii şi de tăria voinţei, pentru ca să nu socoteşti din pricina acelor fapte mari ale lui că este de altă fire şi să deznă-dăjduieşti, şi nici să nu osândeşti sfântul lui suflet din pricina acelor scăderi ale lui, ci chiar aceste scăderi ale lui să-ţi alunge deznădejdea şi să-ţi dea bune nădejdi. Din pricina asta adaugă iarăşi şi harul lui Dumnezeu cu prisosinţă, dar, mai bine spus, nu cu prisosinţă, ci cu recunoştinţă, ca să socoteşti că nimic nu este al lui. Dar vorbeşte şi de faptele săvârşite prin voinţa sa, ca nu cumva să laşi totul pe seama lui Dumnezeu şi să-ţi duci viaţa dor¬mind şi sforăind.

Şi vei găsi la Pavel spuse cu temeinicie măsuri şi reguli pen¬tru toate faptele.
Poate însă că cineva mi-ar spune că Pavel a blestemat pe
Alexandru făurarul.

Åži ce-i cu asta? Cuvintele sale nu erau cuvinte de mânie, ci de durere, de durere pentru adevăr. Pavel nu suferea pentru că Alexandru îi făcuse rău, ci suferea că se împotrivise predicării Evangheliei. „Tare s-a împotrivit, spune el, nu mie, ci cuvintelor noastre”. Prin urmare, blestemul acesta nu arăta numai dragostea lui pentru adevăr, ci mângâia ÅŸi pe ucenici. Pavel grăieÅŸte aÅŸa pentru că toÅ£i se scandalizaseră de purtarea lui Alexandru ÅŸi mai ales pentru că vrăjmaÅŸii predicii nu suferiseră nimic.

Dar Pavel a mai blestemat ÅŸi altă dată ÅŸi pe alÅ£ii, grăind aÅŸa: „Căci aÅŸa este drept la Dumnezeu, ca celor ce ne necăjesc să li se răsplătească cu necaz”.

Prin aceste cuvinte Pavel nu doreÅŸte să fie pedepsiÅ£i de Dum¬nezeu – Doamne fereÅŸte! -, ci se sileÅŸte să mângâie pe cei necăjiÅ£i. De aceea ÅŸi adaugă: „Iar celor necăjiÅ£i, să li se răsplă¬tească cu uÅŸurare”19. Acesta-i înÅ£elesul acestor cuvinte! Pentru că atunci când suferă o ocară sau o nedreptate, ascultă ce cuvinte înÅ£elepte rosteÅŸte, ascultă cum răsplăteÅŸte potrivnicilor săi! „Ocărâţi Fiind, binecuvântăm, prigoniÅ£i fiind, răbdăm, huliÅ£i Fiind, ne rugăm”.

Iar dacă susÅ£ii că cele spuse sau făcute de Pavel pen¬tru alÅ£ii sunt spuse ÅŸi săvârÅŸite din mânie, atunci ar trebui să spui că tot din mânie a orbit pe Elimas21, ÅŸi că tot din mânie a ucis ÅŸi Petru pe Anania ÅŸi Safira. Dar nimeni nu-i atât de prost ÅŸi de nebun să spună una ca asta. Åži vom găsi ÅŸi multe altele spuse ÅŸi săvârÅŸite de Pavel, care par împovărătoare; dar tocmai acestea sunt cele ce-i arată bunătatea. De pildă, când dă Satanei pe desfrânatul din Corint, o face mânat de multa lui dragoste ÅŸi de inima sa cea iubitoare de oameni. Åži asta se vede ÅŸi din a doua epistolă către corinteni. De pildă, când ameninţă pe iudei ÅŸi spune: „Dar a venit în sfârÅŸit peste ei mânia”, nu face acest lucru plin de mânie (căci îl auzi adesea rugându-se pentru ei), ci voind să-i înfricoÅŸeze ÅŸi să-i facă mai înÅ£elepÅ£i.

Dar Pavel, mi se poate spune, a blestemat pe marele preot Anania, zicând: „Să te bată Dumnezeu, perete văruit!”. Åžtiu că unii tălmăcitori, luând apărarea lui Pavel, spun că aceste cuvinte sunt o profeÅ£ie. Nu sunt împotriva unei astfel de explicaÅ£ii; căci s-a întâmplat ÅŸi asta, ÅŸi aÅŸa s-a sfârÅŸit marele preot Anania. Dar dacă un duÅŸman mai înverÅŸunat s-ar împotrivi aces¬tei explicaÅ£ii ÅŸi, mergând cu iscodirea mai departe, ar spune la rândul lui aÅŸa: „Dacă spusele lui Pavel sunt o profeÅ£ie, pentru ce se mai apără spunând: „n-am ÅŸtiut că este arhiereu!”?, aÅŸ răs¬punde: A spus aceste cuvinte ca să sfătuiască pe ceilalÅ£i să se poarte cum trebuie cu mai-marii lor. AcelaÅŸi lucru îl făcea ÅŸi firis-tos. DeÅŸi a grăit despre cărturari mii de spuse ÅŸi nespuse, totuÅŸi zice: „Pe scaunul lui Moise au ÅŸezut cărturarii ÅŸi fariseii; deci toate câte vă vor zice să faceÅ£i, faceÅ£i”28. Tot astfel ÅŸi Pavel aici: a dat ÅŸi cinstea cuvenită arhiereului, dar a ÅŸi vestit mai dinainte ceea ce avea să se întâmple.

Chiar dacă s-a despărÅ£it de Ioan cel numit Marcu29, totuÅŸi a făcut asta din pricina purtării de grijă pe care o avea pentru pre-dicarea Evangheliei. Nu trebuie să Fie slab, nici lipsit de curaj cel căruia i s-a încredinÅ£at slujirea aceasta, ci bărbătos ÅŸi hotărât; nici nu trebuie să se apropie de această frumoasă însărcinare dacă nu-i gata să-ÅŸi dea de mii ÅŸi mii de ori sufletul morÅ£ii ÅŸi primejdiilor, după cum spune Hristos: „Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-ÅŸi ia crucea lui ÅŸi să-Mi urmeze Mie”.

Cel care nu-i în stare să facă astfel de jertfe va pierde sufle¬tul a nenumăraţi oameni şi e mai bine să stea liniştit, să se îngri¬jească de el însuşi decât să păşească în mijloc şi să primească însărcinări mai mari decât puterile lui; căci se pierde şi pe el, şi pierde şi pe cei încredinţaţi lui. Nici un om n-ar vrea, chiar dacă mii şi mii de oameni l-ar sili, să se aşeze la cârma corăbiei dacă nu ştie să o conducă şi dacă nu ştie să lupte cu valurile mării. Cum dar să nu fie o nebunie ca acela care va merge să propo¬văduiască Evanghelia să pornească la asta fără nici o pregătire şi la întâmplare şi să primească, fără să se gândească, o însărcinare pricinuitoare de mii şi mii de morţi?

Nimeni, nici corăbierul, nici cel care se luptă cu fiarele sălbatice, nici cel care luptă piept la piept şi nimeni altcineva nu trebuie să aibă sufletul atât de pregătit de moarte şi de junghiere ca acela care primeşte însărcinarea predicării Evangheliei. Primejdiile sunt mai mari, potrivnicii sunt cumpliţi, iar o astfel de moarte nu este una dintre cele obişnuite. Pentru cei ce luptă bine, răsplata este cerul; pentru cei ce păcătuiesc, pedeapsa, gheena; este vorba de pierderea şi de mântuirea sufletului. Dar nu numai cel ce primeşte însărcinarea predicării Evangheliei trebuie să fie astfel pregătit, ci şi orice credincios.

Tuturor li s-a poruncit să ia crucea ÅŸi să-I urmeze. Iar dacă tuturor li s-a poruncit, cu mult mai mult dascălilor ÅŸi păstorilor, din care făcea parte atunci ÅŸi Ioan, numit Marcu. De aceea, pe bună dreptate, a fost îndepărtat; se aÅŸezase în fruntea falangei, dar s-a purtat ca un om lipsit de bărbăţie. De asta ÅŸi Pavel l-a îndepărtat, ca nu cumva slăbiciunea lui să taie avântul celor zeloÅŸi. Iar dacă Luca spune că mânie a fost între ei, să nu socoteÅŸti asta un păcat. Mânia în sine nu-i un păcat; păcat e atunci când te mânii fără pricină ÅŸi pe nedrept. Căci spune Scriptura: „Mânia ne¬dreaptă nu va fi iertată”. Nu mânia în sine, ci mânia nedreaptă. Iar Hristos spune iarăşi: „Cel ce se mânie pe fratele său in deÅŸert”.

Nu cel ce se mânie, ci acela care se mânie în deÅŸert. Profetul apoi spune: „MâniaÅ£i-vă, ÅŸi nu păcătuiÅ£i”. Dar dacă nu trebuie să ne folosim de mânie nici când împrejurarea o cere, atunci degeaba ÅŸi în deÅŸert mai este înzestrat sufletul nostru cu mânie. Or, nu în deÅŸert! De aceea a sădit-o Făcătorul în sufletul nostru, ca să îndreptăm pe cei păcătoÅŸi, ca să trezim pe cei moi ÅŸi slăbănogi la suflet, ca să deÅŸteptăm pe cei ce dorm, pe cei ce trândăvesc. Ca tăiÅŸ de sabie, aÅŸa ni s-a pus în sufletul nostru tăiÅŸul mâniei, ca să ne folosim de ea când trebuie. Din pricina asta ÅŸi Pavel s-a folosit de multe ori de mânie. Iar Pavel, când se mânia, era mai plăcut decât cei care vorbesc cu blândeÅ£e; căci orice făcea Pavel o făcea pentru Evanghelie la timpul potrivit. Mici blândeÅ£ea nu e bună totdeauna, ci numai atunci când împreju¬rarea o cere. De aceea, dacă împrejurarea nu o cere, blândeÅ£ea ajunge slăbiciune, iar mânia, nesocotinţă.

M-am spus toate acestea ca să-l apăr pe Pavel – el n-are nevoie de limba mea, căci lauda lui nu-i de la oameni, ci de la Dumnezeu -, ci ca să învăţ pe ascultătorii mei să se folosească de toate când trebuie, precum am spus ÅŸi mai înainte.

Aşa vom putea câştiga întotdeauna; şi, încărcaţi cu multe bogăţii, vom putea călători spre limanul cel neînvălurat şi vom putea dobândi cununile cele nestricăcioase, de care facă Dumnezeu ca noi toţi să fim învredniciţi; cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.