Cuvântul I

din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”

Trebuie şi în perioada de la Paşti până la Rusalii, şi întotdeauna, să ne amintim de post; şi că nu doar vremea postului, ci şi aducerea aminte de el este de folos; despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi că iubirea firească a părinţilor pentru copii nu este, pe lângă celelalte, doar o mică parte a ei [a purtării de grijă a lui Dumnezeu](1); şi nu doar taţilor, ci şi mamelor li s-a rânduit să-şi educe copiii; la sfârşitul cuvântului [se vorbeşte] despre Ana.

1. Când vine un străin la noi şi îl primim câteva zile cu omenie, (2) după ce ne împărtăşim cu el de hrană şi cuvânt, îl slobozim [la ale sale]. Şi în ziua de după plecarea lui, atunci când punem masa, îndată ne amintim şi de el şi de convorbirile cu el; şi [atunci] cu multă dorire tânjim după el. Aceasta să facem şi cu postul. Căci postul a găzduit la noi patruzeci de zile şi l-am primit cu cuget iubitor] apoi l-am slobozit. Dar fiindcă urmează să punem acum masă duhovnicească, să ne amintim de el şi de toate bunătăţile care ne-au izvorât din el.

Că nu numai vremea postului, ci ÅŸi amintirea lui poate să ne aducă foarte mari foloase. Åži după cum cei dragi ai noÅŸtri, nu numai dacă sunt de faţă, ci ÅŸi dacă ne vin în minte, ne umplu de multă bucurie, aÅŸa ÅŸi zilele postului, ÅŸi slujbele, ÅŸi petrecerea simplă(3), ÅŸi toate celelalte bunătăţi care ne-au rodit din el, ne veselesc din pomenirea lui. Dacă adunându-le în cuget pe toate acestea, ne aducem aminte de ele, mari roade vom dobândi ÅŸi în vremea de acum(4). Acestea vi le spun nu ca să vă silesc să postiÅ£i, ci ca să vă înduplec să nu vă desfătaÅ£i, nici să aveÅ£i o dispoziÅ£ie lăuntrică ca a celor mai mulÅ£i dintre oameni, dacă mai trebuie numiÅ£i oameni cei care au o asemenea micime de suflet, încât, ca niÅŸte scăpaÅ£i din lanÅ£uri ÅŸi de temniţă grea, zic unii către alÅ£ii: „Greu am mai străbătut marea postului”. AlÅ£ii însă, mai slabi de cuget decât aceÅŸtia, se tem până ÅŸi pentru următorul Post al PaÅŸtilor.

Şi acesta vine din faptul că, în toată cealaltă vreme, se dau pe ei înşişi cu toată puterea la desfătări şi neînfrânare şi beţie(5). Dacă ne-am îngrijit să petrecem celelalte zile [care nu sunt din vremea postului] în chip cuviincios şi cu blândeţe, dacă am dorit postul care a trecut, atunci şi când va veni următorul, îl vom primi cu mare bucurie. Căci ce bunătate nu ne vine din post? Toate sunt pline de linişte şi pace curată. Oare nu şi casele sunt eliberate de tulburare şi alergătură şi de toată agitaţia? Dar mai înainte de case mintea celor ce postesc se bucură de această liniştire. Şi tot oraşul urmează [apoi] bunei rânduieli a minţii şi a caselor(6). Că nici seara nu se mai aud cântăreţi, nici ziua agitatori şi beţivi, nici cei ce strigă ori bătăioşi, ci peste tot se poate vedea multă liniştire. Dar acum nu este aşa, ci de cum se crapă de ziuă, ţipete şi tulburări şi alergături ale bucătarilor şi osteneală; fum cu duiumul şi în casă şi în cugete; în noi patimi care ne ard dinăuntru; flacăra din poftele nelalocul lor ne este aprinsă de desfătare.

De aceea, să căutăm spre postul care a trecut, căci el a micşorat toate aceste [tulburări de acum]. Şi chiar dacă am sfârşit-o cu osteneala lui, însă să nu dezlegăm şi dorirea lui, nici să nu stingem pomenirea lui.Ci, după ce mănânci şi te odihneşti, când vii în piaţă şi vezi că ziua se pleacă spre seară, intră în această biserică şi vino la acest altar şi adu-ţi aminte de vremea postului, când plină era biserica de mulţimea noastră, încordată era râvna ascultării [cuvântului lui Dumnezeu], mare era desfătarea şi trează mintea tuturor. Şi, adunând [în cuget] toate acestea, adu-ţi aminte de acele dorite zile. Iar când urmează să întinzi masa, atinge-te de mâncăruri având această pomenire [a postului] şi niciodată nu vei putea aluneca spre beţie. Că. după cum pe cei ce au soţie cuviincioasă şi cumpătată şi liberă, fiind aprinşi foarte de dragul ei, chiar dacă nu este ea de faţă, atunci când îi aţâţă vreo desfrânată sau stricată, dorul pentru soţie le ţine mai dinainte cu tărie mintea şi nu le îngăduie să intre vreo altă iubire, aşa se întâmplă şi cu postul şi cu beţia. Dacă ne amintim de cumpătarea şi libertatea postului vom putea alunga cu multă uşurinţă pe atotdesfrânata aceasta şi maică a toată necuviinţa, adică beţia.

Căci dorirea postului este mai vajnică decât orice mână spre a ne descotorosi de neruşinarea acesteia(7). Pentru toate acestea, vă rog, să avem pururea în minte zilele acelea! Şi, pentru ca şi eu să fac ceva pentru acea aducere aminte [a postului], m-am pregătit să vorbesc de acelaşi lucru cu care atunci v-am mişcat; şi acest lucru şi acum voi încerca să-l aduc înaintea voastră, încât şi prin asemănarea învăţăturii să ni se aducă în minte acea vreme [a postului]. Că voi, de bună seamă, aţi uitat, din pricina multelor subiecte referitoare şi la alte lucruri, despre care am vorbit între timp.

Căci, între timp, a venit şi părintele [nostru](8), dintr-o călătorie îndepărtată, şi a fost de trebuinţă să spună toate cele ce s-au petrecut şi după acestea să le vorbească elinilor(9) ca să devină mai buni din acest prilej, dar şi nouă celor ce am scăpat de înşelăciunea elinească, să ne înrădăcineze adânc şi să ne înveţe în ce fel am scăpat de întuneric şi cum am alergat la lumina adevărului. După aceea, iarăşi, ne-am bucurat, multe zile, de pomenirile mucenicilor şi am petrecut fără de timp la mormintele lor, flămânzi de laudele cuvenite mucenicilor.
Şi, după ce s-au terminat aceste laude, au venit îndemnurile despre jurăminte. Căci atunci când am văzut că toată împrejurimea oraşului a venit la noi, le-am dat lor aceste merinde de drum şi aşa i-am trimis pe toţi acasă.

2. Aşadar, vouă, din pricina tuturor acestora, nu v-ar fi uşor să vă amintiţi întrebările şi răspunsurile pe care le-am avut atunci cu elinii. Dar mie, care necontenit zăbovesc în acestea şi mă ţin de această cugetare, îmi este foarte uşor să vă spun câte puţin din cele zise atunci şi pot să vă amintesc în întregime subiectul de atunci.

Care era, dar, subiectul? [Atunci] cercetam cum Dumnezeu a purtat de grijă dintru început neamului omenesc ÅŸi cum l-a învăţat cele de folos, nefiind nici scriere ÅŸi nici Scripturile nefiind date. Åži am arătat că i-a condus către cunoaÅŸterea Lui prin contemplarea zidirii.  Åži atunci v-am apucat nu de mână, ci de minte, ÅŸi v-am preumblat prin toată zidirea, arătându-vă cerul ÅŸi pământul ÅŸi marea ÅŸi ostroavele ÅŸi izvoarele ÅŸi râurile ÅŸi marea cea largă ÅŸi livezile ÅŸi grădinile ÅŸi pomii cei plini de roade ÅŸi care ne dau hrană, privind la munÅ£ii cei acoperiÅ£i de păduri. Atunci am vorbit multe ÅŸi despre seminÅ£e ÅŸi plante, despre flori, despre răsadurile cele cu rod ÅŸi fără rod, despre cele necuvântătoare, despre cele sălbatice ÅŸi domestice, despre cele din apă ÅŸi de pe uscat, despre cele ce trăiesc în amândouă acestea, despre cele ce străbat văzduhul, despre târâtoare, despre toate stihiile ÅŸi, la fiecare din acestea, toÅ£i, într-un glas, am strigat minunându-ne, căci mintea nu era de-ajuns de întinsă pentru această bogăţie nemărginită ÅŸi nu putea să priceapă totul: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne; toate întru înÅ£elepciune le-ai făcut”(Ps. 103, 25). Nu numai pentru mulÅ£imea lor ne minunăm de înÅ£elepciunea lui Dumnezeu, ci pentru amândouă acestea, întâi că a făcut zidirea ÅŸi bună ÅŸi mare ÅŸi minunată, iar apoi, ÅŸi că, prin multe dovediri, a arătat celor ce o privesc slăbiciunea ei.

Una [minunăţia ei] este pentru ca să fie admirată pentru înţelepciunea [Celui ce a făcut-o] şi să-i atragă pe cei ce o privesc către închinarea Lui, iar alta [slăbiciunea ei] pentru ca nu cumva cei ce o contemplă să-L lase deoparte pe Făcător, pentru frumuseţea şi măreţia ei şi în locul Aceluia să se închine celor văzute. Căci slăbiciunea [zidirii] poate să vindece o astfel de înşelare.

Şi cum de este zidirea stricăcioasă şi că se va schimba într-o înfăţişare mai bună şi se va bucura de o slavă mai mare, şi când vor fi acestea şi pentru ce şi de ce a devenit stricăcioasă, despre toate acestea am filosofat cu voi atunci. Şi de aici am arătat puterea lui Dumnezeu, cum că în trupuri stricăcioase a lucrat atâta frumuseţe pe care de la început a dăruit-o Dumnezeu şi astrelor şi cerului şi soarelui.

Şi cu adevărat este uimitor cum, trecând atâţia ani, [această frumuseţe] nimic nu a pătimit din cele ce se întâmplă cu trupurile noastre, nici nu a slăbit mai mult datorită bătrâneţii, nici nu s-a moleşit din pricina vreunei boli sau neputinţe, ci îşi păstrează, după cum am zis, frumuseţea şi prospeţimea cu care a înzestrat-o Dumnezeu dintru început; şi nici lumina soarelui nu s-a cheltuit, nici frumuseţea astrelor nu s-a veştejit, nici strălucirea cerului nu s-a risipit, nici marginile mării nu s-au mişcat, nici puterea pământului de a zămisli atâtea roade nu s-a stins(10).

Că toate acestea sunt stricăcioase am dovedit ÅŸi din raÅ£ionamente ÅŸi din Scripturi. Iar că îşi păstrează frumuseÅ£ea ÅŸi strălucirea ÅŸi prospeÅ£imea, dă mărturie înfăţiÅŸarea de fiecare zi a celor văzute, lucru care ne face să ne minunăm mai cu seamă de Dumnezeu Cel ce le-a făcut aÅŸa dintru început. Iar pe când noi ziceam acestea, unii au stat împotrivă zicând: „Oare nu este omul mai prejos decât toate cele văzute, de vreme ce trupul cerului ÅŸi al pământului ÅŸi al soarelui ÅŸi al tuturor astrelor durează de atâta vreme, iar acesta după 70 de ani se desface ÅŸi piere?” Mai întâi se cade să zicem că nu vietatea întreagă se desface, ci partea ei mai importantă ÅŸi mai necesară, sufletul, rămâne pururea nemuritor, neavând nimic de a face cu aceste pătimiri; iar stricăciunea Å£ine de partea mai puÅ£in importantă [trupul].

Al doilea lucru este că prin chiar această [stricăciune] suntem mai de cinste. Că nu pe degeaba, nici fără oarecare pricină, ci pe dreptate şi spre folos, suferim şi bătrâneţea şi boala. Pe dreptate, fiindcă am căzut în păcat. Spre folos, ca nebunia ] ce ne-a răsărit din uşurătatea [minţii] să fie tămăduită prin această nevoie şi pătimire. Prin urmare, nu ne-a necinstit Dumnezeu pentru că a îngăduit să ni se întâmple acestea. Că dacă ne-ar fi necinstit nu ar fi lăsat ca sufletul să ne fie nemuritor. Dar nici nu este neputincios pentru că a făcut trupul nostru astfel [stricăcios].

Că dacă era neputincios nu putea să ţină atâta vreme, nici cerul, nici astrele, nici trupul pământului. Dar aceasta a făcut-o pentru cineva mai bun şi mai cu mintea întreagă [pentru om], ca [omul] să se încreadă mai mult în El, lucru care este temelia a toată mântuirea. Pentru aceea nu a făcut ca cerul să se veştejească până acum, nici prin bătrâneţe, nici prin alte asemenea neputinţe. Căci cel lipsit de libertate ] şi suflet nu poate nici păcătui, nici a se îndrepta. De unde rezultă că nu are trebuinţă nici de o astfel de îndreptare. Noi însă, cei cinstiţi cu raţiune şi suflet, în chip necesar avem trebuinţă de înţelepţirea ] ce izvorăşte din aceste pătimiri şi de cuget smerit, de vreme ce la început, primul om s-a abătut spre lipsa de minte ](11) mai înainte de toate celelalte [rele]. Sau altă [explicaţie]: dacă şi cerul urma să îmbătrânească precum trupurile noastre, mulţi ar fi socotit că Făcătorul are multă slăbiciune, ca unul ce nu ar fi fost în stare să facă a dăinui pentru mulţi ani nici măcar un singur trup.Acum însă li s-a luat acelora şi acest pretext de vreme ce lucrurile Sale au rămas atâta timp.

3. Pe lângă cele spuse, nu doar aici există [] trupurile noastre, ci, dacă în viaţa aceasta trăim în chip bun, cu întreagă înţelepciune, cu mai multă slavă vor învia ] trupurile noastre şi vor fi mai strălucite şi decât al cerului şi decât al soarelui şi decât al tuturor celorlalte şi se vor muta [] la moştenirea cea de sus(12). Aşadar, un fel de cunoaştere al lui Dumnezeu este cel prin mijlocirea întregii zidiri.

Altul, însă nu mai mic, este cel prin conştiinţă despre care am şi vorbit atunci în amănunţime, folosindu-ne de şi mai multe cuvinte. Şi am arătat cum că cunoştinţa celor bune şi a celor rele ni se face învăţător de la sine şi cum conştiinţa ne strigă dinlăuntru toate acestea. Căci aceşti doi învăţători ne-au fost daţi dintru început: zidirea şi conştiinţa. Şi nici unul din ele neavând glas, în tăcere învăţau pe oameni. Căci zidirea uimea pe privitor prin vedere şi minunăţia ei trimitea pe tot cel ce o privea către Făcător.

Iar conştiinţa striga dinlăuntru judecând toate faptele. Iar puterea conştiinţei şi hotărârea judecăţii ei noi le înţelegem prin schimbările feţei. Că atunci când înăuntru, ea osândeşte vreun păcat [făcut de noi], se tulbură în afară faţa şi se umple de multă întristare. Şi iarăşi faţa păleşte şi se înfricoşează dacă ne-am lăsat robiţi de ceva din cele de ruşine şi nu ascultăm glasul conştiinţei. [Aşadar] prin înfăţişarea din afară vedem lupta cea dinauntru.
Dar împreună cu aceşti doi învăţători ne-a arătat şi pe al treilea, adăugat din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar acesta nu mai este fără de glas precum cei dintâi, ci prin cuvânt şi îndemn şi sfătuire ne educă voinţa ](13) Care este acesta?
Tatăl  rânduit fiecăruia dintre noi. Căci  pentru aceasta a rânduit Dumnezeu ca noi să fim iubiţi de părinţii după trup, ca să-i avem ca învăţători ai virtuţii ](14) Că tată adevărat nu este cineva prin actul sexual, ci dacă îi educă bine [pe copii]. Nici a purta în pântece nu face pe cineva mamă, ci dacă îşi creşte bine [copiii] (15) . Iar că acesta este adevărul, anume că nu firea, ci virtutea îi face [pe oameni] părinţi, înşişi părinţii după trup mărturisesc împreună cu noi. Căci, adeseori, pe fiii lor, când văd că sunt neastâmpăraţi şi se abat la răutate, îi despart de înrudirea cu ei şi îi vestesc că pe alţii, care adesea nu au avut nimic de-a face cu ei, îi fac fii ai lor. Oare ce este mai ciudat decât aceasta, ca pe cei pe care i-au născut să-i azvârle afară şi să-i primească pe cei pe care nu i-au născut?

Nu în zadar ne-au fost spuse acestea(16), ci ca să înveţi că voia cea liberă [] este mai puternică decât firea [] şi că aceasta [voia liberă], mai mult decât cealaltă [firea], obişnuieşte să facă şi părinţi şi fii. Şi aceasta este lucrarea purtării de grijă a lui Dumnezeu: nici copiii să nu fie lăsaţi goi de iubirea firească(17) , dar nici totul să fie raportat la aceea [la legătura firească]. Că dacă părinţii nu i-ar fi iubit nicidecum pe copiii lor şi nu ar fi fost mişcaţi de necesitatea legăturii fireşti, ci numai de felul de a fi şi de virtuţi, ai fi văzut pe mulţi daţi afară din casa părintească din pricina nimicniciei lor, şi [atunci] neamul nostru ar fi fost risipit. Iar dacă totul s-ar raporta la tirania firii şi aceasta nu ar fi îngăduit să-i urască nici pe cei răi, ci chiar înjosiţi şi pătimind mii de necazuri din partea copiilor, părinţii ar fi răbdat din pricina silei firii, îngrijind pe fiii ce îi înjoseau şi îi ocărau. neamul omenesc ar fi alunecat în cea de pe urmă răutate.

Căci copiii nu au prin fire dreptul să îndrăznească orice, ÅŸtiind că mulÅ£i au fost daÅ£i afară din casă ÅŸi lipsiÅ£i de averea părintească, pentru că au devenit răi ÅŸi pentru că de multe ori, îndrăznind în dragostea părinÅ£ilor, s-au pornit împotriva lor. Iar dacă Dumnezeu nu le îngăduia părinÅ£ilor să se supere ÅŸi să-i alunge ÅŸi să-i dea afară pe copiii cei răi, unde s-ar mai fi oprit răutatea? Pentru aceea Dumnezeu a legat de dragostea părinÅ£ilor ÅŸi necesitatea firii ÅŸi felul de comportare al copiilor, ca ÅŸi părinÅ£ii să ierte pe copiii care greÅŸesc cu măsură – firea însăşi îndemnându-i spre aceasta – dar ÅŸi ca nu cumva firea să-i mustre ÅŸi să aibă puterea a-i sili să se îngrijească ÅŸi de fiii răi – să nu îi mai crească pe cei răi ÅŸi care bolesc nevindecat, spre a nu le spori răutatea(18).

Câtă purtare de grijă [din partea lui Dumnezeu] nu se vede în acestea, spune-mi? Că El a poruncit ÅŸi ca părinÅ£ii să iubească, dar a pus ÅŸi o măsură dragostei(19) ÅŸi, iarăşi, a rânduit ÅŸi o răsplată pentru creÅŸterea bună a copiilor. Iar că este răsplată, ÅŸi nu numai pentru bărbaÅ£i, ci ÅŸi pentru femei, ascultă ce zice în altă parte pentru acestea [pentru femei] ÅŸi despre acestea [despre femei] Scriptura. Iar pentru ele răsplata nu este mai mică decât pentru bărbaÅ£i(20). Căci zicând Pavel: ”Femeia fiind înÅŸelată, s-a făcut călcătoare de poruncă”, a adăugat „dar se va mântui prin naÅŸtere de fii”(I Tim. 2, 15).

Ceea ce a zis înseamnă oare să te mâhneşti că cea dintâi femeie te-a aruncat în dureri de naştere şi osteneli şi în purtarea îndelungată a sarcinii în pântece? Nu! Nu te necăji [pentru asta]! Că nu ai atâta vătămare din dureri şi din osteneli cât câştigi, dacă vrei, luând din creşterea copiilor prilej de nevoinţe. Căci dacă copiii cei născuţi de tine se bucură de o îngrijire cuvenită şi sunt duşi către virtute prin purtarea ta de grijă faţă de ei, aceasta ţi se face pricină şi prilej de multă mântuire şi, pe lângă nevoinţele tale, vei lua şi mare răsplată pentru îngrijirea lor.

4. Åži ca să vezi că nu simplul fapt de a da naÅŸtere face [pe o femeie] mamă, nici nu ia vreo plată pentru acest lucru, Pavel, în altă parte, vorbind despre văduvă, îi arată semnul [văduviei adevărate]: „Dacă a crescut copii”(I Tim. 5,10). Nu a zis: „Dacă a născut copii”, ci: „Dacă a crescut copii”. Una [naÅŸterea copiilor) Å£ine de fire, cealaltă [creÅŸterea lor] de voia cea liberă ].

Åži de aceea zicând aici „se va mântui prin naÅŸtere de prunci”, nu s-a oprit la aceasta, ci voind să arate că nu naÅŸterea de prunci, ci a-i educa bine ne aduce răsplată, a adăugat: „Dacă rămân în credinţă ÅŸi în dragoste ÅŸi în sfinÅ£enie împreună cu întreaga înÅ£elepciune”(I Tim. 2,15). Ceea ce a zis aceasta înseamnă: atunci va lua mare plată dacă copiii ei rămân în credinţă ÅŸi în dragoste ÅŸi în sfinÅ£enie(21).

Prin urmare, dacă îi conduci pe ei către acestea, dacă îi îndemni, dacă îi înveţi, dacă îi sfătuieşti, vei avea pentru această purtare de grijă multă răsplătire din partea lui Dumnezeu(22).
Să nu socoată femeile că este lucru străin de ele a se îngriji ÅŸi de fetiÅ£e ÅŸi de băieÅ£i. Că [Pavel] nu a deosebit aici între fete ÅŸi băieÅ£i(23). Ci într-un loc a zis: „dacă a crescut copii”, iar aici: „dacă [copiii] rămân în credinţă ÅŸi dragoste ÅŸi sfinÅ£enie”.

Grija de copii ţine de amândoi [părinţii], şi mai cu seamă de femei, de vreme ce ele stau mai mult acasă(24). Căci pe bărbaţi adesea îi trag călătoriile şi grijile din piaţă şi treburile cetăţii, dar femeia neavând nici o astfel de grijă, mai uşor poate să se îngrijească de copii, bucurându-se de mai mult răgaz(25). Aşa făceau femeile din vechime! Că datoria aceasta nu este cu necesitate numai a bărbaţilor, ci şi a femeilor. Iar datorie numesc a purta de grijă de propriii copii şi a-i duce la filosofie(26). Şi [ca să vedeţi] că acesta este adevărul, vă voi spune o istorisire de demult.

Era la iudei o femeie cu numele Ana. Åži această Ana a bolit multă vreme de nenaÅŸterea de prunci. Åži, ceea ce era mai cumplit, era faptul că cealaltă femeie a bărbatului ei era mamă a mulÅ£i copii. Åži voi ÅŸtiÅ£i că prin fire acest lucru [nenaÅŸterea de prunci] este de nesuferit pentru femei. Dar când se mai adaugă ÅŸi o concurentă care are copii, acest fapt devine cu mult mai cumplit. Că văzând bucuria ÅŸi belÅŸugul celeilalte femei, îşi socotea mai amarnică propria nefericire(27), după cum ÅŸi cei ce trăiesc în cea de pe urmă sărăcie alunei se îndurerează mai tare, când iau aminte la cei bogaÅ£i. Åži nu numai acesta era răul, că aceasta nu avea copii, iar cealaltă avea, ci ÅŸi că cealaltă îi era concurentă, ÅŸi nu numai că îi era concurentă, ci ÅŸi că aceea o ocăra că [Ana] nu este bună de nimic. Iar Dumnezeu, văzând toate acestea, răbda. ,.Åži nu-i dădea ei Domnul”, zice, „prunc după necazul ei ÅŸi după întristarea sufletului ei”(I Rg. 1,6) (28) .

Ce înseamnă „după necazul ei”? Nu se poate spune că [Dumnezeu], privind liniÅŸtit la ca cum îşi poartă nefericirea, nu îi dădea copil, ci. că deÅŸi o vedea plângând ÅŸi îndurerându-se ÅŸi necăjindu-se, nu i-a dezlegat întristarea tocmai pentru că avea pregătit pentru ea altceva cu mult mai mare. Acestea să nu le ascultăm cu neglijenţă [] (29) , ci ÅŸi de aici să învăţăm cea mai mare filozofie, ca să nu cădem în vreun rău.

Chiar de suntem în dureri, chiar de ne necăjim, chiar de ni se pare că vreun rău este de nesuferit, să nu ne pierdem râvna, să nu ne neliniştim, ci să rămânem mereu în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Că Acela ştie limpede când trebuie să dezlege ceea ce ne întristează. Asta s-a petrecut şi în acest caz. Nu pentru că o ura, nici pentru că Şi-a întors faţa de la ea i-a închis Dumnezeu pântecele, ci ca să ne deschidă nouă uşile filosofiei ce se afla în femeie(30) şi să înţelegem bogăţia credinţei ei şi să cunoaştem că mai strălucită a făcut-o din această [încercare]31.

Ascultă ÅŸi cele ce urmează! „Şi aÅŸa a făcut”, zice, „an de an, din destul, când ea se suia la casa Domnului. Åži era întristată ÅŸi plângea ÅŸi nu mânca”(I Rg. 1,7)(32). Åži s-a prelungit durerea, mare a fost întristarea, nu două sau trei zile, nici douăzeci sau o sută, nici o mie sau două mii, ci „din destul”. MulÅ£i ani a fost întristată ÅŸi îndurerată femeia. Că aceasta înseamnă „din destul”. Åži mai mult, lungimea timpului ÅŸi ocările ÅŸi batjocoririle din partea celeilalte femei nu i-au veÅŸtejit nici nu i-au oprit filosofia, ci ea necontenit se ruga ÅŸi implora [pe Domnul](33). Åži lucrul care este mai mare decât toate ÅŸi care mai cu seamă arată dorirea ei faţă de Dumnezeu este că nu poftea să dobândească [pentru sine] pur ÅŸi simplu un copil, ci să ofere rodul ei lui Dumnezeu ÅŸi pârga pântecelui ei [să o dea Domnului] ÅŸi pentru această bună făgăduinţă să ia plată(34). De unde se vede aceasta? Din cuvintele următoare. ÅžtiÅ£i cu toÅ£ii că lipsa de prunci este nesuferită de femei mai cu seamă din pricina bărbaÅ£ilor. Că mulÅ£i dintre bărbaÅ£i sunt atât de lipsiÅ£i de minte încât îşi învinovăţesc femeile că nu dau naÅŸtere la prunci, neÅŸtiind ei că a naÅŸte îşi are începătura [] de sus, din pronia lui Dumnezeu, ÅŸi că nici firea femeii, nici vieÅ£uirea împreună, nici altceva nu o face destoinică de la sine pentru aceasta. Ba mai mult, deÅŸi ei ÅŸtiu că le învinovăţesc pe nedrept, totuÅŸi le ocărăsc ÅŸi se întorc de la ele ÅŸi nu stau cu ele cu bucurie.

5. Să vedem, dar, şi în cazul acestei femei dacă s-a întâmplat aceasta. Dacă ai fi văzut-o dispreţuită, necinstită, înjosită, fără îndrăzneală în faţa bărbatului, nici având parte de multă bunăvoinţă şi dragoste din partea lui, ai fi putut trage concluzia că din aceste pricini dorea copil, tocmai ca să aibă îndrăzneală şi multă libertate(35) şi mai dorită să se facă bărbatului. Dar dacă, dimpotrivă, afli toate acestea, şi o vezi pe ea mai iubită decât cea care avea copii şi bucurându-se de mai multă dragoste şi bunăvoinţă, este limpede că nu pentru vreo pricină omenească, nici ca să-şi atragă mai mult bărbatul, voia copil, ci pentru motivul spus mai înainte.

De unde este vădit acest lucru? Ascultă că însuÅŸi cel ce a scris zice aceasta. Că nu a scris în zadar acest fapt, ci ca să afli virtutea femeii”(36). AÅŸadar ce zice acesta? „Iubea Elena pe Ana mai mult decât pe Fenana. Apoi, după acestea, văzând-o pe Ana că nu mănâncă, ci plânge, i-a zis: „Ce ai de plângi? Åži pentru ce nu mănânci? Pentru ce Å£i se zbate inima? Nu sunt eu mai bun pentru tine decât zece copii?”(l Rg. 1,8). Vezi cum se necăjea pentru ea ÅŸi se îndurera mai mult decât pentru cealaltă, nu fiindcă nu avea copii, ci fiindcă o vedea întristată ÅŸi Å£inută în supărare? Ba mai mult, pentru că nu o îndupleca să lase întristarea.

Căci ea nu pentru el căuta să aibă copil, ci ca să arate lui Dumnezeu un rod al său. „Şi s-a sculat”, zice, „după ce ei au mâncat ÅŸi au băut în Silo ÅŸi a stat înaintea Domnului”(I Rg. 1,9). Nu s-a spus nici aceasta pe degeaba, că [a stat înaintea Domnului] „după ce au mâncat ÅŸi au băut”, ci ca să înveÅ£i că vremea [] pe care alÅ£ii o fac [prilej] de dezlegare ÅŸi îngăduinÅ£e ] (37), ea a făcut-o vreme de rugăciune ÅŸi lacrimi din pricină că era foarte-foarte trează ÅŸi veghetoare(38). „Şi a stat înaintea Domnului. Iar Eli, preotul ÅŸedea pe scaun la uÅŸa cortului Domnului”(I Rg. 1,9-10). Nici aceasta nu a fost spusă doar aÅŸa, ci pentru a arăta căldura [credinÅ£ei] femeii.

Căci după cum o văduvă singură, care nu are nici un ocrotitor, ocărâtă, mult nedreptăţită, atunci când urmează să intre împăratul şi îl întâmpină suliţaşi şi scutieri şi cavaleri şi toţi ceilalţi slujitori, ea nu se sinchiseşte, nici nu are trebuinţă de vreun mijlocitor, ci trecând cu vederea toate acestea, cu multă îndrâznire se înfăţişează împăratului şi îşi varsă cu lacrimi necazul, mânată de nevoia ei, aşa şi această femeie, nu s-a roşit, nici s-a ruşinat de preotul care şedea [acolo], ci de la sine a cerut şi s-a apropiat cu multă îndrăznire către împărat.

Şi întraripată de dor, s-a suit la cer cu mintea şi ca şi cum L-ar fi văzut pe însuşi Dumnezeu, aşa vorbea cu El din toată inima. Şi ce zice? La început nu spune nimic mai mult, ci îşi alcătuieşte introducerea din suspinuri şi îşi slobozeşte izvoarele calde ale lacrimilor. Şi după cum coborând ploaia, până şi cel mai tare pământ, dacă este udat şi înmuiat, se trezeşte cu uşurinţă spre odrăslirea roadelor, aşa s-a petrecut şi cu această femeie. Că pântecul ei, muiat fiind ca de o ploaie de lacrimile sale şi încălzit prin durerea [inimii], a început să se trezească spre buna naştere de prunci.

Să ascultăm chiar cuvintele ÅŸi această frumoasă implorare. ,.Plângând a plâns”, zice, „ÅŸi s-a rugat cu rugăciune Domnului zicând: Adonai Doamne Eli Savaot”(I Rg l, 10-11). înfricoÅŸate cuvinte ÅŸi pline de cutremur. Åži bine a făcut scriitorul că nu le-a tradus în limba noastră. Că nu a putut să le tălmăcească în greceÅŸte păstrându-le în acelaÅŸi timp puterea(39)].  Nu cu un singur cuvânt I S-a adresat femeia, ci din multe [numiri] cuvenite Lui, ÅŸi-a arătat dorirea faţă de El ÅŸi dragostea ]caldă a inimii. Åži precum cei care scriu jalbe împăratului nu pun la începutul [rugăminÅ£ii] doar un singur nume, ci îl numesc biruitor ÅŸi august ÅŸi de sine stăpânitor ÅŸi multe altele mai măreÅ£e decât acestea, ÅŸi abia atunci îşi formulează cererea, aÅŸa ÅŸi aceasta înălţând o cerere la Dumnezeu, a pus multe numiri la începutul rugăminÅ£ii, arătându-ÅŸi dragostea, după cum am zis, ÅŸi cinstirea faţă de Cel rugat.

Iar durerea i-a insuflat cererea. Pentru aceea a şi fost auzită degrabă, fiindcă a scris-o cu multă pricepere. Aşa sunt rugăciunile cele făcute din durerea sufletului. Iar în loc de hârtie a avut mintea, în loc de toc limba, iar lacrimile în loc de cerneală. Pentru aceea a şi rămas până azi rugăciunea ei.

De neÅŸters sunt astfel de slove care s-au scris cu acea cerneală. La fel este ÅŸi începutul rugăciunii. Dar cele care urmează începutului? [Acestea sunt:] „Dacă privind vei privi”, zice, „la smerenia roabei Tale”. Neavând nimic [al său] ÅŸi-a început rugăciunea cu o făgăduinţă. A ÅŸi făcut deja cu Dumnezeu un schimb, neavând totuÅŸi nimic în mâna [sa]. Se aprindea ÅŸi se îndurera mai mult faţă de Acesta decât faţă de acela [bărbatul ei] ÅŸi de aceea [Acestuia] s-a rugat să primească un copil. „Dacă privind vei privi la smerenia roabei Tale”. Două îndreptăţiri am, zice Ana: robia ÅŸi necazul. „Dă-mi mie roabei Tale sămânţă bărbătească ÅŸi îl voi da dat înaintea Ta”(l Rg. 1.11). Ce înseamnă „dat înaintea Ta”? Dăruit cu totul ÅŸi întreg ca rob al Tău. Eu îmi retrag orice stăpânire [asupra lui]. Atât numai vreau să fiu mamă, cât să ia început copilul din mine ÅŸi mai departe mă retrag ÅŸi stau deoparte.

6. Ia aminte la evlavia] femeii! Nu a zis: „Dacă îmi dai trei copii, doi îţi dau Å¢ie; dacă doi, îţi dau unul, ci dacă îmi dai numai unul singur, îţi ofer întreaga roadă”. „Şi vin ÅŸi băutură ameÅ£itoare nu va bea”(I Rg. 1,11).ÃŽncă nu a primit copilul ÅŸi deja îl face prooroc ÅŸi vorbeÅŸte despre creÅŸterea pruncului ÅŸi face înÅ£elegeri [contracte] cu Dumnezeu. O, îndrâznire de femeie! Atunci nu avea nimic cu care să participe [la contract] – de vreme ce nu primise nicidecum – ÅŸi de aceea pune [înainte] preÅ£ul celor ce le va avea în viitor. Åži precum mulÅ£i lucrători de pământ, vieÅ£uind în cea mai de pe urmă sărăcie ÅŸi neavând bani să-ÅŸi cumpere un berbec sau o oaie, le iau cu jumătate din preÅ£ de la stăpânii lor, făgăduind ca să le dea înapoi restul din preÅ£ când vor avea roade, aÅŸa a făcut ÅŸi aceasta.

Ba a făcut cu mult mai mult. Căci nu ca să dea [mai pe urmă] jumătate din preÅ£ ÅŸi-a luat fiul de la Dumnezeu, ci ca să I-l dea iarăşi înapoi întreg ÅŸi să-I aducă ca rod faptul că 1-a crescut. Căci socotea îndestulată răsplătire ca să se ostenească pentru un preot al lui Dumnezeu(40). „Şi vin ÅŸi băutură ameÅ£itoare nu va bea”, zice [Scriptura]. Nu a cugetat în sine: „Dar dacă va fi plăpând ÅŸi se va vătăma din pricina băutului de apă? Dar dacă va cădea în neputinţă? Dar dacă va muri, cuprinzându-l o boală cumplită? (41). [Nu gândea astfel], ci, cugetând că Cel Care i l-a dat, însuÅŸi va putea să Se îngrijească de sănătatea [copilului], de la naÅŸtere ÅŸi din scutece l-a întărit în sfinÅ£enie(42), aruncând totul asupra lui Dumnezeu. Åži mai înainte de a-1 naÅŸte, pântecele ei s-a sfinÅ£it, având în sine un proroc, purtând un preot, ducând o jertfa [pentru Dumnezeu], dar jertfa însufleÅ£ită(43) .

Pentru aceea a lăsat-o Dumnezeu în deznădăjduire, pentru aceea i-a dat [copilul] cu întârziere, ca mai strălucită să o facă prin felul naÅŸterii, ca să arate filosofia ei. Căci ÅŸi când a stat la rugăciune nu a pomenit de potrivnica ei, nu a vorbit de batjocoririle ei, nu a adus în discuÅ£ie ocările ei, nu a zis: „Răzbună-mă faţă de aceea femeie rea ÅŸi pângărită”. Aceste lucruri le fac multe femei. ÃŽnsă ea nepomenind nimic de acele ocări, doar pentru necazurile ei s-a rugat. Aceasta fa-o ÅŸi tu, omule; ÅŸi când vezi pe vrăjmaÅŸul tău întristându-te,  nu-i  arunca nici o vorbă amară,  nici  nu  te  ruga împotriva lui chiar dacă el te duÅŸmăneÅŸte. Ci intră în [cămara ta] ÅŸi pleacă genunchii; varsă lacrimi ÅŸi roagă-L pe Dumnezeu să dezlege mâhnirea ÅŸi să stingă întristarea. Asta a făcut ÅŸi Ana; ÅŸi a dobândit cele  mai mari roade [tocmai] de la vrăjmaÅŸa ei. Căci potrivnica ei a lucrat împreună la naÅŸterea pruncului. Cum anume, îţi spun eu.

Pe când aceea o îndurera [pe Ana] şi o necăjea şi mai mare îi făcea durerea, din acea durere, mai încordată devenea rugăciunea;  iar rugăciunea Îl trăgea pe Dumnezeu [către femeie] şi îl făcea să fie binevoitor; şi aşa s-a născut Samuel. Aşadar, dacă suntem treji, nu numai că duşmanii nu pot să ne vatăme cu nimic, ci chiar ne folosesc foarte mult, căci ne fac mai râvnitori către orice. Şi nu numai că nu ne  pornim  pe  noi  înşine  la a-i  batjocori  sau  a-i  înjosi,  ci  din întristarea provocată de aceia, ne [mişcăm] spre rugăciune.

Åži născând copilul, i-a pus numele Samuel, ceea ce se tâlcuieÅŸte: „Dumnezeu ascultă”. Åži fiindcă din rugăciunea ei cea ascultată [de Dumnezeu] l-a primit pe el, iar nu de la fire, a înscris spre dăinuire, ca pe un stâlp de aramă, pomenirea acelei fapte prin numele [copilului] (44)  Nu a zis: „Să-i dăm numele tatălui sau al bunicului sau al străbunicului”, ci: „însuÅŸi Cel Ce mi l-a dat. El să fie cinstit ÅŸi prin numele copilului”. Acesteia să-i râvniÅ£i, femeilor! Pe aceasta să o urmăm, bărbaÅ£ilor! [Precum ea], atâta grijă să purtăm de copii! AÅŸa să ne creÅŸtem odraslele! Åži pe lângă toate celelalte, să le [sădim] înÅ£elesul întregii înÅ£elepciuni (45).

De nimic, nu trebuie aşa să ne sârguim şi să ne îngrijim şi să ne frământăm ca de întreaga lor înţelepciune ] şi cuviinţă.
Această stare (46) mai cu seamă se tulbură în acea vârstă a copilăriei  Şi ceea ce facem cu sfeşnicele, aceasta să facem şi când ne
Păzim copiii. Că adeseori când o slujnică aprinde sfeşnicul, îi poruncim să nu-l ducă unde este vreo trestie sau iarbă uscată sau ceva de acest fel, ca nu cumva uitând noi de el, să cadă vreo scânteie şi pornind de la acea uscătură, să se aprindă toată casa.

Această purtare de grijă să o avem şi pentru copii şi să nu le ducem privirile unde sunt slujnice desfrânate(47), fete destrăbălate ori roabe neînfrânate, ci să poruncim cu tărie ca, şi dacă avem o asemenea slujnică, sau vecină, sau pur şi simplu orice fată care este astfel(48) , să nu vină nici sub privirile, nici să nu aibă convorbiri cu cei tineri, ca nu cumva căzând din acelea vreo scânteie, sa aprindă întreg sufletul copilului şi nefericirea să devină nemângâiată.

Şi nu numai de imagini, ci şi de auziri dulci şi desfrânate să-i ferim(49) ca să nu li se vrăjească(50) prin acestea sufletul. Nici la spectacole să nu-i ducem, nici la ospeţe şi beţii, ci mai degrabă tinerii să fie păziţi mai tare decât fecioarele în cămările lor(51). Că nimic nu împodobeşte aşa de mult vârsta lor precum cununa întregii înţelepciuni ] şi a veni la nuntă curat de toată desfrânarea(52). Iar dacă sufletul nu a cugetat mai înainte ] la desfrâu(53), nici nu s-a stricat, ci tânărul a cunoscut doar pe femeia cu care s-a unit prin nuntă, atunci soţiile le vor deveni dorite. Când tinerii vor păşi spre căsătorie cu o asemenea pază. atunci şi pornirile drăgăstoase vor fi mai calde şi dragostea ](54) mai adevărată şi prietenia [] lor mai adâncă şi mai strânsă. Iar cele ce se întâmplă acum nu sunt nuntă ci pur şi simplu înavuţire şi negoţ. Căci atunci când tânărul este stricat dinainte de nuntă, iar după nuntă iarăşi se uită la altă femeie, care mai este folosul nunţii, spune-mi(55)?

[Să ÅŸtii] că mai mare este pedeapsa, de neiertat păcatul, când având soÅ£ie te uiÅ£i fără ruÅŸine la desfrânate ÅŸi faci adulter. Că după ce Å£i-ai luat soÅ£ie, chiar dacă cea care îl strică pe cel căsătorit este desfrânată, tot adulter este acest lucru. Åži se întâmplă acestea – că aleargă ÅŸi după cununie la femeile uÅŸuratice – tocmai pentru că înainte de căsătorie nu s-au îngrijit de întreaga înÅ£elepciune. De aici ies luptele, batjocoririle, întoarcerea pe dos a caselor, certurile zilnice. De aici se micÅŸorează dorirea ] de soÅ£ie ÅŸi se veÅŸtejeÅŸte; iar petrecerea ÅŸi convorbirile cu desfrânatele îl moleÅŸesc. Pe când dacă ar învăţa să aibă întreagă înÅ£elepciune, ÅŸi-ar socoti soÅ£ia mai dorită decât toate ÅŸi o va privi cu multă dragoste ] ÅŸi va păstra mare ÅŸi bună armonie](56) cu ea.

Iar fiind pace ÅŸi armonie , toate bunătăţile vor intra în casa aceea. AÅŸadar, pentru ca ÅŸi în cele de aici să avem bună rânduială ÅŸi spor ÅŸi să avem parte după aceea ÅŸi de împărăţia cerurilor, să purtăm de grijă – ÅŸi faţă de noi ÅŸi faţă de copii – ca mai ales această poruncă să o plinim spre a intra la acea nuntă duhovnicească: să nu ne îmbrăcăm în haină pătată(57) . Åži aÅŸa cu multă îndrăznire ne vom bucura de cinstea păstrată acolo celor vrednici. De care fie ca noi toÅ£i să avem parte cu harul ÅŸi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui ÅŸi Duhului Sfânt slavă, cinste ÅŸi putere acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.

NOTELE EXPLICATIVE

(1)  Înainte de a deveni părinţi trebuie ca noi înşine să avem experienţa purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru a şti cum să ne purtăm cu copiii noştri. Singurul adevărat şi iubitor Părinte este Dumnezeu. Deci părinţi pot fi doar acei oameni care imită cât mai fidel cu putinţă pedagogia dumnezeiască.
(2)  Etimologic: cu minte iubitoare, în orice act mai mult contează dispoziţia lăuntrică, nu atât fapta ca atare.
(3) Vieţuirea cât mai lipsită de confort şi pofte.
(4) Analogia cu cei dragi şi această atitudine faţă de post au sens doar dacă iubim postul şi cele legate de el. Arareori mai iubim astăzi postul. Dar există realmente o iubire a postirii care este dar de sus pe măsura doririi şi ostenelii noastre.
(5) Ce să mai vorbim de noi, care ÅŸi vremea postului o prefacem în prilej de desfătări culinare (ÅŸi nu numai), chipurile, „de post”. Aici este toată cheia. Noi facem cele duhovniceÅŸti pentru ca să ne fie îngăduite cele trupeÅŸti. Or, această atitudine este un foarte subtil mod de a ne depărta inconÅŸtient de Hristos. Duhul postului trebuie păstrat în fiecare clipă. Abia postirea duhovnicească din afara postului ne dă mărturie despre sinceritatea postirii din vremea postului.
(6) Toate problemele sociale nu se rezolvă din exterior. Niciodată societatea nu va fi în pace dacă nu se va începe de la pacea persoanei, pe care o dobândeşte doar prin nevoinţă şi dăruire către celălalt. Această pace adâncă se va răsfrânge asupra familiilor fiecăruia şi abia apoi familiile se vor pune în acord unele cu altele generând binele cetăţenesc.
(7) După cum se observă, Sfântul Ioan arată că dispoziţia lăuntrică, dragostea aprinsă pentru viaţa duhovnicească şi mijloacele ei este singura capabilă să ne izbăvească de împătimirea lumii.
(8) Probabil sfântul Flavian, episcopul Antiohiei.
(9) Poate catehumenilor dintre păgâni; sau poate e vorba despre discuţiile apologetice cu păgânii.
(10) Uimirea sfântului este cum de o zidire stricăcioasă are în sine capacitatea de a perpetua atâta timp viaţa şi puterile de zămislire. Orice lucru stricăcios are un sfârşit, căci se descompune. Ceea ce face ca zidirea, odată ajunsă stricăcioasă, să nu piară în nefiinţă este tocmai acţiunea energiilor necreate / care o susţin şi infuzează puterea dătătoare de viaţă în creaţie.
(11) Primul efect al păcatului adamic a fost vătămarea minţii, ieşirea ei din cadrele firii. Starea lui Adam dinaintea căderii este caracterizată de acelaşi sfânt Ioan Gură de Aur ca (întreaga înţelepciune, mintea întreagă, firea deplină şi plină de har). Revenirea minţii () din nebunie sau lipsa de minte () în cadrele ei fireşti () se face prin pocăinţă sau schimbarea minţii ).
(12) Pasajul se construieÅŸte pe înlănÅ£uirea existenţă – existenţă bună – existenţă fericită ÅŸi veÅŸnică, mult aprofundată de sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Ioan cu geniul său oratoric, arată legătura dintre aceste trei tipuri de existenţă, modul cum derivă una din alta, prin folosirea unui joc de : demnităţii simplei existenÅ£e îi este specifică starea biologică a trupurilor noastre: omul, prin efortul liber spre viaÅ£a virtuoasă se verticalizează, trece de la etajul simplei existenÅ£e la unul superior; această adevărată înviere duhovnicească se permanentizează ÅŸi se răsfrânge ÅŸi asupra trupului care se va muta, va trece la un mod de vieÅ£uire veÅŸnică ÅŸi fericită.
(13) Dă un ritm, un mod de vieţuire, minţii şi voinţei noastre.Educarea voinţei se face de mic copil. Părintele transmite fiului modul său de a fi, cu toate aspectele de simţire, gândire etc. Nu putem noi înşine. Voinţa gnomică este componenta fundamentală a persoanei. Prin urmare, copilul trebuie învăţat, prin poruncile lui Hristos, să devină persoană. Educaţia nu se referă doar la intelect sau deprinderi sociale şi profesionale, ci are în vedere omul ca persoană totală, în acest context materialul de care trebuie să se folosească creştinul trebuie să fie extrem de selectiv şi acceptat doar dacă este în acord cu Duhul lui Hristos. Oare mai oferă societatea de azi o astfel de educaţie? Este cu totul îndoielnic acest fapt.
(14) Singura educaÅ£ie creÅŸtină este cea a virtuÅ£ii. Dacă părinÅ£ii nu sunt virtuoÅŸi, nu pot educa la fel pe copii. Adevărata iubire care este de la Dumnezeu, după cum spune sfântul, constă în a-i educa pe copii după Dumnezeu, nu după criteriile lumii. Altfel iubirea părinÅ£ilor este pătimaşă, oricât ar părea de jertfelnică. Dacă un om nu este virtuos, adică dacă nu are adevărată dăruire de sine către Dumnezeu ÅŸi aproapele, are în sine în ascuns sau pe faţă egoismul, sau iubirea de sine ], izvorul tuturor răutăţilor, după SfinÅ£ii PărinÅ£i, în acest mod, felul său egoist de a fi se transmite ÅŸi copilului. Oare nu spunea Mântuitorul despre farisei că înconjură marea ÅŸi uscatul să facă un ucenic ÅŸi apoi îl fac fiu al gheenei de două ori mai mult decât ei (Mt. 23,15). Iar această „înconjurare a mării ÅŸi uscatului” se face, desigur, la arătare, cu foarte multă osteneală, ostenitorul fiind convins că el se jertfeÅŸte pentru cel în cauză ÅŸi că o face cu un scop bun însă rezultatul este pieirea împreună a celor doi. La fel este ÅŸi cu părinÅ£ii care nu ÅŸi-au dat mai întâi inima ÅŸi fiinÅ£a cu totul lui Hristos. Rezultatul este, în cel mai bun caz, o închidere în clanul familial aici pe pământ, dar a cărei consecinţă veÅŸnică este cumplită. TotuÅŸi există un element bun al legăturii jertfelnice dintre părinte ÅŸi copil, chiar la nivelul biologic, care, în cazurile de conÅŸtientizare târzie a deÅŸertăciunii acestei lumi, poate deveni un ferment pentru pocăinÅ£a familiei în întregul ei, dacă este exploatat duhovniceÅŸte.
(15) Este limpede că sfântul nu acordă importanţă faptului biologic de a fi părinte. Degeaba avem copii dacă nu îi creştem pentru şi împreună cu Hristos. Simpla paternitate sau maternitate biologică, deşi pare scandalos, nu este un lucru bun în sine. Doar paternitatea asumata creştineşte, adică dacă ea devine şi duhovnicească, are sens. Altfel, faptul de a avea copii, de a-i creşte în patimi şi duh lumesc, devine un prilej de osândire veşnică. Desigur, pronia lui Dumnezeu, ţinând cont de libertatea omului şi de potenţialitatea reală a pocăinţei şi conlucrănd cu omul, poate întoarce spre bine, deşi cu multe suferinţe, orice situaţie nefavorabilă. Dar acestea sunt excepţii care nu ne îndreptăţesc de la regulă (a se vedea pe aceeaşi temă şi Sf. Simeon Noul Teolog, Epistola 4, în Scrieri – partea III, Ed. Deisis, 2001 pg. 346-348).
(16) Scrierile Părinţilor şi Evanghelia nu au fost date pentru a face filosofie goală pe marginea lor, ci pentru a ne transforma în mod real vieţuirea pe baza lor.
(17) Iubirea firească este potenţialul care poate fi direcţional bine sau rău prin voinţa părinţilor. Dacă ar lipsi elementul de afecţiune din relaţia părinte-copil, toată educaţia s-ar reduce la o seacă militărie şi un regim de cazarmă. Totuşi severitatea în anumite cazuri poate fi o componentă reală a adevăratei iubiri. Relaţia dintre copil şi părinte se regăseşte la nivel de preot şi credincios şi, uneori, chiar între credincioşi ori soţ şi soţie. Deşi acest fapt este aparent paradoxal, să nu uităm totuşi că Hristos ne este şi prieten şi mamă şi frate, dar şi copil (a se vedea predica Sf. Nicodim Aghioritul la praznicul Sf. Simeon Noul Teolog, în Slujba Sf. Simeon Noul Teolog, Ed. Deisis 2002)
(18) Dumnezeu împreunează în dragostea părintească firea şi comportamentul copiilor. Cea dintâi îi face iertători pe părinţi pentru greşelile uşoare ale fiilor. Cea din urmă îi scoate pe părinţi de sub tirania firii şi le dă puterea ca voinţa să le fie mai puternică decât dragostea firească.
(19)  Măsura e dată de comportamentul copiilor. Oare ce legătura mai au legile de azi, care împiedică pe părinte să-ÅŸi „urecheze” copilul dacă a făcut ceva rău, cu duhul creÅŸtin care urmăreÅŸte sporirea duhovnicească ÅŸi nu social-psihologică a copilului?
(20) În antichitate, mai cu seamă de la 6-7 ani în sus, rolul hotărâtor în educaţie îl avea tatăl.
(21) După cum se observă, traducerile româneşti nu redau sensul textului, în textul românesc, rămânerea în credinţă şi dragoste se referă la femeia, pe când textul grecesc şi comentariul sfântului Ioan Gură de Aur se referă la copiii femeii.
(22) Oare cum va fi în stare o mamă care nu are ea însăşi experienţa virtuţii şi a vieţii adevărate în Hristos să conducă pe copiii ei la Hristos şi să-i crească ca ostaşi ai lui Hristos. Cu adevărat pentru lumea aceasta, smintită pare atitudinea maicilor mucenicilor care îşi îndemnau copiii la moarte pentru Hristos. Dar aceea era adevărata dragoste de mamă, căci realiza ca prin martiraj, şi ea şi fiii ei vor fi împreună în veşnicie în împărăţia lui Hristos.
(23) În antichitate, fetele erau mai mult sub ocrotirea mamelor, iar băieţii a taţilor.
(24) Iată cât de importantă este prezenţa mamei acasă. Azi, când femeia caută carieră, cum îşi mai poate îndeplini real rolul de educatoare întru virtute a copiilor. Pentru aceea, aceştia sunt lăsaţi pe mâna grădiniţelor şi a şcolilor, unde se dă în general o educaţie uniformizatoare după standardele şi concepţiile necreştine şi anti-creştine ale societăţii. Oare mai poate ieşi un creştin adevărat dintr-un astfel de copil? Oare nu e preferabil să trăim mai degrabă în sărăcie şi să avem copii afierosiţi lui Hristos decât să ne ostenim să le asigurăm doar cele lumeşti şi aşa să îi pierdem şi pe ei şi cele pe care le-am agonisit pentru ei?
(25) Dacă în schimb femeia începe să se gândească la haine şi coafură, la zeci de feluri de mâncăruri şi la distracţii, la telenovele sau alte feluri de a petrece timpul, e limpede că nu mai are acest răstimp de care vorbeşte aici sfântul.
(26) Filosofia înseamnă la sfântul Ioan, şi nu numai la el, ci în general la Sfinţii Părinţi, modul concret de vieţuire al creştinului în virtute.
(27) În general, compararea cu alţii ne duce la deznădejde, mai ales dacă
socotim că suntem lipsiţi de anumite lucruri care nouă ni se par bune şi de dorit şi de care vedem că alţii se îndestulează. Această atitudine nu este duhovnicească, de vreme ce nu ar trebui să ne dorim nimic decât pe Hristos. Iar El, ştiind ce avem trebuinţă, ne va da cu siguranţă tot ceea ce ne poate ajuta să creştem în dragostea Lui.
(28) După versiunea Septuagintei, care nu este prezentă în ediţiile mai noi ale Bibliei româneşti.
(29) Adică fără intenţia de a le pune în aplicare. Să nu le ascultăm doar ca pe nişte poveşti vrednice doar de istorisit, căci cuvintele Scripturii sunt viaţă şi ne dau putere, dacă ne deschidem, să urmăm după putere pe cei ce le-au îndeplinit.
(30) Toate mijloacele de procreere artificială nu sunt oare o sfidare a proniei şi voinţei lui Dumnezeu şi o dovadă a necredinţei şi neîncrederii în purtarea Sa de grijă?
(31) Dacă ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu, toate cele ce par defavorabile se vor întoarce în prilejuri de mai mare înaintare în comuniunea cu Dumnezeu.
(32) Traducere după Septuaginta. în continuare facem referire le textul din Septuaginta, care uneori se potriveşte cu cel românesc, eventual decalat cu un verset sau două.
(33) Constanţa, stăruinţa până la sânge este cheia oricărei nevoinţe smerite şi încrezătoare în Dumnezeu..
(34) Sfântul Ioan argumentează mai jos că singurul motiv pentru care Ana voia copil era ca să-l poată oferi Domnului cu toată inima ÅŸi să ia răsplata de la Dumnezeu pentru această făgăduinţă, în nici un caz ea nu avea dorinÅ£a de a ,,poseda” un copil ÅŸi cu atât mai puÅ£in de a face din el un idol, cum adesea se întâmplă azi. Copilul trebuie crescut exclusiv pentru Dumnezeu, deÅŸi acest lucru nu suprimă coordonatele orizontale, omeneÅŸti, ale educaÅ£iei sale.
(35) ÃŽn sensul de mare cinstire, de care se bucurau doar oamenii liberi, nu ÅŸi sclavii sau slugile.
(36) Nimic nu este pus în plus sau în minus în Scriptură, ci dacă se cugetă cu stăruinţă şi cuviinţă se poate trage folos din orice amănunt.
(37) Etimologic „lipsă de frică”. Omul în asemenea momente socoteÅŸte că nu mai are de cine să se teamă. Aceasta a fost ÅŸi starea lui Adam pentru care a căzut, într-un cuvânt, este lipsa de prevedere ÅŸi veghere, în ea este un oarecare fel de neseriozitate ÅŸi de încredere ascunsă în sine.
(38) Această permanentă trezvie ne ajută să nu mai pierdem nici o clipă, ci toate să le răscumpărăm pentru împărăţia cerurilor. Omul duhovnicesc nu are respiro, ci este permanent cu inima aţintită către Dumnezeu. De noi ţine transfigurarea calitativă a clipelor şi prilejurilor care ni se oferă, chiar dacă ele ne sunt date cu încărcături duhovniceşti negative. Aici în text, timpul mesei şi al sărbătorii, pe care majoritatea oamenilor îl socotesc ca îngăduinţă la veselie şi desfătare culinară, la vorbe multe şi uneori uşuratice, Ana îl fructifică prin rugăciune.
(39) Iată avantajul „limbilor sacre”. Orice traducere slăbeÅŸte puterea ÅŸi bogăţia textului original.
(40) Cu adevărat minunat mod de a cugeta la creşterea copilului: să socoteşti ca singura ta răsplată bucuria ostenelii de a creşte un om pentru Dumnezeu. Dintr-o astfel de dispoziţie se arată că Ana era în stare de orice sacrificiu şi nevoinţă necondiţionată pentru Dumnezeu. Dacă încărcată cu povara copilului nu se sătura de osteneală pentru Dumnezeu, oare cât nu se ostenea când era singură. Dovada este însăşi stăruinţa ei în rugăciune cu durere ani de zile. Şi asta doar spre slava lui Dumnezeu şi nicidecum pentru plăcerea proprie.
(41) Vinul are efectul vitaminelor. Era folosit în boli şi slăbiciuni. Ar trebui să se gândească şi mamele de azi, care tot timpul îşi cocoloşesc copiii şi îi înfundă cu vitamine şi hrană de tot felul, neştiind că mai mult le dăunează decât îi ajută. Ana nu folosea nici întăritor natural, chiar dacă ar fi fost bolnav Samuel, iar noi azi, chiar nefiind bolnavi copiii, le dăm hrană şi vitamine care le stimulează hormonii de creştere, dar care îi şi predispun mult mai repede la desfrâu şi dezechilibre fizice şi psihice (asta ca să nu vorbim de cele duhovniceşti care sunt cele mai importante şi cu bătaie mai lungă), în principiu, copilul trebuie crescut şi puţin mai aspru şi învăţat să se adapteze.
(42) Copilul trebuie crescut pentru Dumnezeu, fără absolut nimic lumesc, chiar când nu este conştient şi depinde întru totul de mamă. Nu trebuie lăsat lumii şi diavolului nici o secundă să se infiltreze în prunc, cu atât mai mult cu cât ştim că primele impresii şi reflexe, până la înţărcare (dar şi după aceea), îşi lasă o amprentă foarte adâncă în caracterul şi personalitatea copilului.
(43) Ana nu-l ţinea pasiv pe Samuel în pântece, ci necontenit se gândea la faptul că el este o jertfă vie pentru Dumnezeu. Gândurile mamei în timpul sarcinii influenţează foarte mult copilul şi drumul lui ulterior. De fapt, gândurile sunt cele care îl influenţează mai mult decât orice. Aşa încât o mamă responsabilă trebuie în timpul sarcinii să aibă mintea mult mai mult la Dumnezeu decât în mod normal. Iar dacă o femeie, când nu are o povară in plus, nu este cu mintea la Dumnezeu în toată vremea, cum o va putea face în vremea sarcinii? De aceea mamele să vieţuiască în post şi rugăciune multa spre a putea duce nevoinţă şi când le va fi mai greu şi lupta mai mare. Iar lucrul esenţial este să se înveţe să se lase cu totul în mâna lui Dumnezeu, căci dacă copilul e jertfa Domnului, El se va îngriji cum ştie mai bine de el. Mamele însă să fie unelte reale în mâna lui Dumnezeu. Să nu pună dorinţele lor posesive mai presus de binele adevărat (nu cel pe care cred ele că e bine, după concepţiile lumii) al odraslelor lor.
(44)  ÃŽn antichitate, faptele măreÅ£e erau înscrise pe stâlpi cilindrici sau diferite pietre spre a rămâne posterităţii. InscripÅ£ia actualiza pentru privitor măreÅ£ia ÅŸi puterea acelei fapte anterioare. Noi nu mai sesizăm astăzi puterile ce se ascund în denumirile lucrurilor ce ne înconjoară ÅŸi care ne leagă inconÅŸtient. Tocmai pe o astfel de repetare a unor sloganuri, reclame, cuvinte etc, se bazează manipularea inconÅŸtientă din ziua de azi. Numele proprii de asemenea au în ele puteri. Ana, de fiecare dată când îşi numea fiul, îşi aducea în minte milostivirea lui Dumnezeu Care a ascultat-o. Această deasă aducere aminte sporea relaÅ£ia ei cu Dumnezeu. Prin urmare, relaÅ£ia ei cu copilul, chiar până în cele mai mici ÅŸi mai obiÅŸnuite amănunte, era destinată să întărească nu numai legătura sa ci ÅŸi a pruncului cu Dumnezeu. Căci dragostea pentru Dumnezeu, de care i se umplea inima când rostea „Samuel” sau când îşi privea copilul, se transmitea ÅŸi copilului. De aici rezultă ÅŸi importanÅ£a duhului pe care părinÅ£ii îl transmit permanent copiilor fie ÅŸi prin simpla prezenţă sub acelaÅŸi acoperiÅŸ. Un duh de rugăciune necontenită va creÅŸte copilul în pace duhovnicească, un duh de împrăştiere, griji lumeÅŸti, etc., îl va face agitat, neastâmpărat, egoist etc.
(45)  Mintea curată trebuie sădită în adâncul copiilor; şi în aşa fel trebuie crescuţi încât ei să aibă şi să înţeleagă ca pe cea mai mare valoare curăţia lăuntrică şi puritatea firii dobândită prin botez. Orice copil trebuie să se păstreze feciorelnic din toate punctele de vedere. El nu trebuie să fie învăţat a se uni cu nici o poftă şi murdărie a lumii. La ora actuală, desfrâul şi poftele de tot felul macină prin intermediul mijloacelor de comunicare inimile firave ale copiilor. Acei copii cărora li se exacerbează foarte mult poftele devin extrem de uşor de manipulat şi condus mai târziu. Azi copilul are mintea plină de imagini sexuale şi dorinţe năstruşnice şi vătămătoare chiar din primii doi-trei ani de viaţă. Oare nu vedem că televiziunea şi computerele etc. tocmai asta urmăresc. Noi spunem: Oare televizorul este rău ? Desigur, nu este râu în sine, dar tocmai astfel acţionează de multe ori demonii, după cum ne arată şi tradiţia Bisericii. La început spun lucruri adevărate şi uimitoare, chiar extrem de folositoare, părând că ajută pe oameni prin pustnicii care le acceptau vedeniile adevărate şi conforme la început cu realitatea. Când însă ascetul se încredea pe deplin în ele şi îi deveneau indispensabile, atunci îl înşelau şi acesta pierdea toată roadă nevoinţelor şi se sălăşluia în iad.
(46)  desemnează o stare pasivă. Copilul este mai mult pasiv în prima perioadă, în sensul că el mai mult primeÅŸte din afară decât dă. Prin urmare, perioada primei copilării este cea mai importantă ÅŸi atunci trebuie ferit de orice impresie care i-ar putea vătăma puritatea firii primită în botez, „întreaga înÅ£elepciune” este starea lui Adam din rai ÅŸi este realmente primită in botez. După cum se observă, tot efortul lumii este să distrugă iarăşi ceea ce creÅŸtinul primeÅŸte în botez ÅŸi să ne facă să repetăm la nivel personal experienÅ£a căderii din rai.
(47) Părinţii sunt cei care îngăduie copiilor să privească poftele lumii, tocmai pentru că ei înşişi le doresc şi nu au discernământ să le cântărească nocivitatea.
(48) Chiar rude să fie, dacă sunt oameni cu duh lumesc, nu trebuie să îngăduim sub nici un chip să transmită copiilor starea lor.
(49) Este limpede că muzica de azi este cea de care trebuie feriÅ£i copiii, în limba greacă, gama acoperită este mult mai largă: în categoria acestor „cuvinte dulci ÅŸi desfrânate” intră orice vorbă deşănÅ£ată, orice înjurătură, orice râsete sau sunete cu tentă sexuala, orice flirt etc.
(50) O componentă care ne este foarte greu s-o acceptăm, căci ni se pare ridicolă. Totuşi să nu uităm că întreaga vrăjitorie se bazează pe jonglarea cu imaginarul, iar muzica, pe lângă imagistică, avea un rol fundamental în vrăjitorie. De altfel este incredibil de mare numărul pieselor muzicale, al video-clipurilor şi al filmelor ori desenelor animate care reactivează vechi simboluri şi puteri păgâne. De pildă, puţini mai ştiu azi că starurile sexy aduc perfect cu vechile înfăţişări ale vrăjitoarelor şi desfrânatelor.
(51) Pe vremea sfântului, fecioarele erau păzite cu străji ÅŸi uÅŸi ferecate. Cămările lor se numeau talamusuri (sau ginecee pentru femeile căsătorite). Unde duce „libertatea” (dacă aceasta se poate numi libertate) oferită copiilor încă din primii ani de viaţă se vede limpede peste tot. Noi trebuie să fim atenÅ£i ÅŸi să nu primim conÅ£inutul cuvintelor în sensul pe care îl dă lumea. De pildă libertatea înseamnă pentru lume a-Å£i face de cap, a da frâu liber poftelor. CreÅŸtinul trebuie să regândească fiecare cuvânt ÅŸi să nu accepte nimic, chiar cea mai mică deformare în înÅ£elesurile cuvintelor. Dar pentru a sesiza ÅŸi a recupera înÅ£elesul lor real trebuie curăţită mintea prin pocăinţă. Libertatea pentru creÅŸtin are alt înÅ£eles ÅŸi sens.
(52) Pregătirea pentru căsătorie se face din copilărie. Copilul trebuie păstrat curat de orice poftă şi părere pătimaşă a lumii, oricât ar fi de mică, pentru a avea mai târziu o căsătorie şi o viaţă de familie cu adevărat creştină, în curăţie şi duh evanghelic.
(53) Pentru o adevărată căsătorie, nici măcar mintea mirilor nu trebuie să fi poftit vreodată ÅŸi să fi cugetat pătimaÅŸ sau cu dorinţă la desfrânare. De desfrâul cu fapta nici nu poate fi vorba. Grea luptă au în căsnicie cei care au avut experienÅ£e sau poftă de desfrâu – cât de mică – înainte de căsătorie. Dar ÅŸi aceste neajunsuri se depăşesc tot prin pocăinţă. Poate acum înÅ£elegem mult de ce mirii de la a doua căsătorie erau opriÅ£i de la împărtăşanie o perioadă mai îndelungată.
(54)   înseamnă etimologic minte bună. atitudine binevoitoare. De multe ori, ea desemnează la sfântul Ioan Gură de Aur dragostea dintre soţ şi soţie sau dintre Dumnezeu şi om. Doar o minte curată poate iubi cu dragostea cea adevărată. Doar o minte curată şi nepervertită de deformările gestuale şi mentale ale lumii pătimaşe poate să facă gesturi lipsite de orice perversitate. Doar o minte curată nu transformă partenerul în obiect de satisfacere a poftelor sale, ci îl priveşte ca persoană şi i se dăruie. Şi doar în aceste condiţii se adânceşte marea prietenie a celor doi soţi. Exemplu de pervertire a gesturilor este, de pildă, modul cum ne sărutăm partenerul: dacă mintea noastră a fost stricată de imaginile pătimaşe văzute la TV, nu mai putem avea o părere tandră şi duhovnicească asupra acestui gest, ci suntem tentaţi să-1 executăm cum am văzut la alţii. Or, aceste lucruri aparent minuscule sunt cele care încet, dar sigur degradează o relaţie.
(55) Ce folos că doi oameni sunt căsătoriţi dacă ei continuă să privească filme deşănţate etc.
(56)  Inseamnă etimologic „acelaÅŸi cuget”. Cei doi trebuie să dobândească mintea lui Hristos. Această armonie este rezultatul faptului că cei doi sunt în acelaÅŸi cuget ÅŸi simÅ£ire. Dar la această subtilă ÅŸi adâncă armonizare nu se poate ajunge dacă fiecare dintre ei nu are mintea întreagă, suflet ÅŸi trup feciorelnic [] apoi atitudine de dăruire către celălalt ÅŸi bunăvoinţă în sensul cel mai profund [].
(57)  Haina curată este întreaga înţelepciune, fecioria sufletească şi trupească, care poate fi pătată prin orice poftă acceptată, fie şi numai la nivel de gând.