Cuvantul I

din „Omilii la parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv”
Editura Sophia, Bucuresti, 2002

Cuvânt rostit în Antiohia, a doua zi dupa Calende, împotriva betivilor,
si a celor ce merg la cârciumi, si fac dantuiri în cetate; si ca dascalul
nu trebuie sa lepede pe ucenicii sai, chiar daca deocamdata nu i se supun;
si despre saracul Lazar si bogat

1.Praznic satanicesc fiind ziua de ieri, voi aţi făcut-o praznic duhovnicesc primind cu multă bunăvoinţă cuvintele cele de la mine şi petrecând aici cea mai mare parte din zi, îmbătându-vă cu beţie plină de întreagă înţelepciune şi dănţuind împreună cu Pavel. Deci, într-acest chip îndoit câştig s-a făcut vouă: pe de o parte aţi scăpat de dănţuirea fără de rânduială a celor beţi, pe de alta aţi săltat cu săltări duhovniceşti pline de bună rânduială, şi v-aţi împărtăşit nu de cupă din care curge vin curat3, ci de una plină de învăţătură duhovnicească, şi v-aţi făcut fluier şi alăută Duhului Sfânt; şi în vreme ce alţii dănţuiau diavolului, voi, petrecând aici, v-aţi gătit ca organe şi vase duhovniceşti, aţi lăsat Duhul să scoată cântare din sufletele voastre şi să insufle harul Său în inimile voastre, drept care aţi şi răsunat cu viers atotmelodios, veselind nu numai oamenii, ci şi puterile de sus.

Hai, dar ÅŸi astăzi să ne întrarmăm limba împotriva beÅ£iei ÅŸi să dăm de pământ cu viaÅ£a cea moleÅŸită ÅŸi dezmăţată: să certăm pe cei care petrec în ea – nu ca să-i ruÅŸinăm, ci ca să îi scăpăm de ruÅŸine; nu ca să-i facem de ocară, ci ca să-i îndreptăm; nu ca să-i facem de bâlci, ci ca să-i slobozim de bâlciul4 cel ruÅŸinos ÅŸi din mâinile diavolului să-i răpim; că cel îşi trece timpul în beÅ£ie ÅŸi dezmierdare ÅŸi ghiftuire se află chiar sub tirania diavolului.

Şi deie Dumnezeu să iasă ceva din cuvintele mele; iar dacă vor stărui într-aceleaşi chiar după îndemnul meu, nici aşa nu voi înceta a-i sfătui; că şi izvoarele curg chiar dacă nu ia nimeni apă, şi fântânile nu încetează a se umple chiar dacă nu sunt folosite, şi râurile curg chiar dacă nu se bea din ele, deci se cuvine şi celui ce vorbeşte a plini cele ce ţin de el chiar de nu ia aminte nimeni.

De altfel, nouă, cărora ni s-a încredinţat slujirea cuvântului, lege ne-a lăsat Iubitorul de oameni Dumnezeu ca niciodată să nu părăsim datoria noastră, nici să tăcem, fie că ne ascultă cineva, fie că e nepăsător. Iată, Ieremia, după ce i-a ameninţat mult pe iudei şi le-a spus dinainte grozăviile care aveau să vină , era batjocorit de cei ce-l auzeau, toată ziua era luat în râs, încât a vrut o dată să nu mai prorocească prorocia aceea, lăsându-se cuprins de omenească slăbiciune şi nemaisuferind batjocurile şi ocările.

Åži ascultă cum ne arată asta prin cele ce grăieÅŸte: “Făcutu-m-am spre râs toată ziua… ÅŸi am zis: nu voi mai numi numele Domnului ÅŸi mai mult nu voi mai grăi întru numele Lui: ÅŸi s-a făcut în mine ca focul ce arde ÅŸi pârjoleÅŸte în oasele mele; ÅŸi m-am părăsit din toate părÅ£ile, ÅŸi nu pot suferi” (20, 7, 9)5.

Iată ce vrea să spună: „Am vrut să mă las de prorocit, fiindcă nu mă ascultau iudeii; ÅŸi îndată ce am voit aceasta, a căzut ca un foc în sufletul meu lucrarea Duhului ÅŸi pârjolea toate cele dinlăuntrul meu, topindu-mi oasele ÅŸi mistuindu-mă aÅŸa fel că nu puteam răbda văpaia aceea”. Iar dacă Ieremia, luat în râs ÅŸi batjocorit ÅŸi ocărât în toată ziua, a fost supus unei asemenea pedepse fiindcă a vrut să tacă, de ce iertare am fi vrednici noi dacă nepătimind încă lucruri ca acelea, ci pentru nepăsarea unora împuÅ£inându-ne cu sufletul, am înceta să le mai dăm învăţătură, ÅŸi mai ales când sunt atâţia care iau aminte?

2. Vă spun acestea nu pentru a mă îmbărbăta ori a mă mângâia pe mine însumi (de altfel, am pus hotărâre tare în sufletul meu ca, până ce voi mai sufla ÅŸi Dumnezeu va socoti de cuviinţă să mă mai Å£ină în viaÅ£a cea de acum, să plinesc slujirea aceasta ÅŸi să fac ceea ce mi s-a poruncit, fie că va lua cineva aminte, fie că nu); ci întrucât sunt unii care descurajează pe cei mulÅ£i, care, neaducând nimica de folos în viaÅ£a noastră, slăbesc ÅŸi râvna celorlalÅ£i, fac măscări ÅŸi îşi bat joc ÅŸi zic: „încetează cu sfaturile, termină cu îndemnurile; nu vor să te asculte, mai lasă-i în pace”; întrucât, deci, sunt unii care spun acestea, am să lungesc cuvântul din dorinÅ£a de a smulge din sufletul celor mulÅ£i această rea ÅŸi neomenească părere, această cursă diavolească.

De altfel, ÅŸi ieri am văzut spunând cuvintele acestea pe mulÅ£i, care, ce au văzut pe unii stând în cârciumă, râdeau ÅŸi îşi băteau joc zicând: „Tare s-au mai înduplecat să te asculte; chiar că n-a mai intrat în cârciumă nici unul; s-au cuminÅ£it cu toÅ£ii”.

Ce spui tu, omule? Am făgăduit cumva să-i pescuim pe toţi într-o singură zi? Dacă şi numai zece se înduplecă, dacă şi numai cinci, dacă şi numai unul, oare aceasta nu ne este destulă mângâiere?

Ba îndrăznesc să spun lucru mai mare: să zicem că nimeni nu se lasă înduplecat de cuvintele noastre – măcar că e cu neputinţă a rămâne vreodată sterp cuvântul semănat în auzul atâtora – dar hai să presupunem asta. Ei bine, se cheamă că nici aÅŸa nu am vorbit degeaba: fiindcă deÅŸi au intrat în cârciumă, n-au mai intrat cu aceeaÅŸi nesimÅ£ire, ci ÅŸi la masă îşi aminteau în multe rânduri de cuvintele mele, de pedeapsa, de certarea lui Dumnezeu; ÅŸi amintindu-ÅŸi se ruÅŸinau, roÅŸeau în gândul lor; nu îşi făceau năravul cu atâta îndrăzneală. Or, tocmai acesta este începutul mântuirii ÅŸi al prefacerii celei bune: a te ruÅŸina, a osândi singur ceea ce faci.

Pe deasupra, mai dobândim de aici încă un câştig, şi nu mic. Care este acesta? Anume că şi cel cu întreagă înţelepciune se fac mai evlavioşi, încredinţându-se prin cele spuse că au fost sfătuiţi cât se poate de bine, nefiind mânaţi împreună cu gloata. Nu i-am ridicat din suferinţă pe cei bolnavi? Dar i-am făcut mai zdraveni pe cei sănătoşi. Cuvântul nu a scos pe nimeni din răutate? Dar mai bine i-a şlefuit pe cei ce duc viaţă îmbunătăţită. Hai să mai spun şi un al treilea folos pe lângă celelalte două. Nu am înduplecat pe cineva azi? Poate voi fi în stare mâine.

Dar dacă nici mâine? Atunci poimâine, sau poate în ziua următoare. Cel ce astăzi a auzit şi n-a primit, poate că mâine va fi ascultător şi va primi cuvântul; iar cel ce astăzi şi mâine a fost nepăsător, poate că după mai multe zile va lua aminte la cele spuse.

Doar şi pescarul, de multe ori, după ce toată ziua a scos năvodul gol, a prins seara, când se pregătea să plece, peştele care fugise de el toată ziua. Iar dacă pentru nereuşitele care se întâmplă întotdeauna am sta în nelucrare şi ne-am lăsa de toate, s-ar prăpădi întreaga noastră viaţă: şi nu numai cele duhovniceşti, ci şi cele lumeşti s-ar duce toate de râpă.

Doar şi plugarul, dacă s-ar lăsa de plugărit din pricina vremii proaste ce se întâmplă o dată şi de două ori şi de multe ori, degrabă ar muri de foame. Şi corăbierul, dacă ar fugi de mare din pricina furtunii care se întâmplă o dată şi de două ori şi de multe ori, neumblată ar rămâne pentru noi marea, şi viaţa noastră tot s-ar înrăutăţi din această pricină.

Şi dacă în fiecare îndeletnicire s-ar gândi aşa, toate ar pieri îndată şi ar rămâne pustiu pământul. Deci, ştiind cu toţi aceasta, chiar dacă nu reuşesc o dată, de două ori, de multe ori în treburile lor, iarăşi se apucă de ele cu aceeaşi râvnă.

3. Acestea toate ÅŸtiindu-le ÅŸi voi, iubiÅ£ilor, să nu grăim, vă rog, să nu spunem: „Ce atâtea cuvinte? Nici un folos nu este din cuvintele acestea”. Că ÅŸi plugarul, o dată ÅŸi de două ori ÅŸi de multe ori însămânţând aceeaÅŸi brazdă fără a strânge roadă, iarăşi face acelaÅŸi lucru – ÅŸi de multe ori îşi scoate într-un an paguba din cealaltă vreme. Åži negustorul, de multe ori trecând prin sfărâmare de corabie, nu lasă portul ci trage corabia la apă, năimeÅŸte corăbieri ÅŸi, împrumutând bani, se apucă de aceleaÅŸi lucruri, cu toate că viitorul nu este desluÅŸit.

Şi oricine obişnuieşte să facă la fel ca plugarul şi negustorul. Apoi, dacă aceia au atâta râvnă pentru cele lumeşti, cu toate că sfârşitul lor nu este desluşit, noi să ne lăsăm păgubaşi îndată dacă nu suntem ascultaţi când cuvântăm? Şi ce iertare am avea pentru aceasta, ce dezvinovăţire? De altfel, pe ei n-are cine să-i mângâie în nereuşite. De pildă, atunci când marea înghite corabia negustorului, n-are cine să scoată din sărăcie pe cel ce a păţit sfărâmare de corabie; dacă îneacă o ploaie mare brazda, înăbuşind seminţele, de nevoie pleacă plugarul acasă cu mâinile goale; iar cu noi, cei care cuvântăm şi îndemnăm, nu stau lucrurile aşa.

Åži totuÅŸi, chiar dacă arunci seminÅ£ele ÅŸi cel care aude nu primeÅŸte, nici nu aduce roada ascultării, tu ai oricum răsplată de la Dumnezeu pentru că ai dat sfat, ÅŸi vei primi dacă eÅŸti ascultat tot atât cât ai fi primit dacă n-ai fi fost: că ai făcut tot ce Å£inea de tine. De faptul că cei ce ne aud nu se înduplecă nu suntem vinovaÅ£i, ci numai dacă nu dăm sfat: că a îndemna este treaba noastră, iar a se îndupleca e a lor. Dacă, fără îndemnul nostru, ar făptui isprăvi6 nenumărate, numai a lor este răsplata, iar noi n-avem nici un câştig, fiindcă nu i-am sfătuit la ele; tot aÅŸa, dacă atunci când noi îi îndemnăm ei nu iau aminte, toată pedeapsa cade asupra lor, iar noi nu avem nici o vină, ba încă ÅŸi multă plată vom primi de la Dumnezeu: că ceea ce Å£inea de noi am plinit. Ni s-a poruncit doar să dăm argintul schimbătorilor de bani (Matei 25, 27), adică să spunem ÅŸi să sfătuim. Spune, dar, ÅŸi îndeamnă pe fratele. „Păi nu a ascultat!” Dar tu ai oricum plată, numai să faci asta neîncetat, numai să nu te dai bătut vreodată, până ce vei îndupleca pe fratele, atâta timp cât vei trăi; să nu înceteze sfătuirea până când nu va asculta cel ce primeÅŸte îndemnul. Diavolul pururea aleargă împotriva mântuirii noastre, fără a câştiga nimic, ba mai vârtos păgubindu-se foarte tare prin râvna sa; ÅŸi totuÅŸi, atâta turbare are în el încât adeseori se apucă de lucruri cu neputinţă de înfăptuit ÅŸi năvăleÅŸte nu doar asupra celor de care nu se îndoieÅŸte că îi va împiedica ÅŸi doborî, ci ÅŸi asupra celor de la care ar fi de aÅŸteptat să-i biruie meÅŸteÅŸugirile. De pildă, auzind că Iov e lăudat de Dumnezeu, Cela ce ÅŸtie toate lucrurile negrăite, a socotit că poate să îl biruie ÅŸi nu a ÅŸovăit vicleanul a face ÅŸi unelti totul ca să îi pună piedică; ÅŸi nu s-a dat bătut acel spurcat ÅŸi prea rău drac, măcar că Dumnezeu judecase ca fiind atât de mare fapta bună7 a dreptului. Åži nu ne ruÅŸinăm, nu roÅŸim, spune-mi, dacă în vreme ce diavolul nu se deznădăjduieÅŸte niciodată de pierzarea noastră, ci o aÅŸteaptă totdeauna, noi ne vom deznădăjdui de mântuirea fraÅ£ilor?

Se cuvenea vrăjmaÅŸului să se lase păgubaÅŸ de luptă încă dinainte de a-l ispiti pe drept, căci ÃŽnsuÅŸi Dumnezeu mărturisea fapta lui bună – dar nu s-a dat bătut ci, din multa sa turbare cea împotriva noastră, ÅŸi după ce a auzit mărturia lui Dumnezeu a nădăjduit să-l biruiască pe acel viteaz; iar noi n-avem aÅŸa pricină de a cădea în deznădejde, ÅŸi cu toate astea ne dăm bătuÅ£i. Diavolul, cu toate că îi stătea împotrivă Dumnezeu, nu s-a ferit a lupta cu noi iar tu, când Dumnezeu te îndeamnă ÅŸi te scoală în apărarea celor căzuÅ£i, dai înapoi? Diavolul îl auzise pe Dumnezeu spunând de Iov că e „om drept, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ce se fereÅŸte de tot lucrul rău” (1, 1) ÅŸi că nu mai este altul pe pământ asemenea lui – ÅŸi, în pofida unor atât de multe ÅŸi mari mărturii, a stăruit totuÅŸi, zicând: „Poate că aducând asupra lui rele mari unul după altul, voi putea birui ÅŸi surpa acest mare turn”.

4. Deci, ce iertare vom avea, iubiÅ£ilor, ce dezvinovăţire, dacă dracul cel rău are atâta-turbare asupra noastră, iar noi n-avem pentru mântuirea fraÅ£ilor noÅŸtri nici o câtime din râvna lui, cu toate că avem ca împreună luptător pe Dumnezeu? Drept aceea, când vezi pe fratele că este împietrit ÅŸi încrâncenat ÅŸi nu vrea să te asculte, spune-Å£i în sinea ta: „Poate cu vremea vom putea să-l înduplecăm”. AÅŸa a poruncit ÅŸi Pavel, zicând: „Şi slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toÅ£i, învăţător, suferitor, cu blândeÅ£e certând pe cei ce stau
împotrivă, poate cândva le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre cunoştinţa adevărului” (II Timotei 2, 24-25). Nu îi vezi pe părinţi că de multe ori, când copiii le sunt pe moarte, stau alături de ei lăcrimând, jelind, sărutându-i, făcând tot ce stă în puterea lor până la ultima suflare a odraslei? Asta fă şi tu pentru fratele, mai ales că celor bolnavi lacrimile şi tânguirile nu pot nici să le alunge boala, nici să-i scape de moarte; în timp ce tu, prin răbdare şi stăruinţă, poţi de multe ori să scoţi din moarte şi să învii, prin tânguiri şi lacrimi, un suflet aflat în stare deznădăjduită. L-ai sfătuit şi nu s-a înduplecat? Lăcrimează şi atinge-l mereu cu vorba; suspină cu amar ca, ruşinându-se de purtarea ta de grijă, să se întoarcă spre mântuire.

Ce pot să fac eu singur? Că nici nu pot să fiu în toată ziua împreună cu fiecare din voi, nici nu sunt îndeajuns ca să vorbesc unei asemenea mulÅ£imi eu singur; dar dacă aÅ£i vrea voi să vă împărtăşiÅ£i unii pe alÅ£ii de mântuire ÅŸi fiecare dintre voi să îşi ia grija unuia dintre fraÅ£ii nepăsători, degrabă ar înainta lucrarea zidirii voastre. Dar pentru ce vorbesc de cei ce se îndreaptă numai după sfaturi stăruitoare? Că nici în privinÅ£a celor ce suferă fără putinţă de vindecare nu trebuie să ne dăm bătuÅ£i ÅŸi să ne lenevim, chiar de am prevedea foarte limpede că, în pofida multei noastre osârdii ÅŸi sfaturilor noastre stăruitoare, cu nimic nu se vor folosi. Iar dacă vi se pare ciudat cuvântul acesta, hai să îl întăresc prin mărturia ÅŸi cuvintelor lui Hristos: fiindcă noi, oamenii, nu ÅŸtim ce ne aduce viitorul, drept care nici nu putem spune cu încredinÅ£are despre ascultătorii noÅŸtri dacă se vor lăsa ori nu înduplecaÅ£i de cuvintele noastre – în vreme ce Hristos, Care ÅŸtia desluÅŸit dacă avea să fie ascultat sau ba, n-a încetat până în sfârÅŸit a căuta să-l îndrepteze pe neascultător.

Deşi ştia că Iuda nu va părăsi planul trădării, n-a încetat a-l întoarce de la gândul trădării prin sfaturi, îndemnuri, faceri de bine, ameninţări şi învăţătură de tot felul, neîncetat strunindu-l prin cuvânt ca şi cu un frâu: iar aceasta a făcut-o spre a ne învăţa să plinim tot ce ţine de noi, chiar de am prevedea că fraţii nu se vor îndupleca, întrucât plata noastră nu atârnă de urmările sfătuirii. Şi uită-te cu câtă înţelepciune îl înfrânează mereu prin spusele Sale: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21); şi iarăşi: „Nu despre voi toţi grăiesc: Eu ştiu pe care i-am ales” (Ioan 13, 18); şi iarăşi: „Unul dintre voi este diavol”(Ioan 6, 70). Şi a plăcut înaintea Lui să-i ţină pe toţi în frământare, ca să nu îl dea de ruşine pe trădător şi mai neruşinat să-l facă mustrându-l la arătare; iar ca să te încredinţezi că cele zise băgaseră nelinişte şi teamă şi în ceilalţi ucenici, cu toate că nu aveau pe conştiinţă nimic rău, ascultă cum grăia fiecare din ei, tulburându-se: „Nu cumva eu sunt, Doamne?” (Matei 26, 22).

ÃŽnsă nu numai prin cuvinte, ci ÅŸi prin fapte l-a povăţuit Hristos pe Iuda. Dat fiind că de multe ori ÅŸi în tot chipul îşi arătase iubirea de oameni, curăţind leproÅŸi, scoţând demoni, tămăduind pe cei bolnavi, înviind morÅ£i, întărind slăbănogi ÅŸi făcând bine tuturor însă pe nimeni nu pedepsise, ci mereu grăia: „N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 47) – ei bine, ca să nu creadă Iuda că Hristos ÅŸtie doar să reverse binefaceri, iar să pedepsească nu, Domnul îi arată ÅŸi latura aceasta cum că poate să certe ÅŸi să pedepsească pe cei păcătuiesc.

5, Åži uită-te cu câtă înÅ£elepciune ÅŸi cuviinţă pe Iuda l-a povăţuit, iar dintre oameni pe nici unul n-a vrut să-l certe ori să îl pedepsească. De ce a făcut aÅŸa? Ca să cunoască ucenicul puterea Lui pedepsitoare că dacă ar fi pedepsit pe cineva, ar fi părut că îşi calcă singur spusele: „N-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea”, ÅŸi iarăşi, de n-ar fi pedepsit pe nimeni, neîndreptat rămânea ucenicul, necunoscând prin fapte puterea Lui pedepsitoare. Deci, ce era de făcut? Ca ucenicul să se teamă ÅŸi să nu facă mai rău trecând cu vederea învăţătura primită, ÅŸi totodată să nu sufere nici unul dintre oameni, nici să nu rabde pedeapsă ÅŸi chin – de aceea îşi face Hristos arătată puterea pe smochin, zicând: „Să nu se mai facă roadă din tine” (Matei 21 , 19), ÅŸi l-a uscat îndată doar prin cuvântul Său. Astfel au rămas nevătămaÅ£i toÅ£i oamenii, ÅŸi totodată Åži-a arătat puterea Sa, pedeapsa fiind primită de către pom. Åži ucenicul de-ar fi luat aminte, mare folos ar fi dobândit pedeapsa aceasta; ci totuÅŸi, nici aÅŸa nu s-a îndreptat. Iar Hristos, dinainte ÅŸtiind ÅŸi aceasta, a mai săvârÅŸit un lucru încă mai mare: că atunci când iudeii au năvălit asupra Lui întrarmându-ÅŸi mâinile împotrivă-le cu săbii ÅŸi ciomege, i-a orbit pe toÅ£i – fiindcă asta arată cuvintele: “Pe cine căutaÅ£i?” (Ioan 18, 4). Dat fiind că vânzătorul zicea mereu: „Ce îmi veÅ£i da mie, ÅŸi eu ÃŽ/ voi da pe El vouă?” (Matei 26, 14), voind Domnul ÅŸi pe iudei a-i încredinÅ£a, ÅŸi pe Iuda a-l învăţa că de voie merge la patimă ÅŸi totul este în mâna Lui, iar viclenia vânzătorului nu putea să-L biruie, grăieÅŸte în vreme ce acesta stătea dimpreună cu toÅ£i ceilalÅ£i: Pe cine căutaÅ£i? Astfel, Iuda nu-L recunoÅŸtea pe Acela pe Care voia să-L vândă, căci îl orbise Domnul; ÅŸi nu numai atât, ci pe toÅ£i i-a aruncat la pământ prin cuvintele Sale. Åži după ce nici aÅŸa nu s-au făcut mai blânzi, nici spurcatul acela n-a părăsit gândul trădării, ci a rămas nevindecat, nici aÅŸa n-a contenit Hristos cu bunăvoinÅ£a ÅŸi purtarea Sa de grijă – ci ia aminte cât de miÅŸcător caută să atingă sufletul cel neruÅŸinat, grăind cuvinte în stare să înmoaie chiar ÅŸi o inimă de piatră – fiindcă ce zice atunci când s-a pornit acela să-L sărute? „Iudo, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?” Nu Å£i-e ruÅŸine nici măcar să faci asta?” Asta a zis Hristos căutând să-l miÅŸte ÅŸi amintindu-i de apropierea lor dintâi; totuÅŸi, cu toate că Domnul a făcut ÅŸi a zis acestea, Iuda nu s-a făcut mai bun – ÅŸi nu din pricina neputinÅ£ei Sfătuitorului, ci dintr-a lenevirii lui. Iar Hristos, cu toate că ÅŸtia toate acestea dinainte, a făcut de la început ÅŸi până la sfârÅŸit tot ce Å£inea de El ÅŸi nu S-a lăsat păgubaÅŸ. Acestea toate ÅŸtiindu-le deci ÅŸi noi, iubiÅ£ilor, fără încetare ÅŸi totdeauna trebuie să-i aducem la rânduială ÅŸi să-i iubim pe fraÅ£ii noÅŸtri, chiar dacă sfatul nostru nu aduce nici un folos: că dacă Hristos, Care ÅŸtia cum se va sfârÅŸi povestea, s-a îngrijit atât de cel ce cu nimic nu avea să se folosească de îndemnul Lui, de ce iertare am fi vrednici noi atunci când, fără măcar a ÅŸti deznodământul lucrurilor, ne vom arăta atât de leneÅŸi faţă de mântuirea aproapelui, lăsându-l de izbeliÅŸte după ce-l sfătuim o dată sau de două ori! Åži la urma urmei, să ne gândim ÅŸi la noi înÅŸine, că în fiecare zi ne vorbeÅŸte Dumnezeu prin prooroci, prin apostoli, ÅŸi în fiecare zi ne arătăm neascultători – ÅŸi totuÅŸi, El nu Se lasă păgubaÅŸ a vorbi ÅŸi a îndemna pururea pe cei nărăvaÅŸi ÅŸi neascultători. Åži strigă Pavel, zicând: „În numele lui Hristos vă rugăm, ca ÅŸi cum Dumnezeu S-ar ruga prin noi împăcaÅ£i-vă cu Dumnezeu” (II Corinteni 5, 20); că dacă mă siliÅ£i să spun ÅŸi un lucru de mirare, cel care sfătuieÅŸte ÅŸtiind dinainte că se va îndupleca negreÅŸit cel sfătuit nu e aÅŸa vrednic de laudă precum cel ce de multe ori zicând ÅŸi sfătuind ÅŸi neavând izbândă nu se lasă păgubaÅŸ nici aÅŸa. Că pe cel dintâi nădejdea de a-l îndupleca pe ascultător, chiar de ar fi cel mai leneÅŸ om, îl îmboldeÅŸte să povăţuiască; dar cel ce fără încetare sfătuieÅŸte ÅŸi nu e ascultat, ÅŸi totuÅŸi nu se lasă păgubaÅŸ, dă dovadă de dragoste preafierbinte si cât se poate de adevărată, nefiind însufleÅ£it de nici o nădejde, ci doar din dragostea către ascultător nepărăsind purtarea de grijă pentru fratele. Dar cred c-am dovedit îndeajuns că se cuvine să nu îi părăsim nicicând pe cei căzuÅ£i, chiar de am ÅŸti că n-or să ne asculte; trebuie de acum să purcedem la certarea celor dezmăţaÅ£i, că până ce Å£ine această sărbătoare ÅŸi diavolul lucrează bubele beÅ£iei în sufletele celor ce se îmbată se cuvine să pun alifii pe aceste bube.

6. Ieri le-am astupat gura cu Pavel, care zice: „Ori de mâncaÅ£i, ori de beÅ£i, ori altceva de faceÅ£i, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceÅ£i” ( Corinteni 10, 31); iar astăzi le vom arăta lor pe Stăpânul lui Pavel nu numai îndemnând ÅŸi sfătuind păzirea de plăceri, ci ÅŸi pedepsind ÅŸi chinuind pe cel ce ÅŸi-a dus viaÅ£a în plăceri: că istoria bogatului ÅŸi a lui Lazăr ÅŸi a celor întâmplate amândorura nu altceva arată. Åži hai mai bine, pentru a face cu temeinicie acest lucru, să citim pilda chiar de la început. „Era un om oarecare bogat, ÅŸi se îmbrăca în porfiră ÅŸi în vison, veselindu-se în toate zilele luminat; ÅŸi era un sărac oarecare anume Lazăr, care zăcea înaintea uÅŸii lui plin de bube, ÅŸi poftea să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; ci ÅŸi câinii, venind, lingeau rănile lui”(Luca 16, 19-21). „Pentru ce grăia Stăpânul în pilde?”; „Pentru ce pe unele dintre pilde le tâlcuia, iar pe altele nu?”; „Ce înseamnă cuvântul pildă?” Ei bine, răspunsul la aceste întrebări ÅŸi la toate întrebările de acest fel îl vom lăsa pe altă dată, pentru a nu ne depărta de la ceea ce ne arde acum: deocamdată vă vom spune doar care dintre evangheliÅŸti spune că a grăit Hristos pilda aceasta. Care, dar? Numai Luca, fiindcă se cuvine a ÅŸti ÅŸi aceasta: că dintre cele spuse de Hristos aflăm pe unele la toÅ£i cei patru, iar pe altele la câte unul dintre ei. De ce? Ca să fim siliÅ£i a-i citi pe toÅ£i, ÅŸi ca să se vadă împreună-glăsuirea lor minunată. Că dacă toate spusele lui Hristos s-ar fi găsit la fiecare din ei, nu i-am fi citit pe toÅ£i cu luare-aminte, îndeajuns fiind unul ca să ne înveÅ£e totul; iar dacă fiecare ar fi istorisit altceva, nu s-ar fi arătat împreună-glăsuirea lor cea minunată. De aceea au multe de obÅŸte [în comun], însă ÅŸi fiecare pe ale sale. Deci, iată ce ne învaţă Hristos însuÅŸi în această pildă. Hristos ne zice că era un om bogat, trăind în răutate multă, care nu cunoÅŸtea nevoia, ci toate îi mergeau din plin – căci spusele: se veselea în toate zilele arată că nici un necaz neaÅŸteptat nu i se întâmpla, nu avea temei de amărăciune, nici vreo neplăcere din cele ale acestei vieÅ£i. Iar că trăia in răutate, aceasta e învederat ÅŸi din sfârÅŸitul de care a avut parte, precum ÅŸi, mai înainte de sfârÅŸitul lui, din dispreÅ£ul lui faţă de sărac. Că era nemilostiv nu doar către săracul de la poartă, aceasta se vede de la sine: căci dacă pe cel care zăcea necontenit la uÅŸa lui, pe care îl avea mereu în faÅ£a ochilor, pe care intrând ÅŸi ieÅŸind o dată, de două ÅŸi de mai multe ori pe zi, n-avea cum să nu-l vadă (că nu zăcea la o răspântie, nici într-un loc ferit ÅŸi ascuns, ci acolo pe unde bogatul, intrând ÅŸi ieÅŸind mereu, era silit să-l vadă chiar fără voia sa) – ei bine, dacă pe acesta nu l-a miluit, care zăcea în pătimire atât de grea ÅŸi trăia în atâta strâmtorare, sau mai bine zis se chinuia bolind toată viaÅ£a lui de o boală foarte grea, către care dintre oamenii întâlniÅ£i de dânsul s-ar fi plecat bogatul cu milostivire? Că ÅŸi dacă îl ocolea o zi, în cea de-a doua era firesc să fie miÅŸcat cât de puÅ£in; iar dacă ÅŸi-ntr-a doua îl trecea cu vederea, în cea de-a treia, sau în cea de-a patra, sau în următoarea, negreÅŸit se cuvenea să se plece cu milostivire către dânsul, chiar de ar fi fost mai sălbatic decât fiarele. El, însă, n-a fost miÅŸcat defel, ci s-a arătat mai nesimÅ£it ÅŸi mai crud chiar ÅŸi decât judecătorul acela care de Dumnezeu nu se temea ÅŸi de oameni nu se ruÅŸina (Luca 18, 2-5): căci pe acela, cât era de neomenos ÅŸi sălbatic, stăruinÅ£a văduvei l-a înduplecat să îi facă aceleia pe plac ÅŸi l-a plecat spre cererea ei, iar pe bogat nimic nu a putut să-l plece spre ajutorarea săracului, măcar că cererea acestuia nu era deopotrivă cu a văduvei, ci mult mai lesnicioasă ÅŸi mai dreaptă – fiindcă văduva cerea ajutor împotriva vrăjmaÅŸilor ei, iar Lazăr cerea să i se aline foamea ÅŸi să nu fie lăsat să piară; văduva îl bătea la cap pe judecător cu cererea ei, iar Lazăr se arăta bogatului de mai multe ori pe zi zăcând în tăcere. Or, asta e în stare să înmoaie chiar ÅŸi un cuget împietrit – că bătuÅ£i fiind la cap, de multe ori ne ÅŸi mâniem, iar atunci când vedem pe cei care ne cer ajutorul stând în tăcere multă ÅŸi negrăind nimic, ci pururea necăpătând ÅŸi niciodată supărându-se, ci numai arătându-ni-se în tăcere: ei bine, de-am fi mai nesimÅ£itori ÅŸi decât pietrele, ne înduplecăm, ruÅŸinându-ne de covârÅŸirea blândeÅ£ii lor. Pe lângă asta, mai era un temei de milostivire nu mai mic decât celelalte, ÅŸi anume că însăşi înfăţiÅŸarea săracului era vrednică de milă, suptă de foame ÅŸi de boala îndelungată. Åži totuÅŸi, nimic nu l-a înmuiat pe nemilostivul acela.

7. AÅŸadar, primul păcat al bogatului este cruzimea ÅŸi neomenia lui cea neîntrecută: că nu-i acelaÅŸi lucru când nu ajută nevoiaÅŸilor un sărac ÅŸi când cel ce trăieÅŸte în plăceri trece cu vederea pe alÅ£ii care sunt roÅŸi de foame. Åži iarăşi, nu e acelaÅŸi lucru a-l trece cu vederea pe sărac după ce l-ai văzut o dată sau de două ori, cu a-l vedea în fiecare zi ÅŸi nici având mereu priveliÅŸtea lui în faÅ£a ochilor a nu se trezi în tine mila ÅŸi iubirea de oameni. Nu e totuna nici a nu-Å£i ajuta pe aproapele atunci când eÅŸti în necazuri ÅŸi supărări ÅŸi în tulburare sufletească, cu a-i lăsa pe alÅ£ii să moară de foame ÅŸi a-Å£i împietri inima faţă de ei atunci când ai parte de atâta veselie ÅŸi necontenită bunăstare, nefăcându-te mai iubitor de oameni nici măcar din pricina bucuriei – doar ÅŸtiÅ£i că ÅŸi omul cel mai sălbatic se îmblânzeÅŸte ÅŸi se face mai de treabă atunci când îi merg toate cu spor.

Acel bogat, însă, nici propăşind nu devenea mai bun, ci rămânea ca o fiară, ba mai vârtos punea în umbră orice fiară prin cruzimea ÅŸi neomenia sa. Åži totuÅŸi, cel care vieÅ£uia în răutate ÅŸi neomenie se bucura de toată bunăstare, iar cel drept, care se îngrijea de fapta bună, trăia în restriÅŸtea cea mai de pe urmă. Iar că drept era Lazăr o arată ÅŸi sfârÅŸitul lui, iar mai înainte de sfârÅŸit – răbdarea pe care a vădit-o în sărăcie. Nu vi se pare că soarta lor îşi află pildă în viaÅ£a de zi cu zi? Bogatul avea corabia plină de marfă ÅŸi plutea cu vânt prielnic; dar nu vă încântaÅ£i, fiindcă se îndrepta spre sfărâmare, fiindcă bogatul nu a vrut să aÅŸeze încărcătura cu băgare de seamă8. Vrei să îţi mai arăt ÅŸi altă pricină a răutăţii lui? Se desfăta fără păs în fiecare zi; or, ÅŸi acesta e păcat dintre cele mai mari – ÅŸi nu numai acum, când ni se cere atâta filosofie, ci ÅŸi la început, în vremea Legământului [Testamentului] celui Vechi, când această filosofie9 încă nu se arătase – că iată ce spune prorocul: „Vai celor ce vin întru zi rea, celor ce se apropie si se ating de sâmbete mincinoase” (Amos 6, 3). Dar ce înseamnă sâmbete mincinoase ?

Iudeii cred că sâmbăta li s-a dat ca să stea degeaba; însă nu asta este pricina, ci li s-a dat ca, desfăcându-se de cele lumeÅŸti, să-ÅŸi pună toată râvna in cele duhovniceÅŸti. Iar că sâmbăta e nu pentru nelucrare, ci pentru lucrare duhovnicească, înseÅŸi faptele ne-o arată, iată, preotul de două ori mai mult lucra în acea zi: în fiecare din celelalte zile aducându-se jertfă obiÅŸnuită, sâmbăta avea poruncă să aducă îndoită jertfă. Păi, dacă sâmbăta ar fi fost pentru nelucrare, în primul rând preotului se cuvenea să nu lucreze. Deci, întrucât iudeii, slobozindu-se de grijile lumeÅŸti, la cele lumeÅŸti nu luau aminte întru întreagă înÅ£elepciune ÅŸi blândeÅ£e ÅŸi ascultarea dumnezeieÅŸtilor cuvinte, ci întocmai pe dos făceau, ghiftuindu-se, îmbătându-se, mâncând de le crăpau burÅ£ile, dezmierdându-se. De asta i-a osândit prorocul – că zicând: „Vai celor ce vin întru zi rea, ÅŸi adăugând: celor ce se ating de sâmbete mincinoase”, prin acest adaos a arătat că sâmbetele lor erau mincinoase. AÅŸadar, cum le făceau mincinoase? Lucrând răutatea, dezmierdându-se, îmbătându-se ÅŸi nenumărate alte lucruri ruÅŸinoase ÅŸi grozave săvârÅŸind. Åži ca să te încredinÅ£ezi că e adevărat ce spun, ascultă cele ce urmează – că prorocul o arată prin ce spune în continuare: „celor ce dorm în paturi de fildeÅŸ, ÅŸi se răsfaţă întru aÅŸternuturile lor, ÅŸi celor ce mănâncă iezi din turme ÅŸi viÅ£ei sugători din mijlocul cirezilor, celor care beau vinul strecurat ÅŸi cu mirurile cele mai de frunte se ung” (6, 4-6). Ai primit sâmbăta, iudeule, ca să îţi slobozeÅŸti sufletul de răutate, iar tu pe aceasta mai vârtos o lucrezi: că ce răsfăţ mai rău poate fi decât a dormi în paturi de fildeÅŸ? Celelalte păcate, cum ar fi beÅ£ia, lăcomia ÅŸi dezmăţul măcar aduc o mică plăcere: iar a dormi în paturi de fildeÅŸ ce plăcere aduce, sau ce mângâiere? Nu cumva frumuseÅ£ea patului ne face mai dulce ÅŸi mai plăcut somnul? Ba, mai mult ni-l îngreuiază ÅŸi ni-l chinuie, dacă avem minte: că dacă stai să te gândeÅŸti că tu dormi în pat de fildeÅŸ, iar altul nu are nici pâine pe săturate, oare nu te va osândi conÅŸtiinÅ£a ÅŸi nu se va scula să te osândească pentru lucrul acesta nefiresc? Iar dacă a dormi în paturi de fildeÅŸ este o vină, ce dezvinovăţire vom avea dacă acestea sunt, pe deasupra, ÅŸi îmbrăcate în argint? Vrei să vezi pat frumos? O să-Å£i arăt eu acum, ÅŸi nu frumuseÅ£ea patului unui om de rând, nici a unui pat de oÅŸtean, ci a unui pat împărătesc. Că oricât ai fi de fălos, ÅŸtiu bine că n-o să pretinzi a avea pat mai frumos ca cel împărătesc – ÅŸi încă nu al oriÅŸicărui împărat, ci al celui dintâi ÅŸi mai împărat ca toÅ£i împăraÅ£ii, care ÅŸi acum e cântat în toată lumea: îţi voi arăta patul fericitului David. Cum era acest pat? Nu era împodobit cu aur ÅŸi cu argint, ci cu lacrimi ÅŸi cu mărturisiri – ÅŸi asta o spune el însuÅŸi, grăind precum urmează: „Spăla-voi întru toate nopÅ£ile patul meu, cu lacrămile mele aÅŸternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6) – că din toate părÅ£ile curgeau ca niÅŸte mărgăritare, lacrimile.

8. Åži uită-mi-te ce suflet iubitor de Dumnezeu! După ce în timpul zilei îl răspândeau grijile cele multe pentru boieri, pentru căpetenii, pentru neamuri, pentru mulÅ£imi, pentru ostaÅŸi, pentru războaie, pentru pace, pentru treburile politiceÅŸti, pentru casă, pentru cele de departe, pentru cele de aproape: ei bine, grija [stress-ul] pe care noi toÅ£i ne-o stingem prin somn, el ÅŸi-o stingea prin mărturisire ÅŸi rugăciuni ÅŸi lacrimi. Åži n-a făcut asta o noapte, în următoarea odihnindu-se, nici două sau trei nopÅ£i, între care să contenească, ci făcea asta în fiecare noapte – că zice: „Spăla-voi întru toate nopÅ£ile patul meu, cu 1acrimile mele aÅŸternutul meu voi uda”, arătând îmbelÅŸugarea lacrimilor ÅŸi curgerea lor neîncetată: că in vreme ce toÅ£i se odihneau în liniÅŸte, el singur se întâlnea cu Dumnezeu, ÅŸi Ochiul cel neadormit căuta spre cel care plângea, se tânguia ÅŸi vestea necazurile sale. Astfel de aÅŸternut să-Å£i pregăteÅŸti ÅŸi tu: că înconjurându-te cu podoabe de argint ÅŸi pizma oamenilor o vei deÅŸtepta, ÅŸi mânia cea de sus o vei «prinde; iar lacrimi ca cele ale lui David ÅŸtiu să stingă însuÅŸi focul gheenei. Vrei să-Å£i mai arăt ÅŸi alt aÅŸternut? De al lui Iacov zic, ce se culca pe jos ÅŸi avea piatră sub capul lui: pentru aceea a ÅŸi văzut pe Piatra cea gândită ÅŸi scara minunată pe care urcau ÅŸi coborau îngerii (Facere 28). Astfel de aÅŸternuturi să ne ticluim ÅŸi noi, ca să vedem astfel de vise. Iar de ne vom culca pe paturi de argint10, nu doar că nu vom dobândi nici o plăcere, ci ÅŸi amărăciune vom suferi: fiindcă atunci când te gândeÅŸti că pe frigul cel mai crunt, în miez de noapte, pe când tu dormi în pat săracul zace pe paie la uÅŸa băilor, acoperit cu o rogojină, tremurând, muÅŸcat de ger ÅŸi strâmtorat de foame. Chiar de ai fi mai împietrit decât oricine, ÅŸtiu bine că singur te vei osândi pentru că te desfeÅ£i peste nevoie, iar pe acela nu-l laÅŸi să se bucure nici de cele numaidecât trebuincioase. „Nimeni, ostaÅŸ fiind, spune Scriptura, nu se amestecă cu lucruri lumeÅŸti” (Timotei 2, 4). Tu eÅŸti ostaÅŸ duhovnicesc – iar ostaÅŸul duhovnicesc nu doarme pe pat de fildeÅŸ, ci pe podele; nu se dă cu parfumuri, fiindcă asta e grija sodomiÅ£ilor11 ÅŸi stricaÅ£ilor, a celor ce îşi duc viaÅ£a pe scenă12, cărora nu le pasă de sufletul lor. Tu însă nu a parfumuri, ci a faptă bună se cade să miroÅŸi. Nimic nu e mai necurat ca sufletul, atunci când trupul are mireasmă ca aceasta: că semn al putorii ÅŸi necurăţiei dinlăuntru se face buna mireasmă a trupului ÅŸi hainelor. Că atunci când diavolul, înstăpânindu-se în suflet, îl strică ÅŸi îl umple de moleÅŸeală, atunci ÅŸi trupul îl mânjeÅŸte, prin parfumuri, de murdăria stricăciunii sale; ÅŸi precum cei ce tot timpul bolesc de guturai au hainele ÅŸi mâinile ÅŸi faÅ£a murdare, neîncetat fiind mânjiÅ£i de ceea ce le curge din nas, aÅŸa ÅŸi sufletul mânjeÅŸte trupul cu răutatea acestei viclene scurgeri. Că cine va socoti că se află vreo însuÅŸire bună ÅŸi aleasă în cel parfumat ÅŸi gătit ca o femeie, sau mai bine zis ca o curvă, în cel ce a îmbrăţiÅŸat viaÅ£a măscăricilor13? Să îţi miroasă sufletul a bună mireasmă duhovnicească, dacă vrei să «duci cât mai mult folos atât Å£ie cât ÅŸi celor dimpreună cu tine: că nu este nimic mai primejdios decât dezmierdarea. Ascultă ce spune despre dânsa Moisi „ÎngroÅŸatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a ÅŸi a dat din copite14 cel iubit” (Deuteronom 32, 15). N-a zis: „s-a lepădat, ci: „a dat din copite”, arătându-ne trufia ÅŸi neânfrânarea lui. Åži iarăşi, în altă parte: „Mâncând ÅŸi bând ia aminte la tine, ca să nu uiÅ£i pe Domnul Dumnezeul tău” (cf. Deuteronom 6, 11-12; 8, 10-11). AÅŸa duce, de obicei, desfătarea la uitare. AÅŸadar, ÅŸi tu, iubitule, când ÅŸezi la masă aminteÅŸte-Å£i că după ce mănânci se cade să te rogi: ÅŸi aÅŸa umple-Å£i cu măsură pântecele, ca nu cumva, îngreuindu-te, să nu poÅ£i a pleca genunchii ca să te rogi lui Dumnezeu. Nu vedeÅ£i dobitoacele de povară că după ce mănâncă pornesc la drum, ÅŸi cară, ÅŸi plinesc slujba lor? Iar tu, după masă, te faci de nici o treabă ÅŸi bun de nimic. Åži cum nu vei fi mai de ruÅŸine ÅŸi decât măgarii? „De ce?” Fiindcă mai vârtos după masă trebuie să te trezeÅŸti ÅŸi să priveghezi: că vremea de după  masă e vreme a mulÅ£umi Domnului – iar celui ce dă mulÅ£umită i se cuvine a fi nu beat, ci trezvitor ÅŸi priveghetor. De la masă nu la somn, ci la rugăciune să mergem, ca să nu ne facem mai dobitoci decât dobitoacele15.

9. Åžtiu că mulÅ£i vor defăima cele spuse pe temei că ele vor să aducă în viaÅ£a lor un obicei nou ÅŸi ciudat, dar mai vârtos voi defăima eu obiceiul care vă stăpâneÅŸte pe voi acum: fiindcă Hristos ne-a arătat încă mai limpede că după masă nu somn, nici împreunare trupească nu trebuie să urmeze, ci rugăciuni ÅŸi citire a Sfintelor Scripturi. Atunci când a hrănit mulÅ£imile acelea multe în pustie, nu i-a trimis la culcare ÅŸi la somn, ci i-a chemat la ascultarea dumnezeieÅŸtilor cuvinte: că nu i-a ghiftuit să li se spargă burÅ£ile, nici nu i-a îmbătat, ci după ce le-a plinit trebuinÅ£a i-a adus la hrana cea duhovnicească. AÅŸa să facem ÅŸi noi, ÅŸi să ne deprindem a mânca numai atât cât să trăim, nu până-ce ne crapă pântecele ÅŸi ne îngreuiem: că nu am fost făcuÅ£i ÅŸi nu trăim ca să mâncăm ÅŸi ca să bem, ci mâncăm ca să trăim. Nu viaÅ£a e pentru mâncare, ci mâncarea a fost făcută pentru viaţă dintru început – iar noi dăm totul pentru mâncare, ca ÅŸi cum pentru asta am fi venit în lume. Dar ca să înfierăm mai aspru desfătarea cea pământească ÅŸi să-i atingem bine pe cei ce vieÅ£uiesc lesne în ea, să ne întoarcem la cele despre Lazăr: că mai adevărat ÅŸi limpede ne va fi sfatul ÅŸi îndemnul atunci când nu prin vorbe, ci prin fapte veÅ£i vedea certaÅ£i ÅŸi pedepsiÅ£i pe robii îmbuibării.

AÅŸadar, bogatul în răutatea arătată petrecea, ÅŸi în fiecare zi se desfăta, ÅŸi se îmbrăca strălucit, mai amarnică pedeapsă atrăgând asupră-ÅŸi, mai mare loc gătindu-ÅŸi, fără de alinare făcându-ÅŸi osânda ÅŸi fără de iertare pedeapsa. Iar săracul zăcea la uÅŸa lui ÅŸi nu se răzvrătea împotriva lui Dumnezeu, nici nu hulea, nici nu se mânia; nu zicea către sine ceea ce zic mulÅ£i: „Cum adică? Ä‚sta, trăind în răutate ÅŸi cruzime ÅŸi neomenie, are din toate mai mult decât îi trebuie ÅŸi nu pătimeÅŸte vreo amărăciune, nici vreun alt necaz neaÅŸteptat, de care sunt multe în viaÅ£a oamenilor, ci are parte numai de plăcere: iar eu n-am nici ce să mănânc ca să trăiesc. Ä‚sta îşi cheltuie toÅ£i banii cu paraziÅ£i16 ÅŸi cu lingăi ÅŸi în beÅ£ii, dar îi curg toate din belÅŸug; iar eu zac aici ros de foame, fiind de poveste, de ruÅŸine ÅŸi de râs tuturor privitorilor. Ce fel de Pronie este asta? E, oare, vreo dreptate care vi’ijhează asupra faptelor omeneÅŸti?”. Dar Lazăr nu a zis, nici n-a gândit nimic dintre acestea. De unde vedem asta? Din faptul că a fost luat cu alai de îngeri ÅŸi dus în sânul lui Avraam: or, nu s-ar fi învrednicit de atâta cinste dacă era un hulitor. Ei bine, cei mai mulÅ£i se minunează numai de sărăcia lui; eu însă pot socoti nouă chinuri pe care le-a răbdat – nu ca să fie pedepsit, ci ca mai strălucit să se facă, precum s-a ÅŸi făcut. AÅŸadar, cumplită e, cu adevărat, ÅŸi sărăcia – ÅŸi ÅŸtiu aceasta cei ce au încercat-o pe pielea lor – fiindcă nici un cuvânt nu poate arăta durerea pe care o suferă cei ce trăiesc în sărăcie ÅŸi nu ÅŸtiu să filosofeze. Iar în ce-l priveÅŸte pe Lazăr nu numai sărăcia era cumplită, ci se adăuga la ea ÅŸi boala, ba ÅŸi aceasta covârÅŸitoare. Åži uită-te cum ne arată Domnul că amândouă aceste nevoi ajunseseră la culme. Că sărăcia lui Lazăr bătea oricare altă sărăcie, aceasta o arată zicând că nici de fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului nu avea parte; iar că boala lui ajunsese la aceeaÅŸi măsură ca sărăcia, măsură de care nu se mai putea trece, ne-o arată zicând că îi lingeau câinii bubele. AÅŸa de vlăguit era, încât nici câinii nu era în stare să-i alunge, ci zăcea ca un mort cu zile, văzându-i cum vin asupra lui, dar neputând să îi gonească: aÅŸa slăbănogite îi erau mădularele, aÅŸa vlăguit era de boală, aÅŸa istovit era de ispită. Vezi cum atât sărăcia cât ÅŸi boala îi împresurau trupul; iar dacă fiecare din ele, luată în parte, este nesuferită ÅŸi grozavă, cum să nu fie ca diamantul cel ce le rabdă când sunt împreunate? MulÅ£i sunt bolnavi de multe ori, dar nu duc lipsă de mâncarea trebuincioasă; alÅ£ii trăiesc în sărăcia cea mai de pe urmă, dar se bucură de sănătate – aÅŸa încât latura bună slujeÅŸte drept mângâiere pentru cea rea. ÃŽn privinÅ£a lui Lazăr, însă, răul venea din amândouă părÅ£ile. Poate vei zice: „Mai ÅŸtiu pe cineva care e ÅŸi bolnav, ÅŸi sărac”. Da, dar nu este în atâta părăsire: că dacă nu poate căpăta ajutor nici de la sine însuÅŸi, nici de la casnici, atunci poate, stând în drum, să capote milostenie de la trecătorii miÅŸcaÅ£i de starea lui. Iar lui Lazăr nenorocirile amintite i le îngreuna lipsa ajutătorilor, ÅŸi neajutorarea asta îi era mai mult otrăvită de faptul că zăcea la uÅŸa bogatului: că de ar fi pătimit în loc pustiu, nelocuit ÅŸi acolo ar fi fost nebăgat în seamă, nu ar fi suferit atât, pustietatea înduplecându-l să rabde chiar de nevoie cele întâmplate lui. Dar a zăcea în mijlocul atâtor beÅ£ivi care se desfătau ÅŸi a nu primi nici cea mai mică îngrijire, aceasta mai mult îi amăra durerile ÅŸi îi ardea sufletul lui Lazăr: că ne stă în fire a ne durea mai mult nu atunci când n-are cine să ne ajute, ci atunci când are cine, dar nu vrea să ne dea mână de ajutor. De acest lucru pătimea atunci ÅŸi el, fiindcă nu era cine să îl îmbărbăteze cu vorba, nici cine să-l mângâie cu fapta, nici prieten, nici vecin, nici rudă, nici unul dintre cei ce îl vedeau: că stricată era toată casa bogatului.

10. Pe lângă acestea, îi mai sporea durerea vederea bunăstării altuia: nu că era pizmaÅŸ ÅŸi rău, ci fiindcă toÅ£i, în chip firesc, ne vedem mai limpede nenorocirile în lumina propăşirii altora. Ba, în privinÅ£a bogatului era un lucru în stare să-l îndurereze ÅŸi mai mult: că îşi simÅ£ea mai abitir necazurile nu doar punând faţă în faţă restriÅŸtea lui cu bunăstarea aceluia, ci ÅŸi socotind că bogatul propăşea în toate vieÅ£uind cu cruzime ÅŸi neomenie, iar el pătimea cele mai de pe urmă grozăvii având faptă bună ÅŸi blândeÅ£e: ÅŸi de aici avea de răbdat iarăşi descurajare nealinată. Că dacă era drept, dacă era blând, dacă avea viaţă vrednică de mirare [admiraÅ£ie] bogatul, dacă era plin de toată fapta bună, Lazăr nu s-ar fi întristat, însă de vreme ce vieÅ£uia în răutate ÅŸi ajunsese la răutatea cea mai de pe urmă ÅŸi dovedea atâta neomenie, având faţă de el simţăminte chiar vrăjmăşeÅŸti ÅŸi ocolindu-l ca pe un bolovan, fără ruÅŸine ÅŸi fără milă, ÅŸi totuÅŸi trăia în atâta belÅŸug – ei bine, gândeÅŸte-te cât de firesc era ca el să potopească sufletul săracului cu valuri după valuri17; gândeÅŸte-te cum era firesc să se simtă Lazăr văzând paraziÅ£i, lingăi, slugi urcând, coborând, ieÅŸind, intrând, alergând, făcând zarvă, îmbătându-se, săltând ÅŸi săvârÅŸind la arătare toate celelalte feluri de neruÅŸinări. Că zăcea la uşă parcă anume ca să fie martor al bunăstării altuia, ducându-ÅŸi zilele numai atâta cât să îşi simtă nenorocirile, suferind sfărâmare de corabie în liman, chinuit lângă izvor de cea mai arzătoare sete.

Să mai spun ÅŸi un alt necaz? Nu avea înaintea ochilor un alt Lazăr: că noi, chiar de am pătimi nenorociri fără de număr, putem, privind la el, să primim destulă mângâiere ÅŸi să ne bucurăm de multă îmbărbătare, că multă mângâiere aduce necăjiÅ£ilor să afle părtaÅŸi de necazuri fie în viaţă, fie în povestiri. Iar Lazăr nu avea de unde să vadă pe alt pătimitor asemenea cu el, ba mai vârtos nici nu avea cum să audă de cineva care să fi răbdat asemenea necazuri în vremurile strămoÅŸilor lui, ÅŸi îndeajuns este acest lucru ca să întunece sufletul cuiva. Se mai poate adăuga ÅŸi altceva: că nu putea filosofa nimic despre ÃŽnviere, ci socotea că urmările celor de acum nu trec dincolo de această viaţă, fiindcă a trăit mai înainte de har. Iar dacă între noi, după atâta cunoÅŸtinţă de Dumnezeu, după alesele nădejdi ale învierii, după ce ÅŸtim de pedepsele rânduite dincolo celor care păcătuiesc ÅŸi de bunătăţile gătite celor drepÅ£i, unii au atâta puÅ£inătate de suflet ÅŸi bicisnicie încât nici prin aceste aÅŸteptări nu se îndreaptă, ce ar fi trebuit să păţească cel lipsit ÅŸi de acest reazim? Că încă nu putea să filosofeze nimic de acest fel, întrucât nu venise încă vremea acestor învăţături. Åži mai era un lucru: era defăimat de oamenii lipsiÅ£i de minte, că cei din gloată obiÅŸnuiesc ca atunci când văd pe cineva în foamete ÅŸi boală necurmată ÅŸi în relele cele mai de pe urmă [cele mai mari] să nu aibă părere bună despre el, ci să îi judece viaÅ£a după necazul în care se află ÅŸi socot că o duce atât de prost din pricina răutăţii, negreÅŸit, ÅŸi multe altele de acest fel vorbesc între ei. Vorbesc prosteÅŸte, dar vorbesc totuÅŸi: „Ăsta, dacă era prieten al lui Dumnezeu, n-ar fi îngăduit Dumnezeu să se necăjească în sărăcie ÅŸi în celelalte rele”. AÅŸa s-a întâmplat ÅŸi cu Iov, aÅŸa s-a întâmplat ÅŸi cu Pavel. Lui Iov îi spuneau: „Au doar de multe ori Å£i s-a grăit Å£ie în necaz? Dar greutatea cuvintelor tale cine o va suferi? Că de vreme ce tu pe mulÅ£i ai învăţat, ÅŸi mâini slabe ai ajutat, ÅŸi pe cei neputincioÅŸi i-ai îmbărbătat cu cuvântul, ÅŸi genunchii slabi i-ai întărit, iar acum a venit asupra ta durere ÅŸi s-a atins de tine ÅŸi te-ai tulburat, oare evlavia ta este în nebunie ÅŸi nădejdea ta în răutatea căii tale?” (Iov 4, 2). lată ce vrea să zică: „Dacă ai fi făcut vreun bine n-ai fi păţit ce ai păţit: e limpede, plăteÅŸti pentru păcate ÅŸi fărădelegi” – ÅŸi asta îl rănea mai mult pe fericitul Iov. Åži despre Pavel spuneau la fel barbarii – că după ce au văzut năpârca atârnată de mâna lui, nu gândeau despre el nimic bun, ci socoteau că era vreunul dintre marii nelegiuiÅ£i, ceea ce este limpede din cuvintele lor: „Pe acesta, chiar dacă a scăpat din mare, dreptatea lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască” (Fapte 28, 4). Åži pe noi un atare lucru18 ne tulbură, de obicei, nu puÅ£in – dar cu toate că valurile erau atât de mari ÅŸi veneau unul după altul, corabia lui Lazăr nu s-a scufundat, ci în mijlocul unui cuptor aprins el filosofa ca bucurându-se mereu de rouă.

11. Că n-a grăit în sine nimic din cele pe care obiÅŸnuieÅŸte să le spună gloata: că „dacă bogatul, răposând, va fi pedepsit ÅŸi va plăti pentru cele săvârÅŸite, o să fie unu la unu; iar dacă ÅŸi acolo va fi în aceeaÅŸi cinste, o să fie doi la zero pentru el”. Ori vreÅ£i să ziceÅ£i că nu asta bârfiÅ£i prin pieÅ£e voi, cei mulÅ£i, care aduceÅ£i în biserică năravuri de la alergările de cai ÅŸi de la spectacolele lumeÅŸti? Mă ruÅŸinez să pomenesc aceste vorbe ÅŸi roÅŸesc, dar e nevoie să o fac, ca să scăpaÅ£i de râsul cel necuviincios ÅŸi de ruÅŸinea ÅŸi vătămarea care vin din spuse ca acestea. MulÅ£i ÅŸi de multe ori le grăiesc râzând, dar ÅŸi aceasta Å£ine de meÅŸteÅŸugul cel rău al diavolului, adică a aduce în viaÅ£a noastră, prin aÅŸa-zise vorbe de duh, învăţături stricate. Că mulÅ£i bârfesc acestea fără încetare la muncă, ÅŸi în piaţă, ÅŸi acasă: care lucru Å£ine de cea mai de pe urmă necredinţă ÅŸi nebunie, fiind cu adevărat vrednic de batjocură ÅŸi semn al unei minÅ£i prunceÅŸti. Că a spune: „dacă cei răi vor fi pedepsiÅ£i după moarte” ÅŸi a nu fi foarte încredinÅ£aÅ£i că vor fi negreÅŸit pedepsiÅ£i, asta arată necredinţă ÅŸi îndoială; iar a socoti că, dacă se va întâmpla astfel (precum se va ÅŸi întâmpla), bogaÅ£ii s-au bucurat de aceeaÅŸi plată ca ÅŸi drepÅ£ii – asta arată nebunia cea mai de pe urmă.

IÅ£i dai seama ce spui? „Dacă bogatul, răposând, va fi pedepsit dincolo, este unu la unu”. Dar ce temei are această spusă? Hai să ne gândim: câţi ani să zicem că s-a bucurat de avuÅ£ia sa? Vrei să zicem o sută? Din partea mea, să zicem ÅŸi două, ÅŸi trei sute, ÅŸi de două ori pe atât; dacă vrei, ÅŸi o mie, ceea ce e cu neputinţă, fiindcă Scriptura spune: „Zilele anilor noÅŸtri… optzeci de ani” (Psalmul 89, 10-11), dar hai să zicem ÅŸi o mie. PoÅ£i oare, spune-mi, să arăţi în această lume vreo viaţă ce capăt nu are, nici sfârÅŸit nu cunoaÅŸte, precum viaÅ£a pe care o duc drepÅ£ii în lumea cealaltă? Spune-mi, dacă cineva, în răstimpul a o sută de ani, ar fi văzut într-o singură noapte un vis frumos ÅŸi, multă desfătare având atunci în somn, în restul sutei de ani s-ar chinui, oare ai putea să zici că în privinÅ£a lui este „unu la unu”, ÅŸi să pui în cumpănă singura noapte de vise plăcute cu veacul de osândă? Nicidecum. AÅŸa să cugeÅ£i ÅŸi cu privire la viaÅ£a viitoare: că ceea ce este un vis faţă de un veac, aceasta este viaÅ£a de acum în faÅ£a celei viitoare. De fapt, e puÅ£in spus: mai bine zis, cât e o picătură mică faţă de nemărginirea mării, atâta e mia de ani faţă de slava ÅŸi desfătarea viitoare. Åži ce s-ar putea spune mai mult decât că viaÅ£a de dincolo nu are sfârÅŸit ÅŸi nu cunoaÅŸte capăt, ÅŸi câtă-i depărtarea dintre vis ÅŸi adevăr, atâta este deosebirea dintre starea de aici ÅŸi cea de dincolo?

De altfel, ÅŸi înaintea muncilor de dincolo cei înrăutăţiÅ£i, care trăiesc în păcate, sunt pedepsiÅ£i încă de aici. Åži să nu-mi arăţi doar că cineva mănâncă bucate de multe feluri, că are haine de mătase, că îl însoÅ£esc pretutindeni cete de robi ÅŸi că se fuduleÅŸte prin piaţă – ci descoperă-mi conÅŸtiinÅ£a lui, ÅŸi vei vedea înlăuntrul ei mare tulburare din pricina păcatelor, frică neîncetată, vifor, gâlceava. Vei vedea mintea suind ca la un tribunal pe tronul cel împărătesc al conÅŸtiinÅ£ei, aÅŸezându-se ca un judecător, aducând de faţă, ca pe niÅŸte călăi, gândurile, legând cugetul, chinuind-l pentru greÅŸale ÅŸi strigând cu glas mare, fără să ÅŸtie cineva afară de Cel ce poate vedea tainele sufletelor. Astfel, curvarul, chiar dac-ar fi de o mie de ori bogat, chiar dacă n-ar avea nici un pârâş, nu încetează a se pârî pe sine în chip lăuntric; ÅŸi plăcerea lui e vremelnică, iar durerea neîncetată – din toate părÅ£ile frică ÅŸi cutremur, bănuială ÅŸi neliniÅŸte. El se teme de uliÅ£ele dosnice, se teme până ÅŸi de umbre, se teme de slugile sale, de cei ce îl cunosc ÅŸl de cei ce nu îl cunosc, de cea pe care a nedreptăţit-o, de cel pe care l-a jignit. Oriunde ar merge, nu are conÅŸtiinÅ£a ca pârâş amarnic, de sine însuÅŸi fiind osândit ÅŸi neputând afla cât de puÅ£ină tihnă: că ÅŸi în pat, ÅŸi la masă, ÅŸi în oraÅŸ, ÅŸi acasă, ÅŸi ziua, ÅŸi noaptea, ÅŸi chiar în vis, i se nălucesc păcatele săvârÅŸite ÅŸi duce viaÅ£a lui Cain, „suspinând ÅŸi tremurând pe pământ” (Facere 4, 12), ÅŸi are pururea foc adunat înlăuntrul său, fără să ÅŸtie nimeni. AÅŸa pătimesc ÅŸi răpitorii, ÅŸi lacomii; aÅŸa pătimesc ÅŸi beÅ£ivii ÅŸi, pe scurt, ÅŸi cei ce vieÅ£uiesc în păcate: că nu poate fi mituit acel judeÅ£ ci, chiar dacă nu urmăm calea faptei bune, ne întristăm totuÅŸi pentru că n-o urmăm; ÅŸi chiar dacă urmăm calea răutăţii, o dată cu încetarea plăcerii păcatului simÅ£im totuÅŸi durerea lui. Să nu mai spunem aÅŸadar despre răii ce sunt bogaÅ£i aici ÅŸi drepÅ£ii ce se desfată dincolo, că e „unu-unu” sau „doi la zero”: că drepÅ£ilor ÅŸi cele de dincolo ÅŸi cele de aici le aduc multă plăcere, iar răii ÅŸi răpitorii ÅŸi dincolo ÅŸi aici sunt pedepsiÅ£i: sunt pedepsiÅ£i aici prin aÅŸteptarea pedepsei de dincolo, ÅŸi prin numele rău pe care îl au între toÅ£i, ÅŸi prin însăşi stricăciunea pricinuită sufletului lor de către păcat; iar după plecarea din această lume îndură chinuri nesuferite. Pe de cealaltă parte, drepÅ£ii, chiar de vor pătimi aici necazuri fără număr, se hrănesc cu nădejdile cele bune, având desfătare curată, neprimejduită, neschimbătoare; iar după aceea îi vor primi pe ei, ca ÅŸi pe Lazăr, nenumăratele bunătăţi cereÅŸti. Åži nu îmi spune că Lazăr era bubos, ci mi te uită că avea înlăuntrul său un suflet mai de preÅ£ ca aurul – mai bine zis nu numai sufletul, ci ÅŸi trupul, fiindcă îmbunătăţirea trupului nu stă în muÅŸchi ÅŸi nici în sănătate, ci în răbdarea unor atât de mari ÅŸi multe chinuri. Că nu e cineva scârbos dacă are asemenea răni pe trup, ci dacă are bube fără număr pe suflet ÅŸi nu le îngrijeÅŸte nicidecum – precum era bogatul, care pe dinăuntru era bubos cu totul. Precum câinii lingeau bubele lui Lazăr, aÅŸa ÅŸi demonii lingeau păcatele bogatului; ÅŸi precum Lazăr trăia în foamete de hrană, aÅŸa ÅŸi bogatul trăia în foamete de toată fapta bună.

12. Deci, ÅŸtiind toate acestea, să fim filosofi ÅŸi să nu zicem că „dacă îl iubea Dumnezeu pe cutare, nu l-ar fi lăsat să cadă în sărăcie”. Tocmai acesta este semnul celei mai mari iubiri: „Pe cine iubeÅŸte Domnul ceartă; ÅŸi bate pe tot fiul pe carele primeÅŸte” (Pilde 3, 12; Evrei 12, 6). Åži iarăşi: „Fiule, dacă te apropii să slujeÅŸti Domnului, găteÅŸte sufletul tău spre ispită, îndrepteaază-Å£i inima ta ÅŸi rabdă” (Sirah 2, 1-2). AÅŸadar, să lepădăm de la noi, iubiÅ£ilor, aceste prejudecăţi nefolositoare ÅŸi aceste cuvinte deşănÅ£ate, fiindcă s-a zis: „Vorba nebunească ÅŸi glumele… să nu iasăi din gura voastră” (Efeseni 5, 3; 4, 29). Deci, nici noi să nu grăim unele ca acestea, ci chiar, atunci când vom vedea pe alÅ£ii spunându-le, să le închidem gura, să ne oţărâm la ei cu străşnicie, să le oprim limba neruÅŸinată. Spune-mi, de vezi vreo căpetenie de tâlhari că bântuie ÅŸleahurile, întinzând curse călătorilor, prădând Å£arinile, îngropând aur ÅŸi argint în peÅŸteri ÅŸi tainiÅ£e, înţărcuind acolo turme multe,dobândind haine ÅŸi robi în număr mare din prădăciuni – ei bine, spune-mi, îl fericeÅŸti pentru acea bogăţie sau îl plângi pentru dreptatea dumnezeiască ce îl aÅŸteaptă in viitor? DeÅŸi încă nu este prins, nu este dat pe mâna judecătorului, nu a fost aruncat în puÅŸcărie, n-a fost pârât, nici osândit, ci se desfată, se îmbată, se bucură de belÅŸug mult; ci totuÅŸi noi să nu îl fericim pentru cele de faţă ÅŸi văzute, ci să îl plângem pentru cele viitoare ÅŸi aÅŸteptate.

AÅŸa să cugeÅ£i ÅŸi cu privire la bogaÅ£ii lacomi. AceÅŸtia sunt niÅŸte tâlhari de drumul mare, ce pradă bunurile trecătorilor, îngropând averile altora în cămările lor ca în niÅŸte peÅŸteri ÅŸi ascunziÅŸuri tâlhăreÅŸti.Deci, să nu-i fericim pentru cele de faţă, ci să îi plângem pentru cele ce au să vină, pentru JudeÅ£ul cel înfricoÅŸat, pentru pedeapsa cea de neînlăturat, pentru întunericul cel mai dinafară care va să-i primească. Chiar dacă se întâmplă de multe ori ca tâlharii să scape mâinilor omeneÅŸti, noi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească ÅŸi pe noi, ÅŸi pe vrăjmaÅŸii noÅŸtri, de viaÅ£a ÅŸi bunăstarea blestemată a acelora, pe judecata lui Dumnezeu nimeni nu va scăpa, ci toÅ£i câţi vieÅ£uiesc în lăcomie ÅŸi răpiri vor primi, negreÅŸit, de la Dânsul pedeapsa meritată, cea fără de moarte ÅŸi fără de sfârÅŸit. Toate acestea socotindu-le în noi înÅŸine, iubiÅ£ilor, nu pe cei ce vieÅ£uiesc în bogăţie, ci pe cei ce trăiesc în fapta bună să-i fericim; nu pe cei aflaÅ£i în sărăcie, ci pe cei stăpâniÅ£i de răutate să-i plângem; nu la cele de faţă să căutăm, ci la cele viitoare să ne uităm; nu haina cea dinafară, ci conÅŸtiinÅ£a fiecăruia să o cercetăm ÅŸi, fapta bună ÅŸi bucuria cea din isprăvile plăcute lui Dumnezeu urmărind, să râvnim lui Lazăr, atât bogaÅ£ii cât ÅŸi săracii. Că nu una, două sau trei lupte pentru fapta bună a răbdat, ci mai multe – vorbesc de sărăcie, de boală, de părăsire, de faptul că a răbdat toate necazurile într-o casă care putea să i le aline, că nu a fost învrednicit să audă nici un cuvânt de mângâiere, că vedea pe cel ce îl trecea cu vederea bucurându-se de atâta desfătare – ÅŸi nu doar că se bucura de desfătare, ci ÅŸi trăia în răutate fără a păţi nimic grozav; că nu avea nici de unde să vadă vreun alt Lazăr, că nu putea să filosofeze nimic cu privire la înviere, că pe lângă toate pătimirile oamenii îl Å£ineau de păcătos din pricina necazurilor sale, că nu o zi – două a suferit astfel, ci toată viaÅ£a, că se vedea pe sine întru acestea, iar pe bogat – în cele dimpotrivă. Ce dezvinovăţire vom avea, dar, dacă Lazăr a răbdat cu atâta bărbăţie toate aceste grozăvii, iar noi nu vom răbda nici măcar jumătate din acestea? Că nu poÅ£i, nu poÅ£i arăta, nici numi pe altcineva care să fi pătimit atât de multe ÅŸi de mari nenorociri: că tocmai de aceea l-a ÅŸi dat ca pildă Hristos, ca în orice nenorocire vom cădea, văzând măsura cea covârÅŸitoare a necazurilor lui Lazăr, să primim îndestulă îmbărbătare ÅŸi mângâiere din filosofia ÅŸi răbdarea acestuia. Că el stă, ca un dascăl de obÅŸte al lumii, înaintea tuturor celor ce pătimesc vreo nenorocire, tuturor înfăţişându-se spre priveliÅŸte ÅŸi pe toÅ£i întrecându-i prin covârÅŸirea necazurilor sale. Pentru toate acestea mulÅ£umind, dar, Iubitorului de oameni Dumnezeu, să tragem folos din istorisire, având în cuget pilda lui Lazăr ÅŸi în adunări, ÅŸi în casă, ÅŸi în piaţă, ÅŸi pretutindeni, ÅŸi cu toată scumpătatea însuÅŸindu-ne bogăţia ei, ca ÅŸi prin necazurile vremii de acum să trecem fără întristare, ÅŸi de bunătăţile cele viitoare să avem parte: de care fie ca noi toÅ£i să ne învrednicim, cu harul ÅŸi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui ÅŸi Sfântului Duh este slava, cinstea, închinarea, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.

1 Termenul de „Calende” definea în calendarul roman cea dintâi zi a lunii, denumirea fiind adoptată ÅŸi în Răsăritul grecofon. începutul lunii era sărbătorit în lumea păgână printr-o procesiune nocturnă de tip dionisiac, care nu putea decât să scandalizeze o conÅŸtiinţă creÅŸtină trează. Sfântul Ioan, în Cuvântul său la Calende, vorbeÅŸte despre „privegherile diavoleÅŸti ÅŸi glumele ÅŸi ocările ÅŸi dănÅ£uirile cele de noapte ÅŸi spectacolul caraghios, care au robit mai abitir decât orice război cetatea noastră”, descriere tipică a unui astfel de cortegiu, la care, din păcate, luau parte numeroÅŸi creÅŸtini uÅŸuratici. Aceste procesiuni orgiastice au supravieÅ£uit de-a lungul timpului în anumite „sărbători” populare, prelungindu-se până în zilele noastre în feluritele carnavaluri, cum ar fi brazilianul Carioca. Este interesant că termenul de πομπή se regăseÅŸte ÅŸi în formula de lepădare de la Botez: „Mă lepăd de tine, Satana, ÅŸi de toate lucrurile tale, ÅŸi de toată trufia ta”, pe care, de altfel, Sfântul Ioan o recomandă a fi rostită de fiecare dată când trecem pragul casei. Ei bine, românescul „trufie” redă tocmai grecul πομπή – ÅŸi credem că este vorba aici de un întreg mod de viaţă, care îşi află un corespondent apropiat, de exemplu, în viaÅ£a de noapte a campusurilor universitare.

2 Aceste cuvinte au fost rostite în Antiohia, în cursul anului 387.

3 Este de remarcat că în antichitatea greco-latină vinul se bea de obicei îndoit cu apă, consumarea vinului curat fiind socotită un obicei barbar (sciÅ£ii, inzii ÅŸi mai ales tracii fiind acuzaÅ£i de aceasta – vezi Platon, Legile, ed. Burnet, p. 637, E2; Athenaios, Deipnosophistai, ed. Kaibel (Teubner) 10:29, 12:47) ÅŸi un semn de moralitate îndoielnică, cuvântul άκρατοπότης (băutor de vin curat, neamestecat) ajungând să fie sinonim cu „beÅ£iv”. Desigur, aceasta era o normă deseori încălcată – însă vechea repulsie faţă de vinul curat a continuat să fie prezentă în scrierile moraliÅŸtilor (mai ales creÅŸtini).

4 Cu privire la înţelesul exact al cuvântului πομπή, vezi nota 1.

5 Citatele scripturistice sunt date după ediţia sinodală din 1914, operându-se anumite modificări acolo unde exegeza Sfântului Ioan o impunea.

6 ÃŽn limbajul teologic tradiÅ£ional românesc, termenul „ispravă” este echivalentul grecescului κατόρθωμα, care a fost popularizat de filosofia stoică ÅŸi preluat de acolo în limbajul patristic. Ca definiÅ£ie a lui putem cita pe Arkesilaos (apud Sextus Empiricus, ÃŽmpotriva gramaticienilor, ed. Mutschmann-Mau (Teubner), 7:154): „κατόρθωμα este lucrul săvârÅŸit cu bun temei”; de asemenea ÅŸi definiÅ£iile transmise de Arius Didymus în lucrarea Despre ÅŸcolile filosofice (ed. Mullach în FPG vol. 2, p. 73): „κατόρθωμα este săvârÅŸirea a ceea ce se cuvine” ÅŸi „ceea ce este lucrat după îndreptarul virtuÅ£ii”.

7 ÃŽn limbajul teologic tradiÅ£ional românesc, expresia „faptă bună” este echivalentul grecescului άρετή, în limbajul teologic contemporan „virtute”. O definiÅ£ie limpede a „faptei bune” sau „virtuÅ£ii” ne dă Sfântul Vasile cel Mare în Omilia îndemnătoare la sfântul botez (PG 31, 436): „Fapta bună (virtutea) este abaterea de la rău ÅŸi facerea binelui”; iar Sfântul Ioan Damaschin spune, în lucrarea  ÃŽmpotriva maniheilor (ed. Kotter, Patristische Texte und Studien, 39), că fapta bună (virtutea) este „a rămâne între hotarele propriei firi”; de asemenea ÅŸi Grigorie al Nyssei: .Adevărata faptă bună (virtute) este binele neamestecat cu răul” (Cele opt Cuvinte la Fericiri, PG 44, 1245). însă „fiinÅ£a tuturor faptelor bune (virtuÅ£ilor) este”, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „ÎnsuÅŸi Domnul nostru Iisus Hristos” (Ambigua, PG91,1081).

8 Joc de cuvinte: εύλάβεια înseamnă atât „băgare de seamă” cât ÅŸi „evlavie”.

9  Este un loc comun patristic desemnarea învăţăturii ÅŸi a trăirii creÅŸtine drept „filosofie”. SfinÅ£ii PărinÅ£i afirmă deseori, vizând pasiunile filosofice ale mediului în care trăiau, că adevărata filosofie este creÅŸtinismul, care e mai presus de toate sistemele filosofice păgâne ÅŸi totodată desăvârÅŸeÅŸte ÅŸi împlineÅŸte cele mai înalte năzuinÅ£e ale acestora.

10 Pomenite ÅŸi în alte scrieri ale Sfântului Ioan (Omiliile la Psalmi, la Matei, la I Corinteni), de unde se vede că erau un accesoriu „la modă” pentru bogaÅ£ii vremii, dimpreună cu alte obiecte din argint – mese, sfeÅŸnice, vase. ÃŽn Omiliile la Coloseni vorbeÅŸte cu indignare („mi-este ruÅŸine, dar trebuie s-o spun”) de oalele de noapte din argint pe care le întrebuinÅ£au doamnele din înalta societate!

11 Cuvântul ήταιρηκως denumeşte sodomiţii pasivi care îşi vindeau trupul în mod similar prostituatelor.

12 Citind cuvintele acestea trebuie să avem în vedere proasta reputaţie a oamenilor de teatru, viaţa scenică fiind pe atunci în cea mai mare parte degenerată la nivelul de farse şi comedii licenţioase,  mulţi  dintre  actorii acestor piese  practicând  în paralel şi prostituţia.

13 Cuvântul  όρχηστικος denumeşte dansatorii şi actorii de pantomimă.

15 Mai iraţionali/necuvântători decât animalele iraţionale/necuvântătoare.

16 „Parazit” (παράσιτος : „tovarăş de masă”) este în acest context profiorul care face parte din anturajul unui om bogat ÅŸi influent, dobândind de la acesta diferite favoruri prin linguÅŸiri ÅŸi servicii oneroase ÅŸi fiindu-i tovarăş de petreceri nedespărÅ£it.

17 Imaginea valurilor este asociată de obicei la greci cu furtuna şi încercările suferite de o corabie pe mare.

18 Adică părerea greşită a altora despre noi.