Sari la conținut

Cuvântul II

din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”

Despre credinţa şi filosofia şi blândeţea Anei; despre cinstea faţă de preoţi şi că trebuie să ne rugăm şi când începem masa şi când o terminăm.

1. Nimic nu este deopotrivă cu rugăciunea, nimic mai puternic decât credinţa. De amândouă ne-a dat dovadă Ana ieri. Căci cu aceste daruri(1) apropiindu-se de Dumnezeu, toate câte a voit a dobândit: şi firea cea vătămată a îndreptat-o şi pântecele cel încuiat l-a deschis şi ruşinea [ei] a nimicit-o şi ocările potrivnicei sale le-a destrămat şi multă îndrăznire [către Dumnezeu] a luat şi spic frumos din piatră stearpă a secerat. Şi cu toţii aţi auzit cum s-a rugat, cum a cerut. A fost încrezătoare şi a primit, şi a născut, şi a crescut, şi l-a dat jertfa [Domnului] pe Samuel. încât nu ar greşi cineva dacă ar numi-o pe această femeie şi mamă şi tată a copilului(2).

Căci chiar dacă bărbatul a dat sămânÅ£a, totuÅŸi rugăciunea [femeii] a dat putere seminÅ£ei ÅŸi a făcut mai vrednice de cinste pricinile [începuturile, cauzele] [] naÅŸterii lui Samuel. Căci nu numai dormirea laolaltă ÅŸi împreunarea părinÅ£ilor, precum în cazul celorlalÅ£i [copii], au fost pricină, ci pricini ale acestei naÅŸteri au fost rugăciunile ÅŸi lacrimile ÅŸi credinÅ£a (3). AÅŸadar proorocul a avut părinÅ£i mai vrednici de cinste decât alÅ£ii ÅŸi s-a născut prin credinÅ£a mamei sale. De aceea s-ar ÅŸi potrivi să spună cineva despre această femeie: „Cei ce seamănă cu lacrimi întru veselie vor secera”(Ps. 125,5) (4). Pe aceasta s-o urmăm cu râvnă, bărbaÅ£ilor! Pe aceasta s-o imităm, femeilor! Că femeia aceasta s-a făcut dascăl ÅŸi bărbaÅ£ilor ÅŸi femeilor. Câte sunt sterpe să nu deznădăjduiască. Câte sunt mame aÅŸa să-ÅŸi crească copiii. Åži cu toÅ£ii să urmăm filosofiei (5) cea dinainte de naÅŸtere a femeii, credinÅ£ei celei din vremea naÅŸterii ÅŸi râvnei celei de după naÅŸtere(6).

Cine are o atât de mare filosofie ca acea femeie, de vreme ce ea a purtat cu blândeţe şi mărime de inimă o aşa de nesuferită întâmplare? Şi nu a dat înapoi până ce nu a nimicit necazul şi până nu a aflat sfârşit minunat şi preaslăvit pentru răul ei. Şi [în toate acestea] nu şi-a luat nici un ajutor sau apărător din cei de jos. Că ea cunoştea iubirea de oameni a Stăpânului. Pentru aceea s-a şi apropiat de una singură şi a dobândit ceea ce voia. Că tămăduirea acelei întristări ] avea trebuinţă nu de ajutor omenesc, ci de harul dumnezeiesc. Şi aceasta pentru că nu era vorba de vreo pagubă de bani încât cineva, aducând aur, să-i poată dezlega întristarea. Nu era neputinţă a trupului, ca vreun doctor să îndemne pe slugi [să o îngrijească] şi să vindece boala. Firea îi era vătămată. Şi asta avea nevoie de Mâna cea de sus.

De aceea, lăsând toate cele de pe pământ, a alergat la Stăpânul firii şi nu a dat înapoi până ce nu L-a înduplecat să-i dezlege stârpiciunea şi să-i deschidă pântecele şi s-o facă maică pe cea stearpă. Fericită este aşadar şi pentru aceasta: nu că a devenit maică, ci fiindcă [neputând] fi, totuşi a devenit(7). Cel dintâi lucru era al firii(8), cel de-al doilea era isprava aleasă de femeie. Fericită este şi pentru acele dureri ale naşterii, dar nu mai puţin fericită este şi pentru toate cele de dinaintea naşterii. Căci ştiţi cu toţii, şi bărbaţi şi femei, că nimic nu este mai nesuferit pentru o femeie decât lipsa de prunci. Şi chiar dacă s-ar bucura de mii de bunătăţi şi fericiri, totuşi durerea izvorâtă din astfel de lovitură nu ar putea-o răbda.

Iar dacă acum, când am fost chemaţi la o mai înaltă filosofie şi călătorim spre cer, când nu mai avem nimic cu cele din veacul de acum, ci ne gătim pentru cealaltă viaţă, când fecioria are mare laudă, aşadar, dacă acum este aşa de nesuferită lipsa de prunci, gândeşte-te, odinioară ce rău era socotit un astfel de lucru. Că atunci nu era nici o nădejde a celor viitoare. Pentru cei vechi nu era nici o cugetare [la cele duhovniceşti], ci toate le făceau pentru lucrurile din veacul acesta. [Pentru ei] stârpiciunea şi lipsa de urmaşi era blestem şi pedeapsă. Nu se poate spune, nici înfăţişa prin cuvânt durerea unei astfel de lovituri.

Şi aceasta o mărturisesc femeile care, deşi au arătat toată filosofia, însă această greutate nu au suferit-o. ci unele n-au mai putut vieţui cu bărbaţii lor, iar altele au socotit viaţa de netrăit. Iar pe femeia aceasta nu numai întristarea din pricina stârpiciunii o împresura, ci şi o altă patimă: mânia din pricina ocărilor potrivnicei sale. Şi precum vânturile, suflând potrivnic unul contra altuia, când cuprind o corabie în mijlocul luptei lor, înalţă când la pupă, când la proră valuri asupra ei, iar cârmaciul, şezând la cârmă, scapă corabia, dacă străbate printre izbirile valurilor cu ştiinţă înţeleaptă, aşa s-a petrecut atunci şi cu femeia aceea.

Căci precum nişte vânturi potrivnice, aşa năvăleau peste sufletul său întărâtarea şi descurajarea [] şi îi mărunţeau gândurile şi ridicau multe valuri asupră-i, şi asta nu două sau trei sau douăzeci de zile, ci ani întregi (căci acest lucru i se întâmpla, zice [Scriptura], de destulă vreme). Şi a răbdat furtuna cu mărinimie şi nu a îngăduit să i se scufunde cugetul. Căci frica de Dumnezeu, şezând ca un cârmaci la cârmă, a înduplecat-o să rabde cu mărinimie furtuna aceea. Şi nu a încetat să-i cârmuiască sufletul până nu a dus la liman liniştit corabia plină de încărcătură, adică pântecele ei plin de comoară de mult preţ. Că nu argint, nici aur ducea, ci pe proorocul cel sfinţit. Şi îndoit a fost sfinţit pântecele ei: o dată pentru că pruncul era prooroc sfinţit, iar a doua oară pentru că pricina [începutul] ] sarcinii sale a luat-o din rugăciune şi din harul cel de sus.

2. Åži nu numai încărcătura era preaslăvită ÅŸi minunată, ci ÅŸi felul neguţătoriei era ÅŸi mai uimitor. Că nu oamenilor a dat marfa, nici unor neguţători ÅŸi cârciumari, ci îndată ce a scos-o din corabie a vândut-o lui Dumnezeu. Åži a primit atâta bogăţie pe cât era cu putinţă să ia de la Dumnezeu. Căci după ce 1-a primit, Dumnezeu i-a dat alt copil. Åži nu doar unul sau doi sau trei sau patru, ci cu mult mai mult. „Că cea stearpă”, zice, „a născut, ÅŸapte”(I Rg. 2,5) ÅŸi dobânda a întrecut capitalul. De acest fel este comerÅ£ul cu Dumnezeu. Bl nu dă înapoi doar puÅ£in mai mult decât capitalul ce l-ai depus, ci de mult mai multe ori. Åži nu i-a dat numai fetiÅ£e, ci de ambele sexe i-a dăruit odrasle, încât bucuria ei era neîntrecută. Acestea le spun nu doar ca să o lăudaÅ£i, ci ÅŸi ca să-i ÅŸi urmaÅ£i credinÅ£a ÅŸi lipsa de răutate de care aÅ£i auzit în parte ÅŸi ieri. AÅŸadar, pentru ca să vă dăruiesc ÅŸi restul. lăsaÅ£i-mă puÅ£in să povestesc despre cuvintele pe care le-a zis către preot ÅŸi către sluga preotului(9) după cea dintâi rugăciune, ca să vedeÅ£i cugetul blând ÅŸi liniÅŸtit al femeii. „Şi a fost”, zice, „că în timp ce îşi înmulÅ£ea rugăciunea înaintea Domnului, Eli preotul îi păzea gura ei”(IRg.l,12).
ÃŽndoită virtute mărturiseÅŸte aici scriitorul că are femeia: pe de-o parte răbdarea ÅŸi stăruinÅ£a în rugăciune ÅŸi pe de alta trezvia minÅ£ii. Primul lucru îl arată faptul că a zis „îşi înmulÅ£ea”. Al doilea „înaintea Domnului”. Căci toÅ£i ne rugăm, însă nu toÅ£i o facem înaintea lui Dumnezeu. Că atunci când trupul zace la pământ ÅŸi gura bodogăneÅŸte în zadar, iar mintea umblă peste tot prin casă ÅŸi în piaţă, cum mai poate zice unul ca acesta că s-a rugat înaintea lui Dumnezeu? înaintea Domnului se roagă cel ce îşi adună sufletul din toate cele ÅŸi nu are nimic comun cu pământul, ci se mută cu totul către cer ÅŸi scoate din sufletul său tot gândul omenesc. AÅŸa a făcut atunci ÅŸi această femeie.

Că adunându-se pe sine întreagă ÅŸi încordându-ÅŸi mintea cu stăruinţă, L-a chemat pe Dumnezeu cu suflet îndurerat. Cum de zice atunci că ÅŸi-a înmulÅ£it rugăciunea, de vreme ce scurtă a fost lungimea rugăciunii sale? Că nu s-a întins la multe cuvinte, nici nu a mărit în lungime rugăciunea, ci a grăit puÅ£ine ÅŸi simple cuvinte: „Adonai, Doamne, Eli, Savaot dacă privind vei privi la smerenia roabei Tale ÅŸi îţi vei aduce aminte de mine ÅŸi nu vei uita de roaba Ta ÅŸi vei da roabei Tale sămânţă bărbătească, îl voi da pe el dar înaintea Ta până în ziua morÅ£ii lui. Åži vin ÅŸi băutură ameÅ£itoare nu va bea ÅŸi fier nu se va sui la capul lui”(I Rg. 1,11). Ce mulÅ£ime de cuvinte mai e asta? AÅŸadar, ce a vrut să zică în chip tainic prin „a înmulÅ£it”? [înseamnă că] a grăit cuvintele adunate ÅŸi nu a lăsat să se cheltuie mult timp prin vorbe. AÅŸa ne-a poruncit ÅŸi Hristos în Evanghelie să ne rugăm.

Că spunând ucenicilor să nu se roage precum păgânii ÅŸi să nu spună multe în zadar, ne-a învăţat ÅŸi măsura rugăciunii. Åži ne-a arătat că nu în mulÅ£imea cuvintelor, ci în trezvia minÅ£ii stă faptul de a fi ascultaÅ£i. Dar cum atunci, dacă trebuie să ne rugăm cu puÅ£ine vorbe, a zis o parabolă cum că trebuie să ne rugăm în toată vremea. Era o văduvă care îl necăjea necontenit cu rugămintea pe un judecător crud ÅŸi neomenos care nu avea nici frică de Dumnezeu nici ruÅŸine de oameni (Lc. 18, 1-8). Cum a cedat la insistenÅ£a venirilor femeii? Cum de ne îndeamnă ÅŸi Pavel zicând: „StăruiÅ£i în rugăciune”(Rom. 12,12)? Åži iarăşi: „RugaÅ£i-vă neîncetat'” (I Tes. 5,14). Că dacă nu trebuie să ne întindem la multe cuvinte, dar [în acelaÅŸi timp] să ne rugăm necontenit ÅŸi concentrat, una este potrivnică alteia.

Dar nu sunt potrivnice, să nu fie, ci se potrivesc foarte. Că ÅŸi Hristos ÅŸi Pavel au poruncit să facem rugăciuni scurte ÅŸi dese la răstimpuri scurte. Dacă întinzi mult cuvântul [rugăciunii] ÅŸi adesea îţi pierzi atenÅ£ia, dai multă îndrăznire [siguranţă] diavolului să intre ÅŸi să te împiedece ÅŸi să-Å£i abată mintea de la cele ce le zici. Dar dacă faci rugăciuni concentrate ÅŸi dese, împărÅ£ind toată vremea [pe care o ai] în dese [clipe de rugăciune], vei putea cu uÅŸurinţă să dobândeÅŸti întreaga înÅ£elepciune ] ÅŸi să-Å£i faci rugăciunile cu multă trezvie. Acest lucru l-a făcut ÅŸi Ana, nu folosindu-se de multe cuvinte, ci apropiindu-Se de Dumnezeu în chip adunat ÅŸi des. Apoi, după ce preotul i-a grăit împotrivă – că aceasta înseamnă că „îi păzea gura ei iar buzele i se miÅŸcau dar glasul nu i se auzea” – s-a silit ÅŸi să se supună preotului ÅŸi să înceteze rugăciunea. Åži-a oprit glasul, dar nu ÅŸi îndrăznirea [către Dumnezeu], ci mai tare striga înlăuntru inima [către Domnul]. Că acest lucru este mai ales rugăciunea: când strigătele [către Dumnezeu] se înalţă dinlăuntru. Åži acesta este semnul unui suflet îndurerat ÅŸi chinuit: el nu-ÅŸi arată rugăciunea prin tăria glasului, ci prin râvna minÅ£ii].

3. AÅŸa s-a rugat ÅŸi Moise. Åži deÅŸi el nu a glăsuit nimic, Dumnezeu îi zice: „Ce strigi către Mine” (IeÅŸ. 14,15). Oamenii pot să audă doar acest glas [trupesc], dar Dumnezeu mai înaintea lui aude pe cei ce strigă dinlăuntru [inimii lor]. Prin urmare se poate ca ÅŸi fără să strigăm să fim auziÅ£i; ÅŸi umblând prin piaţă ÅŸi prin oraÅŸ, în acelaÅŸi timp să ne rugăm în minte cu multă adunare ÅŸi încordare ÅŸi stăruinţă; ÅŸi să ne întâlnim cu prietenii, ÅŸi, [simplu spus], orice am face putem să-L chemăm pe Dumnezeu cu glas stăruitor ÅŸi pătrunzător – vorbesc de glasul dinăuntru – ÅŸi nimănui din cei de faţă să nu i se facă cunoscut acest glas. Asta a făcut atunci ÅŸi femeia aceasta. Căci glasul ei nu se auzea. Åži a auzit-o Dumnezeu. AÅŸa [de puternic] era glasul ei lăuntric. Åži i-a spus sluga lui Eli: „Până când vei fi beată? Leapădă vinul de la tine ÅŸi du-te de la faÅ£a Domnului”.

De aici se poate vedea mai cu seamă filosofia femeii. Acasă o ocăra potrivnica. Când a venit la templu, a înjosit-o şi sluga preotului şi preotul a certat-o. A fugit de furtuna de acasă şi a venit la liman, dar iar a aflat valuri. A venit să ia leac, şi nu numai că nu a luat, dar a primit lovitură din ocări şi rana mai tare s-a deschis prin ele. Ştiţi şi voi cum se comportă sufletele îndurerate la ocări şi înjosiri. Căci precum cele mai mari dintre răni se fac mai grele [dacă sunt lovite], nesuferind nici cea mai mică atingere din partea mâinii, aşa şi sufletul tulburat şi obijduit este fără răbdare în orice şi este muşcat de orice vorbă, însă nimic din acestea nu a pătimit femeia, deşi a fost batjocorită de o slugă.

Dacă preotul ar fi fost cel ce ar fi înjosit-o, nu era aşa de minunată nerăutatea ei. Că mărimea vredniciei şi greutatea autorităţii ] ar fi înduplecat-o să asculte şi să se înţelepţească. Acum însă nici către sluga preotului nu s-a pornit. Şi pentru acest lucru şi-a atras şi mai mult bunăvoinţa şi dragostea ] lui Dumnezeu. Aşa şi noi, dacă am fi batjocoriţi şi am pătimi mii de rele, să ne purtăm cu cei ce ne ocărăsc cu nobleţe şi [aşa] vom atrage mai multa dragoste şi bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu. De unde ştim aceasta? Din cele petrecute cu David. Ce a păţit acesta? El a fost scos odinioară din patrie şi i-a fost primejduit sufletul şi libertatea (II Rg. cap. 15-16).

Dar având cu sine oaste împotriva acelui tânăr tiran neînfrânat ÅŸi ucigaÅŸ de tată, a rătăcit prin pustie ÅŸi nu s-a necăjit, nici nu s-a răzvrătit contra lui Dumnezeu, nici nu a zis: „Pentru ce se întâmplă aceasta? Pentru ce a îngăduit ca fiul să se scoale asupra părintelui său? Åži chiar dacă pe drept aÅŸ fi fost învinuit, totuÅŸi [nici într-un astfel de caz] nu aÅŸa ar fi trebuit să se întâmple. Dar acum, nefiind nedreptăţit de mine cu nimic, el vine după mine dorind să-ÅŸi pângărească mâna cu sângele tatălui său iar Dumnezeu deÅŸi vedea acestea le îngăduie?”. Insă nimic din acestea nu a zis. Åži ceea ce-i mai mare ÅŸi minunat este că, rătăcind ÅŸi alungat de toÅ£i, un oarecare Åžimei, om rău ÅŸi necurat, s-a pornit asupra lui, numindu-l ucigaÅŸ ÅŸi necredincios ÅŸi împroÅŸcându-1 cu alte mii de ocări. Iar David nici aÅŸa nu s-a sălbăticit.

Dar ar putea spune cineva: „Bine, dar ce este minunat că nu s-a apărat de vreme ce era neputincios ÅŸi nu avea putere?” Mai întâi voi răspunde că nu 1-aÅŸ fi admirat atât dacă, având coroană ÅŸi împărăţie ÅŸi ÅŸezând pe tron ar fi răbdat dacă era batjocorit, pe cât îl laud acum ÅŸi mă minunez că a filosofat în vreme de necaz. Că în primul caz greutatea autorităţii ÅŸi nimicnicia celui ce l-ar fi înjosit îl înduplecau repede să îl dispreÅ£uiască pe acela. Åži mulÅ£i alÅ£i împăraÅ£i adesea au filosofat la fel, folosindu-se spre propria apărare de nebunia covârÅŸitoare a celor ce-i înjoseau. Că ocările nu ne ating la fel când ne bucurăm de fericire sau când suntem apăsaÅ£i. Când suntem tulburaÅ£i atunci ne urmăresc mai tare ÅŸi ne muÅŸcă mai rău. Pe lângă aceasta mai putem adăuga încă ceva la cele spuse: că, deÅŸi era stăpân ÅŸi putea să se apere, totuÅŸi nu a făcut-o. Åži ca să vezi că nu din slăbiciune, ci din nerăutate i-a izvorât filosofia [gândeÅŸte-te] că atunci când căpitanul oÅŸtirii a vrut să fie lăsat să meargă ÅŸi să taie capul aceluia, David nu numai că nu i-a îngăduit, dar 1-a ÅŸi repezit, zicându-i: „Ce este mie ÅŸi Å£ie, fiule al lui Saruia? LăsaÅ£i-l să blesteme ca să vadă Domnul smerirea mea ÅŸi sâ-mi răsplătească cele bune împotriva blestemului său cel făcut în ziua aceasta.” Åži ce [a zis David] s-a ÅŸi întâmplat.

4. Ai văzut cum a ÅŸtiut dreptul că a purta cu mărinimie ocările este pricină de mai mare probare spre bine(10). Pentru aceea odinioară, prinzând pe Saul între două ziduri ÅŸi având putere să-1 ucidă, 1-a cruÅ£at. Åži aceasta în vreme ce cei de faţă porunceau să înfigă sabia (I Rg. 24). Dar nici uÅŸurinÅ£a de a-1 ucide, nici îmboldirea de la ceilalÅ£i, nici pătimirea multor rele, nici aÅŸteptarea altora mai cumplite, nu l-au lăsat să-ÅŸi tragă sabia. Åži nici în tabără nu s-ar fi descoperit că el ar fi făcut această ucidere, fiindcă era peÅŸteră ÅŸi nimeni altcineva nu era de faţă, ci numai el singur. Åži nu a zis – lucru care l-ar fi spus un adulter – „întuneric este împrejurul meu ÅŸi pereÅ£i, cine mă va surprinde?”. Nu, ci el a văzut Ochiul cel neadormit ÅŸi a ÅŸtiut că ochii Domnului sunt de mii de ori mai strălucitori decât soarele.

Pentru aceea pe toate aÅŸa le-a făcut ÅŸi le-a grăit ca ÅŸi când Acela ar fi fost de faţă ÅŸi i-ar judeca vorbele. Åži a zis: „Nu voi ridica mâna mea asupra unsului Domnului. Nu mă uit la răutatea [lui Saul], ci la vrednicia lui(11) Să nu-mi spună mie careva că acesta este siluitor ÅŸi pângărit. Că eu cinstesc hotărârea lui Dumnezeu chiar dacă acesta se arată nevrednic. Nu este vina mea dacă el se arată nevrednic de cinste”. Să audă câţi îi dispreÅ£uiesc pe preoÅ£i, să înveÅ£e câtă evlavie a arătat acesta faţă de împărat. Că mult mai de cinste ÅŸi respect este preotul decât împăratul, pe cât a fost chemat la mai mare stăpânie. Să înveÅ£e să nu-i judece, nici să le ceară socoteală, ci să se supună ÅŸi să se sfiască. Că tu nu ÅŸtii vieÅ£uirea preotului, chiar dacă ar fi unul rău ÅŸi fără de grijă. David însă ÅŸtia cu amănunÅ£ime toate câte a făcut Saul.

Dar în acelaÅŸi timp ÅŸtia că stăpânia i-a fost dată [lui Saul] de la Dumnezeu. Åži chiar dacă ai ÅŸti cu de-amănuntul [viaÅ£a lor], nu ai iertare, nici dezvinovăţire dacă dispreÅ£uieÅŸti pe întâistătători ÅŸi treci cu vederea cele spuse de ei. Auzi cum ÅŸi Hristos a nimicit această îndreptăţire a noastră când zice în Evanghelii: „Pe scaunul lui Moise au ÅŸezut cărturarii ÅŸi fariseii. Deci toate câte vă vor zice să le faceÅ£i, faceÅ£i-le. Dar după faptele lor să nu faceÅ£i”(Mt. 23,3). Ai văzut cum, deÅŸi viaÅ£a acelora era aÅŸa de stricată încât era vrednică de învinovăţire din partea ucenicilor lor, El nu a necinstit îndemnurile acestora, nici n-a lepădat învăţătura lor? Acestea le spun nu voind să osândesc pe preoÅ£i, să nu fie, – că ÅŸi voi sunteÅ£i martori ai bunei lor petreceri ÅŸi a multei lor evlavii – ci ca să le dăm cu îmbelÅŸugare multă cinste ÅŸi respect. Căci nu atât pe ei, cât pe noi înÅŸine ne folosim. Cel ce primeÅŸte un prooroc în nume de proroc, plată de prooroc va lua.

Că dacă nu ne este îngăduit să ne judecăm vieÅ£uirea unii altora, cu cât mai mult pe a părinÅ£ilor [noÅŸtri duhovniceÅŸti], însă ceea ce am spus – căci iarăşi trebuie să ne întoarcem la femeia aceasta – anume că a purta cu mărinimie batjocoririle este pricină de multe bunătăţi s-a petrecut ÅŸi cu Iov. Că ÅŸi de acela nu mă minunez atât mai înainte de a-l îndemna femeia, cât după ce i-a dat sfatul ei cel pierzător. Åži să nu socotească cineva că zic lucru neobiÅŸnuit. Că adeseori pe cei pe care firea lucrurilor nu i-a putut împiedica, i-a pierdut vorba ÅŸi îndemnul cel stricat. De acest lucru este conÅŸtient ÅŸi diavolul încât după lovitura cu fapta adaugă ÅŸi atacul cu vorba. Aceasta a făcut ÅŸi cu David. Când a văzut că el rabdă cu mărinimie răscularea fiului său ÅŸi acea tiranică fărădelege, voind [diavolul] să-i poticnească mintea(12) ÅŸi să-1 convingă să cadă în mânie, l-a adus pe acel Åžimei, gătind ca prin cuvintele amare [ale aceluia] să muÅŸte sufletul lui David.

Acest lucru rău 1-a uneltit ÅŸi în cazul lui Iov. Când a văzut că acela îşi râde de săgeÅ£ile lui ÅŸi că în faÅ£a tuturor stă cu nobleÅ£e, ca un turn de diamant, a înarmat-o pe femeie ca prin ea să-ÅŸi furiÅŸeze ÅŸi să facă neobservat sfatul. Åži a ascuns în cuvintele ei momeala, plângând nenorocirea lui Iov. Ce a făcut acel mare om? „Pentru ce ai grăit ca una din femeile fără minte? Dacă le-am primit pe cele bune din mâna Domnului nu vom răbda ÅŸi cele rele?”(Iov 2,10). Ceea ce a zis aceasta înseamnă: „Dacă nu ar fi fost Stăpân, nici atât de presus faţă de noi, ci ar fi fost un oarecare prieten de o cinste cu noi, ce dezvinovăţire am fi avut dacă, după atâtea binefaceri din partea lui, noi i-am fi răsplătit cu cele potrivnice?”.

Ai văzut cuget (13) iubitor de Dumnezeu şi cum nu a gândit mai presus de sine, nici nu s-a lăudat că a suportat cu mărinimie acele lovituri mai presus de fire şi nici nu a socotit că atâta răbdare ce a arătat este un lucru al înţelepciunii şi mărimii sale de suflet? Ci ca şi cum şi-ar fi plătit trebuitoarea datorie şi nu ar fi pătimit nimic necuvenit, aşa, din toată inima, i-a răspuns împotrivă femeii. Aceasta s-a petrecut şi cu femeia aceasta. Când a văzut că rabdă cu mărime de suflet lipsa de prunci şi că se aruncă înaintea lui Dumnezeu, a pus împotriva ei pe sluga preotului ca [Ana] mai tare să se mânie. Dar nimic din acestea nu a pătimit femeia, ci cugetând şi fiind pregătită ]de acasă să rabde ocările, pentru că era cercată prin batjocoririle potrivnicei, a respins fără de teamă, mai apoi, asemenea atacuri(14).

Pentru aceea ÅŸi în templu multă blândeÅ£e a arătat, purtând jignirile cele despre beÅ£ie ÅŸi vorbire în doi peri cu bărbăţie ÅŸi cu mărime de suflet, deÅŸi nimic de acest fel nu s-a auzit în vorbele ei. Căci zicând sluga „Leapădă vinul de la tine ÅŸi te du de la faÅ£a Domnului”, Ana a răspuns: „Nu, Doamne”. Pe cel care a înjosit-o 1-a numit stăpân. Åži nu a zis ceea ce mulÅ£i oameni spun: „Mi-a zis preotul aÅŸa ceva? E1, cel ce învaţă pe alÅ£ii m-a jignit socotindu-mă beat ÅŸi vorbitor în doi peri?”. Dar el a glumit ca să-Å£i dea la iveală cugetul ascuns, chiar dacă nu era adevărat(15)

5. Iar noi, adesea când suntem ocărâţi, [socotind] că trebuie neapărat să ne apărăm ÅŸi să ne izbăvim [de ocări], aprindem foc ÅŸi ca niÅŸte fiare sălbatice călcăm în picioare pe cei ce ne-au înjosit, presându-i ÅŸi rănindu-i ÅŸi cerându-le socoteală de cele spuse, ÅŸi, prin chiar acestea pe care le facem, întărim bănuiala [acelora] împotriva noastră. Dacă vrei să arăţi celor ce te-au înjosit că nu eÅŸti beat, arată-le-o prin .blândeÅ£e, nu prin semeÅ£ie, nici prin ocărârea lor. Iar dacă îl loveÅŸti pe cel ce te-a înjosit, toÅ£i te vor învinui de beÅ£ie. Dar dacă te porÅ£i cu nobleÅ£e, vei îndepărta chiar prin faptele tale bănuiala rea. Acest lucru l-a făcut demult ÅŸi această femeie. Åži zicând „Nu, Doamne”, a arătat prin însele faptele sale că mincinoasă era bănuiala. De unde totuÅŸi a avut preotul bănuiala aceasta?

Căci nu a văzut-o râzând, nici dansând, nici împleticindu-se, nici zăcând, nici grăind ceva de ruÅŸine ori vreun cuvânt de femeie uÅŸoară. De unde, dar, avea această bănuială? Nu degeaba a bănuit el, ci după timpul din zi. Căci era la amiază când îşi făcea rugăciunea. De unde ÅŸtim? Din însele cuvintele de mai înainte. „S-a ridicat”, zice, „Ana după ce au mâncat în Silo ÅŸi după ce au băut ÅŸi a stat înaintea Domnului”. Vezi? Timpul pe care toÅ£i ÅŸi l-au luat spre odihnă ÅŸi relaxare, ea 1-a făcut timp de rugăciune ÅŸi după masă a alergat la rugăciune ÅŸi ÅŸi-a vărsat izvoarele lacrimilor ÅŸi a oferit [Domnului] o minte feciorelnica ]ÅŸi trează. Åži în concentrare ÅŸi adunare ]s-a rugat după masă, ca să ia darul cel peste fire ÅŸi să i se dezlege stârpiciunea ÅŸi să i se vindece firea ei cea slăbită. Acestea le-am câştigat de la femeie: să ÅŸtim că [trebuie] să ne rugăm după ce am stat la masă ÅŸi la ospăţ. Cel ce se pregăteÅŸte pentru acest lucru, niciodată nu va cădea în beÅ£ie ÅŸi în vorbirea în doi peri(16), niciodată nu va fi sfâşiat de plăcerea gâtlejului, ci cu aÅŸteptarea rugăciunii îşi pune frâu gândurilor ÅŸi gustă din toate cele puse înainte cu cuvenita măsură ÅŸi îşi umple ÅŸi sufletul ÅŸi trupul de multă binecuvântare(17).

Căci masa care începe de la rugăciune şi se sfârşeşte la rugăciune, niciodată nu va fi cu vreo lipsă, ci ne va aduce toate bunătăţile mai bogat decât un izvor. Să nu trecem cu vederea un atât de mare câştig. Că nu este lucru necuvenit ca slugile noastre, dacă ar vrea să primească de la noi ceva din cele puse înainte, să ne mulţumească şi apoi să se îndepărteze vorbindu-ne de bine. Iar noi, bucurându-ne de atâtea bunătăţi, nici măcar atâta cinstire nu dăm lui Dumnezeu, şi acestea, după ce am urma să ne bucurăm de multă siguranţă şi pace(18). Că unde este rugăciune este şi mulţumire ], unde harul Duhului Sfânt este desfată şi demonii fug şi toată puterea potrivnică se alungă şi se surpă. Cel ce urmează să se întoarcă la rugăciune nu va îndrăzni să grăiască nimic necuvenit nici chiar în vremea mesei. Şi chiar dacă grăieşte îşi dă seama şi se căieşte degrabă. Pentru aceea trebuie ca şi la începutul şi la sfârşitul mesei să mulţumim lui Dumnezeu. Că, după cum am zis, atunci mai ales nu vom cădea cu uşurinţă în beţie, când ne vom statornici în această obişnuinţă.

Åži chiar dacă te-ai ridica vreodată de la masă ameÅ£it ÅŸi cu chef, nici aÅŸa să nu laÅŸi obiceiul. Ci chiar dacă ne-am îmbătat, chiar dacă ne împleticim ÅŸi cădem la pământ, chiar ÅŸi aÅŸa să ne rugăm ÅŸi să nu dezlegăm obiÅŸnuinÅ£a. Căci dacă în prima zi te rogi chiar dacă eÅŸti în halul acesta, a doua zi vei îndrepta necuviinÅ£a din prima zi. AÅŸadar ori de câte ori mâncăm, să ne aducem aminte de femeia aceasta ÅŸi de lacrimile ei ÅŸi de această „bună beÅ£ie” a ei. Că s-a îmbătat ÅŸi femeia, însă nu de vin, ci de multa evlavie. Dacă după masă avea o astfel de stare, oare ce stare avea de dimineaţă? Dacă după ce a mâncat ÅŸi a băut s-a rugat atât de adunat, cum era când postea?

6. Să ne întoarcem iar la cuvintele ei, cele pline de multă filosofie ÅŸi blândeÅ£e. Căci zicând „Nu, Doamne” a adăugat: „Eu sunt femeie în zi necăjită ÅŸi vin ÅŸi băutură ameÅ£itoare nu am băut”. Ia aminte cum nici aici nu a spus de ocările potrivnicei sale, nici nu a scos la iveală răutatea aceleia, nici nu ÅŸi-a deplâns necazul său, ci numai atât ÅŸi-a descoperit întristarea ]cât să se apere înaintea preotului. „Eu sunt femeie în zi necăjită ÅŸi vin ÅŸi băutură ameÅ£itoare nu am băut ÅŸi îmi vărs sufletul meu înaintea Domnului”. Nu a zis „mă rog Domnului”, sau „îl implor pe Dumnezeu”, ci „îmi vărs sufletul înaintea Domnului”. Aceasta înseamnă că m-am întors [m-am mutat] pe mine întreagă către Dumnezeu, mi-am deÅŸertat mintea către El, am făcut rugăciunea cu tot sufletul ÅŸi puterea mea, am spus lui Dumnezeu necazul meu, i-am arătat rana. Iar Acela poate să pună leacul. „Să nu dai roabei tale în faţă, ca unei femei ciumate”. Iarăşi se numeÅŸte pe sine roabă ÅŸi lucrează cu multă râvnă ca să nu primească vreo părere rea din partea preotului.

Åži nu ÅŸi-a zis către sine: „Ce-mi pasă mie de acuzaÅ£ia acestuia? M-a osândit pe degeaba, a bănuit ceea ce nu trebuia. Să fie numai conÅŸtiinÅ£a mea curată ÅŸi n-au decât ca toÅ£i să mă osândească”, ci a plinit acea lege apostolească care porunceÅŸte să ne îngrijim de cele bune nu numai înaintea Domnului, ci ÅŸi înaintea oamenilor (II Cor. 8,21). Åži în tot chipul a îndepărtat bănuiala zicând: „Să nu dai roabei tale în faţă, ca unei femei ciumate”. Ce înseamnă „în faţă”? „Să nu socoteÅŸti că sunt fără de ruÅŸine ÅŸi plină de îndrăzneală”, îndrăznirea mea nu este din beÅ£ie, ci din întristare  din durere, nu din ameÅ£eală. Ce a zis preotul? Ia aminte la priceperea aceluia! Nu a iscodit necazul, nu a vrut să facă vâlvă de rugăciunea ei. Dar ce zice? „Mergi în pace. Să-Å£i dea Å£ie Domnul Dumnezeul lui Israel toată cererea pe care ai cerut-o de la El”. Pe acuzator 1-a făcut femeia apărător.

Atât de mare bine este blândeÅ£ea ÅŸi îngăduinÅ£a. Åži în loc de ocară, luând merinde îndestulătoare, s-a dus ÅŸi 1-a avut pe cel ce a certat-o ca ocrotitor ÅŸi mijlocitor. Dar nici aÅŸa nu s-a oprit, ci iarăşi a zis: „A aflat roaba ta har înaintea ochilor tăi”, adică „Află până la capăt ÅŸi din decurgerea lucrurilor că nu din beÅ£ie, ci din multa durere am făcut rugăciune ÅŸi cerere”. „Şi plecând”, zice [Scriptura], „nu a mai stat cu el”. Ai văzut credinÅ£a femeii? Mai înainte de a lua ceea ce a cerut a fost plină de îndrăznire ca ÅŸi când ar fi luat. Iar pricina este că s-a rugat cu multă atenÅ£ie ÅŸi adâncire ÅŸi încordare, cu multă râvnire neîndoielnică. De aceea a plecat ca ÅŸi când ar fi primit tot [ceea ce ceruse]. Pe de altă parte ÅŸi Dumnezeu i-a luat întristarea pentru că urma să-i dea darul(19). Pe aceasta s-o urmăm ÅŸi noi cu sârguinţă ÅŸi în toate necazurile ÅŸi întâmplările rele să alergăm la Dumnezeu. Åži dacă nu avem copii, să-i cerem de la Acela. Iar dacă îi dobândim, să-i creÅŸtem cu multă sârguinţă [în legea lui Dumnezeu] ÅŸi să îndepărtăm pe cei tineri de orice răutate, mai cu seamă de neînfrânare ÅŸi împrăştiere(20). Cumplit este acest război ÅŸi nimic nu primejduieÅŸte atât de mult vârsta copilăriei ÅŸi tinereÅ£ii ca această patimă. Din toate părÅ£ile să-i îngrădim ÅŸi să-i ocrotim cu sfătuiri, cu îndemnuri, cu înfricoşări, cu ameninţări(21).

Dacă ei vor birui această poftă, nu vor fi biruiţi degrabă de vreo alta, ci vor fi şi mai tari decât banii, se vor înfrâna şi de la beţie, şi chefurile şi întâlnirile stricate le vor îndepărta cu toată râvna, le vor fi mai iubiţi şi părinţilor, vor fi mai respectaţi şi de toţi oamenii(22) Căci cine nu se va sfii în faţa uni tânăr cumpătat şi cu mintea întreagă ]. Cine nu va iubi şi nu va îmbrăţişa pe cel ce pune frâu poftelor necuviincioase şi fără de rânduială? Şi cine, fie şi dintre cei foarte bogaţi, nu va alege cu multă dorire pe unul ca acela ca să-i încredinţeze fiica lor, chiar dacă acela ar fi mai sărac decât toţi? Că după cum nimeni nu este aşa de ticălos şi nenorocit, chiar de ar fi mai bogat decât toţi, încât să vrea să-şi ia ca ginere pe cel ce vieţuieşte în neorânduială şi destrăbălări şi ia aminte la desfrânate, tot aşa nimeni nu este atât de lipsit de minte ca cel ce dispreţuieşte şi necinsteşte pe cel întreg la minte] şi cu viaţă cinstită.

Aşadar, ca să fie respectaţi şi de oameni şi să fie doriţi şi lui Dumnezeu copiii [noştri], să împodobim sufletele lor şi să-i aducem către nuntă cu [zestrea] întregii înţelepciuni ] (23) . Căci astfel se vor revărsa asupra lor ca din nişte izvoare şi toate cele ale veacului de acum şi îl vor avea milostiv şi pe Dumnezeu. Se vor bucura şi de slava de acum şi de cea viitoare(24), de care fie ca noi toţi să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt fie-Le slava, cinstea şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

NOTE EXPLICATIVE

(1) Credinţa şi rugăciunea sunt singurele şi adevăratele daruri date de noi lui Dumnezeu, căci în ele punem şi noi înclinarea voinţei noastre care ne aparţine. În rest, totul este de la Dumnezeu şi nu putem pretinde că avem vreun aport. Tot ceea ce realizăm este de fapt împlinirea unei alegeri.
Vigoarea şi sinceritatea acelei alegeri ne fac vrednici sau nu de Dumnezeu. Iar sinceritatea se verifică din constanţa de a urma până la moarte alegerii făcute. Acea credinţă până la moarte şi rugăciunea necontenită (căci doar cea necontenită este expresia sincerităţii totale de a ne dărui lui Dumnezeu)sunt cele în funcţie de care vom lua raiul sau iadul. Faptele sunt doar consecinţa acestei credinţe şi dăruiri totale, dar şi proba de netăgăduit că rugăciunea şi credinţa sunt adevărate şi nu făţarnice.

(2)Pasaj limpede prin care se arată că faptul de a fi mamă sau tată nu Å£ine de latura biologică, deÅŸi ÅŸi aceasta poate avea influenÅ£e importante, ci mai ales de latura duhovnicească. A fi maică sau tată duhovnicesc Å£ine de starea duhovnicească a acelui om ÅŸi nu atât de datul lui biologic. Ceea ce este complementar la nivel trupesc (mama ÅŸi tatăl biologici) devine unitar la nivel duhovnicesc. FuncÅ£iile bărbatului pot fi preluate de femeie, dar numai la nivel duhovnicesc ÅŸi numai de o femeie întărită în Duh. Aceste atribuÅ£ii specifice genului nu sunt interschimbabile în sensul în care crede feminismul actual, în mod normal ÅŸi tradiÅ£ional, fiecare ins îşi are îndatoririle lui în familie ÅŸi ar fi bine să se Å£ină cont de ele. De altfel, se cunosc multe alte cazuri în tradiÅ£ia Bisericii când pustnici încercaÅ£i au luat cu ei în mănăstiri prunci mici. în acest caz, ei deveneau ÅŸi mamă pentru copilaÅŸi (de pildă, cuviosul Avramie ÅŸi Măria, nepoata sa – 29 oct). Un alt exemplu de maternitate-paternitate unite în aceeaÅŸi persoană este cuvioasa Teodora din Alexandria – 11 sept.

(3)  De necontestat rolul vieţii duhovniceşti a părinţilor în naşterea şi evoluţia ulterioară a pruncului.

(4)  Pasajul acesta din psalmi este raportat în ascetica patristică la nevoinţa duhovnicească. Prin urmare, poate gândul sfântului ar sugera că a avea şi a educa creştineşte copii înseamnă de fapt o dură nevoinţa duhovnicească, precum a dovedit Ana.

(5) „Filosofic” desemna la PărinÅ£i viaÅ£a practică, dar ÅŸi orientarea minÅ£ii.

(6) Toate cele trei perioade sunt extrem de importante pentru mamă şi nu doar unele: 1. pregătirea pentru zămislire cu pocăinţă şi curăţirea firii. 2. Credinţă în bunătatea şi ajutorul lui Dumnezeu în timpul sarcinii şi la naştere şi, de asemenea, ferirea de tot ceea ce ar putea vătăma fetusul (cum a făcut de pildă mama lui Samson, crezând şi urmând poruncilor îngerului -Judecători cap 13). 3. Păstrarea încordată a nevoinţei în vremea creşterii pruncului prin atenţie duhovnicească asupra lui şi rugaciune, postire etc., în general prin vieţuirea cât mai strictă după poruncile lui Hristos şi imprimarea acestui duh de vieţuire şi jertfelnicie în fragedul copil, chiar din leagan.

(7) Este limpede că pentru cel credincios cu adevărat, mijloacele contraceptive sau cele de însămânţare artificială sunt un nonsens.

(8) Faptul că o femeie devine mamă nu este nimic extraordinar, căci este firescul.

(9) Fapt inexistent în traducerea românească.

(10) Necazul, dacă este asumat de bună voie de om, îl face mult mai încercat şi îi dă experienţă, deci şi putere asupra ispitelor, în acest caz, el (omul ispitit care rabdă) poate fi de folos şi altora.

(11) Era rege, uns al Domnului. Prin aceasta, David cinstea însăşi alegerea Dumnezeu. Dumnezeu 1-a ales, El să-l şi pedepsească.

(12) Asupra minÅ£ii ÅŸi cugetării se duce tot războiul diavolului. De aceea creÅŸtinul adevărat are nevoie de o pocăinţă – „metanoia” (schimbare a minÅ£ii) cu toată fiinÅ£a.

(13) Desemnează de fapt libera voinţă a persoanei, aplecarea ei fiinţială prin alegere către un lucru sau altul.

(14) Este esenţială în viaţa duhovnicească pregătirea acasă prin nevoinţă pentru cele la care vom fi supuşi ulterior. A răbda apăsarea pravilei, a cu patimile, a postului, a supărării, a plictiselii etc. sunt arme de primă mărime în lupta duhovnicească.

(15) Adesea, dacă suntem atenţi, ceea ce ni se pare rău şi jignitor ne arată de fapt defectele şi patimile ce zac în noi. Ar trebui să le fim recunoscători celor ce ne ocărăsc sau ne refuză poftele. Toate acestea, dacă suntem treji, nu sunt decât probe ale sincerităţii noastre înaintea lui Dumnezeu şi prilejuri de a ne întări şi mai mult în dragostea de Dumnezeu.

(16) Adică să avem dinainte gândul că după masă trebuie să ne rugăm.

(17) Măsura în hrană şi lipsa de pofte aduce bucurie nu doar trupului, ci şi sufletului. Căci există o bucurie firească pusă de Dumnezeu în hrană şi atunci o sesizăm când socotim hrana dar al lui Dumnezeu şi o folosim după scopul dat ei de Făcător.

(18) Dacă dăm cinste lui Dumnezeu, El ne va păzi să nu fim prinşi de patimi.

(19) Toate aceste experienţe duhovniceşti (încredinţarea că va primi darul şi dezlegarea întristării) erau simţite, nu închipuiri.

(20) Am redat prin amândouă cuvintele aspecte ale grecescului , care are multe conotaţii: deşirau, agitaţie, ncastâmpărare, necuviinţă, imoralitate, deşănţare, efeminare etc. Este de fapt o patimă globală care dă frâu liber oricărei impulsivităţi şi imbolduri tinereşti sau copilăreşti de orice natură ar fi acestea. Această patimă ia amploare în urma lipsei unei educaţii riguroase şi a unui program de viaţă, a unui mod ordonat de a fi. Medicamentul ar fi tocmai vieţuirea ordonată, conştiincioasă, fără compromisuri şi refuzul constant de a se lăsa în braţele oricărui impuls lăuntric.

(21)  De observat că sfântul nu propune doar metode paşnice, ci şi mai aspre.

(22) După cum se vede, cheia vieţuirii adevărate creştineşti de mai târziu este educaţia riguroasă creştină din copilărie.

(23) Pregătirea pentru căsătorie se face din copilărie şi chiar de la zămislire ori şi mai dinainte.

(24) Viaţa creştină asigură prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi necesităţile pentru veacul de acum. Prea mult ne îngrijim de cariera şi situaţia copiilor noştri, când eforturile cele mai multe s-ar cuveni să fie orientate spre a le da o educaţie prin poruncile lui Hristos.