Cuvantul II

din „Omilii la parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv”
Editura Sophia, Bucuresti, 2002

Al doilea cuvânt despre Lazar, si ca sufletele celor morti de moarte
naprasnica nu se fac draci, si despre judecata si milostenie

1. Minunatu-m-am de dragostea voastră atunci când am început ieri a vorbi despre Lazăr, că şi răbdarea săracului aţi lăudat-o, şi de cruzimea şi neomenia bogatului v-aţi scârbit; iar acestea nu mici dovezi de vrednicie sunt: căci chiar dacă nu avem faptă bună, însă o lăudăm, vom putea, negreşit, să ne împărtăşim de ea; chiar dacă nu fugim de răutate, dar defăimăm răutatea, vom putea, negreşit, să scăpăm de ea cu desăvârşire. Aşadar, de vreme ce aţi primit cu multă bunăvoinţă cuvintele acelea, hai să vă dau şi restul.

Ieri l-aÅ£i văzut pe Lazăr la poarta bogatului, azi îl vedeÅ£i în sânurile lui Avraam; ieri l-aÅ£i văzut lins de câini, azi îl vedeÅ£i dus cu alai de îngeri; ieri l-aÅ£i văzut în sărăcie, azi îl vedeÅ£i în desfătare; ieri l-aÅ£i văzut înfometat, azi îl vedeÅ£i în multă îmbelÅŸugare; ieri l-aÅ£i văzut nevoindu-se, azi îl vedeÅ£i încununându-se; ieri i-aÅ£i văzut ostenelile, azi îi vedeÅ£i răsplăţile atât bogaÅ£ii cât ÅŸi săracii: bogaÅ£ii, ca să nu socotiÅ£i că bogăţia este mare lucru fără faptă bună, iar săracii ca să nu socotiÅ£i că sărăcia este vreun rău – ÅŸi unora, ÅŸi altora s-a făcut dascăl Lazăr.

Că dacă el în sărăcie n-a deznădăjduit, ce iertare vor avea cei ce în bogăţie fac aceasta? Dacă înfometat şi atât de necăjit fiind a mulţumit lui Dumnezeu, cum se vor dezvinovăţi cei ce în bunăstare nu vor să ajungă la aceeaşi faptă bună? Şi iarăşi: săracii care din pricina sărăciei se mânie şi se supără ce iertare vor avea, de vreme ce Lazăr, vieţuind la uşa bogatului în necurmată înfometare şi sărăcie şi părăsire şi boală, trecut de toţi cu vederea, neputând vedea un altul care să pătimească la fel ca el, vădeşte atâta filosofie?

Să învăţăm de aici a nu ferici pe bogaÅ£i ÅŸi a nu socoti nefericiÅ£i pe cei săraci. Ba mai degrabă, dacă este să spunem adevărul, nu e bogat cel ce are multe, ci cel ce n-are trebuinţă de multe; nici nu este sărac cel ce n-are nici o agonisită, ci cel care pofteÅŸte multe – după acest dreptar trebuie socotite totdeauna sărăcia ÅŸi bogăţia. De vei vedea, dar, pe cineva poftind multe, să îl socoti mai sărac decât toÅ£i, chiar dacă ar avea toate lucrurile din lume; de vei vedea pe cineva care nu are trebuinţă de multe, să crezi că este mai bogat decât oricine, chiar dacă n-ar avea nici un avut: că eu obiÅŸnuiesc să judec sărăcia ÅŸi bogăţia după aÅŸezarea cugetului, nu după măsura avuÅ£iei.

Deci, precum nu putem spune despre cel pururea însetat că este sănătos, chiar dacă ar avea parte de belşug, chiar dacă ar locui lângă râuri şi fântâni (că ce folos de îmbelşugarea apei dacă patima rămâne fără alinare?), aşa să facem şi în privinţa celor bogaţi: pe cei ce pururea poftesc şi însetează de cele străine nicicând să nu-i socotim sănătoşi, chiar dacă ar trăi în belşug.

Că cel ce nu-şi poate stăpâni pofta, chiar dacă ar avea orice, cum ar putea fi vreodată în bunăstare? Deci, cei ce se mulţumesc cu ale lor şi iubesc ale lor şi nu se uită după averile altora, chiar de ar fi mai nevoiaşi decât toţi, trebuie socotiţi mai bogaţi decât toţi: că cel ce n-are trebuinţă de avut străin, ci se mulţumeşte cu ce are, mai bogat este decât oricine. Dar hai să ne întoarcem, dacă vreţi, la firul cuvântării. „Şi a fost, zice Scriptura, că a murit săracul şi a fost dus de îngeri”(Luca 16, 22).

Aici vreau să scot o boală rea din sufletul vostru: că mulÅ£i din cei mai simpli cred că sufletele celor săvârÅŸiÅ£i de moarte năprasnică se fac draci. Nu este aÅŸa, nu: că nu sufletele celor morÅ£i de moarte năprasnică se fac draci, ci sufletele celor ce trăiesc în păcate – ÅŸi asta nu prin schimbarea firii lor, ci prin urmarea cea de bună voie a răutăţii dracilor. Aceasta arătându-le ÅŸi iudeilor, Hristos.a zis: „Voi fii ai diavolului sunteÅ£i”(loan 8, 44), ÅŸi fii ai diavolului i-a numit nu fiindcă s-ar fi preschimbat firea lor în fire drăcească, ci fiindcă făceau faptele dracului, drept care ÅŸi adaugă: „că poftele tatălui vostru voiÅ£i să faceÅ£i”. Åži iarăşi, ÃŽnainteMergătorul: „Pui de năpârci, cine v-a arătat vouă să fugiÅ£i de mânia ceea ce va să vie? FaceÅ£i, dar, roade vrednice de pocăinţă; ÅŸi să nu vi se pară a grăi: părinte avem pe Avraam” (Matei 3, 7-9).

Că Scriptura ia în seamă nu legile înrudirii după fire, ci pe acelea ale înrudirii prin fapta bună ÅŸi răutate: încît ea numeÅŸte „fiu” ÅŸi „frate” al cuiva pe cel de un obicei cu dânsul.

2. Dar pentru ce a venit diavolul cu această rea învăţătură? A încercat să strice slava mucenicilor: că murind ei de moarte năprasnică, a făcut asta vrând să-i acopere de o bănuială rea – ceea ce n-a putut să facă, întrucât ei rămân cu strălucirea lor, însă a izbutit alt lucru foarte primejdios, înduplecând prin aceste învăţături pe vrăjitorii ce-i slujesc lui să junghie mulÅ£i tineri simpli în nădejdea că aceia vor ajunge draci ÅŸi le vor sluji.

Dar nu este aÅŸa, nu. Ce dacă dracii zic: „Sunt sufletul monahului cutare”. Nu cred, fiindcă draci sunt cei care vorbesc: că amăgesc pe cei ce îi ascultă. Pentru aceasta ÅŸi Pavel le-a închis gura cu toate că spuneau adevărul, ca nu cumva, luând ei pricină [pretext], să amestece printre adevăruri ÅŸi minciuni ÅŸi să li se dea crezare. Că zicând ei: „Oamenii aceÅŸtia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt, care vestesc vouă calea mântuirii” (Fapte 16, 17), Pavel, supărându-se, a certat duhul pitonicesc ÅŸi i-a poruncit să -iasă – ÅŸi doar ce lucru rău grăiseră dracii? „Oamenii aceÅŸtia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt”. Dar întrucât mulÅ£i dintre cei mai simpli nu ÅŸtiu întotdeauna să deosebească cele spuse de draci, apostolul i-a lipsit cu totul de crezământ. „EÅŸti dintre cei căzuÅ£i”, zice, „n-ai îndrăznire, taci, amuÅ£eÅŸte: nu Å£i-e îngăduit să propovăduieÅŸti, acesta este drept apostolesc; de ce răpeÅŸti ceea ce nu e al tău? Taci, lepădatule”.

AÅŸijderea a făcut ÅŸi Hristos – pe dracii care îi ziceau: „Te ÅŸtim Cine eÅŸti” (Matei 1, 24; Luca 4, 34) i-a certat cu multă asprime, învăţându-ne ca întru nimic să nu credem pe drac, nici de ar spune vreun lucru sănătos. Åžtiind aceasta, să nu avem deloc încredere în drac, chiar dacă spune vreun adevăr, ci să ne întoarcem ÅŸi să fugim de la el, fiindcă învăţăturile cele sănătoase ÅŸi mântuitoare nu de la draci, ci din dumnezeiasca Scriptură pot fi aflate întru toată deplinătatea. Iar ca să te încredinÅ£ezi că nu e cu putinţă ca sufletul, după ieÅŸirea sa din trup, să fie tiranisit19 de draci, ascultă ce grăieÅŸte Pavel: „Pentru că cel ce a murit s-a îndreptat de păcat” (Romani 6. 7), adică nu mai păcătuieÅŸte.

Dacă dracul nu poate sili sufletul care locuieÅŸte în trup, e limpede că nu-l poate sili nici după ieÅŸirea din acesta. „Dar atunci cum păcătuiesc sufletele, dacă nu pot fi silite?” De bună voie ÅŸi din dorinÅ£a lor dându-se pe sine, nu cu sila ÅŸi nici tiranisite, lucru dovedit de toÅ£i câţi au biruit uneltirile dracului. De pildă, oricât l-a sâcâit pe Iov, nu l-a putut îndupleca să scoată din gura sa vreun cuvânt de hulă: de unde se vede că stă în puterea noastră a ne lăsa ori nu înduplecaÅ£i de îndemnurile lui, nefiind supuÅŸi nici unei silnicii sau tiranii din partea lui. Nu doar din cele spuse mai înainte, ci ÅŸi din pilda pe care o tâlcuim se vede limpede că sufletele, după ce ies din trup, nu mai rămân pe pământ, ci pleacă îndată.

Åži ascultă cum. „Şi a fost, zice Domnul, că a murit săracul ÅŸi a fost dus de îngeri. Nu numai sufletele drepÅ£ilor, ci ÅŸi ale păcătoÅŸilor sunt duse de aici: ÅŸi asta se vede din cele întâmplate cu alt bogat – că după ce i-a rodit Å£arina,ÅŸi-a zis întru sine: „Strica-voi jitniÅ£ele mele, ÅŸi mai mari le voi zidi” (Luca 12, 17-18). Nimic mai jalnic ca un gând precum acesta. ÃŽntr-adevăr, ÅŸi-a stricat jitniÅ£ele: că jitniÅ£i nefurate sunt nu zidurile, ci pântecele săracilor, iar el, lăsându-le pe acestea, se îngrijea de ziduri.

AÅŸadar, ce grăieÅŸte Dumnezeu către el? Nebunule, întru această noapte sufletul tău au să-l ceară de la tine (Luca 12, 20). Åži ia aminte: despre Lazăr spune că sufletul lui a fost dus de îngeri, iar aici spune că i-l cer. Acest bogat a fost dus ca un ocnaÅŸ legat, iar lui Lazăr i s-a făcut alai ca unui încununat; ÅŸi precum pe un luptător care primeÅŸte multe răni ÅŸi e stropit de sânge, iar apoi primeÅŸte cununa biruinÅ£ei, privitorii îl înconjură cu multă laudă ÅŸi îl petrec acasă bătând din palme, heretisindu-l, privindu-l ca pe o minune – aÅŸa ÅŸi pe Lazăr l-au dus atunci îngerii, iar sufletul bogatului l-au cerut oarecare puteri înfricoÅŸate, deopotrivă trimise anume pentru acest lucru. Că sufletul nu iese de la sine către viaÅ£a de dincolo, întrucât nici nu e cu putinţă – că dacă mergând dintr-o cetate în alta avem nevoie de om care să ne arate drumul, cu cât mai vârtos sufletul, smuls fiind din trup ÅŸi mutându-se la viaÅ£a cea viitoare, va avea trebuinţă de călăuze?

Aceasta este pricina pentru care, având a ieşi din trup, adeseori nu vrea s-o facă, şi se trage înăuntru, cât mai adânc, se teme şi se cutremură: fiindcă pururea ne mustră conştiinţa păcatelor, şi mai ales în ceasul acela când avem a pleca de aici la judeţul cel înfricoşat de dincolo, unde vom fi traşi la răspundere. Atunci, dacă a fost cineva răpitor sau lacom, sau a obijduit pe cineva, sau vrăjmaş cuiva s-a făcut fără dreptate, fie că vreun alt lucru rău a săvârşit, mulţimea păcatelor lui iese din uitare, şi i se înfăţişează, şi-i împunge conştiinţa.

Åži precum cei din puÅŸcărie sunt pururea în dureri ÅŸi întristare, mai ales în ziua în care urmează a fi scoÅŸi ÅŸi duÅŸi la judecată, ÅŸi-s îngheÅ£aÅ£i de frică ÅŸi cu nimic mai buni decât niÅŸte morÅ£i atunci când aÅŸteaptă la intrare ÅŸi aud dinlăuntru glasul judecătorului – aÅŸa ÅŸi sufletul, chinuit ÅŸi strâmtorat fiind chiar în vremea când păcătuieÅŸte, e chinuit ÅŸi strâmtorat cu atât mai mult atunci când are a pleca de aici, fiind smuls din trupul său.

3. TăceÅ£i când auziÅ£i acestea? Mult mai mulÅ£umitor vă sunt pentru tăcerea asta decât pentru bătăile din palme: că bătăile din palme ÅŸi laudele sporesc slava mea deÅŸartă, iar tăcerea asta sporeÅŸte întreaga voastră înÅ£elepciune. Åžtiu că sunt dureroase cele spuse, însă aduc câştig mare ÅŸi negrăit. Bogatul acela, dacă ar fi avut pe cineva care să-i facă astfel de îndemnuri – iar nu lingăi care dau numai sfaturi plăcute ÅŸi aţâţătoare la plăcere – n-ar fi ajuns în gheenă, n-ar fi îndurat muncile cele nesuferite, nu s-ar fi căit după aceea nemângâiat: dar fiindcă toÅ£i îi spuneau doar cele ce-i erau pe plac, l-au dat focului.

O, de ar fi cu putinţă ca pururea şi necontenit să filosofăm acestea, să vorbim despre gheenă! Că zice Scriptura: „Întru toate cuvintele tale adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui” (Sirah 7, 36); şi iarăşi: „Găteşte spre ieşire lucrurile tale, şi te găteşte de drum” (Pilde 24, 27). Dacă ai răpit vreun bun al cuiva, dă-l înapoi, şi spune ca Zaheu: „Dacă am năpăstuit pe cineva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). De ai năpăstuit pe cineva, de te-ai făcut vrăjmaş cuiva, împacă-te înainte de înfricoşata Judecată, împacă-te cu toţi aici, ca să vezi tribunalul acela fără să ai pârâşi.

Până ce vom fi aici, avem bune nădejdi, dar după ce vom pleca dincolo, nu va mai sta în puterea noastră a ne pocăi, nici a spăla cele ce am greÅŸit. Drept aceea, trebuie să ne pregătim neîncetat pentru plecarea de aici, că dacă va voi Stăpânul să ne cheme diseară? Dacă va voi să ne cheme mâine? Că viitorul nu este cunoscut, tocmai ca să fim mereu cu priveghere ÅŸi gata de plecarea aceea, precum ÅŸi Lazăr pururea era întru răbdare bărbătească – drept care a ÅŸi plecat cu atâta cinste. A murit ÅŸi bogatul, ÅŸi a fost îngropat, sufletul fiindu-i dinainte îngropat în trup ca într-un mormânt ÅŸi fiind cuprins în carne ca într-un sicriu. Că fiind legat ca într-un lanÅ£ de beÅ£ie ÅŸi lăcomia pântecelui, îşi făcuse sufletul nelucrător ÅŸi mort.

Să nu treci nebăgat în seamă, iubitule, spusa: a fost îngropat, ci să mi te gândeÅŸti aici la mesele cele de argint, la paturi, la covoare, la scoarÅ£e, la toate celelalte de prin casă, la miruri, la aromate la vinul cel mult, la felurimea bucatelor, la tocănuri, la bucătari, la lingăi, la păzitori, la slugi – stinse ÅŸi veÅŸtejite dimpreună cu tot restul părutei fale. Toate-s cenuşă, toate sunt praf, bocete ÅŸi tânguiri, nimeni fiind în stare să mai ajute, nici să aducă înapoi sufletul plecat. Atunci a fost făcută de ruÅŸine puterea aurului ÅŸi multei avuÅ£ii: că din atâta slujire de care se bucura bogatul a fost luat gol ÅŸi singur, neputând lua nimic cu sine din toată avuÅ£ia de aici, ci a plecat părăsit ÅŸi fără de apărător. Nimeni din slujitori, nimeni dintre ajutători nu mai era de faţă ca să îndepărteze osânda ÅŸi pedeapsa, ci fiind smuls de lângă toÅ£i aceÅŸtia, singur a fost răpit ca să îndure muncile cele nesuferite. Cu adevărat, „tot trupul ca iarba, ÅŸi toată slava omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba ÅŸi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac” (Isaia 40, 6).

A venit moartea, ÅŸi a stins toate desfătările bogatului; ÅŸi luându-l ca pe un robit, l-a dus în cele de dedesubt cu capul plecat, plin de ruÅŸine, lipsit de îndrăznire, tremurând, plin de groază, după ce se bucurase de toată dezmierdarea aceea doar ca în vis. Åži de acum bogatul s-a făcut rugător către sărac, ÅŸi avea trebuinţă să primească ceva de la masa lui, a celui ce cândva era înfometat ÅŸi zăcea neputând să se apere de gurile câinilor. Åži lucrurile se schimbaseră, ÅŸi vedeau toÅ£i cine era bogatul ÅŸi cine săracul, ÅŸi că Lazăr era mai avut decât toÅ£i, iar bogatul – mai nevoiaÅŸ decât toÅ£i: că precum pe scenă intră unii, purtând măşti de împăraÅ£i ÅŸi căpetenii de oaste ÅŸi doctori ÅŸi ritori ÅŸi sofiÅŸti ÅŸi ostaÅŸi, dar fără a fi în fapt nimic de acest fel, aÅŸa ÅŸi în viaÅ£a de acum sărăcia ÅŸi bogăţia sunt numai niÅŸte măşti. Când eÅŸti la teatru, de vezi pe cineva din cei ce joacă jos că are mască de împărat, nu-l fericeÅŸti, nici socoti că este împărat, nici nu te-ai ruga să ajungi ca el – ci ÅŸtiind că este om de rând, poate un frânghier sau făurar sau altceva de acest fel, nu-l fericeÅŸti pentru mască ÅŸi haină, nici nu îl judeci după acestea, ci îl dispreÅ£uieÅŸti pentru starea lui umilă cea de fapt.

AÅŸa ÅŸi aici, aflându-te în lume ca într-un teatru ÅŸi privind pe scenă cum joacă unii, când vezi bogaÅ£i mulÅ£i, să nu socoti că sunt bogaÅ£i cu adevărat, ci că poartă măşti de bogaÅ£i: că precum actorul care pe scenă face pe împăratul ÅŸi pe căpetenia de oaste se întâmplă de multe ori să fie în fapt slugă, sau dintre cei ce vând în piaţă struguri ÅŸi smochine – aÅŸa, se întâmplă adeseori ca bogatul pe care-l vezi aici să fie mai sărac decât oricine.

Că dacă îi scoÅ£i masca, ÅŸi-i descoperi conÅŸtiinÅ£a, ÅŸi îi pătrunzi în cuget, afli acolo multă sărăcie de faptă bună, ÅŸi vezi că este mai de nimic decât toÅ£i oamenii: că precum la teatru, după ce vine seara ÅŸi privitorii pleacă, cei ce păreau tuturor împăraÅ£i ÅŸi căpetenii, ieÅŸind afară ÅŸi scoţând măştile, se arată ceea ce sunt de fapt, iar în această viaţă, venind moartea ÅŸi terminându-se spectacolul, toÅ£i dau jos măştile bogăţiei ÅŸi sărăciei, plecând dincolo – ÅŸi se arată judecaÅ£i doar după fapte, unii bogaÅ£i cu adevărat, ceilalÅ£i săraci; unii întru cinste, ceilalÅ£i lipsiÅ£i de slavă.

4. Da, mulÅ£i dintre cei bogaÅ£i aici s-au aflat dincolo mai săraci decât toÅ£i, ca ÅŸi acest bogat. Că după ce l-a apucat seara, adică moartea, ÅŸi a ieÅŸit din teatrul vieÅ£ii de acum, ÅŸi a dat jos masca, dincolo mai sărac decât toÅ£i s-a arătat, încât nici peste o picătură de apă nu avea stăpânire, ci a fost nevoit s-o ceară, fără ca măcar s-o primească. Ce sărăcie vreÅ£i mai mare decât asta? Åži ascultă ce fel era sărăcia lui – că ridicându-ÅŸi ochii, a zis către Avraam: „Părinte, miluieÅŸte-mă ÅŸi trimite pe Lazăr, să-ÅŸi întingă vârful degetului în apă ÅŸi să răcorească limba mea”. Vezi ce necaz mare? Când era aproape Lazăr, nu îl băga în seamă, iar acuma, departe fiind, îl cheamă; pe cel pe care, în multe rânduri intrând ÅŸi ieÅŸind, nu îl vedea, îl priveÅŸte de departe cu stăruinţă. Dar pentru ce îl vede? Poate că de multe ori spusese acest bogat: „Ce nevoie am eu de evlavie ÅŸi de fapta bună? Toate îmi curg ca dintr-un izvor, mă bucur de mult belÅŸug, de multă bunăstare, nu sufăr nici un necaz neaÅŸteptat: de ce să urmăresc fapta bună? Acest sărac, întru dreptate ÅŸi evlavie vieÅ£uind, nenumărate grozăvii pătimeÅŸte”. Chiar aÅŸa spun mulÅ£i adeseori ÅŸi în ziua de astăzi. Deci, ca să fie smulse din rădăcină aceste rele păreri, i se arată bogatului că pentru răutate este rânduită pedeapsă, iar pentru ostenelile cucerniciei e rânduită cinstire ÅŸi cunună. Åži nu doar pentru asta l-a văzut pe Lazăr, ci ca acum să pătimească ÅŸi el, cu mai multă covârÅŸire, ceea ce pătimea săracul: că precum chinul aceluia era asprit de faptul că zăcea la poarta bogatului ÅŸi vedea bunătăţile străine, aÅŸa ÅŸi bogatului îi sporeÅŸte acum pedeapsa faptul că zace în gheenă ÅŸi vede pe Lazăr desfătându-se, aÅŸa încât nu doar prin chinurile în sine, ci ÅŸi prin vederea cinstirii celuilalt să-i fie pedeapsa mai nesuferită. Åži precum Dumnezeu, alungând pe Adam din rai, l-a sălăşluit în faÅ£a raiului, ca necontenita vedere a acestuia să-i înnoiască pătimirea, făcându-l să simtă mai adânc ce bunătăţi pierduse: aÅŸa l-a sălăşluit ÅŸi pe bogat în faÅ£a lui Lazăr, ca să vadă de ce bunătăţi s-a lipsit. „Ţi-am trimis”, zice, „la poartă pe săracul Lazăr, ca să-Å£i fie dascăl al faptei bune ÅŸi prilej să arăţi iubirea ta de oameni: ai trecut cu vederea câştigul, nu ai voit să foloseÅŸti după cuviinţă prilejul de mântuire. Să-Å£i fie acum Lazăr temei de mai mare chin ÅŸi pedeapsă”. Dintru acestea învăţăm că toÅ£i cei obijduiÅ£i ÅŸi nedreptăţiÅ£i de noi vor sta atunci înainte-ne. Lazăr nici măcar nu fusese nedreptăţit de bogat – că bogatul nu-i luase avutul lui, ci nu-i dădea dintr-ale sale. Iar dacă cel ce nu a dat dintr-ale sale are pârâş pe cel pe care nu l-a miluit, cel care a răpit cele străine ce iertare va dobândi, de vreme ce din toate părÅ£ile îl vor împresura cei nedreptăţiÅ£i de dânsul? Că nu e trebuinţă acolo de martori, nici de pârâşi, nici de dovezi: ci înseÅŸi lucrurile, aÅŸa cum le-am făcut, se vor arăta înaintea ochilor noÅŸtri, „lată omul”, se va zice, „şi faptele lui!” Că ÅŸi aceasta e răpire, a nu împărÅ£i cu alÅ£ii averea ta. Åži poate că vă pare uimitor ceea ce spun, dar nu vă minunaÅ£i, că voi aduce mărturie din dumnezeieÅŸtile Scripturi, unde se spune că răpire ÅŸi lăcomie ÅŸi jecmănire nu este doar atunci când răpeÅŸti cele străine, ci ÅŸi atunci când nu împărtăşeÅŸti ÅŸi altora din cele ale tale. VreÅ£i să ÅŸtiÅ£i care e mărturia aceasta? ÃŽnvinuindu-i Dumnezeu pe iudei prin proorocul, grăieÅŸte: „Pământul a dat roadele sale, ÅŸi n-aÅ£i adus zeciuielile, ci prada săracului în casele voastre” (Malahia 3, 10; Isaia 3, 13). „Întrucât voi”, zice, „nu aÅ£i dat prinoasele cele obiÅŸnuite, aÅ£i răpit cele ale săracului”. Asta o spune ca să arate bogaÅ£ilor că stăpânesc avut al săracului ÅŸi atunci când bogăţia lor este moÅŸtenită, sau de oriÅŸiunde ar avea banii. Åži iarăşi zice în altă parte: „Să nu lipseÅŸti de viaţă pe sărac” (Sirah 4, 1): iar a lipsi pe cineva poÅ£i doar de ceea ce nu este al tău, fiindcă  άποστέρησις înseamnă a lua cele străine ÅŸi a le păstra. Prin aceasta căpătăm învăţătură că dacă nu dăm milostenie vom căpăta pedeapsă la fel cu cei care lipsesc de viaţă pe sărac, că de oriunde ne-am aduna averile, ale Stăpânului sunt; iar de le vom da celor nevoiaÅŸi, de mult belÅŸug ne vom bucura. Åži de asta a îngăduit Dumnezeu ca tu să ai mai multe avuÅ£ii ca alÅ£ii: nu ca să cheltuieÅŸti pentru curvie, nici pentru beÅ£ie, ÅŸi îmbuibare, ÅŸi haine de mult preÅ£, ÅŸi alte feluri de răsfăţ, ci ca să le împărÅ£i celor nevoiaÅŸi. Dacă vistierul ce a primit bani ai împăratului, nesocotind pe cei cărora li s-a poruncit să îi împartă, îi cheltuieÅŸte pe răsfăţul său, dă socoteală ÅŸi piere. La fel ÅŸi cu bogatul: el e un vistier al bunurilor ce trebuie împărÅ£ite la săraci, ce a primit porunca de a le împărÅ£i celor împreună-robi cu dânsul care se află în nevoie. Iar dacă cheltuieÅŸte pentru sine mai mult decât ceea ce-i face neapărată trebuinţă, dincolo va da cumplită socoteală, că nu sunt ale lui avuÅ£iile lui, ci ale celor împreună-robi cu dânsul.

5. Să le chivernisim, deci, ca pe unele ce nu sunt ale noastre, ca să devină ale noastre. „Dar cum să le chivernisim ca pe unele ce nu sunt ale noastre?” Le chivernisim atunci când nu le cheltuim pe lucruri de prisos, când nu le cheltuim doar pentru noi, ci când le împărÅ£im mâinilor săracilor: chiar dacă eÅŸti bogat, dacă vei cheltui pentru ceva de prisos vei da seama pentru averile încredinÅ£ate Å£ie. AÅŸa se întâmplă ÅŸi la casele mari: mulÅ£i îşi încredinÅ£ează vistieriile slujitorilor, însă aceia păzesc cele încredinÅ£ate lor ÅŸi nu dau iama în ele, ci împart cui ÅŸi când porunceÅŸte stăpânul. AÅŸa să faci ÅŸi tu: fiindcă ai primit mai mult ca alÅ£ii nu ca să cheltuieÅŸti singur, ci ca să te faci bun iconom ÅŸi pentru alÅ£ii.

Se cuvine să cercetăm ÅŸi pentru ce bogatul nu îl vede pe Lazăr lângă alt drept, ci anume în sânurile lui Avraam. Avraam era iubitor de străini: drept aceea, lângă Lazăr îl vede pe Avraam ca ÅŸi acesta să îi fie spre mustrare a urii lui de străini: fiindcă Avraam pândea pe trecători ÅŸi îi trăgea în casa lui, iar bogatul ÅŸi pe cel ce era în casă îl trecea cu vederea ÅŸi, având asemenea vistierie ÅŸi prilej de mântuire, îl ocolea în fiecare zi, nefolosindu-se după cuviinţă de solirea săracului. Dar patriarhul nu era aÅŸa, ci cu totul dimpotrivă: stând înaintea uÅŸilor, pescuia pe toÅ£i trecătorii ÅŸi, precum pescarul aruncă undiÅ£a în mare ÅŸi uneori scoate un peÅŸte, iar adesea ÅŸi aur ÅŸi mărgăritare, aÅŸa ÅŸi el, pescuind oameni, a prins cândva ÅŸi îngeri – ÅŸi ce e minunat e că a făcut-o fără să ÅŸtie. De acest lucru minunându-se ÅŸi Pavel, îndeamnă ÅŸi grăieÅŸte: „Iubirea de străini să n-o uitaÅ£i – că prin aceasta oarecari, neÅŸtiind, au primit oaspeÅ£i pe îngeri” (Evrei 13, 2). Åži bine a zis: neÅŸtiind- că dacă i-ar fi primit cu atâta bunăvoinţă cunoscându-i, n-ar fi făcut nici un lucru mare ÅŸi minunat; dar toată lauda este că neÅŸtiind cine erau trecătorii ÅŸi socotindu-i a fi doar oameni călători, i-a chemat înlăuntru cu atâta râvnă. Åži tu, dar, dacă arăţi multă râvnă primind vreun om vestit ÅŸi strălucit, nu faci nimic vrednic de minunare – că fapta bună a celui ospeÅ£it de multe ori sileÅŸte ÅŸi pe cel urâtor de străini să arate toată bunăvoinÅ£a. Iar lucru foarte mare ÅŸi minunat este atunci când primim cu multă bunăvoinţă pe oricine, ÅŸi pe cei lepădaÅ£i, ÅŸi pe cei de rând. De aceea ÅŸi Hristos, încuviinţând pe cei care fac astfel, a zis: „Întrucât aÅ£i făcut unuia dintre aceÅŸti prea mici, Mie Mi-aÅ£i făcut” (Matei 25, 40); ÅŸi iarăşi: „Nu este voia înaintea Tatălui vostru ca să piară unul dintre aceÅŸti prea mici” (Matei 18, 14); ÅŸi iarăşi: „Cine va sminti pe unul dintr-aceÅŸtia mici, care cred întru Mine, mai de folos i-ar fi lui să i se atârne o piatră de moară la grumazul său ÅŸi să fie aruncat în mare” (Matei, 18, 6). Åži pretutindeni în Scripturi vedem cât de mare e grija lui Hristos pentru cei mici ÅŸi prea-mici – care lucru cunoscându-l ÅŸi Avraam, nu cerceta cine erau călătorii ÅŸi de unde veneau, aÅŸa cum facem noi acum, ci îi primea pe toÅ£i fără osebire: că cel ce face bunătate cuiva nu trebuie să-i ceară socoteală de viaÅ£a lui, ci doar să-i dreagă sărăcia ÅŸi să-i plinească lipsa. O îndreptăţire are săracul – lipsurile ÅŸi nevoia. Altceva să nu mai ceri de la el, ci dacă n-are hrana cea de trebuinţă să îi alinăm foamea, chiar de ar fi mai rău decât toÅ£i oamenii. AÅŸa ne-a poruncit să facem ÅŸi Hristos, zicând: „FiÅ£i asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri, că pe soarele Său îl răsare peste cei răi ÅŸi peste cei buni, ÅŸi plouă peste cei drepÅ£i ÅŸi peste cei nedrepÅ£i” (Matei 5, 45). Liman al celor în nevoie e milostivul, iar limanul îi primeÅŸte ÅŸi-i scapă de primejdii pe toÅ£i cei căzuÅ£i în sfărâmare de corabie, fie că-s răi, fie că-s buni; oricum ar fi cei aflaÅ£i în primejdie, îi primeÅŸte în sânurile sale. Åži tu, dar, când vezi că un om pe uscat suferă sfărâmarea de corabie a sărăciei, nu-l judeca, nici nu îi cere socoteală, ci scapă-l din necaz. De ce îţi faci singur greutăţi? Dumnezeu te-a slobozit de toată despicarea firului în patru ÅŸi iscodirea deÅŸartă. Câte nu ar fi spus ÅŸi cât n-ar fi strâmbat din nas mulÅ£i, dacă Dumnezeu ar fi poruncit să cercetăm cu de-amănuntul viaÅ£a, să descoasem purtarea ÅŸi faptele, ÅŸi după aceea să miluim? Dar nu este aÅŸa, ci am fost sloboziÅ£i de toată greutatea de acest fel. Deci, pentru ce să ne mai facem griji de prisos? Una este a judeca, alta a da milostenie. De asta se ÅŸi cheamă milostenie, fiindcă o dăm ÅŸi celor nevrednici. Aceasta ne îndeamnă să o facem ÅŸi Pavel, grăind: „Iar voi să nu slăbiÅ£i făcând binele către toÅ£i, ÅŸi mai vârtos către cei ai noÅŸtri de o credinţă” (Galateni 6, 9-10). Dacă vom sta să iscodim ÅŸi să descoasem pe cei nevrednici, nici nu vom da prea lesne peste cei vrednici; iar dacă vom da celor nevrednici, negreÅŸit că ÅŸi cei vrednici, ÅŸi cei ce fac cât toÅ£i nevrednicii laolaltă, vor veni să fie miluiÅ£i de mâinile noastre – precum s-a întâmplat ÅŸi cu Avraam, care neiscodind, nici descosând pe trecători, a putut ÅŸi îngeri asprimi oarecând. Acestuia ÅŸi totodată urmaÅŸului său Iov să râvnim a urma ÅŸi noi, că ÅŸi Iov a urmat cu scumpătate mărimii de suflet a străbunului, ÅŸi de aceea grăia: „UÅŸa mea la tot cel ce venea se deschidea” (31, 32) – nu pentru unii era deschisă, iar pentru alÅ£ii nu, ci era pentru toÅ£i deschisă.

6. AÅŸa să facem, vă rog, ÅŸi noi, fără a despica firul în patru mai mult decât este nevoie: că la sărac vrednică e nevoia lui. Dacă vreodată va veni cineva la noi cu această nevoie, să nu mai iscodim degeaba, că nu dăm obiceiului, ci omului. Nu pentru fapta lui bună, ci pentru nevoia lui îl miluim, ca ÅŸi noi să ne atragem de la Stăpânul mare milă, ca ÅŸi noi, nevrednici fiind, să avem parte de iubirea Lui de oameni. Că dacă vom cere vrednicie la cei împreună robi cu noi ÅŸi vom despica firul în patru, aÅŸa va face ÅŸi Dumnezeu cu noi; ÅŸi căutând a cere socoteală de la cei împreună robi cu noi, cădem noi înÅŸine din iubirea de oameni cea de sus – căci cu judecata cu care veÅ£i judeca, veÅ£i fi judecaÅ£i (Matei 7, 2). Dar să ne întoarcem la firul cuvântării. Văzând bogatul pe Lazăr în ÅŸanurile lui Avraam, a zis: Părinte Avraame, milu-ieÅŸte-mă ÅŸi trimite pe Lazăr.

De ce nu a vorbit cu Lazăr? Mie îmi pare că s-a ruÅŸinat ÅŸi s-a sfiit, ÅŸi socotea că acela negreÅŸit îl Å£ine de rău în urma purtării lui, zicându-ÅŸi: „Dacă eu, în atâta bunăstare fiind ÅŸi cu nimic nedreptăţit, l-am trecut cu vederea când era în atâtea nenorociri ÅŸi nici din fărâmituri nu îi dădeam, cu atât mai mult el, care a fost dispreÅ£uit în asemenea hal, nu se va pleca să-mi facă hatârul”. Asta o spunem nu spre a-l osândi pe Lazăr, fiindcă el nu avea astfel de simţăminte – să nu fie! – că bogatul este cel ce, având această temere, nu l-a chemat pe Lazăr, ci pe Avraam, pe care-l socotea întru necunoÅŸtinţă de cele întâmplate pe pământ între el ÅŸi Lazăr, ÅŸi căuta degetul acela pe care îl lăsase în atâtea rânduri să fie lins de câini. Dar Avraam, ce zice? „Fiule, ai primit cele bune ale tale în viaÅ£a ta.” Vezi iubirea de înÅ£elepciune, iubirea de aproapele a dreptului? N-a zis: „Neomenosule ÅŸi crudule ÅŸi prearăule, după ce te-ai purtat aÅŸa de rău cu omul, ai obrazul să pomeneÅŸti acum de iubire de oameni ÅŸi de milă ÅŸi de iertare? Nu roÅŸeÅŸti, nu te ruÅŸinezi?” El, însă, ce face? „Fiule, zice, ai primit cele bune ale tale”, că zice înÅ£eleptul: „Sufletul necăjit nu îl tulbura” (Sirah 4,  3);  îi  e de-ajuns pedeapsa, să nu-l mai zădărâm în nenorocirea lui”. De altfel, ca să nu crezi că din răzbunare faţă de purtarea de pe pământ a bogatului l-a oprit pe Lazăr să meargă la el, îl numeÅŸte fiule, ca ÅŸi cum ar voi să se dezvinovăţească. „Ce Å£ine de mine”, zice, „îţi dau; însă a merge de aici la voi nu ne stă în putere; ai primit (άπέλαβες) cele bune ale tale”. Dar de ce n-a zis: έλαβες, ci: άπέλαβες? Mare noian de tâlcuri ni se deschide înainte, pe cât văd eu. Drept aceea, păzind cu scumpătate toate cele grăite acum ÅŸi mai înainte, să le păstrăm în suflet cu toată grija ÅŸi prin cele spuse deja să vă pregătiÅ£i mai bine spre ascultarea celor ce se vor spune în rândurile viitoare. Åži dacă veÅ£i putea, amintiÅ£i-vă tot; dacă nu, vă rog ca în loc de toate celelalte să vă amintiÅ£i măcar că a nu împărÅ£i săracilor din averea ta înseamnă a jecmăni pe săraci ÅŸi a-i lipsi de viaţă, ÅŸi că nu stăpânim bunurile noastre, ci pe ale lor. Că dacă vom avea astfel de aÅŸezare sufletească, negreÅŸit ne vom trimite înaintea noastră avuÅ£iile ÅŸi, hrănind aici pe Hristos flămând, ca niÅŸte buni neguţători vom pune la păstrare dincolo multă marfă ÅŸi vom putea să dobândim bunătăţile viitoare, cu harul ÅŸi iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui ÅŸi Sfântului Duh este slava, cinstea, puterea, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.

19 ÃŽn limba greacă, mai ales în epoca târzie, „tiranie” ÅŸi „a tiranisi (tiraniza)” arată o stăpânire nelegitimă, o uzurpare, în cazul de faţă este vorba de stăpânirea samavolnică a dracilor asupra sufletelor omeneÅŸti, care nu este îngăduită de Dumnezeu.