Cuvântul III

din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”

Despre alăptarea lui Samuel şi că folositor lucru este a întârzia naşterea de copii şi că primejdios şi nesigur [pentru mântuirea noastră] este a nu purta grijă de prunci.

1. Dacă nu par unora împovărător şi nu li s-a făcut lehamite de mine, voiesc iarăşi să mă ating azi de acelaşi subiect despre care am vorbit şi ieri, când v-am condus spre Ana şi v-am introdus cu cuvântul în livada virtuţilor femeii (1), livadă ce nu are trandafiri, nici flori care se veştejesc, ci rugăciunea şi credinţa şi multă nerăutate. Căci acestea sunt mult mai bine mirositoare decât florile de primăvară şi sunt adăpate nu de izvoare de apă, ci de ploile lacrimilor. Că nu fac izvoarele de apă atât de împrospătate grădinile, cât fac izvoarele de lacrimi să se urce la cea mai mare înălţime sadul rugăciunii. Acest lucru s-a petrecut şi cu femeia aceasta. Că numai ce a grăit şi îndată rugăciunea ei a alergat la cer şi i-a adus rod copt: pe sfântul Samuel.

Nu vă necăjiÅ£i dacă iarăşi începem să vorbim despre acelaÅŸi subiect (2). Căci nu vom spune aceleaÅŸi lucruri, ci altele noi ÅŸi proaspete. Că ÅŸi când e vorba de masa trupească, dintr-un singur peÅŸte multe feluri de mâncare se pregătesc. Ba ÅŸi pe aurari îi vedem că dintr-o singură bucată de aur fac ÅŸi brăţări ÅŸi lănÅ£iÅŸoare ÅŸi multe alte bijuterii. Chiar dacă materia este de un singur fel, totuÅŸi felurit este meÅŸteÅŸugul ÅŸi nu se restrânge numai la un singur fel de a prelucra materia dată, de vreme ce este atât de variat ÅŸi iscusit. Iar dacă cele de aici sunt astfel, cu mult mai mult harul Duhului. Iar că variată este masa harului ÅŸi mult felurită ÅŸi cu multe chipuri, ascultă-1 pe Pavel: „Prin Duhul se dă unuia cuvânt de înÅ£elepciune, altuia cuvântul cunoÅŸtinÅ£ei, altuia credinţă, altuia darurile vindecărilor, al ajutorărilor, al cârmuirilor, felurile limbilor. Toate acestea le lucrează Unul ÅŸi AcelaÅŸi Duh, împărÅ£ind fiecăruia după cum voieÅŸte”(I Cor. 12, 8-11). Ai văzut felurime? Multe sunt râurile, dar unul e izvorul. Multe sunt bucatele, dar unul bucătarul. De vreme ce atât de mare este harul Duhului, să nu ne descurajăm.

Ştim că aceasta era stearpă, clar ştim şi că a devenit mamă; ştim că a plâns cu lacrimi, dar ştim şi că s-a bucurat. Ne-am îndurerat cu ea atunci, să ne şi veselim cu ea astăzi. Aşa a poruncit şi Pavel, să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng (Rom. 12,15). Iar aceasta trebuie să o facem nu numai cu oamenii care trăiesc în vremea noastră, ci şi cu cei ce au trăit odinioară. Şi să nu-mi spună careva: „Bine, dar ce câştig voi avea de la Ana şi de pe urma istorisirilor despre ea?(3) Şi cele sterpe pot învăţa de la ea cum să devină mame şi mamele pot afla iarăşi care este cel mai bun mod de a creşte copii. Dar nu numai femeile, ci şi bărbaţii pot lua cele mai mari roduri din această istorisire, învăţând să se poarte cu blândeţe cu femeile lor chiar dacă vor boli de stârpiciune, după cum şi Elcana se purta cu Ana. Şi nu numai acest câştig va fi, ci şi unul mai mare decât acesta, anume că veţi învăţa că toţi părinţii trebuie să-şi crească copiii pentru şi cu Dumnezeu.

Aşadar, să nu socotim nefolositoare ascultarea istorisirii dacă de pe urma ei nu câştigăm argint şi bani. Tocmai acesta este câştigul şi folosul, că nu aur şi argint primim, ci ne aduce înainte ceea ce este cu mult mai mare decât acestea: evlavia sufletului şi comorile cereşti. Şi ne învaţă cum să trecem de orice primejdie. Căci a da bani este uşor şi pentru oameni, dar a îndrepta firea şi a nimici o astfel de întristare a inimii şi a înceta durerea şi a ridica sufletul ce era gata să cadă cu totul, nu îi este cu putinţă nici unui om, ci numai Stăpânului firii (4). Tu, dacă ai fi avut vreo boală netămăduită şi ai fi cutreierat toată cetatea şi ai fi cheltuit bani şi te-ai fi dus la mulţi doctori şi nu ai fi aflat nici o mângâiere, dacă [în cele din urmă] ai fi întâlnit o femeie care a pătimit acelaşi lucru ca şi tine, dar ea a fost izbăvită, de bună seamă că nu te-ai fi dat bătută stăruind şi rugând-o şi cerând ca s-o îndupleci să-ţi arate pe cel ce a vindecat-o.

Acum însă, văzând-o pe Ana înaintea ta ÅŸi destăinuindu-Å£i pătimirea ei ÅŸi vorbindu-Å£i de leac ÅŸi arătându-Å£i ÅŸi pe Tămăduitor, fără să o rogi ÅŸi fără să-i dai ceva, tu nici măcar nu te apropii, nici nu iei leacul ÅŸi nici nu asculÅ£i cu toată atenÅ£ia povestea ei ? De ce bine ai mai putea avea parte vreodată ? Că alÅ£ii adesea ÅŸi mări îndepărtate au traversat ÅŸi multă cale au umblat ÅŸi bani au cheltuit ÅŸi osteneală au răbdat ca să vadă vreun doctor vestit din ţări străine ÅŸi aceasta nefiind ei siguri că vor scăpa cu totul de boală. Iar tu, femeie, netrebuind să faci nici o călătorie peste mare, nici să treci dincolo de hotare, nici să suferi vreo astfel de osteneală – ÅŸi ce să mai zic de hotare, când nici măcar de pragul casei nu eÅŸti silită să treci, ci stând în iatacul tău poÅ£i să fi dimpreună cu Doctorul ÅŸi fără vreun alt mijlocitor să vorbeÅŸti cu El despre toate câte vrei (căci „Dumnezeu de aproape sunt Eu”, zice, „ÅŸi nu Dumnezeu de departe”(Ier. 23,23)) – tu, dar, te codeÅŸti ÅŸi te leneveÅŸti? Ce apărare mai ai?

De ce iertare te vei mai bucura când cu uşurinţă poţi afla scăpare de toate relele ce stau asupra ta din toate părţile, iar tu te leneveşti şi te codeşti şi nu te preocupi de sănătatea şi mântuirea ta? Că acest Doctor nu numai stârpiciunea, ci orice boală a trupului şi a sufletului o poate vindeca numai cu voinţa. Şi nu doar acest lucru este minunat, că fără de osteneală şi fără călătorie şi cheltuială şi mijlocitori se face vindecarea, ci şi că se face fără durere. Că nu fier şi foc se aduce contra bolii, precum fac asistenţii medicilor, ci destul este numai un semn să facă şi toată deznădejdea şi durerea şi boala fuge.

2. AÅŸadar, să nu fim fără de grijă, nici nepăsători, chiar dacă am fi săraci ÅŸi căzuÅ£i în cea mai de pe urmă nevoie! Că nu bani trebuie să-I aruncăm, încât să ne punem în primejdie sărăcind. Căci acest Doctor nu cere ca plată argint, ci  lacrimi ÅŸi rugăciuni ÅŸi credinţă. Åži dacă mergi la El avându-le pe acestea, vei lua sigur ceea ce ceri ÅŸi vei pleca de la Dânsul cu multă veselie. Iar acest lucru este cu putinţă să-1 aflăm din multe locuri ÅŸi nu în cele din urmă chiar de la femeia aceasta. Că ea nu a adus aur ÅŸi argint, ci rugăciune ÅŸi credinţă ÅŸi lacrimi ÅŸi după ce a luat ceea ce a cerut s-a dus. Să nu socotim că fără de folos ne este povestirea. Căci acestea s-au scris spre povăţuirea noastră, la care a ajuns sfârÅŸitul veacurilor.  ÃŽnsă să ne apropiem de ea ÅŸi să învăţăm cum i s-a dezlegat boala ÅŸi ce a făcut iarăşi după ce i-a fost dezlegată ÅŸi cum s-a folosit de darul cel dat ei de Dumnezeu. „A ÅŸezut”, zice, „şi a alăptat pe Samuel”. Ia aminte cum îl privea pe acel copil: nu numai ca pe un simplu copil, ci ÅŸi ca dar pe care îl va da lui Dumnezeu. ÃŽndoită îi era dragostea: una din fire, alta din har. Åži mi se pare că se ÅŸi sfia ÅŸi respecta pe copilul ei. Åži aÅŸa ÅŸi este. Că dacă unii, urmând a da ca dar lui Dumnezeu oarecare potire ÅŸi  pahare, după ce  iau  lucrurile pregătite ÅŸi  le depozitează acasă mai înainte de ziua când le vor duce, nu le privesc ca pe niÅŸte vase obiÅŸnuite, ci ca pe niÅŸte vase afierosite ÅŸi nici măcar nu cutează să se atingă oricum ÅŸi oricând de ele, după cum fac cu cele din casă, cu atât mai mult femeia aceasta era cu atâta luare aminte la copil. Åži mai înainte de a-l duce la templu, îl iubea mai mult decât pe un copil ÅŸi îi slujea ca unuia ce avea să fie afierosit, socotind ea că astfel se va sfinÅ£i si ea prin el. Căci [aÅŸa] ÅŸi casa ei a devenit templu, de vreme ce îl Å£inea într-însa pe proorocul ÅŸi preotul [Samuel].
Åži nu numai din aceea că l-a făgăduit lui Dumnezeu se vede evlavia ei, ci ÅŸi din faptul că nu îndrăznea să se suie la templu ÅŸi să-l ducă mai înainte de a-l înţărca. „Că a spus”, zice, „bărbatului său. Nu mă voi sui [la templu] până ce nu mă voi sui cu copilul. Åži când îl voi înţărca va fi dus înaintea Domnului ÅŸi va ÅŸedea acolo până veac”(I Rg. l, 22). Vezi? Să-l lase acasă ÅŸi sa meargă nu socotea că este un lucru sigur. Că după ce i s-a dat darul nu îndrăznea să se arate fără de dar. Iar dacă s-ar fi suit la templu ÅŸi l-ar fi luat cu ea se temea să mai vină cu el înapoi(5). Pentru aceea a rămas atâta timp [acasă]: ca să arate [mai apoi] dimpreună cu darul. Åži l-a crescut ÅŸi l-a lăsat [la templu]. Iar copilul nu s-a măhnit că a fost luat de la sân. ÅžtiÅ£i cât de nervoÅŸi obiÅŸnuiesc copiii să fie când sunt luaÅ£i de la sân. Dar acesta nu s-a mâniat când a fost luat de la sânul mamei, ci a privit către Dumnezeu, Care a făcut-o ÅŸi pe aceea mamă a sa. ÃŽnsă ÅŸi mama nu s-a îndurerat când s-a despărÅ£it de copil.  Căci harul, mijlocind pentru ea, a biruit pătimirea firescă ÅŸi lor li se părea că sunt unul cu altul(6). Åži precum via este înrădăcinată într-un anumit loc, dar până departe îşi întinde mlădiÅ£ele ÅŸi ciorchinele atârnând este totuÅŸi împreună cu rădăcina, chiar dacă distanÅ£a dintre ele este mare, aÅŸa s-a petrecut ÅŸi cu această femeie. Căci ea a rămas în cetate, dar mlădiÅ£a ei s-a întins până la templu ÅŸi acolo era atârnat ciorchinele cel copt. Iar depărtarea locului nu a împiedicat nicidecum ca dragostea cea după Dumnezeu(7) să lege împreună pe mamă ÅŸi pe copil. Căci chiar dacă vârsta lui era necoaptă, însă virtutea îi era pârguită(8) ÅŸi s-a făcut dascăl tuturor celor ce se suiau la templu, prin multa lui cucernicie faţă de Dumnezeu. Fiindcă aflând ei despre felul naÅŸterii sale căpătau îndestulată mângâiere ÅŸi nădejde în Dumnezeu. Åži nimeni din cei ce-l vedeau pe copil nu tăcea, ci toÅ£i ÃŽl slăveau pe Dumnezeu Cel Ce mai presus de nădejde l-a dăruit pe el [maicii sale]. Pentru aceea a întârziat Dumnezeu naÅŸterea, ca să se întindă mai tare această bucurie ÅŸi să o facă mai strălucită pe femeie. Căci cei care ÅŸtiuseră de necazul femeii erau martorii harului lui Dumnezeu, aÅŸa încât multă vreme cât fusese fără de copii a făcut-o ÅŸi mai cunoscută la toÅ£i ÅŸi de toÅ£i era fericită ÅŸi admirată ÅŸi prin ea îi erau aduse lui Dumnezeu mulÅ£umiri [ÅŸi laude de către alÅ£ii]. Acestea le spun ca ÅŸi noi, dacă vedem pe unele femei sfinte că nu au copii sau sunt în vreun alt necaz asemănător, să nu cugetăm cele rele, nici să ne mâniem, nici să nu spunem în noi înÅŸine: “Pentru ce a trecut cu vederea Dumnezeu pe o femeie care vieÅ£uieÅŸte cu atâta virtute ÅŸi nu i-a copil?” Căci nu pentru că trece cu vederea face aÅŸa, ci ÅŸtiind că este un alt folos mai mare pentru noi. L-a lăsat, aÅŸadar la templu. L-a lăsat pe miel la păstor, l-a dus pe berbec la turmă ÅŸi pe trandafirul cel fără spini în grădină: trandafir care nu se veÅŸtejeÅŸte, ci pururi este înflorit ÅŸi care poate să se suie chiar până la cer, de a cărui bună miresmă toÅ£i cei care locuiesc în lume se împărtăşesc până azi. Atâta amar de ani au trecut ÅŸi încă se menÅ£ine puterea acestei bune miresme ÅŸi nu a slăbit prin mulÅ£imea vremii [scurse]. [Åži asta] pentru că aÅŸa este firea celor duhovniceÅŸti.
3.A dus acest răsad frumos ÅŸi l-a sădit în altă parte. Åži după cum ostenitorii pământului mai întâi aruncă în pământ seminÅ£ele de chiparos ÅŸi de alte asemenea plante, apoi, când văd că sămânÅ£a s-a făcut copac, nu-l lasă în acelaÅŸi pământ, ci smulgându-l de acolo, îl mută în altă Å£arină ca pământul să primească în sânurile sale planta de curând sădită ÅŸi astfel toată puterea sa [a pământului], fără grabă ÅŸi continuu, să o dea spre hrănirea ÅŸi creÅŸterea acelei rădăcini, tot aÅŸa a făcut ÅŸi femeia aceasta. Căci copilul semănat în acel pântece mai presus de nădejde, l-a mutat de acasă ÅŸi l-a sădit în templu unde sunt izvoare de apă necontenit. Åži puteai să vezi împlinindu-se cu ei acel cuvânt proorocesc pe care l-a zis David cântând aÅŸa: “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioÅŸilor ÅŸi în calea păcătoÅŸilor nu a stat ÅŸi pe scaunul ciumaÅ£ilor n-a ÅŸezut, ci în legea Domnului e voia lui ÅŸi la legea Lui va cugeta ziua ÅŸi noaptea. Åži va fi ca un pom răsădit la izvoarele apelor care roada lui va da la vremea sa” (Ps. 1, 1-3). Căci nu după ce a avut experienÅ£a răutăţii a venit [copilul] la lepădarea ei, ci chiar din scutece a ales virtutea (9) [ap]. Nu a fost părtaÅŸ „adunărilor celor ce fac fărădelege”, nici nu a avut parte de convorbiri pline de necredinţă, ci din cea dintâi vârstă, de la sânul maicii, a venit la celălalt sân, cel duhovnicesc (10). Åži după cum copacul, dacă are parte necontenit de umezeală, creÅŸte la înălÅ£ime mare, aÅŸa ÅŸi acesta a ajuns la culmea virtuÅ£ii fiind adăpat neîncetat cu auzirea cuvintelor dumnezeieÅŸti (11) Dar să vedem cum l-a sădit?

Să urmăm ÅŸi noi femeii, să intrăm în templu împreună cu ea. „S-a suit”, zice, cu el în Silo, ÅŸi cu un viÅ£el de trei ani. îndoită jertfă a fost. Una era viÅ£elul necuvântător, cealaltă era [copilul] cuvântător. Pe unul l-a jertfit preotul, pe celălalt l-a oferit femeia. Mult mai bună era jertfa pe care femeia a adus-o decât aceea pe care a făcut-o preotul. Căci ÅŸi aceasta a fost preoteasă a propriilor ei măruntaie ÅŸi a urmat patriarhului Avraam, ba l-a ÅŸi întrecut. Căci acela luându-ÅŸi fiul l-a dus pe el o singură dată. Aceasta însă l-a lăsat să rămână totdeauna la templu. Acela l-a adus jertfă cu totul. Nu te uita că nu l-a junghiat, ci [priveÅŸte] că a săvârÅŸit totul numai cu voia liberă . [Dar femeia l-a dat cu totul.] Ai văzut femeie care se ia la întrecere cu bărbatul? Ai văzut că nu a fost nici o piedică din partea firii | femeieÅŸti] ca să-l urmeze cu râvnă pe patriarh? Dar să vedem cum l-a adus jertfă?

Apropiindu-se de preot i-a zis: „ÃŽntru mine, Doamne”. Ce înseamnă „întru mine?”, înseamnă: cu amănunÅ£ime ia aminte la cele grăite de mine. Pentru că a trecut mult timp, voia iarăşi să-i amintească cele spuse de prima dată. Pentru aceea zice „întru mine, Doamne. Eu sunt femeia care a stat înaintea ta ÅŸi se ruga Domnului pentru copilaÅŸul acesta”. „M-am rugat Domnului ÅŸi mi-a dat cererea pe care am cerut-o de la El. Åži dau înapoi împrumutul Domnului pentru toate zilele câte le va trăi, ca să fie de folos Domnului”. Nu a zis: „Eu sunt femeia pe care ai ocărât-o, pe care ai batjocorit-o, pe rare ai bănuit-o de beÅ£ie ÅŸi de vorbire fără rost. Pentru aceea Å£i-a arătat Dumnezeu că nu sunt beată. Tu m-ai învinuit pur ÅŸi simplu de acest lucru, [fără să cercetezi]”. Nu a zis nimic din aceste cuvinte iuÅ£i, ci i-a răspuns cu multă blândeÅ£e.

DeÅŸi din faptele petrecute avea motiv să se dezvinovăţească ÅŸi putea ea acum să-l ocărască pe preot, ca pe unul care atunci o defăimase pe degeaba, nu a făcut nimic din toate acestea, ci a grăit numai despre binefacerea lui Dumnezeu. Ia aminte la bunăvoinÅ£a roabei (12). Când a pătimit cele rele nu a dezvăluit nimănui necazul, nici nu a zis către preot: „Am o potrivnică care mă ocărăşte ÅŸi mă batjocoreÅŸte pentru că are o ceată de copii. Eu însă vieÅ£uiesc întru blândeÅ£e, deÅŸi nici până azi nu am putut deveni mamă pentru că Dumnezeu a închis pântecele meu; ÅŸi văzând că mă necăjesc nu m-a miluit”. Nimic din acestea nu a zis, ci trecând sub tăcere felul necazului a arătat numai că este deznădăjduită ÅŸi întristată spunând: „Sunt o femeie aflată în vreme apăsătoare”. Åži nici aceasta nu ar fi spus-o dacă n-ar fi silit-o preotul, bănuind că ar putea fi beată. Când a lăsat-o necazul acela ÅŸi Dumnezeu i-a dat cererea, atunci [doar] a făcut cunoscută preotului binefacerea, vrând ca ÅŸi el să fie părtaÅŸ mulÅ£umirii ei, după cum l-a făcut părtaÅŸ ÅŸi rugăciunii ei de odinioară.

Åži a zis: „Pentru copilul acesta m-am rugat ÅŸi mi-a dat Domnul cererea pe care am cerut-o de la El. Åži acum dau împrumutul înapoi Domnului”. Vezi cum măsoară! „Să nu socoteÅŸti că fac ceva mare ÅŸi minunat”, zice ea, „pentru că ofer pruncul. Căci nu fac cu deplină stăpânire ÅŸi [din proprie iniÅ£iativă] această faptă bună, ci doar îmi plătesc datoria. Am făcut o înÅ£elegere ÅŸi acum înapoiez ceea ce am primit Celui ce mi-a dat”(13). Åži zicând aceste cuvinte s-a oferit ÅŸi pe sine împreună cu pruncul, legându-se ÅŸi pe sine de templu ca ÅŸi cu un lanÅ£ prin împreună-pătimirea firii (14).

4. Căci dacă „unde este comoara omului acolo este ÅŸi inima lui”(Mt. 6,21), cu mult mai mult unde era copilul femeii acolo era ÅŸi cugetul mamei; ÅŸi aÅŸa pântecele ei s-a umplut iar de binecuvântare (15). După ce a zis aceste vorbe ÅŸi s-a rugat, ascultă ce zice preotul către Elcana: „Îţi va da Domnul altă sămânţă din femeia aceasta în locul celei care ai dat-o Domnului”. La început (16) nu a zis „Îţi va da în locul [acesteia alta]”, ci „Să-Å£i dea Å£ie Domnul cererea”. Când însă L-a făcut datornic pe Dumnezeu îi zice: „Să-Å£i răsplătească [să-Å£i dea în loc] bune nădejdi pe viitor”. Căci dacă pe când nu îi era [Dumnezeu] dator i-a dat, cu mult mai mult după ce S-a băgat dator îi va răsplăti. Pe cel dintâi l-a luat făcând făgăduinţă, iar pe cei de după aceea i-a luat din binecuvântarea [dată după primul]. Åži aÅŸa întregul rod al femeii s-a sfinÅ£it.

Cel întâi născut era isprava femeii, la cel de-al doilea însă a fost părtaÅŸ ÅŸi preotul. Åži precum pământul bun ÅŸi gras, când primeÅŸte seminÅ£ele ne arată roade bogate, aÅŸa ÅŸi femeia, primind cu credinţă cuvintele preotului a adus alte spice mănoase ÅŸi a preschimbat vechiul blestem, născând din făgăduinţă ÅŸi binecuvântare. Åži tu, dar, femeie, râvneÅŸte acesteia. Åži chiar de eÅŸti stearpă, fă o făgăduinţă asemănătoare ÅŸi roagă pe preot să mijlocească împreună cu tine. Dacă într-adevăr ÅŸi cu totul primeÅŸti cu credinţă cuvintele lui, binecuvântarea părinÅ£ilor [a preoÅ£ilor] va sfârÅŸi m rod bun ÅŸi frumos. Iar dacă devii mamă, oferă-Å£i ÅŸi tu copilul. Aceea 1-a dus la templu. Tu pregăteÅŸte-l pe el templu împărătesc. „Căci mădularele voastre”, zice, „sunt trupul lui Hristos ÅŸi templu al Duhului Care locuieÅŸte în voi”(l Cor. 6,19) (17). Åži iarăşi [zice]: „Voi locui în voi ÅŸi voi umbla” (II Cor. 6,16). Cum, dar, nu este necuvenit să îndreptăm o casă îmbătrânită care stă gata să se prăbuÅŸească ÅŸi pentru ea să cheltuim bani ÅŸi să aducem zidari ÅŸi să ne îngrijim de toate, iar casa lui Dumnezeu – căci casă a lui  Dumnezeu este sufletul unui tânăr – să nu o învrednicim de nici o purtare de grijă (18)?

Vezi ca nu cumva să auzi ÅŸi tu acelaÅŸi lucru pe care 1-au auzit de demult iudeii. Căci aceia, pentru că nu au purtat grijă de templul acesta văzut când s-au întors din robie, ci ÅŸi-au înfrumuseÅ£at casele, aÅŸa L-au mâniat pe Dumnezeu încât l-a trimis pe prooroc ÅŸi i-a ameninÅ£at cu foametea ÅŸi cu multe lipsuri în cele de trebuinţă. Iar pricina acestei ameninţări aceasta era: „Voi locuiÅ£i în case mari, iar casa Mea se pustieÅŸte”(Agheu 1,4). Dacă neglijenÅ£a faţă de acel templu a ridicat mânia lui Dumnezeu, cu mult mai mult uÅŸurătatea faţă de acest templu mânie pe Stăpân. Căci acesta [al trupului ÅŸi sufletului] este mult mai de preÅ£ decât acela, după cum ÅŸi simbolurile sfinÅ£eniei sunt mai mari (19).

Nu lăsa casa lui Dumnezeu să devină peÅŸteră de tâlhari ca să nu auzi ÅŸi o altă certare pe care Hristos a făcut-o iudeilor când a zis: „Casa Tatălui Meu este casă de rugăciune, iar voi aÅ£i făcut-o peÅŸteră de tâlhari” (Mt. 21,13). Cum devine peÅŸteră de tâlhari? Când îngăduim să intre în sufletele tinerilor pofte care îi robesc ÅŸi lăsăm toată desfrânarea să locuiască în ei. Căci asemenea gânduri sunt mai cumplite decât tâlharii, robind libertatea copiilor” ÅŸi făcându-i robi patimilor necuvântătoare, străpungându-i din toate părÅ£ile ÅŸi umplând mintea  lor de multe răni (21) . De aceea trebuie .să veghem asupra lor în fiecare zi ÅŸi ca de un bici să ne folosim de cuvânt ca să scoatem toate aceste patimi din sufletul lor ÅŸi copiii să poată prin noi să se împărtăşească de cetăţenia cea de sus si să săvârÅŸească toată lucrarea de acolo. Nu ÅŸtiÅ£i că cei ce vieÅ£uiesc în oraÅŸe, adeseori îşi iau de îndată copiii de la alăptat ÅŸi îi duc la temple, la lupte, la ÅŸcoli sportive, la dans ÅŸi muzică? Aceasta să facem ÅŸi noi! Din cea dintâi vârstă să-i introducem în vieÅ£uirea cerească. Căci aceasta de aici este doar cheltuială pământească ÅŸi nu are nici un câştig.

5. Căci ce câştig poţi avea din laudele mulţimii, spune-mi? Fiindcă de îndată ce se lasă seara, aplauzele şi toată acea agitaţie se veştejeşte, îndată ce se termină adunarea, după ce s-au desfătat ca într-un vis, rămân pustii de orice veselie şi căutând în sine buna dispoziţie de pe urma cununilor [de laudă], de pe urma îmbrăcăminţii strălucite şi de pe urma a toată cealaltă împopoţonare şi fandoseală [lumească], nu o pot afla. Şi toate acestea au trecut pe lângă ei mai repede ca un vânt. Pe când vieţuirea cerească, din contră, este cu totul altfel: fără cheltuială ne aduce mult câştig şi încă statornic. Căci nu oamenii beţi, ci poporul îngerilor îl aplaudă neîncetat pe cel ce vieţuieşte în ceruri. Dar ce vorbesc eu de poporul îngerilor? Însuşi Stăpânul îngerilor îl laudă şi îl primeşte pe acela. Iar cel lăudat de Dumnezeu, nu o singură zi, sau două, ori trei, ci în toată veşnicia, merge cu strălucire, purtând cunună, şi nu vei putea vedea capul unui asemenea om niciodată golit de slava aceea (22).

Căci timpul unei asemenea laude nu se restrânge la câteva zile, ci se întinde în nemurirea veacurilor viitoare. Acestei slujiri nu îi poate fi piedică niciodată sărăcia, ci este cu putinţă şi săracului să slujească această slujire. Şi mai cu seamă săracului, căci el este străin de toată fandoseala şi mândria lumească! Pentru ca nu trebuie cheltuială de bani şi averi, ci un suflet curat şi o minte întreagă şi feciorelnică (23). Din aceasta [din sărăcie] se ţes pentru suflet hainele acelei vieţuiri şi se împleteşte cunună, încât dacă sufletul nu este împodobit cu isprăvile virtuţii, nu are nici un folos din mulţimea aurului. Prin urmare, nici o vătămare nu vine din sărăcie dacă are pusă deoparte bogăţia lăuntrică.

Iar această slujire nu este doar a pruncilor de parte bărbătească, ci şi a fetelor. Căci după cum în viaţa socială nu sunt rânduiţi doar bărbaţi să facă aceste lucruri şi slujiri, ci teatrul le primeşte şi pe femei şi pe bătrâni şi pe tineri şi pe robi şi pe cei liberi, tot aşa, unde este râvnă dovedită a sufletului nu este piedică nici firea, nici vârsta, nici rangul social, nici vreun alt lucru. De aceea vă rog pe voi toţi, din cea dintâi vârstă să-i daţi pe fiii şi fiicele voastre la asemenea slujiri şi îndeletniciri şi puneţi-le de o parte mai dinainte o bogăţie care se potriveşte cu o asemenea vieţuire, nu adunându-le aur şi argint, ci depozitându-le în suflet blândeţea, întreaga înţelepciune, cuviinţa şi toată cealaltă virtute. De această cheltuială are nevoie o astfel de slujire şi îndeletnicire.

AÅŸadar dacă această avuÅ£ie [duhovnicească] o strângem atât în noi cât ÅŸi în copiii noÅŸtri,(24) vom avea parte ÅŸi în viaÅ£a aceasta de multă strălucire, iar în viaÅ£a ce vine vom auzi acel fericit glas prin care Hristos îi va chema pe toÅ£i cei ce L-au mărturisit pe El. Mărturisire nu doar prin credinţă, ci ÅŸi prin fapte, fiindcă dacă nu este ÅŸi aceasta adăugată [celei prin credinţă] ne primejduim să fim pedepsiÅ£i împreună cu cei care L-au tăgăduit. Căci nu unul singur este chipul tăgăduirii, ci multe ÅŸi felurite, la care ÅŸi Pavel se referea când zice: „Ei mărturisesc că-L cunosc pe Dumnezeu, dar prin faptele lor îl tăgăduiesc”(Tit. 1,16). Åži iarăşi: „Dacă cineva dintre ai lor, ÅŸi mai ales dintre casnici, nu le poartă de grijă au tăgăduit credinÅ£a ÅŸi sunt mai răi decât necredincioÅŸii”(l Ti m. 5,8). Åži iar: „FugiÅ£i de lăcomie, care este închinare la idoli”(Col. 3,5).

Prin urmare, fiindcă sunt atâtea tăgăduiri, este limpede că sunt tot pe atâtea mărturisiri, ba chiar mai multe (25). Pe acestea toate să ne sârguim să le mărturisim, ca şi noi să ne bucurăm de cinstea din ceruri, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos prin Care şi cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(1)  Predicatorul este cineva familiarizat prin faptă cu subiectul despre care vorbeşte. Doar astfel îşi poate permite să îi conducă fără greş şi pe alţii la lucrul despre care discută. Important este ca mesajul Scripturii sau al unei vieţi de sfânt să-l prefac în trăire proprie, să mă raportez, în chip viu. De altfel, sfinţii sunt vii şi împreună cu noi când le citim vieţile.
(2) Probabil, mulţimea începuse să forfote la gândul că iar le va vorbi despre rugăciunea Anei. Predica trebuie permanent variată spre a fi primită de auditori. Dacă şi un trăitor şi orator desăvârşit cum e sfântul loan Gură de Aur întâmpina greutăţi în a i se percepe mesajul, cu cât noi, cei mult mai jos decât el, nu avem nevoie de multă rugăciune şi atenţie pentru a nu vorbi degeaba ascultătorilor?
(3) Aşa facem şi noi azi când spunem: vieţile sfinţilor sunt învechite, nu mai au savoare şi sens pentru epoca noastră. Şi aşa pierdem legătura vie cu Duhul Sfânt care ne vine prin predania Bisericii.
(4) Adevărata vindecare nu se dă de nici un psiholog sau psihiatru, medic sau farmacist, terapeut naturist etc., oricât ar plăti cineva, ci numai harul Duhului poate face cu adevărat aceasta. CeilalÅ£i pot aduce ameliorări – nu calitative, ci cantitative – însă acestea Å£in tot de viaÅ£a aceasta ÅŸi de ordinea lumii căzute în păcat.
(5) Copilul trebuia pregătit atât cât ţinea de ea şi apoi dat lui Dumnezeu. Trebuia ca şi ea să-şi aducă aportul.
(6) Relaţia dintre Ana şi Samuel devenise duhovnicească pe de-a-ntregul, încât distanţa ce-i separa era desfiinţată de harul care era prezent în amândoi şi care îi făcea să se simtă totdeauna împreună. Acest har, dacă l-am avea, ne-ar face să simţim realitatea de netăgăduit a prezenţei sfinţilor şi a fraţilor noştri care sunt la mari depărtări. Singurul lucru care trebuie să ne preocupe este dobândirea reală a harului. Acesta trebuie să fie scopul strict al oricărei mame când îşi creşte copilul. Numai această prezenţă simţită a harului poate alunga tirania legăturilor provocate de firea căzută (a se vedea vieţile sfinţilor Andronic şi Anastasia din 9 octombrie şi a sfântului mucenicLonghin sutaşul din 16 octombrie, unde se arată modul cum harul şi rugăciunea au dizolvat durerea mamelor pentru pierderea copiilor lor).
(7) Dragoste duhovnicească, nu firească, era între ei.
(8) Copilul să fie crescut în virtute de la primele zile, pentru ca aceasta să-şi arate rodul foarte de timpuriu.
(9) A ales, desigur, prin mama lui.
(10) Ideea că orice copil trebuie să aibă experienÅ£a nebuniilor din lume este din punct de vedere duhovnicesc un nonsens ÅŸi o prostie. Tocmai, dacă este ferit de orice experienţă a răului, va avea ÅŸanse reale la mântuire. Ne întrebăm: „Dar atunci copilul meu ce face dacă nu ÅŸtie ale lumii? Cum va fi privit de ceilalÅ£i colegi de joacă, de ÅŸcoală, de serviciu etc.?”. AÅŸa gândesc creÅŸtinii lumeÅŸti care în chip ascuns sunt legaÅ£i de lume ÅŸi pentru care lumea, cariera, poziÅ£ia socială, atârnă mai mult în balanţă decât cunoaÅŸterea ÅŸi viaÅ£a duhovnicească reală. Iar adunări ale celor ce fac fărădelege nu sunt mai toate desenele animate ÅŸi filmele la care se uită, iar convorbiri ale necredinÅ£ei nu este educaÅ£ia ÅŸtiinÅ£ific (dar mai ales conceptual) eronată care li se dă în ÅŸcoli? Mai întâi copilul trebuie educat temeinic în Duhul Bisericii ÅŸi apoi, dacă e cazul, dat ÅŸi la ÅŸcoală, dar ÅŸi atunci cu multă precauÅ£ie ÅŸi cercetare. Mai bine fără cele ale lumii decât cu mintea ÅŸi inima vătămate.
(11) Copilul crescut astfel din scutece are mult mai mari şanse decât altul să ajungă la măsura sfinţeniei. Azi copiii sunt adăpaţi, şi încă neîncetat, zi şi noapte, cu alte imagini şi auziri pline de patimi.
(12) Bunăvoinţă nu în sensul plat, banal, de azi, ci în sensul etimologic de bună orientare a voinţei în acord cu raţiunea pusă de Dumnezeu în om. În orice situaţie voinţa Anei acţionează conform poruncilor lui Dumnezeu.
(13) Cu adevărat nimic din ceea ce avem nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu. Dar Ana nu-1 dă oricum pe Samuel, ci după ce şi ea a pus, după putere şi mai ales după bună-voinţă, partea sa în buna creştere a copilului. Aceasta este de fapt esenţa Liturghiei: Dumnezeu primeşte darurile de la noi, dar nu aşa cum ni le-a dat, ci transformate de aportul şi sârguinţa noastră. Iar dacă efortul nostru este sincer (în cadru liturgic: dacă prescura îndeplineşte toate condiţiile) preface în ceva infinit de preţios darul nostru, îl înveşniceşte prin harul Duhului Sfânt, îl face al Său dimpreună cu noi. Orice act pe care noi îl facem ar trebui să fie un act liturgic, o prelungire a tainei Liturghiei, o împreună lucrare cu Dumnezeu în care Dumnezeu e începutul şi sfârşitul, iar omul lucrează şi el, dar tot împreună cu Dumnezeu, în partea de mijloc.
(14) Este un text de mare adâncime teologică: Ana aduce pe prunc. Pruncul este legat prin fire, printr-o simţire specială de mama lui. Această legătură este de nedezlegat şi, prin urmare, o dată cu el se aduce jertfă şi mama. Este ca şi în cazul în care tragem un om de mână. Pentru că mâna este prinsă organic de restul trupului, va fi tras tot omul. La fel este cu sfinţii: dacă sunt la Dumnezeu ne trag şi pe noi după ei datorită legăturii de nedezlegat ce există în firea umană. De aceea taina lui Hristos nu poate fi despărţită de taina Maicii Sale, datorită acestei legături ontologice a firii umane. Această împreună-pătimire a firii, această simţire a unităţii firii omeneşti din toate veacurile şi prin toate veacurile este simţită doar de puţini oameni ajunşi la măsuri duhovniceşti înalte. Această unitate a simţit-o şi Maica Preacurată pe cruce. Plânsul ei nu era unul facil, al unei mame care îşi pierde copilul, ci el avea dimensiunile jertfei lui Hristos, era universal, cuprindea întreaga omenire. Această compătimire a firii L-a făcut pe Fiul ca, luând trup, să moară pentru păcatele noastre. Datorită acestei împreună-pătimiri şi unităţi a firii poate cânta Biserica că noi oamenii aducem ca dar lui Dumnezeu pe Maica Domnului (Vecernia din 26 decembrie). Firea a fost făcută de Dumnezeu nu ca să fie sfâşiată prin împătimire (prin împărţirea ei din pricina patimilor individuale), ci să-şi simtă şi să-şi adâncească unitatea şi împreună-pătimirea (compătimirea), prin dăruirea persoanelor unele către altele şi purtarea laolaltă a sarcinilor.
(15) Ceea ce avem în minte ne direcţionează şi ne pătrunde întreaga fiinţă, trup şi suflet, deci şi pe cei din jurul şi din noi. Dacă mintea mamei este la televizor, modă, bani etc., va avea în pântece blestem, nu binecuvântare.
(16) Înainte de a-l zămisli, când s-a rugat la templu.
(17) Nu există în Sfânta Scriptură textul în această formă, ci este format din părţi ale unor versete disparate.
(18) Aşa şi azi ne îngrijim ca pruncul şi copilul să aibă toate cele deşarte ale lumii, dar de inima lui nu ne îngrijim. Ne preocupăm de avere, bani, pofte, şcoli, poziţie socială, carieră şi în inima lui îl lăsăm pradă duhurilor necurate care intră prin cele pe care noi le-am agonisit, chipurile, spre binele lui (de fapt spre pierzania lui).
(19) Insemnele, simbolurile. Sfânta Euharistie e numită de Sf. Dionisie Areopagitul „simbol”. Ceea ce sfinÅ£eÅŸte sufletul ÅŸi trupul (templul omenesc) este Sfânta împărtăşanie. Templul evreiesc era sfânt prin mana ÅŸi tablele Legii ÅŸi toiagul lui Aaron care se aflau în el, trupul ÅŸi sufletul creÅŸtinului prin Sfânta împărtăşanie ÅŸi purtarea noii Legi în inimă.
(20) Privitul filmelor, reclamelor, jocurilor etc. de fapt ne robesc, deşi par că ne oferă gustul libertăţii şi al independenţei. Emanciparea este dobândită prin educarea în duhul lumii şi al satisfacerii poftelor.
(21) Toate sugestiile care intră în noi prin simţurile care nu sunt păzite ne vătăma mintea şi puterea de a cugeta duhovniceşte. Pocăinţa [uta~voia] este tocmai câştigarea minţii curate, eliberate de otrava sugestiilor lumii. Lumea sfârtecă mintea [voug], paralizează, pe când pocăinţa o readună, îi redă sănătatea. Pocăinţa deplină nu este cu putinţă decât cu ajutorul harului.
(22) Harul Duhului (simbolizat la propriu şi la figurat) în icoane de nimbul din jurul capetelor sfinţilor este o prezenţă permanentă a nevoitorului adevărat. Harul se face al lui, dinlăuntru, nu ceva exterior.
(23) Mintea feciorelnică şi sufletul curat nu se poate avea dacă ne împreunăm lăuntric cu toate poftele, sugestiile şi gândurile pătimaşe venite din afară, prin simţuri.
(24) Nu pot să cresc un copil duhovniceşte dacă eu nu sunt duhovnicesc. Deci este neapărat de trebuinţă să fie mai întâi părinţii duhovniceşti, altfel ne amăgim socotind că îi creştem în Duhul Sfânt.
(25) Capacitatea de diversificare a răului, deşi uluitoare, nu este nici pe departe la fel de prolifică ca cea a binelui. Oricât de inventiv este dracul, Dumnezeu îl întrece în perspicacitate. Se vede aceasta din surprinzătoarele şi inventivele modalităţi de practicare a virtuţii pe care le făceau sfinţii.