Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA. DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005
 Cuvântul III – Despre soartă ÅŸi providenţă
Åžtiu că nu de mult am vorbit frăţiilor voastre despre soartă, dar asta nu mă împiedică să aduc vorba ÅŸi azi tot despre ea. Nu pentru că rătăcirea aceasta e mare foarte, ci pentru că mare e trândăvia noastră ÅŸi sporeÅŸte boala, oricât de mică ar fi. Chiar ÅŸi un orb ÅŸtie că cel credincios n-are nevoie nici de cuvinte, nici de învăţătură ca să fugă de răul acesta. După cum cel care locuieÅŸte în cetatea noastră, cel care trăieÅŸte sub cârmuirea legilor de aici, cel care este supus aceloraÅŸi împăraÅ£i, nu trebuie convins că nu-ÅŸi are locul la noi legiuirea persană, ci trebuie numai să i-o interzici, tot aÅŸa ÅŸi în ce priveÅŸte aceasta. Unele păcate au nevoie de cuvânt ÅŸi învăţătură; altele sunt atât de vădite ÅŸi atât de clare, că au nevoie numai de frică ÅŸi de pedeapsă ca să fie împiedicate. De pildă omorul, desfrânarea, hoÅ£ia n-au nevoie de cuvinte ca să arăţi că sunt păcate. De aceea ÅŸi legiuitorul n-a întocmit despre ele învăţătură care să spună urechilor noastre că faptele astea sunt fapte rele, – raÅ£iunea ne spune mai dinainte asta – ci numai le-a oprit: Să nu te desfrânezi! Să nu ucizi! Dar când a fost vorba de dispreÅ£uirea văduvelor ÅŸi de răutatea celor cărora li se încredinÅ£ează bani spre păstrare, ne vorbeÅŸte ÅŸi ne dă ÅŸi pricinile pentru care aceste fapte sunt păcate. MiluieÅŸte, spune Scriptura, pe văduvă ÅŸi pe străin; că ÅŸi tu ai fost străin în pământul Egiptului! CinsteÅŸte cu odihnă sâmbăta! Apoi arată ÅŸi pricina acestor porunci.
Nu-i nevoie deci să se arate pricina pentru care trebuie să fugim de învăţătura rătăcită despre soartă, pentru că rătăcirea aceasta face parte din rătăcirile cât se poate de vădite. După cum este vădit că omorul ÅŸi desfrânarea sunt fapte rele, tot aÅŸa de vădit este că învăţătura despre soartă este rea ÅŸi trebuie împiedicată. Să nu socotiÅ£i că învăţătura despre soartă face parte din învăţăturile îngăduite, numai pentru că sunt unii oameni care cred în soartă! Se săvârÅŸesc ÅŸi crime, cu toate că sunt interzise de legi; se fac ÅŸi desfrânări, ÅŸi răpiri, chiar de către mulÅ£i oameni, cu toate că sunt oprite. Că a crede în soartă este interzis, ca ÅŸi omorul, chiar de legile păgâne, se poate vedea din următorul fapt. Dacă unul care a făcut desfrânare cu femeia altuia, ÅŸi a fost dat în judecată, ar spune: “Eu nu-s de vină, ci soarta! Eu am vrut să fiu cuminte; dar soarta m-a împins, ea m-a dus la fapta asta!â€, oare n-ar fi tocmai pentru aceasta osândit mai cumplit, că s-a apărat aÅŸa de nepotrivit? Va fi oare iertat? Deloc! Åži, după învăţătura celor ce se încred în soartă, ar trebui iertat. Dacă toate se întâmplă din pricina soartei, ÅŸi nu a voinÅ£ei, atunci nu poate avea acela o altă apărare mai mare decât soarta. Iar dacă voinÅ£a e stăpână ÅŸi mai puternică decât soarta, atunci soarta nu există; că dacă există soartă, atunci trebuie neapărat, în ciuda tuturor sforţărilor noastre, să se împlinească poruncile ei ÅŸi, prin urmare, zadarnic este pedepsit acela, zadarnic nu-i iertat. Dar niciun om nu va vrea să audă de o astfel de apărare, nici de dobândirea iertării, într-atât este de osândită o astfel de apărare de toÅ£i oamenii, ÅŸi socotită basm ÅŸi vorbărie. MulÅ£i conducători – deÅŸi, dacă ar fi fost siliÅ£i de un om să ucidă, sila asta le-ar fi fost îndestulătoare ca să o ia întru apărarea lor, dar, mai bine spus, fapta lor nici nu li s-ar fi socotit crimă -, deci mulÅ£i conducători, acuzaÅ£i că au ucis oameni pe nedrept, au fost pedepsiÅ£i; călăii însă, care au executat sentinÅ£a ÅŸi au ucis cu mâna lor pe cei condamnaÅ£i la moarte de acei conducători, n-au fost daÅ£i în judecată ÅŸi nici cercetaÅ£i, pentru că în apărarea lor stătea necesitatea slujbei lor, dregătoria acelor conducători ÅŸi frica faţă de stăpânire. AÅŸadar oamenii obiÅŸnuiesc să ierte pe un om când acela a fost silit de un altul asemenea lui să facă o faptă rea. N-ar trebui oare iertat cu atât mai mult un om silit de soartă? Åži ar trebui iertat! Că atât este de neînvinsă puterea soartei, după părerea lor, că nu poÅ£i scăpa de hotărârile ei, de-ai fugi în pustie, în mare, oriunde! ÃŽntrebăm acum: Nu-i oare o prostie să fie cu totul iertat cel ce a făcut o faptă rea silit de barbari, ÅŸi nici să fie învinuit, iar cel care a fost silit de soartă, de o putere mai mare, după cum spun ei, să fie pedepsit, ÅŸi să nu i se dea nici cuvânt de apărare? Niciun om n-a fost iertat de cele ce-a făcut, spunând că a fost silit de soartă: nici rău-făcătorul în tribunal, nici sluga acasă, nici copilul în ÅŸcoală, nici ucenicul în atelier. Cum se face deci că oamenii care cred în soartă o necinstesc prin aceea că nu iartă pe cei care au făcut fapte rele sub silnicia ei? Atât de mult îi conving ÅŸi adevărul, ÅŸi conÅŸtiinÅ£a că această credinţă în unire este basm. AceÅŸtia când cad în păcate grele mai adaugă încă un păcat, ca să scape astfel de pedeapsa ce le e gătită, dar nu se gândesc că au să fie pedepsiÅ£i mai greu. Nu-i o nenorocire atât de mare să păcătuieÅŸti, cât să fii un neruÅŸinat după ce ai păcătuit ÅŸi să învinovăţeÅŸti pe Dumnezeu de propriile tale păcate. Acesta e un rău mai mare decât păcatul. Pentru aceea s-a străduit ÅŸi diavolul, ca nu numai să ne facă trândavi spre faptă bună ÅŸi grabnici spre păcat ÅŸi să învinuim pe Dumnezeu de toate faptele noastre, dar, după ce ne-am umplut sufletul ÅŸi limba de hulă, sub cuvânt de apărare, să-L învinuim pe Dumnezeu, scăpându-ne de vina faptelor noastre ÅŸi aruncând-o pe altul nevinovat. Åži de-ai face asta unui om, ar fi de ajuns să te ducă la pieire, căci eÅŸti pedepsit ca un făcător de rele când defăimezi pe cineva fără să fi făcut nimic. Ai văzut câte rele a adus diavolul pe lume prin credinÅ£a în soartă? ÃŽntâi, dispreÅ£ faţă de virtute. ÃŽntr-adevăr, oricât de râvnitor ai fi în nevoinÅ£a ta pentru virtute, Å£i se slăbeÅŸte sufletul când ajungi să crezi că niciuna din faptele tale nu e o faptă rea. Când ÅŸtii că nu-i o crimă să faci desfrânare, sau să ucizi, sau să spargi ziduri ca să furi, împins de năvala firii, ca ÅŸi cum te-ai prăvăli la vale, nu te vei opri de a huli pronia dumnezeiască ÅŸi de a învinovăţi pe Dumnezeu. Spune-mi, rogu-te, poate fi oare un păcat mai mare? Să fugim dar, fraÅ£ilor, de această slujire idolească! Moarte cu adevărat este în căldare , iar cel care va sorbi de acolo chiar cea mai mică povaţă din învăţăturile stricate trebuie neapărat să moară dacă nu se întoarce din drum ÅŸi nu se bucură pe deplin de sănătate. Ca să nu plângem mai târziu fără de folos, când ni se va curma sorocul pocăinÅ£ei după plecarea de aici, atâta vreme cât putem, toÅ£i câţi suferim de această boală, să ne pocăim, să ne îndreptăm, iar cei ce suntem sănătoÅŸi să ne păstrăm deplina sănătate ÅŸi să dăm mână de ajutor celor cuprinÅŸi de boală! Cum să nu facem oare tot ce putem, de e bolnav sufletul cuiva, când arătăm atâta grabă ÅŸi atâta grijă pentru cei bolnavi cu trupul? Cum să nu suferim orice ca să câştigăm pe fratele nostru, care-i mădularul nostru, care face parte din pliroma trupului bisericesc? Să iscodim dar totul pentru el, să facem totul pentru el! Să alungăm câinii ÅŸi lupii! Să nu ne mulÅ£umim cu mântuirea noastră! După cum s-a spus, că: De vedeai furul, alergai cu el, iar cu cel desfrânat partea ta puneai†, tot aÅŸa să auzim ÅŸi aici. Când vedem pe unul din fraÅ£ii noÅŸtri furat de vorbe ÅŸi de ÅŸoapte, să auzim aceste cuvinte. Biserica este casa Stăpânului, iar credincioÅŸii sunt vase de preÅ£. Când vezi dar pe unul de-afară că vrea să fure un vas, chiar dacă tu nu eÅŸti primejduit să fii furat, dar dacă treci cu vederea furtul ÅŸi nu te duci să spui celor ce-1 pot împiedica, eÅŸti vinovat de sufletul aceluia, pentru că ai văzut pe hoÅ£ furând ÅŸi nu 1-ai oprit nici tu, ÅŸi nici prin altul. Nu-Å£i spun asta pentru că văd că stă atârnată deasupra ta primejdia, ci ca să te întăresc, ca să te fac să te-ngrijeÅŸti ÅŸi de mântuirea ta, ÅŸi de mântuirea celorlalÅ£i. Că aÅŸa putea-vom dobândi ÅŸi bunătăţile cele făgăduite, cu harul lui Hristos, Căruia slava în vecii vecilor! Amin.