Din „Cele dintâi omilii la Facereâ€
Editura Sophia
BucureÅŸti, 2004
Rostit la începutul Patruzecimii
despre locul: „La început a făcut Dumnezeu
cerurile ÅŸi pământulâ€; ÅŸi despre post ÅŸi milostenie
1. Dulce e primăvara pentru corăbieri, dulce-i ÅŸi pentru lucrătorii de pământ; însă nici pentru unii, nici pentru ceilalÅ£i nu e aÅŸa de dulce primăvara cum e de dulce pentru cei ce vor să filosofeze vremea1 postului, primăvara cea duhovnicească a sufletelor, adevăratul senin al gândurilor; lucrătorilor de pământ le este dulce primăvara fiindcă văd atunci pământul încununat cu flori ÅŸi odraslele de verdeÅ£uri întinse peste el pretutindeni ca o haină pestriţă; corăbierilor le este dulce primăvara fiindcă pot pluti fără de primejdie pe spinarea mării, talazurile fiind potolite, iar delfinii jucându-se cu multă seninătate ÅŸi deseori sărind chiar pe lângă corabie; iar nouă ne e dulce primăvara postului fiindcă obiÅŸnuieÅŸte a domoli talazuri nu de ape, ci de pofte dobitoceÅŸti, ÅŸi ne pune cunună nu din flori, ci de haruri duhovniceÅŸti – că zice Scriptura: „Cunună a harurilor vei lua pe creÅŸtetul tău†(Pilde l, 9). Rândunica, venind, nu goneÅŸte iarna precum goneÅŸte postul, venind, iarna patimilor cugetului nostru. Nu se mai luptă sufletul cu trupul, nici nu se mai răscoală robul împotriva stăpânului, ci tot acest război al trupului se curmă. Deci, întrucât multă este la noi pacea, multă ÅŸi seninătatea, haide să trag ÅŸi eu la apă barca învăţăturii, din liman în liman purtându-vă auzurile cuminÅ£i; hai să cutez a mă apropia de înÅ£elesurile mai subÅ£iri, filosofând despre cer ÅŸi pământ ÅŸi mare ÅŸi despre restul zidirii2, fiindcă despre acestea ni s-a citit astăzi.
„Dar ce ne priveÅŸte pe noi”, vor zice unii, „cuvântul despre Facere?” Ne priveÅŸte, iubiÅ£ilor: că dacă este adevărat că „din mărimea ÅŸi frumuseÅ£ea făpturilor, după socoteală3 se cunoaÅŸte Făcătorul lor†(Int. Sol. 13,5), cu cât vom cerceta mai mult mărimea ÅŸi frumuseÅ£ea făpturilor, cu atât ne vom apropia mai mult de Făcător. Este foarte bine a ÅŸti ce e făptura ÅŸi ce e Făcătorul, ce este lucrul ÅŸi ce e Făcătorul: că de ar fi ÅŸtiut să le despartă bine pe acestea vrăjmaÅŸii adevărului, n-ar fi încurcat toate, răsturnând jos cele de sus – nu că ar fi coborât stelele ÅŸi cu cerul ÅŸi ar fi ridicat pământul, ci că ei, coborând pe împăratul cerurilor de pe tronurile împărăteÅŸti L-au pus în rândul făpturii, cinstind făptura cu întâietăţile Dumnezeirii. De-ar fi ÅŸtiut maniheii să filosofeze bine despre zidire, n-ar fi cinstit-o pe aceasta, care este adusă din nefiinţă, stricăcioasă, schimbătoare, cu întâietăţile nenasterii. Dacă ar fi ÅŸtiut elinii să filosofeze bine despre făptură, nu s-ar fi rătăcit de la adevăr, n-ar fi cinstit făptura ÅŸi nu s-ar fi închinat ei în locul Făcătorului. Bun este cerul, însă a fost făcut ca să te închini Făcătorului; strălucitor e soarele, dar ca să îl slujeÅŸti pe Cel Ce l-a lucrat; iar dacă vei rămâne la minunea zidirii ÅŸi te vei opri la frumuseÅ£ea lucrurilor, lumina ta s-a făcut întuneric, sau mai bine zis, te-ai folosit de lumină spre a te întunerici.
Văzut-ai cât de bine este a ÅŸti cele privitoare la Facere? Deci, nu dispreÅ£ui câştigul, ci ia aminte bine la cele zise: că nu vom vorbi numai despre cer, ÅŸi pământ, ÅŸi mare, ci ÅŸi despre naÅŸterea noastră, ÅŸi despre obârÅŸia morÅ£ii, ÅŸi a vieÅ£ii noastre chinuite, ÅŸi a necazurilor ÅŸi grijilor. Că pentru acestea ÅŸi pentru multe altele alcătuind Dumnezeu carte de îndreptăţire, a trimis cartea aceasta la noi: că nici nu se dă în lături Dumnezeu a Se îndreptăţi în faÅ£a oamenilor, ci strigă prin prorocul, grăind: „VeniÅ£i să ne judecăm, zice Domnul†(Is. l, 18). Nu doar că se îndreptăţeÅŸte ÅŸi primeÅŸte a Se judeca, ci ne ÅŸi învaţă cum să scăpăm de osândă – că nu degeaba a zis: VeniÅ£i să ne judecăm, ci a tras la judecată după ce mai întâi a arătat ce trebuie zis ÅŸi ce trebuie făcut. Auzi, dar, ce grăieÅŸte prorocul mai înainte: SpălaÅ£i-vă, curăţi-Å£i-vă, ÅŸtergeÅ£i răutăţile din sufletele voastre… învăţa-Å£i-vă a face bine, judecaÅ£i orfanului ÅŸi faceÅ£i dreptate văduvei (Is. l, 16-17) – ÅŸi după aceea zice: VeniÅ£i să ne judecăm, zice Domnul. „Nu voiesc”, zice, „să vă iau goi ÅŸi pustii de îndreptăţiri, ci vă chem să daÅ£i socoteală după ce v-am întrarmat cu dezvinovăţiri: că vreau să Mă judec cu voi nu pentru a vă osândi, ci spre a vă cruÅ£a”. AÅŸa grăieÅŸte ÅŸi în altă parte: Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te în-dreptezi (Is. 43, 26). Ai pârâş amarnic ÅŸi neîmpăcat: apucă mai înainte ÅŸi fă-l neputincios, astupă gura cea neruÅŸinată.
2. La început, Dumnezeu vorbea El însuÅŸi cu oamenii, pe cât le este oamenilor în putinţă să-L audă. AÅŸa a venit la Adam; aÅŸa l-a certat pe Cain; aÅŸa a grăit cu Noe; aÅŸa S-a făcut oaspete lui Avraam. Iar după ce s-a plecat spre răutate firea noastră ÅŸi ca într-o Å£ară depărtată s-a înstrăinat, atunci le-a trimis cărÅ£i ca unora plecaÅ£i departe, înnoind ca printr-o epistolă prietenia cea veche către noi. ÅŸi cărÅ£ile acestea le-a trimis Dumnezeu, iar de adus le-a adus Moisi. Ce grăiesc, dar, aceste cărÅ£i ? „La început a făcut Dumnezeu cerul ÅŸi pământulâ€. Pentru ce nu ni se vorbeÅŸte despre îngeri, ÅŸi nici despre arhangheli? Că dacă din zidiri Se întrevede Ziditorul, cu atât mai mult din aceÅŸtia Se vădeÅŸte. Frumos e cerul, dar nu la fel ca un înger; luminos este soarele, dar nu aÅŸa ca un arhanghel. Pentru ce, dar, lăsând calea cea mai înaltă, ne duce pe cea mai umilă? Pentru aceea că le vorbeÅŸte iudeilor, care aveau mai dobitocească aÅŸezarea lăuntrică, iubeau cele simÅ£ite ÅŸi de-abia se întorceau din Egipt, unde oamenii se închinau crocodililor, ÅŸi câinilor, ÅŸi maimuÅ£elor – ÅŸi nu era cu putinţă să fie ei călăuziÅ£i la Ziditorul pe calea mai înaltă: că e aceasta cale mai înaltă, însă e ÅŸi mai aspră, mai povârnită ÅŸi mai prăpăstioasă pentru oamenii mai neputincioÅŸi. AÅŸadar, pe aceÅŸtia îi duce pe calea mai lesnicioasă – a cerului, ÅŸi a pământului, ÅŸi a mării, ÅŸi a întregii zidiri văzute. Iar ca să te încredinÅ£ezi că aceasta a fost pricina – piticia lor cea duhovnicească – ascultă cum le grăieÅŸte Prorocul ÅŸi despre acele puteri de sus: „LăudaÅ£i pe Domnul din ceruri, lăudaÅ£i-L pe El întru cei de sus. LăudaÅ£i-L pe El, toÅ£i îngerii Lui, lăudaÅ£i-L pe El, toate puterile Lui: că El a zis, ÅŸi s-au făcut; El a poruncit, ÅŸi s-au zidit†(Ps. 148,1; 2; 5). Åži ce e de minune că în Scriptura Legământului celui Vechi este acest fel de învăţătură, dacă el e ÅŸi în Scriptura Legământului celui Nou, când venise vremea învăţăturilor mai înalte, dar Pavel, vorbind cu atenienii, a urmat calea pe care a mers Moisi dând învăţătură iudeilor? Că nici el nu le-a zis de îngeri ÅŸi arhangheli, ci despre cer ÅŸi pământ ÅŸi mare, grăind unele ca acestea: „Dumnezeu, Cel Care a făcut lumea ÅŸi toate cele din ea, Acesta, Domn al cerului ÅŸi al pământului fiind, nu locuieÅŸte în temple făcute de mână”, însă când cuvânta către filipeni4 nu pe această cale i-a călăuzit, ci îi ridică la felul mai înalt de cuvântare, grăind astfel: Căci întru Dânsul s-au zidit toate, cele din ceruri ÅŸi cele de pe pământ, fie scaune, fie începătorii, fie stăpâniri: toate printr-însul ÅŸi pentru Dânsul s-au făcut (Col. I, 16). Tot astfel ÅŸi Ioan, având ucenici mai desăvârÅŸiÅ£i, a pomenit de toată zidirea dimpreună – că nu a zis: Cerul ÅŸi marea ÅŸi pământul, ci: „Toate printr-însul s-au făcut, ÅŸi fără Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut†(In. 1,3) -„fie făptură văzută”, zice, „fie nevăzută”. ÅžtiÅ£i cum se petrec lucrurile în privinÅ£a învăţăturii: un dascăl, luând copilul de la mama lui, îl învaţă buchile, iar altul, luându-l în primire de la cel dintâi, îl călăuzeÅŸte la învăţăturile mai înalte. AÅŸa ÅŸi cu Moise pe de o parte , Pavel ÅŸi Ioan pe de alta: că Moise, primind firea noastră cu totul neÅŸtiutoare (fiind de-abia înţărcată), a învăţat-o buchile cunoÅŸtinÅ£ei de Dumnezeu; iar Ioan ÅŸi cu Pavel, ca de la un învăţător luându-i în primire pe oameni de la Moise, la învăţăturile mai înalte îi ridică, amintind pe scurt pe cele dinainte.
Văzut-ai înrudire între cele două Legăminte? Văzut-ai împreună-glăsuire a învăţăturilor? Ai auzit ÅŸi despre facerea celor simÅ£ite în Vechiul, ÅŸi despre facerea celor gândite pe David grăind: Că El a zis, ÅŸi s-au făcut? ÅŸi iarăşi, în Noul, după ce a vorbit de puterile cele nevăzute, a zis Apostolul ÅŸi de zidirea cea simÅ£ită, întru început a făcut Dumnezeu cerul ÅŸi pământul. Spusa aceasta este scurtă ÅŸi simplă, o singură propoziÅ£ie: dar poate doborî toate turnurile potrivnicilor. Åži ia aminte. Vine maniheul ÅŸi zice: „Materia este nenăscută5″ – tuspune-i: întru început a făcut Dumnezeu cerul ÅŸi pământul, ÅŸi ai surpat îndată toată trufia lui. „Dar nu crede în cuvântul Scripturii”, o să-mi spui. Păi pe acest temei pune-1 pe fugă ÅŸi alungă-l ca pe un nebun: că cel ce nu_crede ceea ce descoperă Dumnezeu, ci învinuieÅŸte adevărul de minciună, dă foarte limpede semn de nebunie prin necredinţă. „Dar cum se poate face ceva din nefiinţă ?”, întreabă el. Tu spune-mi: cum se poate face ceva pornind de la cele ce sunt ? Că pământul a fost făcut din nefiinţă eu cred, iar tu nu crezi; că din pământ a fost făcut omul, asta amândoi o mărturisim.
Arată-mi, dar, cum s-a petrecut ceea ce recunoaÅŸtem amândoi ÅŸi este mai lesnicios de arătat: cum s-a făcut din pământ firea6 cărnii – că din pământ se face nămol, ÅŸi cărămidă, ÅŸi oală, ÅŸi ulcior; iar carne făcută din pământ nimeni nu a văzut vreodată. Cum s-a făcut, deci, firea cărnii? Cum a fost plăsmuit osul? Cum au fost plăsmuiÅ£i nervii? Cum au fost plăsmuite venele? Cum au fost plăsmuite arterele? Cum au fost plăsmuite membranele, ÅŸi grăsimea, ÅŸi muÅŸchii, ÅŸi pielea, ÅŸi unghiile, ÅŸi perii, ÅŸi atâta felurime de firi doar din pământ? Ci n-ai putea să spui. Cum, deci, nu este lucru nelalocul lui ca neÅŸtiind ceea ce e mai limpede ÅŸi mai uÅŸor de înÅ£eles să iscodeÅŸti ceea ce e mai anevoios ÅŸi mai încurcat?
3. Vrei să te trec la alt lucru ÅŸi mai uÅŸor, care se întâmplă în fiecare zi? Dar nici pe acesta nu mi-l vei putea lămuri. Mâncăm pâine în fiecare zi. Cum, spune-mi, se preschimbă firea pâinii în sânge ÅŸi flegmă ÅŸi fiere ÅŸi în celelalte umori din noi7? Că pâinea este îndesată ÅŸi tare, iar sângele moale ÅŸi curgător; ÅŸi pâinea este albă ori de culoarea grâului, iar sângele este roÅŸu ÅŸi negru. Åži celelalte însuÅŸiri ale lor dacă le cercetează cineva, mare deosebire află între pâine ÅŸi sânge. Spune-mi, deci, cum are loc această preschimbare, răspunde-mi. Ci nu poÅ£i. Păi neputând să-mi lămureÅŸti prefacerea hranei de fiecare zi, îmi ceri socoteală de facerea lumii de către Dumnezeu ? ÅŸi cum să nu Å£ină asta de nebunia cea mai mare ? Dacă e Dumnezeu ca noi, atunci cere-mi să îţi lămuresc chipul Facerii – sau nici aÅŸa: că multe lucruri se fac prin meÅŸteÅŸug omenesc ÅŸi nu se poate spune în ce chip se fac. De pildă: cum se face aurul din minereu? Cum se preface nisipul în limpezimea sticlei ? ÅŸi se pot da multe alte pilde de lucruri care se fac prin meÅŸteÅŸug omenesc, dar în ce chip – nu ÅŸtim. TotuÅŸi, dacă e Dumnezeu ca noi, cere-mi să-Å£i lămuresc chipul Facerii: iar dacă este nemăsurat ÅŸi fără de asemănare mai presus decât noi, cum să nu fie lucru cât se poate de nebunesc ca, mărturisind nemărginite, ÅŸi dumnezeieÅŸti, ÅŸi nepătrunse atât înÅ£elepciunea cât ÅŸi puterea Lui, să-I cerem socoteală pentru fiecare din cele făcute ca pentru un meÅŸteÅŸug oarecare omenesc?
Dar lăsând gândurile, să ne întoarcem pe piatra cea neclintită: „La început a făcut Dumnezeu cerul ÅŸi pământul.†Pe această temelie să stai: să nu te coboare cineva în tulburarea gândurilor omeneÅŸti – că gândurile muritorilor sunt cu frică, ÅŸi cu gresală cugetele lor (ÃŽnÅ£. Sol. 9, 14). Deci, nu lăsa temelia cea tare ca să încredinÅ£ezi mântuirea sufletului tău putreziciunii ÅŸi nestatorniciei, ci să rămâi întru cele pe care le-ai învăţat ÅŸi de care ai fost încredinÅ£at, ÅŸi să spui: ÃŽntru început a făcut Dumnezeu cerurile ÅŸi pământul”. Chiar dacă vine maniheul, chiar dacă vine Marcion, chiar dacă vin cei ce suferă de boala lui Valentin8, oricine dacă ar veni, să pui împotriva lor acest cuvânt; chiar dacă-i vezi râzând, tu să plângi pentru ei, ca pentru nebuni. GălbejiÅ£i sunt la culoare, au sprânceana plecată9 ÅŸi blândeÅ£e în vorbe. Fugi, însă, de momeală ÅŸi să cunoÅŸti lupul ascuns în piele de oaie. Mai vârtos să-Å£i fie urât pentru că faţă de tine, cel împreună-rob cu dânsul, se arată plăcut ÅŸi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obÅŸte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaÅ£i, căutând să arate că în cer este război necruţător ÅŸi luptă neîmpăcată, ÅŸi că în cum-ă cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare utere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; ÅŸi dacă ai primit moÅŸtenire de la părinÅ£i credinÅ£a ÅŸi învăţătura cea din DumnezeieÅŸtile Scripturi, pe aceasta să o „păzeÅŸti nestricată.
„Întru început a făcut Dumnezeu cerurile ÅŸi pământul.†„Cum adică? La început cerul, ÅŸi apoi pământul? ntâi acoperiÅŸul, ÅŸi apoi podeaua?” Dumnezeu nu-i supus vreunei trebuinÅ£e10 a firii, nici nu e rob rânduielii vreunui meÅŸteÅŸug: fiindcă voia lui Dumnezeu e făcător ÅŸi meÅŸteÅŸugar ÅŸi al firii ÅŸi al meÅŸteÅŸugului, ÅŸi al tuturor celor ce sunt.
„Iar pământul era nevăzut ÅŸi netocmit.†„De ce pe cer ni-l arată Moisi adus la fiinţă gata desăvârÅŸit, iar despre pământ ne spune cum l-a meÅŸterit Dumnezeu treptat?” Ca aflând puterea lui din cele săvârÅŸite cu stihia mai de soi să te încredinÅ£ezi că ÅŸi pe pământ putea să-1 aducă Dumnezeu la fiinţă gata desăvârÅŸit: dar pentru tine ÅŸi pentru mântuirea ta nu a făcut aÅŸa. „Cum pentru mine ÅŸi pentru mântuirea mea?” Masă ÅŸi patrie ÅŸi hrănitoare ÅŸi maică11 de obÅŸte a tuturor este pământul, ÅŸi cetate, ÅŸi mormânt de obÅŸte: fiindcă din el îşi au obârÅŸia ÅŸi trupurile noastre, ÅŸi hrana noastră, ÅŸi locuim pe el, ÅŸi traiul pe el ni-l ducem, ÅŸi după moarte într-însul ne întoarcem iarăşi. Deci, ca nu cumva datorită faptului că pământul îţi este atât de trebuincios să te încânÅ£i de el peste măsură ÅŸi mulÅ£imea facerilor de bine să îţi fie spre poticnire ca să cazi în păgânătate, Å£i-l arată, mai înainte de a fi el, fără chip ÅŸi netocmit, încât văzându-i neputinÅ£a să te minunezi de Cel Ce l-a adus la fiinţă ÅŸi a pus în el toată puterea de care am vorbit – ca să-L slăveÅŸti pe Cel Care atâtea a gătit ca să ne facă nouă înlesnire. Iar Dumnezeu este slăvit nu Doar prin dogme drepte ci ÅŸi prin petrecere aleasă – fiindcă Scriptura spune: „Să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune ÅŸi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri†(Mt. 5,16).
4. Voiam să vă vorbesc despre milostenie, dar mi se pare de prisos să vă învăţ prin cuvânt, de vreme ce sade acum în mijloc cel ce poate să vă dea învăţătură prin fapte, părintele şi dascălul nostru cel de obşte, care casa lui părintească întotdeauna şi-a deschis-o celor din toate părţile alungaţi pentru adevăr, şi îi primeşte, şi-i îngrijeşte cu îngrijire de tot felul, ca şi cum casa ar fi primit-o de la înaintaşi ca s-o închine îngrijirii străinilor; aşa încât nu ştiu dacă se cuvenea casei lui a se numi a lui, sau mai degrabă a străinilor; iar mai vârtos socot că este cu adevărat a lui fiindcă e a străinilor: fiindcă şi bunurile noastre sunt ale noastre mai ales atunci când le vom agonisi pe ele nu nouă înşine, ci săracilor, şi cum anume, o să vă spun îndată.
Dacă îşi pune cineva banii la păstrare în dreapta săracului, nu îl primejduieÅŸte părătorul, nu vede ochiul cel pizmaÅŸ, nu-i ÅŸterpeleÅŸte hoÅ£ul, nu-i fură spărgătorul, nu fuge cu ei sluga – căci vistieria asta nu poate fi prădată; iar de îngropi banii acasă, îi supui primejdiei din partea hoÅ£ului, ÅŸi spărgătorului, ÅŸi pizmaÅŸului ÅŸi părătorului, ÅŸi slugii, ÅŸi tuturor vătămărilor. De multe ori au scăpat, îndărătul a mii de uÅŸi ÅŸi de zăvoare, de primejdiile cele dinafară, dar n-au scăpat de înÅŸiÅŸi paznicii lor, ci aceÅŸtia, luându-i, au fugit cu ei. Vezi că suntem mai stăpâni ai avuÅ£iilor tocmai atunci când le depunem în banca sărâcimii? La ei, averile stau mai bine nu doar din pricina pazei, ci ÅŸi fiindcă acolo e temei de câştig ÅŸi venit mai mare: că dacă împrumuÅ£i unui om, iei dobândă unu la sută; dar mult lui Dumnezeu prin sărac, vei primi nu a suta parte, ci de o sută de ori mai mult. Dacă vei semăna o Å£arină roditoare, vei culege înzecit, deva fi un an bun; iar de vei semăna în cer, după ce că se va înmulÅ£i însutit semănătura ta, vei primi ÅŸi viaţă veÅŸnică ÅŸi neîmbătrânitoare ÅŸi fără moarte. Åži aici multă e osteneala celor ce seamănă, în timp ce dincolo semănătorilor le răsare roadă fără ca ei să fi folosit plug ÅŸi boi ÅŸi lucrători ÅŸi fără nici o altă osteneală, ÅŸi ei nu au vreodată a se teme de secetă, nici de ploi, nici de rugina grâului, nici de grindină, nici de năvala lăcustelor, nici de viituri, nici de vreo altă năpastă oarecare – ci seminÅ£ele semănate dincolo rămân mai presus de orice vătămare. AÅŸadar, de vreme ce semănătorii culeg fără nici o osteneală, nici primejdie, nici temere, nici neizbândă, ÅŸi încă însutit mai mult decât au semănat, ÅŸi le odrăslesc lor atâtea bunătăţi câte ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit ÅŸi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9), cum să nu fie o uÅŸurătate fără seamăn a lăsa ceea ce e mai mult pentru a alerga după mai puÅ£in ÅŸi a arunca ceea ce este sigur pentru a urmări ceea ce este nestatornic ÅŸi plin de primejdii ÅŸi cu sorÅ£i mari de neizbândă? Că ce iertare vom avea făcând aceasta, ce dezvinovăţire? BineînÅ£eles, vom căuta să ne îndreptăţim arătându-ne sărăcia: însă nu suntem mai săraci ca văduva care, având doar doi bănuÅ£i, i-a aruncat ÅŸi pe aceÅŸtia în vistieria templului. Să râvnim, deci, bogăţia aceleia, să urmăm mărinimiei alegerii ei, ca să ne ÅŸi învrednicim de bunătăţile puse deoparte pentru dânsa – de care fie ca noi toÅ£i să ne învrednicim, cu harul ÅŸi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui ÅŸi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.
1 Cuvântul vremea desemnează nu timpul în general, ci „vremea bine primită”, momentul propice, potrivit pentru ceva.
2 Mai exact: „restul ansamblului zidirii”.
4 De fapt coloseni.
5 Cuvântul a făcut carieră în disputele cu arienii, fiind îndeobÅŸte folosit de către ortodocÅŸi pentru a caracteriza Ipostasul Tatălui. Potrivit Sfântului Vasilie cel Mare (Adversus Eunomium), a fi nenascut înseamnă „a nu avea obârÅŸie ÅŸi nici pricină a fiinţării”.
6 Termenul grecesc de tpucnÅ£ are multiple înÅ£elesuri: în cazul de faţă, credem că echivalentul modern cel mai apropiat ar fi cel de „substanţă”.
7 Este vorba de teoria medicală antică, împărtăşită spre exemplu de celebrul Galen, potrivit căreia organismul uman este constituit din patru umori (sânge, flegmă, fiere galbenă, fiere neagră). Din această teorie îşi trage obârşia binecunoscuta clasificare a temperamentelor în sanguin, (în care predomină sângele), flegmatic (în care predomină flegma), coleric (în care predomină fierea galbenă), melancolic (în care predomină fierea neagră).
8 Marcion ÅŸi Valentin – figuri marcante ale gnosticismului.
9 Sunt smeriţi la înfăţişare.
10 Vreunui imperativ.