Cuvântul VI – ÃŽmpotriva lăcomiei la mâncare

Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA.  DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005

    Cuvântul VI -   Împotriva lăcomiei la mâncare

Să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri!  Aşa grăiau mulţi iudei pe vremea proorocilor. Dar nu e deloc de mirare ca iudeii să grăiască aşa, căci dumnezeul lor este pântecele; iar slava lor, întru ruşinea lor . Dar, ca după venirea harului, după darea învăţăturii care porunceşte dispreţuirea celor din lumea aceasta, după atâta desăvârşire şi atâta luare-aminte în viaţă, să mai fie încă şi acum unii care să strige aceleaşi cuvinte, dacă nu chiar în cuvintele lor, dar cu faptele, ei bine, o asemenea purtare câtă osândă nu merită? Da, sunt, sunt într-adevăr unii care socotesc că pentru asta au fost aduşi pe lume, ca să se desfăteze, ca să mănânce până plesnesc de prea sătui, ca să se îngraşe, pentru ca astfel la plecarea din lumea aceasta să pregătească masă mai îmbelşugată viermilor cu trupurile lor. Să dea Dumnezeu ca numai acesta să fie răul, că şi-au cheltuit viata în zadar şi fără de folos! Deşi şi asta nu-i fără mustrare şi fără de vină! Când cheltuim în desfrânări, în viaţă plină de păcate şi în cea mai mare trândăvie averile date nouă de Dumnezeu pentru hrănirea trupului şi pentru ajutorarea sărmanilor, o astfel de cheltuială într-atât de rea nu va fi fără vină şi vom da, negreşit, socoteală. Cele spuse de Domnul despre cei cinci talanţi, despre cei doi talanţi şi despre un talant  pot fi spuse şi despre averi, şi despre toate celelalte lucruri. Dar, precum am spus, chiar dacă am trăit în zadar şi fără folos, nici aşa nu va fi fără vină o astfel de vieţuire. Aşa însă, şi fără aceasta din urmă, ne mai aşteaptă şi altă pedeapsă. Da, omul care trăieşte în desfătări, care se gândeşte numai să bea şi să se îmbete, care hrăneşte paraziţi şi linguşitori, care se îmbuibă mâncând carne şi bând vin, adeseori este silit, cu voie sau fără voie, să păcătuiască şi să fie pedepsit şi în timpul vieţuirii lui pe pământ, şi după plecarea de aici. După cum o corabie încărcată cu mărfuri mai mult decât poate lua se îneacă, împovărată fiind de greutatea încărcăturii, tot aşa şi sufletul sau trupul nostru, când primeşte mâncăruri peste puterea lui, se încarcă prea mult şi, neputând suporta greutatea celor pe care le are în el, îneacă în oceanul pierzării şi căpitanul, şi corăbierii, şi cârmacii, şi călătorii şi pierde o dată cu ei şi încărcătura. După cum unor corăbii încărcate prea mult nu le este de niciun folos nici liniştea mării, nici ştiinţa căpitanului, nici mulţimea corăbierilor, nici măiestria construcţiei, nici anotimpul prielnic al anului -, nefiindu-i nimic de folos unei corăbii atât de primejduite -, tot aşa şi cu cei cărora le place să se desfăteze cu mâncăruri şi băuturi: nimic nu poate scăpa un suflet atât de primejduit, nici mulţimea gândurilor, nici învăţătura, nici sfatul, nici îndemnurile, nici mustrările; nimic, nici înlesnirea celor viitoare, nici ruşinea, nici învinuirea celor prezente; ci necumpătarea le biruie pe toate şi-1 îneacă, aducând peste lacom, cu voia sau fără voia lui, noian cumplit de ape; că nu i-a fost uşor să fugă. Unul ca acesta nu-i de niciun folos şi-i cu totul neputincios nu numai pentru viaţa aceea care va să fie şi pentru răspunsul ce va da acolo, dar nici pentru viaţa de aici. În toate e de râs: şi în treburile publice, şi în cele particulare. De trebuie să facă un lucru din cele necesare, nu este prevăzător şi chibzuit, este doborât uşor de toţi duşmanii lui, fiindu-le fără de folos tuturor prietenilor şi cunoscuţilor. Un om ca acesta este uşor de înfrânt nu numai în primejdii şi în împrejurări grele; un om ca acesta este de nesuferit nu numai în vremuri de tihnă şi de linişte, ci e nefolositor şi în vremuri de restrişte; din pricina necumpătării, nu poate face faţă loviturilor venite peste el. În vremuri de restrişte e fricos, laş, peste măsură de temător, nehotărât; în vremuri de linişte e obraznic, trândav, desfrânat, necumpătat, mândru, îngâmfat; din pricina aceasta, este acum mai împovărător semenilor săi decât în vremuri de restrişte. Nu numai trupul unor astfel de oameni este hidos, lăbărţat, fără vlagă şi cu miros nesuferit, dar şi sufletul lor e cu mult mai hidos decât trupul, pentru că din pricina lăcomiei se îmbolnăveşte de boli mai grele decât trupul. Trupul nu scoate numai în chip firesc resturile de mâncare, ci scoate mai multe şi în mai multe chipuri: ochii, nasul, gura, îngreuiate cu îmbuibarea din stomac, sunt pline de o scurgere urâtă şi dezgustătoare; trupul ajunge mai mare decât măsura lui firească; miroase aşa de urât, ca şi cum ar fi plin de mâl şi de apă stătută de mlaştină; ajunge nefolositor, nemaifiind în stare de niciun lucru bun. Chiar pământul, când e îngrăşat peste măsură, îşi pierde căldura lui firească şi o dată cu ea îşi pierde şi puterea lui, nemaifiind bun nici să fie lucrat, nici să dea roade. Astfel, cei care trăiesc într-o continuă desfătare cad în boli grele, de nevindecat: le tremură mâinile, le slăbeşte puterea, paralizează, capătă gută la mâini şi la picioare şi cad, după cum spun doctorii, şi în alte multe boli. Deci, chiar de n-ar fi iad, nici pedeapsă, nici osândă cumplită de la Dumnezeu, de n-ar fi mustrare de la oameni, nici risipă zadarnică, nici altele mii pe care le aduce desfătarea, şi-ar fi numai neplăcerile şi bolile de care am vorbit, oare nu sunt ele îndestulătoare să-i îndepărteze pe toţi de îmbuibare? Cu nimic nu sunt mai bune mesele pline de bunătăţi decât otrăvurile, dar, mai bine spus, dacă trebuie să spun adevărul, chiar cu mult mai rele. Otrăvurile lovesc îndată pe cel ce le ia şi-1 omoară pe nesimţite, în aşa fel încât nici nu-i lasă celui ce moare răgaz să sufere; mesele bogate însă, fac celor ce le place să se îmbuibeze viaţa mai grea decât mii şi mii de asemenea morţi; şi le fac viaţa nu numai vrednică de plâns, ci şi de râs şi de batjocură. Oamenilor le e milă de cei care suferă de alte boli; dar nu simt nicio milă pentru cei ce pătimesc de pe urma bolilor pricinuite de îmbuibare şi beţie, şi nici nu vor să se uite la ei. Gravitatea bolii ne apleacă spre milă, dar pricina care a dat naştere bolii ne revoltă când o cunoaştem. Pentru că durerea ce o simţim pentru cei bolnavi de pe urma îmbuibării şi a beţiei este îndoielnică, de aceea nici nu ne e milă de ei; nu ne lasă pricina bolii lor; dar nici nu ne supărăm foarte tare; nu ne îngăduie durerile puternice ce le simt cei bolnavi; ne găsim într-o stare de mijloc, între învinuire şi milă. Aceştia nu sunt bolnavi din pricina firii lor şubrede, nici din pricina atacurilor şi uneltirilor omeneşti, ci ei singuri sunt pricinuitorii propriilor boli, ei singuri, de buna lor voie, s-au aruncat în prăpastia suferinţelor. După cum nu ne e foarte tare milă de cei care se spânzură, de cei ce se aruncă în prăpastie şi nici de cei ce se înjunghie, tot aşa nu ne e milă foarte tare nici de aceştia. Deşi, dacă ar trebui să ne fie milă, ar trebui să ne fie milă mai degrabă de aceia decât de aceştia, chiar dacă ar fi cu totul de neiertat. Aceia, sau din pricina calomniilor, sau din pricina pagubelor de bani, sau din pricina primejdiei ce-i ameninţa, sau de frica loviturilor, sau din altă teamă ce-i pândea, au căutat să se smulgă unor nenorociri mai mari şi şi-au găsit scăparea şi uşurarea în moarte; au alergat la moarte ca la un loc de refugiu, s-au pornit cu grabă spre moarte ca la un port liniştit, ca să scape de furtunile ce-i ameninţau. Aceştia însă nu pot spune la fel, când duc o viaţă mai cumplită decât alte atâtea morţi. Bun prilej am şi eu acum să spun cele grăite de înţelept: Cui îi va fi milă de descântătorul cel muşcat de şarpe şi de toţi cei ce se apropie de fiare?  Da, îmbuibarea este o fiară sălbatică şi neîmblânzită; nu ne sfâşie scorpia sau şarpele într-atâta sânul, dacă le-am băga în sân, cât ne duce la pieire şi la distrugere pofta de îmbuibare şi de desfătare. Fiarele acelea fac rău numai trupului; pofta de îmbuibare, când pune stăpânire pe om, ne pierde şi sufletul o dată cu trupul. De aceea să fugim de pofta aceasta! Ca unor înţelepţi vă grăiesc. Dacă îmbuibarea aduce vreun folos, sa nu mă ascultaţi, să nu vă lăsaţi înduplecaţi de cuvintele mele! Dar dacă spusele mele sunt adevărate, dacă îmbuibarea vatămă totul, dacă-i cea mai mare ruşine, cruţaţi-vă atunci vigoarea trupului vostru şi sănătatea sufletului! Nu spun asta ca să începeţi să duceţi o viaţă aspră şi anevoioasă, dacă nu vreţi, ci ca să suprimăm mâncărurile cele de prisos, să le tăiem pe acelea care sunt în afara trebuinţei. Ce iertare mai avem când alţii nu pot să aibă nici hrana cea de trebuinţă, iar noi mâncăm mai mult decât ne trebuie? Hotar al desfătării noastre la mâncare să ne fie mâncarea care nu ne vatămă, mâncarea care ne poate potoli foamea fără să ne facă rău! Mai mult să nu căutăm! Iar dacă trebuie să spun un lucru minunat, împotriva părerii oamenilor, totuşi şi adevărat, dacă urmărim plăcerea, apoi aceasta o găsim mai degrabă în cumpătare decât în îmbuibare. Ascultă c-am să-ţi spun cum că plăcerea pricinuită de cumpătare e mai mare şi mai uşor de dobândit decât cealaltă plăcere. Plăcerea pricinuită de îmbuibare nu poate dura mult, şi nici nu găseşte totdeauna mâncăruri potrivite ei; plăcerea pricinuită de cumpătare poate dura prin starea potrivnică îmbuibării.
– Cine a spus asta?
– Unul care s-a desfătat cel mai mult cu de toate! Sufletul sătul dispreÅ£uieÅŸte fagurii, iar sufletului flămând chiar ÅŸi lucrurile amare i se par dulci . Vezi cum plăcerea aceea se poate satisface uÅŸor cu puÅ£ine ÅŸi cu de toate, pe când aceasta deloc? Dacă nici fagurii nu ne mulÅ£umesc, atunci ce mâncare poate fi mai dulce? Dacă cea mai dulce dintre mâncăruri nu ne poate face plăcere, atunci care mâncare ne mai poate face plăcere? Deci, dacă urmărim plăcerea, să ÅŸtiÅ£i că o găsim mai degrabă în cumpătare. Nu-i oare curată nebunie să fugim de o masă care ne face plăcere, ne dă sănătate, de o masă care are toate bunătăţile ÅŸi e plăcută lui Dumnezeu, ÅŸi să ne pregătim altă masă, plină de mii ÅŸi mii de nenorociri, o masă păgubitoare, aducătoare de supărări ÅŸi boli, ÅŸi, ceea ce-i mai cumplit decât toate, o masă care porneÅŸte pe Dumnezeu cu mânie împotriva noastră? Dacă cea care trăieÅŸte în desfătare, de vie a murit , ce vom spune de bărbaÅ£ii care trăiesc în desfătare? Dacă pe vremea Vechiului Testament îmbuibarea ÅŸi desfătarea erau oprite cu multă asprime ÅŸi proorocul vorbeÅŸte cu multă asprime împotriva celor ce se îmbuibă, cu toate că felul de îmbuibare de care vorbeÅŸte el nu era prea cheltuitor, nici luxos – Cei care mănâncă iezi din turme ÅŸi viÅ£ei de lapte, cei care beau vinul strecurat ÅŸi cu uleiuri fragede se ung, cei care dorm în paturi de fildeÅŸ ÅŸi se răsfaţă în aÅŸternuturile lor  -, dacă acestea erau vrednice de osândă, când toate erau trupeÅŸti, când nu era vorbă de cer, când legea dată iudeilor era un pedagog, ce să mai spunem de desfătarea de acum? Dacă proorocul îi acuză că duc o viaţă deÅŸartă ÅŸi de prisos pe cei care mănâncă iezi ÅŸi viÅ£ei de lapte, ce să mai spunem de cei care răscolesc adâncurile mării ÅŸi marginile pământului ÅŸi care adună în jurul lor de pretutindeni fel de fel de vânaturi, de păsări ÅŸi de peÅŸti? Dacă sunt mustraÅ£i cei care beau vinul strecurat, ce să mai spunem de cei care trimit după vin dincolo de mări, care pun totul în miÅŸcare ca să nu le rămână necunoscut niciun soi de viţă de vie, ca ÅŸi cum ar avea să fie pedepsiÅ£i ÅŸi osândiÅ£i cumplit dacă n-ar bea pe săturate toate soiurile de vin? Dacă folosirea paturilor de fildeÅŸ este vrednică de osândă, de ce iertare mai sunt atunci vrednici cei care-ÅŸi împodobesc paturile cu argint, dar, mai bine spus, îşi toarnă numai din argint paturile; dar nu numai paturile, ci ÅŸi scăunaÅŸele de la picioare, căldările, vasele ÅŸi vasele de noapte? Ce cuvânt atât de mare sau mic vor putea spune aceÅŸtia pentru dezvinovăţirea lor în ziua judecăţii? Eu însă voi mai adăuga ÅŸi ceea ce este mai cumplit: anume că aceÅŸtia trăiesc în atâtea desfătări din suferinÅ£ele altora. Åži doar proorocul n-a vorbit ÅŸi despre asta, ci numai a osândit desfătarea. Dar când adaugi ÅŸi o vină mai mare ca desfătarea, atunci cine-i va scăpa pe cei ce fac acestea de cea mai grea pedeapsă? Care Noe, care Iov, care David le va veni în ajutor? Nu va fi nimeni! Despre aceÅŸtia poÅ£i să spui: Acesta-i fumul mâniei Mele!  Te întreb, să nu te aprinzi oare într-adevăr de mânie ÅŸi de urgie, să nu-Å£i fie necaz când vezi că altul nu are nici hrana de toate zilele, iar tu faci din argint atâtea ÅŸi atâtea lucruri care nu-Å£i folosesc la nimic, nici măcar pentru fală? Da, nici pentru fală nu-Å£i vor folosi! Dimpotrivă, se vor întoarce împotriva ta! Tu îţi faci lucruri din argint ca să fii strălucit ÅŸi cu vază, dar se-ntâmplă contrariul. Oamenii n-au să spună că eÅŸti strălucit ÅŸi cu vază, ci toÅ£i au să te acuze că eÅŸti nemilos, zgârcit ÅŸi plin de cele mai grele păcate. Cât e de mare invidia tuturor, cât e de mare duÅŸmănia ÅŸi ura tuturor! Cât de mult doresc toÅ£i căderea ta! Las de o parte hula pe care astfel de bogaÅ£i o născocesc împotriva lui Dumnezeu, deÅŸi acesta e cel mai mare rău dintre toate; iar înainte de asta, orice-ai spune, vei găsi la cei bogaÅ£i un rău mai mare decât altul. Aceasta nu se întâmplă la mesele unde păzesc cumpătarea ÅŸi măsura. De aceste mese proorocul nu-ÅŸi bate joc, oamenii nu le blamează, Dumnezeu nu le învinuieÅŸte, focul nu le osândeÅŸte; nu Å£i se face silă de ele, nu le urăşti, nu le invidiezi; Dumnezeu le primeÅŸte, îngerii iau parte la ele, oamenii le laudă, cerul le socoteÅŸte bune. Aceste mese au primit pe îngeri, la aceste mese a stat Hristos, ci nu la acelea. AÅŸa au fost mesele proorocilor, aÅŸa au fost mesele apostolilor, aÅŸa au fost mesele drepÅ£ilor. Mesele tiranilor ÅŸi ale celor ce se îmbogăţesc în chip rău pe pământ au dănÅ£uitori ÅŸi alÅ£i oameni care trăiesc spre paguba vieÅ£ii lor: tâlhari, ÅŸarlatani, jefuitori de morminte. Când te aÅŸezi la o astfel de masă, îngerul fuge ÅŸi Dumnezeu Se supără; căpetenia dracilor însă se bucură. Nu numai duÅŸmanii urăsc acele mese, nu numai ei au dispreÅ£ faţă de ele, nu numai ei sunt topiÅ£i de supărare din pricina lor, ci ÅŸi oamenii care par prieteni sunt măcinaÅ£i mai mult de invidie decât de dorinÅ£a de a se desfăta de cele ce au în faţă. Când te aÅŸezi la masa ceastălaltă, la cea înÅ£eleaptă, la cea cumpătată, la cea lipsită de îngâmfare, masa aceasta este foarte plăcută ÅŸi iubită de toÅ£i prietenii; e iubită ÅŸi de Dumnezeu, ÅŸi de îngeri, ÅŸi de oameni. La ea stă ÅŸi Dumnezeu Unul-Născut. După cum masa aceasta alungă de la ea îngâmfarea, mândria, zgomotul, tot aÅŸa este prietenă cu smerenia; fiind totdeauna împreună cu ea, o apără ÅŸi o îngrădeÅŸte de pretutindeni. Când Hristos stă la această masă, nu trebuie să mai căutăm altceva.
Ştiindu-le dar pe acestea, iubiţilor, să fugim de mesele acelea (păgubitoare) şi să căutăm mesele acestea (ale cumpătării), ca să dobândim şi bunătăţile de aici, şi pe cele ce vor să fie, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slavă, cinste, împreună cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.