DESPRE CĂINŢĂ (I)

din „DESPRE MÄ‚RGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CÄ‚INŢĂ. DESPRE NECAZURI ÅžI BIRUIREA TRISTEÅ¢II”

1. Te fericesc ÅŸi admir curăţenia sufletului tău, fericite Dimitrie, când te văd că mă sileÅŸti ÅŸi-mi ceri cu multă stăruinţă să-Å£i vorbesc despre căinţă. Åži pe bună dreptate te fericesc, căci nu-i cu putinţă să ajungă cineva să dorească să i se vorbească despre căinţă dacă n-a fost el mai întâi bine curăţit de păcate, dacă n-a ajuns mai presus de tot ce-i trecător. Lucrul acesta este uÅŸor de văzut la cei care sunt stăpâniÅ£i de dorinÅ£a de a se căi, chiar pentru puÅ£ină vreme. Vei vedea că se petrece dintr-o dată în sufletul lor o schimbare atât de mare, încât sufletul li se mută îndată de pe pământ la cer. Căci, dezlegându-ÅŸi sufletul de grijile lumeÅŸti, ca din niÅŸte lanÅ£uri grele, îl lasă slobod să zboare spre cer, locul său propriu ÅŸi înrudit cu el. De obicei această schimbare sufletească se întâmplă de puÅ£ine ori în viaÅ£a celor mai mulÅ£i oameni. Pe tine însă, scump prieten, te ÅŸtiu stăpânit necontenit de focul căinÅ£ei. Martore-mi sunt nopÅ£ile tale nedormite, izvoarele tale de lacrimi, dragostea ta de pustie sălăşluită necontenit în sufletul tău ÅŸi mereu în floare. La ce, deci, Å£i-ar mai folosi cuvintele mele? Ce câştig ai mai avea de pe urma lor? Faptul că ai ajuns vârful virtuÅ£ii ÅŸi că totuÅŸi te socoteÅŸti amestecat cu cei care merg abia la poalele ei, că îţi numeÅŸti de piatră sufletul tău întraripat, că-mi apuci necontenit mâna ÅŸi, sărutându-mi-o, îmi spui cu lacrimi în ochi: „ZdrobeÅŸte-mi inima mea cea învârtoÅŸată!”, nu sunt oare toate acestea atâtea dovezi ale marii tale credinÅ£e, ale puternicei ÅŸi înflăcăratei tale iubiri de Dumnezeu? Daca însă m-ai atras să-fi vorbesc despre căinţă cu gândul de a deÅŸtepta sufletul meu adormit, mă plec în faÅ£a înÅ£elepciunii tale, în faÅ£a marii tale purtări de grijă, ce o ai pentru mine. Dar dacă într-adevăr ai în vedere propriul tău suflet ÅŸi socoteÅŸti că ai nevoie de cineva care să te ridice, nu ÅŸtiu în ce chip m-ai putea convinge că nu altul, ci eu aÅŸ fi acela care aÅŸ putea să-Å£i dau o mână de ajutor.
Totuşi, chiar în acest caz, voi da ascultare glasului tău. Mă voi lăsa înduplecat şi de multele tale cuvinte, şi de îndrăznirea ce-o ai înaintea lui Dumnezeu, şi de râvna cu care mă rogi, şi, în sfârşit, şi de dragostea ce ne leagă.
Pentru ascultarea ce-ţi fac, te rog, răsplăteşte-mă cu rugăciunile tale către Dumnezeu ca pe viitor să-mi îndrept viaţa, iar acum să pot grăi cuvinte ziditoare de suflet şi destul de convingătoare spre a ridica sufletele căzute şi a le înzdrăveni şi întări pe cele slăbite.
De unde deci, de unde voi începe cuvântul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele?
NegreÅŸit, nu altă temelie decât cuvintele lui Hristos, prin care nefericeÅŸte pe cei ce râd ÅŸi aÅŸază în rândul fericiÅ£ilor pe cei ce plâng, spunând astfel: „FericiÅ£i cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”  ÅŸi: „Vai vouă, celor ce râdeÅ£i acum, că vă veÅ£i tângui ÅŸi veÅ£i plânge” .
Åži pe foarte bună-dreptate. Tânguire cu adevărat, tânguire ÅŸi lacrimi este tot timpul de acum. Cumplită suferinţă a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate stăpânesc pe toÅ£i oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu deamănuntul – dacă într-adevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu deamănuntul -, nu va înceta să plângă ÅŸi să se tânguiască. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat, nicăieri nu-i urmă de virtute. Åži ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpânesc ÅŸi nici nu ne ducem la alÅ£ii ca să le arătăm, ne asemănăm cu un om pe dinafară plin de sănătate, dar mistuit pe dinăuntru de o puternică boală. Din pricina nesimÅ£irii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun ÅŸi săvârÅŸesc fără frică fapte pline de primejdie ÅŸi de ruÅŸine, nu le este ruÅŸine deloc de faptele ÅŸi cuvintele lor, ba, dimpotrivă, se mai ÅŸi laudă cu ele. Se cred mai sănătoÅŸi decât cei cu adevărat sănătoÅŸi. AÅŸa suntem ÅŸi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simÅ£im că suntem bolnavi. Când trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm îndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii amare, suportăm operaÅ£ii ÅŸi nu ne oprim să facem tot ce putem până nu izgonim boala din trupul nostru. Când însă sufletul noastru ne este piÅŸcat în fiecare zi de păcat, când ne este sfâşiat de patimile trupului, când ne este ars, când ne este aruncat în prăpastie ÅŸi este pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvânt.
Care este pricina? Pricina e aceea că boala ne-a cuprins pe toţi. După cum atunci când suntem bolnavi trupeşte şi nu este nimeni care să ştie să ne vindece, nu este nici o oprelişte ca boala să ne doboare pe toţi, căci nu este nimeni care să-i stăvilească furia, tot astfel e şi cu boala sufletelor noastre. Pentru că nu este nimeni deplin sănătos în credinţă, pentru că suntem cu toţii bolnavi, unii mai greu, alţii mai puţin greu, de aceea nu este nimeni în stare să vină în ajutorul nostru, al bolnavilor. Dacă ar veni la noi un om din altă parte, un om care ar cunoaşte bine şi poruncile lui Hristos, dar şi viaţa noastră amestecată, nu ştiu dacă nu-şi va închipui că nu există alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decât noi. Într-adevăr, aşa ne ducem viaţa, ca şi cum ne-am da toată silinţa să mergem împotriva poruncilor lui Hristos.

2. Şi ca să nu crezi că exagerez când vorbesc aşa, voi încerca să dovedesc spusele mele. Nu altfel, ci chiar prin poruncile lui Hristos.
Ce spune Hristos?
„S-a spus celor de demult: „Să nu ucizi”. Iar Eu vă zic vouă: Tot cel ce se mânie pe fratele său în deÅŸert, vinovat va fi judecăţii. Cel care va zice fratelui său „netrebnicule”, vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: „nebunule”, vinovat va fi de gheena focului” .
Acestea le spune Hristos. Noi însă călcăm legea aceasta mai mult decât cei care nu cred în Hristos, căci în fiecare zi umplem de nenumărate ocări pe fraÅ£ii noÅŸtri. Åži ce este mai de râs e aceea că ne ferim să rostim cuvântul: nebunule, dar de cele mai multe ori aruncăm în obrazul fraÅ£ilor noÅŸtri ocări mai grele decât aceasta, ca ÅŸi cum numai cuvântul „nebun” ar atrage după dânsul osânda gheenei.
Voia lui Hristos nu a fost asta! El a dat această pedeapsă pentru a pedepsi în general pe orice hulitor. Că lucrurile stau aÅŸa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: „Nu vă înÅŸelaÅ£i: nici desfrânaÅ£ii, nici slujitorii idolilor, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiÅ£ii, nici furii, nici lacomii, nici beÅ£ivii, nici hulitorii, nici răpitorii nu vor moÅŸteni împărăţia lui Dumnezeu” .
Dacă cel care spune fratelui său: „nebunule” este vrednic de cea mai grea pedeapsă, cât de mult foc al gheenei va aduna pe capul lui cel care huleÅŸte pe fratele său numindu-l răufăcător, pizmăret, om fără conÅŸtiinţă, râvnitor de slavă deÅŸartă ÅŸi mai ÅŸtiu eu cum? Ocările: „nebunule” ÅŸi „netrebnicule” sunt cu mult mai uÅŸoare decât cele amintite. Din pricina aceasta Hristos, lăsându-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca să cunoÅŸti că dacă o ocară mai uÅŸoară aduce iadul peste cel ce-o rosteÅŸte, cu mult mai mult îi vor aduce ocările mai mari, ocările mai greu de suferit.
Dacă unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (şi eu cunosc pe unii care au o astfel de părere greşită, cunosc pe unii care socotesc că ameninţarea cu iadul s-a spus numai ca să înfricoşeze pe oameni), atunci urmează că nu sunt osândiţi cu numele iadului nici adulterii, nici sodomiţii, nici muieraticii, nici închinătorii la idoli. Dacă i-a ameninţat pe hulitori numai că să-i înfricoşeze, atunci negreşit a făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi, căci pe toţi i-a ameninţat cu pierderea împărăţiei cerurilor, o dată ce i-a înşirat pe toţi la un loc. Poate cineva mă va întreba:
– Oare hulitorul va avea aceeaÅŸi soartă ca ÅŸi adulterinul, ca ÅŸi muieraticul, ca ÅŸi lacomul, ca ÅŸi închinătorul la idoli?
-  Nu e timpul să cercetăm acum dacă toţi vor primi aceeaşi pedeapsă. Dar că toţi vor cădea din împărăţia cerurilor, şi hulitorul împreună cu ceilalţi, sunt încredinţat de cuvintele lui Pavel, dar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucrează prin Pavel, că nici unii, nici alţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.
Nu numai în privinţa acestui text din Scriptură, dar şi în privinţa altor multe texte, mulţi oameni au această părere greşită şi socotesc că în general toate pedepsele hotărâte celor păcătoşi nu sunt rostite de Hristos decât ca o exagerare. Aceasta însă e o cursă a diavolului. Diavolul a strecurat în mintea unora această mângâiere, că pedepsele date de Dumnezeu păcătoşilor sunt o exagerare, cu intenţia de a adormi teama de pedeapsă în sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar căi de păcatele lor şi de a-i face mai nepăsători faţă de ascultarea poruncilor. Deocamdată, atâta vreme cât trăim pe acest pământ, gândul acesta poate înşela pe oamenii cu sufletele mai trândave, dar în timpul înfricoşătoarei judecăţi se va vădi înşelăciunea. Se va vădi atunci când nimeni nu va mai avea nici un câştig de pe urma căinţei. Spune-mi, te rog, care este folosul ca acum să ne lăsăm înşelaţi de acest gând, şi să ne dăm seama de înşelăciune atunci, în ziua judecăţii, când nu vom avea nici un folos de pe urma pocăinţei? Să nu ne înşelăm în deşert. Să nu gândim spre răul nostru ceea ce nu trebuie. Să nu atragem asupră-ne încă şi o altă pedeapsă, aceea pricinuită de necredinţă. Cumplită pedeapsă vine peste noi nu numai pentru că nu îndeplinim poruncile lui Hristos, dar şi pentru că nu credem în ele. Iar necredinţa aceasta vine de acolo că ni s-a slăbit puterea de a îndeplini poruncile Lui. Când nu voim să avem liniştea ce ne-o dă ascultarea de glasul lui Dumnezeu şi nici nu voim să facem cele poruncite, spre a scăpa mintea noastră de teama chinurilor viitoare, atunci, pentru că suntem cu conştiinţa încărcată şi sugrumată de păcate, ne silim să izgonim din mintea noastră frica cumplită de pedepsele ce ne aşteaptă. Prin asta însă ne aruncăm în altă prăpastie şi mai mare, aceea că punem la îndoială însăşi existenţa chinurilor viitoare. După cum bolnavii cuprinşi de febră nu scapă de fierbinţeală dacă se bagă în apă rece, ci, dimpotrivă, li se măreşte fierbinţeala, tot astfel şi noi, pentru că ne pişcă conştiinţa păcatelor noastre, ne silim să ne cufundăm pe noi înşine în ideea îngustă că pedepsele viitoare sunt o exagerare, pentru ca să putem apoi săvârşi fără teamă orice păcat.
Ne mâniem pe fraţii noştri nu numai când sunt de faţă, ci, de cele mai multe ori, pornim război împotriva lor când ei nu sunt de faţă. Dar asta-i culmea sălbăticiei. Mai mult încă: Faţă de cei mai tari şi mai puternici ne purtăm cu multă blândeţe, chiar dacă ne fac rău, chiar dacă ne ocărăsc, pentru că le ştim de frică; pe cei de o seamă cu noi şi mai mici decât noi însă îi urâm şi-i duşmănim, chiar dacă nu ne-au supărat cu nimic. Acest lucru n-are altă explicaţie decât că ne temem mai mult de oameni decât de Hristos.

3. Mai putem oare avea vreo nădejde de mântuire când arătăm atâta nepăsare şi dispreţ faţă de poruncile lui Hristos? Spune-mi, de unde o mai putem aştepta?
Ce lucru greu, ce lucru împovărător a cerut Hristos de la noi? A spus: nu te mânia în deÅŸert pe fratele tău! Acest lucru este cu mult mai uÅŸor decât de a răbda mânia nedreaptă a altuia, în ultimul caz, mânia nedreaptă a fratelui tău aţâţă ÅŸi întreÅ£ine focul mâniei tale; în primul caz însă, tu singur aprinzi flacăra mâniei, fără să fii provocat de cineva din afară. Nu este acelaÅŸi lucru a răbda ÅŸi a nu te aprinde când altcineva te va atinge cu flacăra mâniei lui, cu a sta liniÅŸtit ÅŸi potolit când nu te supără nimeni. Unul, biruind prin răbdare mânia altuia, dă dovadă de cea mai mare înÅ£elepciune, celălalt însă, care stă liniÅŸtit pentru că nu-l supără nimeni, nu are nici un merit. GândeÅŸte-te dar ce chin, ce pedeapsă ne aÅŸteaptă când facem ceea ce este mai greu pentru că ne temem de oameni, dar nu voim să facem ce-i mai uÅŸor pentru că nu ne temem de Dumnezeu. Să nu socoteÅŸti că-Å£i este frate numai omul de o seamă cu tine sau numai omul liber. SocoteÅŸte frate chiar pe sluga ta. „în Hristos Iisus, după cum spune Pavel, nu este nici rob, nici liber” . Deci, vom fi pedepsiÅ£i ÅŸi atunci când ne mâniem în deÅŸert pe robi ÅŸi pe slugi, căci ÅŸi ei sunt fraÅ£ii noÅŸtri, au fost învredniciÅ£i de libertatea cea adevărată, au acelaÅŸi Duh ca ÅŸi noi.
Cine poate spune că în viaţa lui nu s-a mâniat niciodată fără socoteală şi în deşert, că nu a ocărât niciodată? Să nu-mi dai ca exemplu pe un om care s-a mâniat şi a ocărât de puţine ori în viaţa lui. Spune-mi un om care n-a ocărât şi nu s-a mâniat niciodată. Atâta vreme cât nu poţi să-mi arăţi un asemenea om, nu poţi îndepărta nici ameninţarea de deasupra lui pentru motivul că n-a ocărât des şi nu s-a mâniat des. Şi tot astfel şi hoţul şi desfrânatul, chiar dacă săvârşesc păcatul numai o singură dată, nu scapă de pedeapsă pentru că nu l-au săvârşit de mai multe ori, ci sunt pedepsiţi tocmai pentru că au îndrăznit să-l săvârşească.
Care dintre necredincioşi n-ar socoti basm porunca imediat următoare celei de mai sus, când vede că noi o călcăm cu atât de mare înverşunare?
Dumnezeu a spus: „Dacă îţi aduci darul tău la altar ÅŸi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, înaintea altarului, ÅŸi mergi mai întâi ÅŸi împacă-te cu fratele tău ÅŸi apoi vino ÅŸi adu-Å£i darul tău” . Noi însă ne apropiem de altare duÅŸmănindu-ne cu alÅ£ii, purtând în sufletul nostru ură împotriva fraÅ£ilor noÅŸtri. Dumnezeu atât de mult Se îngrijeÅŸte ca noi să trăim în pace unii cu alÅ£ii, încât rabdă să rămână nesăvârÅŸită jertfa ce I-o aducem, să întrerupem slujba către Dumnezeu numai din dorinÅ£a ce o are de a pune capăt duÅŸmăniei ÅŸi urii ce o avem unii faţă de alÅ£ii. Iar noi Å£inem socoteală atât de puÅ£in de această dorinţă a Lui, încât păstrăm zile întregi duÅŸmănia, spre propria noastră pagubă.
Hristos pedepseşte nu numai pe cei care caută să se răzbune, dar şi pe cei care dispreţuiesc pe fraţii care-i duşmănesc, deşi în sufletele lor nu le mai poartă ură. Hristos a poruncit ca acela ce face rău să se ducă şi să se împace cu cel căruia i-a făcut rău, pentru că acela care a făcut răul poate fi mai greu cuprins de dorinţa de răzbunare, pe când cel ce a suferit răul poartă necontenit în sufletul lui dorinţa de răzbunare. Prin aceasta Hristos a arătat că acela care nedreptăţeşte, cel care a dat naştere rădăcinii păcatului, este mai vinovat decât cel nedreptăţit, pentru că poartă răspundere şi pentru pedeapsa dată de Hristos celui nedreptăţit. Cu toate acestea, noi nu ne învăţăm minte, ci ne supărăm şi ne mâniem pe fraţii noştri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic important, nu ne mai pasă de cele săvârşite, uităm pe cei pe care i-am supărat şi lăsăm ca ura să ţină vreme îndelungată, fără să ne dăm seama că vom primi o pedeapsă cu atât mai mare cu cât lăsăm să se scurgă mai multe zile peste supărarea pricinuită, deoarece prin aceasta ne împăcăm şi mai greu unii cu alţii. După cum atunci când iubim pe cineva, nimic din cele care despart cu uşurinţă pe oameni nu poate să aibă tărie şi crezare pentru a strica prietenia, tot astfel şi atunci când duşmănia pune stăpânire pe sufletul nostru, toate sunt uşoare şi lesnicioase pentru cei care vor să ne sporească şi mai mult duşmănia. Căci vorbele bune ce ne-ar fi spuse deşteaptă neîncrederea noastră şi numai răutăţile sunt crezute.
Hristos ne porunceÅŸte să lăsăm darul la altar ÅŸi, mai întâi, să ne împăcăm cu fratele nostru, ca să cunoaÅŸtem că nu trebuie să amânăm împăcarea noastră nici atunci când îi aducem închinăciune, cu atât mai mult trebuie să facem asta în alte timpuri, când ne ocupăm de lucruri pământeÅŸti. Pe faţă purtăm masca împăcării, dar în lăuntrul sufletului nostru Å£inem cea mai neîmpăcată ură. Ne dăm bună ziua unii altora atunci când ne ducem la biserică, dar de obicei bună ziua o spunem numai cu buzele. Acest lucru însă nu îl vrea Domnul. Domnul vrea să iubim din suflet pe fratele nostru, să-i dăm, din inimă, bună ziua. Aceasta este într-adevăr salutare, cealaltă, mască ÅŸi făţărie; cel care dă în acest chip bună ziua ÅŸi nu iubeÅŸte, mai mult îl supără pe Dumnezeu decât îl potoleÅŸte. Dumnezeu cere de la noi dragoste sinceră, dragoste înrădăcinată adânc în sufletul nostru, nu dragostea aceasta pocită pe care adeseori o arătăm oamenilor. Purtăm pe buze numele dragostei, dar am stins puterea ei, iar aceasta este încă o dovadă că fărădelegile noastre au pus stăpânire pe noi, căci spune Hristos: „Din pricina înmulÅ£irii fărădelegii, se va răci dragostea multora” . Åži acestea le facem noi creÅŸtinii, cărora ni s-a poruncit să nu ne mâniem, să nu avem duÅŸmani, iar dacă avem duÅŸmani, duÅŸmănia noastră să Å£ină numai o zi, căci s-a spus: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” . Noi însă nu ne mărginim la atâta, ci facem uneltiri unii împotriva altora, muÅŸcând ÅŸi nimicind prin vorbele ÅŸi faptele noastre propriile noastre mădulare, adică pe propriii noÅŸtri fraÅ£i. Iar aceasta este curată nebunie. Åži aÅŸa este, căci după acestea mai cu seamă îi recunoaÅŸtem pe îndrăciÅ£i ÅŸi pe nebunii ce nu se pot vindeca.
Ce să mai spunem despre celelalte porunci date de Hristos? Ce să spunem despre porunca dată pentru a ne împăca cu pârâşul nostru până suntem pe cale cu el ? Ce să mai spunem despre porunca ce o dă în privinţa faptei nesăbuite, despre privirile pofticioase  şi despre prietenia necugetată şi păgubitoare de suflet ? Prin ochiul drept şi prin mâna dreaptă, Hristos n-a lăsat să se înţeleagă altceva decât pe cei ce ne iubesc spre paguba noastră sufletească. N-a fost călcată oare adeseori în picioare, n-a fost desfiinţată porunca ce ne opreşte să ne despărţim de soţiile noastre ?

4. Mă ruÅŸinez să mai vorbesc despre porunca ce opreÅŸte orice jurământ ; nu numai din pricina jurămintelor pe care le facem, dar mai ales din pricina falselor noastre jurăminte. Dacă jurământul, chiar jurământul adevărat, este un păcat ÅŸi o călcare a poruncii, ce vom spune despre jurământul fals? Dacă ce este mai mult decât „da” ÅŸi „nu” este de la cel rău, de la diavolul, de la cine va fi ce este fals?
Hristos a mai spus apoi: „Dacă te loveÅŸte cineva peste obrazul drept, întoarce-l ÅŸi pe celălalt; celui care vrea să se judece cu tine ÅŸi să-Å£i ia haina, lasă-i lui ÅŸi cămaÅŸa; dacă te sileÅŸte cineva să mergi o milă, mergi cu el două; celui ce-Å£i cere dă-i ÅŸi nu întoarce faÅ£a de la cel ce vrea să se împrumute de la tine” .
Ce putem spune faţă de aceste porunci? ne rămâne numai să plângem şi să ne acoperim faţa de durere, căci nu îndeplinim nici una dintre poruncile amintite mai sus. Am apucat o cale cu totul potrivnică acestor porunci: ne cheltuim toată vremea în judecăţi, în lupte, în procese, în certuri. Nu au nici o înrâurire asupra noastră nici adevărul faptelor, nici cuvintele lui Hristos, dimpotrivă, ne sălbăticim, ne înfuriem chiar pentru lucruri de nimic.
Poate că ai voi, faţă de cele de mai sus, să-mi dai ca exemplu pe unii oameni care şi-au dat toată averea săracilor şi care mai târziu au ajuns, din pricina sărăciei lor, de râsul lumii şi au avut de suferit nenumărate nenorociri şi necazuri; îţi voi răspunde, în primul rând, că îmi vei putea arăta puţine cazuri de astfel de oameni; în al doilea rând, prin exemplul dat nu mi-ai arătat pe înţeleptul descris de Hristos în cuvintele amintite mai sus. Înţeleptul acesta are o vieţuire mult mai duhovnicească decât omul pe care mi l-ai dat ca pildă. Este o mare deosebire între un om care-şi dă de bunăvoie averile sale şi unul care suferă fără să crâcnească atunci când i se iau toate averile. Dar pentru ce spun: suferă fără să crâcnească? Omul desăvârşit, despre care a vorbit Hristos, este cu mult superior şi acestuia. Porunca aceasta a lui Hristos îndepărtează atât de mult din sufletele celor nedreptăţiţi mânia împotriva celor ce i-au nedreptăţit, încât ei nu numai că nu se supără din pricina pierderii averilor, ba, dimpotrivă, mai dau de bunăvoie şi cele ce le-au mai rămas; şi este mai mare zelul lor în a suferi nedreptatea ce li se face decât zelul şi nebunia celorlalţi în a-i nedreptăţi. Când cel ce nedreptăţeşte va vedea că cel nedreptăţit este gata să sufere mai mult decât i-a fost intenţia, când va vedea că, după ce şi-a satisfăcut pofta, cel împilat se străduieşte să-i dea şi mai mult, atunci pleacă biruit, ruşinat de marea resemnare a celuilalt. Fiară să fie, sau ceva mai grozav decât o fiară, va fi mai cumpănit, căci a văzut bine din această comparaţie cât este de rău el şi cât este de bun celălalt.
Un om cu o astfel de viaţă îţi cer să-mi arăţi. Pe acesta îl văd descris numai în Scripturi, ÅŸi nicidecum în vreo altă carte, iar în viaÅ£a de toate zilele deloc, deÅŸi ne numim creÅŸtini. Nu-mi da ca exemplu pe omul care suferă în tăcere nedreptatea; se poate întâmpla să se poarte aÅŸa pentru că nu poate să se răzbune. Atunci avem omul desăvârÅŸit, omul cerut de Hristos, dacă el va arăta aceeaÅŸi răbdare faţă de cei de o seamă cu el, împotriva cărora ar putea să se răzbune, ba mai mult, dacă ar merge până acolo încât să depăşească prin dărnicia sa dorinÅ£a de jaf a celuilalt, să-i dea mai mult decât vrea acela să-i ia ÅŸi să arate îndelungă-răbdare în datul de bunăvoie a altor bunuri, în afară de acelea ce i-au fost luate cu forÅ£a. Un astfel de om trebuie însă să mai aibă încă o însuÅŸire sufletească, superioară celor arătate până acum, care atinge însuÅŸi vârful virtuÅ£ii; unui astfel de om Hristos îi porunceÅŸte să rânduiască în ceata prietenilor, a prietenilor adevăraÅ£i, pe duÅŸmanii ÅŸi răufăcătorii lui, pe cei care îl păgubesc ÅŸi la pungă ÅŸi la trup ÅŸi în toate celelalte. Hristos ne spune: „Nu te mărgini la a da jefuitorului ÅŸi lacomului, ci iubeÅŸte-l cu iubirea cea mai puternică, cu iubire sinceră”. Acest gând a voit să-l înfăţiÅŸeze prin cuvintele: „RugaÅ£i-vă pentru cei ce vă necăjesc” . Iar de rugat de obicei nu ne rugăm decât pentru cei pe care-i iubim foarte mult. Åži pentru ca să nu socoteÅŸti din nou că aceste cuvinte sunt o exagerare, pentru ca să nu intre astfel în sufletul tău înÅŸelăciunea diavolului, de care am amintit mai sus, Hristos adaugă adevărului lucrurilor ÅŸi motivul, dreapta pricină a unei astfel de purtări, spunând: „Căci dacă iubiÅ£i pe cei ce vă iubesc, ce plată aveÅ£i? Oare nu ÅŸi vameÅŸii fac acelaÅŸi lucru? Åži dacă îmbrăţiÅŸaÅ£i pe cei ce vă îmbrăţiÅŸează, ce faceÅ£i mai mult? nu ÅŸi păgânii fac acelaÅŸi lucru?” . Cum să nu fie vrednică de tânguire ÅŸi de nemângâiată plângere starea noastră morală, când nu ne deosebim în privinÅ£a aceasta întru nimic de vameÅŸi ÅŸi de păgâni? Åži dacă ar fi numai aceasta grozăvia! Dar nu. Nu numai că nu-i iubim pe vrăjmaÅŸi, dar încă duÅŸmănim ÅŸi urâm chiar pe cei ce ne iubesc. Uitătura urâtă, invidia, nimicirea prin fapte ÅŸi prin vorbe a cinstei ÅŸi a numelui bun a altora nu au altă explicaÅ£ie decât ura ÅŸi duÅŸmănia înverÅŸunată. Astfel, nu numai că nu ne deosebim întru nimic de păgâni, dar suntem în privinÅ£a aceasta cu mult mai răi decât ei. Hristos a poruncit să ne rugăm pentru cei ce ne duÅŸmănesc, noi însă Å£esem viclenii împotriva lor; cu toate că ni s-a poruncit să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, îi acoperim de nenumărate blesteme.
Poate fi oare o înverşunare mai mare decât această împotrivire şi decât această luptă pe care o purtăm împotriva lui Hristos, Legiuitorul acestor porunci? Nu stăm noi împotriva tuturor poruncilor Lui?
Tirania slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii, pe care Hristos în cuvintele imediat următoare celor amintite mai sus a cerut să o dezrădăcinăm din sufletele noastre, am întins-o nu numai asupra rugăciunilor, postului şi milosteniei , ci chiar asupra tuturor faptelor noastre, iar supunerea noastră faţă de nebunia acestei tiranii este mai mare decât supunerea unui rob faţă de stăpânul lui. Acest lucru este îndeajuns de cunoscut de toţi, de aceea trec peste el, spunând doar atâta, că unii oameni îşi dispreţuiesc atât de mult mântuirea sufletelor lor, încât nu mai dau nici o atenţie poruncilor lui Hristos, iar alţii, deşi voiesc să asculte de Hristos cât de cât, deşi se silesc să păzească unele porunci, totuşi sfârşesc prin a ajunge să fie tot atât de păgubiţi ca şi ceilalţi din cauză că nu vor să dezlege de pe ei lanţurile slavei deşarte, ale umblatului după laudele lumii. Unul nu face deloc milostenie, altul dă celor săraci ceva din averile sale, dar face aceasta ca să-l laude lumea; cel din urmă nu este întru nimic mai bun decât cel dintâi. Astfel, diavolul ne-a prins pe toţi din toate părţile în mrejele lui. Dacă ar putea omul să scape şi de acest păcat, să nu umble adică după laudele lumii când face milostenie!; dar, fiind stăpânit de mândrie, cade iarăşi în acelaşi păcat, mai bine spus, în unul şi mai grozav: nu pierde numai bunurile date ca milostenie, ci pleacă pe lumea cealaltă încărcat şi cu alt păcat, păcatul mândriei. Cunosc apoi mulţi oameni care nu-şi cheltuiesc averile în milostenii pentru pricinile mai sus arătate,, ci vin în ajutorul celor lipsiţi mânaţi de prietenie sau de rugăciunile stăruitoare sau de alte pricini asemănătoare, şi nu de frica de Dumnezeu şi de porunca lui Hristos.
Prin urmare, dacă atâtea pricini pângăresc faptele noastre bune, mai putem spune că ne putem mântui cu uşurinţă când, departe de a face fapte bune, săvârşim numai păcate?

5. Să mergem mai departe! Care este omul care poate rosti cu îndrăznire cuvintele din Tatăl nostru: „Åži ne iartă nouă greÅŸalele noastre, precum ÅŸi noi iertăm greÅŸiÅ£ilor noÅŸtri” ? Chiar dacă nu ne răzbunăm pe vrăjmaÅŸii noÅŸtri, totuÅŸi păcătuim dacă păstrăm netămăduită în suflet rana, mânia. Hristos însă nu vrea ca noi să mărginim la atâta iertarea greÅŸiÅ£ilor noÅŸtri, ci să ajungem să-i numărăm printre cei mai buni prieteni. Din această pricină, după cum am spus mai sus, ne-a poruncit să ne ÅŸi rugăm pentru ei. Chiar dacă nu te răzbuni pe cel ce Å£i-a greÅŸit, dar dacă îţi întorci faÅ£a de la el, dacă te uiÅ£i urât la el, dacă Å£ii deschisă în suflet rana, n-ai îndeplinit porunca ce Å£i~a poruncit-o Hristos. Cum ceri deci ca Dumnezeu să Se îndure de tine, când tu nu te înduri de cei care Å£i-au greÅŸit? ÃŽnÅ£eleptul îşi bate joc de o astfel de purtare, zicând: „Omul Å£ine mânie împotriva omului, ÅŸi cere de la Dumnezeu iertare? Nu-i este milă de omul cel asemenea lui, ÅŸi se roagă pentru iertarea păcatelor sale? El, trup fiind, Å£ine minte; cine îl va curăţi de păcatele sale?” .
Aş vrea să tac deci şi să-mi opresc şirul spuselor mele, atât mi-e de ruşine. Mi-e ruşine să merg mai departe. Aş vrea să tac, căci cu cât îmi voi continua vorbirea, cu atât mai mult se va vădi şi lupta pe care o ducem împotriva poruncilor lui Hristos, dar şi duşmănia neîmpăcată pe care I-o purtăm! Dar care este folosul tăcerii mele când însăşi viaţa noastră, faptele noastre, strigă că ducem luptă împotriva lui Hristos, iar, înainte de faptele noastre, ne-o strigă Hristos, Care cunoaşte cu de-amănuntul toată viaţa noastră, ne-o strigă Hristos, Care ne va judeca?
Hristos ne-a poruncit să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer . Puţini sunt cei care îndeplinesc această poruncă; iar dintre aceştia puţini, cine poate spune că a îndeplinit această poruncă aşa cum doreşte Hristos? Marea majoritate a oamenilor însă, ca şi cum ar fi auzit contrariul, ca şi cum li s-ar fi poruncit să-şi adune comorile aici pe pământ, au părăsit cu totul cerul, îşi lipesc inima de toate cele de pe pământ, se înnebunesc de dragul strângerii avuţiilor şi, urând pe Dumnezeu, iubesc pe Mamona.
Hristos a mai poruncit: „Nu vă îngrijiÅ£i de ziua de mâine” . Åžtiu precis că nici un om nu vrea să asculte această poruncă, nici să se lase convins de adevărul ei, din pricina puÅ£inătăţii credinÅ£ei noastre în Hristos. De aceea, acoperindu-mi faÅ£a din pricina ruÅŸinii, voi lăsa la o parte această poruncă. Ar trebui să credem pe Hristos numai pe cuvânt; noi însă nu-L credem nici când ne dovedeÅŸte adevărul spuselor Sale cu dovezi de nezdruncinat, nici când ne dă exemple despre temeinicia spuselor Lui, cum sunt cele cu păsările cerului  ÅŸi cu iarba câmpului ; ba, dimpotrivă, ne frământă grija zilei de mâine ca ÅŸi pe păgâni, ba poate ÅŸi mai mult, ÅŸi, cu toate că ni s-a poruncit că nici nu trebuie să ne rugăm pentru cele de mâine, noi ne cheltuim toată râvna noastră cu astfel de rugăciuni. Dar, după cum am spus, voi lăsa la o parte această poruncă. Mă voi îndrepta deci spre poruncile următoare, cu nădejdea că îndeplinirea acestora mă va mângâia pentru ruÅŸinea de mai înainte.
Ce poruncă a dat mai departe Hristos în predica Sa de pe munte? „nu judecaÅ£i ca să nu fiÅ£i judecaÅ£i” .
Socoteam că voi găsi oarecare mângâiere ruÅŸinii mele, dar văd că ruÅŸinea îmi sporeÅŸte încă ÅŸi mai mult. Chiar dacă n-am păcătui faţă de nici o altă persoană, ci numai faţă de aceasta, călcarea acestei porunci e de ajuns ca să ne arunce în fundul iadului. Judecăm cu asprime păcatele altora, dar nu vedem bârnele din ochii noÅŸtri; ne cheltuim toată viaÅ£a iscodind faptele altora ÅŸi osândindu-i. Nu poÅ£i găsi pe nimeni eliberat de acest păcat, nici laic, nici monah, nici cleric. Åži totuÅŸi, Hristos ne spune ce primejdie mare ne aÅŸteaptă în urma călcării acestei porunci: „Cu ce judecată judecaÅ£i, veÅ£i fi judecaÅ£i”, ÅŸi: „Cu ce măsură măsuraÅ£i, vi se va măsura” . Cu toate că acest păcat nu conÅ£ine în el nici o plăcere, ci, dimpotrivă, are o atât de mare pedeapsă, totuÅŸi cu toÅ£ii alergăm spre acest păcat, ca ÅŸi cum ne-am grăbi ÅŸi neam lua la întrecere să intrăm în cuptorul iadului nu pe o singură cale, ci pe mai multe căi. Suntem nepăsători nu numai faţă de poruncile aparent grele, ci chiar faţă de cele mai uÅŸoare decât acestea; deoarece le călcăm în picioare în egală măsură ÅŸi pe unele, ÅŸi pe altele; iar prin faptul că le călcăm în picioare pe cele uÅŸoare, arătăm că nu le îndeplinim nici pe cele mai grele, nu din pricina greutăţii poruncilor, ci din pricina dispreÅ£ului pe care-l arătăm faţă de porunci. Spune-mi, te rog, ce lucru greu este a nu iscodi faptele altuia, nici a nu osândi păcatele aproapelui? Contrariul însă, a iscodi ÅŸi a osândi pe alÅ£ii, este o treabă destul de obositoare. Poate să ne mai creadă cineva, la auzul acestor constatări, că nu ascultăm de porunca aceasta din pricina nepăsării noastre, ÅŸi nu din pricina râvnei de a o călca ÅŸi a relei noastre voinÅ£e? Când faptele pe care ne porunceÅŸte Hristos să le îndeplinim sunt uÅŸoare ÅŸi lesnicioase celor care voiesc să le săvârÅŸească, iar faptele oprite sunt ÅŸi mai grele ÅŸi cer ÅŸi mai multă osteneală, iar noi părăsim poruncile ÅŸi săvârÅŸim cele oprite, când, deci, aÅŸa stau lucrurile, nu vor spune oare duÅŸmanii noÅŸtri că facem păcatele pentru că voim să ne războim cu Hristos?
Că poruncile lui Hristos nu au nimic obositor în ele o spune El ÃŽnsuÅŸi prin cuvintele: „LuaÅ£i jugul Meu peste voi că jugul Meu este bun ÅŸi sarcina Mea uÅŸoară” . Dar noi, din cauza nespusei noastre nepăsări, facem să treacă în faÅ£a mulÅ£imii drept împovărătoare cele uÅŸoare. Omului care vrea să stea degeaba ÅŸi să doarmă mereu i se pare o greutate ÅŸi mâncatul ÅŸi băutul; cei cu Sufletul treaz însă ÅŸi cei harnici nu se dau îndărăt nici în faÅ£a treburilor cu totul neobiÅŸnuite ÅŸi greu de făcut; dimpotrivă, le săvârÅŸesc cu mai mult curaj decât cei trândavi ÅŸi somnoroÅŸi pe cele foarte uÅŸoare, nimic, nimic nu este atât de uÅŸor, pe care multa noastră lenevie să nu-l considere foarte greu ÅŸi obositor, după cum nimic nu este atât de obositor ÅŸi de greu, pe care râvna ÅŸi dragostea noastră să nu-l facă foarte uÅŸor. Spune-mi, te rog, ce este mai cumplit ÅŸi mai greu decât a fi în primejdie de moarte în fiecare zi? Åži totuÅŸi Fericitul Pavel a numit această primejdie uÅŸoară, spunând astfel: „Căci necazul nostru de acum, trecător ÅŸi uÅŸor, ne aduce slava veÅŸnică, mai presus de măsură” . Chiar dacă lucrul acesta este prin firea sa greu, totuÅŸi ajunge uÅŸor prin nădejdea celor viitoare. Pavel, de pildă, a ÅŸi adăugat pricina uÅŸurătăţii lui prin cuvintele: „Căci noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd” .

6. Să vedem însă ÅŸi poruncile următoare. Hristos a spus: „Nu daÅ£i cele sfinte câinilor, nici nu aruncaÅ£i mărgăritarele voastre înaintea porcilor” . Hristos ne-a dat aceste învăţături tot ca niÅŸte porunci; noi însă, din pricina slavei deÅŸarte, a umblatului după lauda lumii ÅŸi a ambiÅ£iei necugetate, am călcat în picioare ÅŸi această poruncă, îngăduind, fără nici o socoteală ÅŸi fără o cercetare amănunÅ£ită, să ia parte la Sfintele Taine oameni desfrânaÅ£i, necredincioÅŸi ÅŸi plini de nenumărate păcate; înainte de a cerceta temeinic sufletul lor, le descoperim toată învăţătura credinÅ£ei noastre ÅŸi îi conducem dintr-o dată în sfânta sfintelor, fără să le mai dăm putinÅ£a să vadă ÅŸi cele ce sunt înainte de sfânta sfintelor. Din această cauză unii dintre cei care au fost iniÅ£iaÅ£i în Sfintele Taine cu atâta grabă, au fugit îndată ÅŸi-au săvârÅŸit nenumărate rele. Åži nu numai când e vorba despre alÅ£i oameni, dar chiar când e vorba de noi înÅŸine, trebuie să mărturisim că nesocotim această prea înfricoşătoare poruncă, atunci când ne împărtăşim cu nemuritoarele Taine, făcând aceasta plini de necurăţie ÅŸi cu nesocotinţă.
Poţi să vezi apoi că sunt călcate cu totul în picioare nu numai poruncile despre care am vorbit până acum, dar şi cele pe care Hristos le dă mai departe în predica de pe munte.
Hristos a spus: „Câte voiÅ£i să vă facă vouă oamenii, faceÅ£i ÅŸi voi lor asemenea” ; noi însă facem oamenilor toate cele pe care nu voim să le suferim de la ei. DeÅŸi ni s-a poruncit să intrăm pe calea cea strâmtă , noi căutăm în orice împrejurare din viaţă calea cea largă. Nu este cu totul de mirare dacă unii laici îmbrăţiÅŸează ÅŸi iubesc această cale largă; dar să caute să intre prin această uşă, mai mult decât laicii, monahii, oamenii care în aparenţă s-au răstignit pentru lume, aceasta este ceea ce ne umple de uimire, dar, mai bine spus, acest lucru pare chiar o enigmă. Dacă ai ruga pe monahi să vină să îndeplinească vreo însărcinare, de cele mai multe ori i-ai auzi, în primul rând, punându-Å£i aceste întrebări: Vom avea odihnă în slujba pe care ne-o dai? Cel care ne cheamă este în stare să ne dea odihnă? Åži mereu, în orice discuÅ£ie, cuvântul care le stă cel mai mult pe buze nu este altul decât cuvântul „odihnă”.
Ce spui, omule? Ţi s-a poruncit să mergi pe calea cea îngustă , şi întrebi de odihnă? Ţi s-a poruncit să intri pe uşa cea strâmtă , şi cauţi să intri pe cea largă? Poate fi ceva mai rău decât această rătăcire? Dar ca să nu socoteşti că eu osândesc pe alţii prin cuvintele pe care le spun acum, voi vorbi chiar despre cele petrecute cu mine.
Odinioară, când mă hotărâsem să părăsesc oraÅŸul ÅŸi să îmbrăţiÅŸez viaÅ£a monahală, cercetam ÅŸi mă interesam mult de următorul lucru: De unde îmi voi procura cele trebuincioase traiului? Voi putea mânca pâine proaspătă, făcută chiar în acea zi? nu cumva voi fi silit să întrebuinÅ£ez acelaÅŸi untdelemn ÅŸi pentru candelă, ÅŸi pentru hrană? Nu cumva voi fi împins să mănânc mâncare proastă de legume, să fiu silit la munci grele, de pildă să mi se poruncească să sap pământul, să car lemne, să aduc apă ÅŸi să slugăresc la toate celelalte munci tot atât de grele ca ÅŸi acestea? Pe vremea aceea nu mă interesam de altceva decât dacă voi găsi odihnă la mănăstire. Cei care primesc slujbe de mari demnitari ÅŸi administrarea treburilor publice nu se mai interesează deloc dacă vor avea odihnă în slujbele lor, ci numai dacă slujbele lor le aduc vreun câştig, câştig de altfel trecător; în nădejdea că vor avea de câştigat de pe urma acestor slujbe, nu se gândesc nici la oboseli, nici la primejdii, nici la pierderea cinstei, nici la servicii înjositoare, nici la călătorii îndepărtate, nici la ÅŸederi în ţări străine, nici la insulte, nici la chinuri, nici la schimbarea climatului, nici că la sfârÅŸit adeseori pot să le fie înÅŸelate nădejdile, nici la moarte înainte de vreme, nici la despărÅ£irea de prieteni ÅŸi cunoscuÅ£i, nici la absenÅ£a soÅ£iei ÅŸi a copiilor, nici la vreo altă greutate; dimpotrivă, îmbătaÅ£i de dorinÅ£a de bani, suferă totul, cu nădejdea că-ÅŸi vor împlini dorinÅ£a, chiar cu astfel de primejdii. Noi însă, monahii, cărora nu ne stă în faţă nici câştigare de averi, nici dobândire de pământuri, ci cerurile ÅŸi bunurile cereÅŸti, pe care „ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit” , noi umblăm după odihnă; din pricina aceasta suntem cu atât mai de plâns ÅŸi mai lipsiÅ£i de voinţă decât aceia! Ce spui, omule? Ai de gând să te pregăteÅŸti pentru cer, să dobândeÅŸti împărăţia de acolo, ÅŸi întrebi dacă este vreo greutate pe drumul acesta ÅŸi în această călătorie? Nu te ruÅŸinezi, nici nu roÅŸeÅŸti, nici nu te duci să te îngropi de viu? Urmărind niÅŸte bunuri atât de mari, spune-mi, te rog, n-ar trebui să-Å£i râzi, să-Å£i baÅ£i joc de toate, să nu Å£ii seamă de nici una dintre toate suferinÅ£ele omeneÅŸti, orice-ar fi, ocări, insulte, necinstiri, hule, sabie, foc, cuÅ£it, fiare, înec, foamete, boală, într-un cuvânt, orice rău suferit de om de la începutul lumii până astăzi? Sau poate, în general vorbind, te gândeÅŸti cu spaimă tocmai la acestea? Ce poate fi mai băbesc, mai josnic ÅŸi mai ticălos decât un suflet care are astfel de idei? Nu spun numai că un suflet cuprins de dorinÅ£a bunurilor cereÅŸti nu trebuie să caute odihnă, dar nici să n-o simtă atunci când există. Oare nu este o nesăbuinţă ca îndrăgostiÅ£ii să fie atât de mult subjugaÅ£i de dragostea lor, încât să creadă că nu există altceva mai plăcut pe lume în afară de iubitele lor ÅŸi de traiul împreună cu ele, deÅŸi sunt ÅŸi altele multe, iar noi, care nu suntem cuprinÅŸi de o dragoste trupească, ci de una superioară tuturor, nu numai să nu dispreÅ£uim odihna când o avem, ba mai mult chiar, să o căutăm când ne lipseÅŸte?

7. Pe nimeni dintre noi, iubite, încă nu ne-a cuprins dorinÅ£a bunătăţilor cereÅŸti, aÅŸa cum ar trebui să ne cuprindă. Dacă ne-ar fi cuprins această dorinţă, am socoti umbră ÅŸi fum toate cele ce par anevoioase. Cel care le admiră pe cele prezente, niciodată nu va fi învrednicit de contemplarea bunătăţilor celor viitoare; dar cel care le dispreÅ£uieÅŸte ÅŸi socoteÅŸte că toate nu au mai multă valoare decât umbra ÅŸi visul, va dobândi iute ÅŸi bunătăţile cele mari ÅŸi duhovniceÅŸti. Când binele acesta, adică dispreÅ£ul celor prezente, cuprinde cu adevărat sufletele oamenilor, atunci el are tot atâta putere de distrugere asupra răutăţilor pe câtă putere are focul asupra spinilor; chiar dacă sufletul unui om ar fi înăbuÅŸit de nenumărate răutăţi, chiar dacă l-ar strânge păcatele cu multe legături, chiar dacă l-ar arde cumplit flacăra poftelor, chiar dacă l-ar împresura cumplit zgomotul celor trecătoare, totuÅŸi, ca printr-un bici usturător, binele acesta va izgoni îndată ÅŸi cu desăvârÅŸire toate aceste răutăţi ÅŸi le va îndepărta din suflet. Åži după cum praful fin nu poate sta în faÅ£a furiei unui vânt puternic, tot astfel nici mulÅ£imea poftelor nesăbuite nu va putea sta în faÅ£a puterii căinÅ£ei; în momentul în care căinÅ£a pătrunde adânc în sufletul omului, poftele pier ÅŸi se împrăştie mai iute decât praful ÅŸi fumul. Dacă dragostea trupească robeÅŸte atât de mult sufletul, încât îl face pe îndrăgostit să se îndepărteze de toate cele din viaţă ÅŸi să stea Å£intuit numai sub tirania iubitei, câte nu va fi oare în stare să facă dragostea lui Hristos ÅŸi teama de a nu ne înstrăina de El? După cum este greu, dar, mai bine spus, cu neputinţă să amesteci focul cu apa, tot astfel socotesc că este cu neputinţă să trăiască la un loc desfătarea ÅŸi zdrobirea inimii. Ele sunt potrivnice ÅŸi se distrug una pe alta. Zdrobirea inimii este mama lacrimilor ÅŸi a cumpătării; desfătarea însă este mama râsului ÅŸi a nebuniei; una face sufletul uÅŸor ÅŸi înaripat, cealaltă îl face mai greu decât plumbul. Voi încerca să-Å£i arăt adevărul acestor spuse nu întemeiat pe cuvintele mele, ci pe ale aceluia care a fost cu totul stăpânit de această nobilă dorinţă. Åži cine este acesta? Pavel, înflăcăratul îndrăgostit de Hristos, Pavel, care era atât de chinuit de această dorinţă, încât suspina din pricina zăbovirii ÅŸi prelungirii ÅŸederii sale în această lume: „Căci fiind în acest cort, spune el, suspinăm” . Cu toate acestea, dorea ÅŸi voia să rămână pe pământ pentru Hristos: „Dar este mai de trebuinţă pentru voi ca să rămân în trup” , adică pentru a răspândi ÅŸi întări credinÅ£a în Hristos. Pentru aceasta suferea Pavel ÅŸi foame ÅŸi sete ÅŸi goliciune ÅŸi lanÅ£uri ÅŸi moarte ÅŸi călătorii pe mare ÅŸi naufragii, ÅŸi toate celelalte pe care le enumera ; acestea, departe de a-l împovăra, dimpotrivă, îl bucurau.
Pricina acestei bucurii era dragostea ce-o avea pentru Hristos. De aceea ÅŸi spunea: „Dar în toate acestea biruim cu prisosinţă cu ajutorul Celui care ne-a iubit pe noi” . Åži să nu te minunezi; dacă dragostea pentru oameni a făcut adeseori ca oamenii să înfrunte moartea, ce nu poate face dragostea pentru Hristos? Ce greutate nu poate uÅŸura? Astfel, Pavel pe toate le răbda cu uÅŸurinţă, deoarece se uita numai la Hristos pe Care-L dorea; toate suferinÅ£ele ce le îndura de dragul lui Hristos le socotea superioare oricărei plăceri sau desfătări; ÅŸi într-adevăr, aÅŸa era. Căci nu mai socotea că este pe pământ, că este în viaÅ£a aceasta de aici, că trăieÅŸte printre oameni; dimpotrivă, ca ÅŸi cum ar fi avut de pe acum moÅŸtenirea cerească, ca ÅŸi cum ar fi trăit cu îngerii, ca ÅŸi cum ar fi primit împărăţia cerurilor ÅŸi s-ar fi desfătat la vederea lui Dumnezeu faţă către faţă, atât de mult le dispreÅ£uia ÅŸi pe cele plăcute ÅŸi pe cele dureroase din viaÅ£a aceasta pământească ÅŸi nu umbla deloc după odihnă, odihna aceea atât de mult căutată de noi, ci striga, zicând: „Până în ceasul de acum ÅŸi flămânzim ÅŸi însetăm ÅŸi suntem goi ÅŸi suntem pălmuiÅ£i ÅŸi pribegim ÅŸi ne ostenim lucrând cu mâinile noastre; ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniÅ£i fiind, răbdăm; huliÅ£i fiind, mângâiem” . Åži iarăşi: „Am ajuns ca un gunoi al lumii, lepădătura tuturor până acum” . Căci o dată ce ÅŸi-a întors privirile sufletului spre cer ÅŸi a fost uimit de frumuseÅ£ea de acolo, nu mai suferea să-ÅŸi întoarcă din nou privirile spre pământ. Era în aceeaÅŸi stare cu un om sărac ÅŸi nevoiaÅŸ care stă toată viaÅ£a închis într-o colibă întunecoasă ÅŸi sărmană, dar care, după ce va fi văzut palatele împărăteÅŸti strălucind de bogăţia aurului ÅŸi de scânteierile nestematelor, n-ar mai vrea nici cu mintea să se mai gândească la sărăcăcioasa lui colibă, ci va face totul spre a se muta, de i-ar fi cu putinţă, în locuinÅ£a cea împărătească. Tot astfel ÅŸi Fericitul Pavel: o dată ce a privit frumuseÅ£ile cereÅŸti, dispreÅ£uia sărăcia de aici; trăia printre oameni, silit de legăturile trupului, dar nu-ÅŸi îndrepta privirile spre nimic din cele de pe pământ, ci-ÅŸi mutase întreaga sa fiinţă spre cetatea cerească.
Dar pentru ce vorbesc de supărările şi necazurile din lumea aceasta? Dragostea de Hristos atât de mult îl stăpânea pe Pavel, încât, dacă ar fi fost vorba să sufere pentru Hristos chinurile cele veşnice ale iadului, nu s-ar fi dat în lături. Pavel nu slujea lui Hristos aşa cum îi slujim noi, năimiţii, care ne temem de iad şi dorim împărăţia cerurilor; dimpotrivă, era cuprins de o dragoste cu mult mai bună şi mai fericită decât aceasta: suferea şi făcea totul nu pentru alt motiv, ci numai pentru ca să-şi potolească dragostea ce-o avea pentru Hristos. Dragostea de Hristos a pus stăpânire pe gândirea lui atât de puternic, încât chiar ce era mai de preţ în ochii lui, adică a fi împreună cu Hristos, pentru care dispreţuia şi iadul, şi împărăţia cerurilor, chiar şi de aceasta de bunăvoie s-ar fi înstrăinat, preferând de dragul lui Hristos să îmbrăţişeze şi să primească cu multă râvnă căderea aceea nespusă din împărăţia cerurilor ca pe unul dintre cele mai dorite lucruri.

8. Poate că pentru mulÅ£i spusele mele par de neînÅ£eles. Iar când voi spune mai lămurit aceleaÅŸi lucruri, atunci vor părea de necrezut acelora care le socoteau mai înainte de neînÅ£eles. Åži nu este de mirare, chiar Fericitul Pavel se aÅŸtepta să nu-i fie crezute spusele; de aceea, preîntâmpinând aceasta, spunea: „Adevărul îl spun în Hristos, nu mint, mărturisind împreună cu mine ÅŸi cugetul meu în Duhul Sfânt” . Åži cu toate că, pe lângă cuvintele sale, a mai adăugat atâtea mărturii, cu toate că a chemat conÅŸtiinÅ£a sa ca martoră a spuselor sale, totuÅŸi Pavel nici aÅŸa nu este crezut. Ce vrea să spună Pavel? Ascultă! Vorbind despre necazurile din lumea aceasta, a spus: „Cine ne va despărÅ£i de dragostea lui Hristos? necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau golciunea, sau primejdia, sau robia?” . După ce a enumerat toate necazurile pe care poate să le aibă cineva pe pământ, se urcă în cer ÅŸi, voind să arate că nu este mare lucru a dispreÅ£ui pentru Hristos chinurile de aici, de pe pământ, a adăugat: „Nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălÅ£imea, nici adâncul, nici altă făptură oarecare nu ne va putea despărÅ£i de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” .
Cu alte cuvinte, Pavel a vrut să spună aÅŸa: „Nu numai oamenii nu vor putea să mă despartă de această dragoste, dar nici îngerii, ÅŸi nu vor avea această putere nici chiar dacă se vor uni la un loc toate puterile cereÅŸti. Dar pentru ce spun numai atât? Nici chiar dacă ar trebui să pierd pentru Hristos împărăţia cerului ÅŸi să mă cufund în iad, nici aceasta nu mă înfricoÅŸează”, într-adevăr, „înălÅ£imea” ÅŸi „adâncul”, „viaÅ£a” ÅŸi „moartea” nu arată altceva decât împărăţia cerurilor ÅŸi iadul. Prin aceste cuvinte Pavel nu voia să spună că îngerii ar încerca să-l despartă de Hristos; cu toate că aceasta este cu neputinţă să se întâmple vreodată, totuÅŸi Pavel se serveÅŸte de acest argument ca să poată înfăţiÅŸa ÅŸi să facă tuturor cunoscută marea sa dragoste pentru Hristos. AÅŸa este starea sufletească a îndrăgostiÅ£ilor: nu rabdă să Å£ină ascunsă dragostea lor, ci vorbesc tuturor cunoscuÅ£ilor despre focul lor, cu gândul că îşi ostoiesc sufletul povestind altora despre puternica lor dragoste. Tot aÅŸa făcea ÅŸi Fericitul Pavel; prin cuvintele sale îmbrăţiÅŸează totul: cele ce sunt, cele ce vor fi; cele ce se pot întâmpla, cele ce nu se vor întâmpla niciodată, cele văzute, cele nevăzute, tot chinul iadului ÅŸi toată odihna din împărăţia cerurilor, ÅŸi apoi, ca ÅŸi cum nu i-ar fi fost de ajuns acestea pentru înfăţiÅŸarea marii sale iubiri, îşi imaginează ÅŸi fiinÅ£e care nici nu există (căci cuvintele „altă făptură” înseamnă: făpturi care nu există); apoi, după toată această enumerare, trage concluzia, arătând că nimic din cele spuse nu va putea să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus. Domnul nostru. Pavel ÅŸi-a înălÅ£at dragostea sa pentru Hristos la o atât de mare înălÅ£ime; noi însă, deÅŸi ni s-a poruncit să fim imitatorii lui, nu suportăm cu uÅŸurinţă nici necazurile de aici, ci ne frământăm ÅŸi suntem mai nemulÅ£umiÅ£i de starea noastră decât bolnavii de friguri. Boala aceasta îndelungată, care a pus stăpânire pe sufletele noastre, a ajuns cu timpul, ca să spun aÅŸa, de nevindecat; nici nu mai putem să ne dăm seama ce înseamnă a fi cu adevărat sănătos, ba, dimpotrivă, chiar ni se pare cu neputinţă reînsănătoÅŸirea. Ne place să auzim să ni se facă pomenire de numele apostolilor, să ni se vorbească despre faptele lor strălucite; în locul acestei plăceri însă ar trebui să ni se umple sufletul de lacrimi ÅŸi de jale la gândul că ne-am îndepărtat atât de mult de ei; nu mai socotim un păcat acest lucru; ba mai mult, ne găsim într-o astfel de stare sufletească, încât credem că ne este cu neputinţă să ajungem la înălÅ£imea apostolilor. Dacă am fi întrebaÅ£i pentru care pricină am ajuns la această idee, am pune îndată înainte această scuză neghioabă, spunând: Acela era Pavel; celălalt era Petru, iar celălalt, Ioan Botezătorul. Ce vrei să spui prin cuvintele: Acela era Pavel, acela era Petru? Spune-mi, te rog, nu aveau ÅŸi ei aceeaÅŸi fire omenească asemeni nouă? N-au venit pe lume pe acelaÅŸi drum ca ÅŸi noi? Nu s-au hrănit cu aceleaÅŸi mâncăruri? N-au respirat acelaÅŸi aer? Nu s-au folosit de aceleaÅŸi lucruri ca ÅŸi noi? N-au avut unii dintre ei soÅ£ii ÅŸi copii? N-au fost unii lucrători ÅŸi meseriaÅŸi? Iar alÅ£ii nu s-au cufundat chiar în mocirla păcatului? Ai putea să-mi obiectezi:
– Da, e adevărat, dar s-au bucurat de harul bogat al lui Dumnezeu.
– Da, scuza aceasta a noastră ar avea vreun temei dacă ni s-ar fi poruncit ÅŸi nouă să înviem morÅ£i, să deschidem ochii orbilor, să curăţim leproÅŸi, să îndreptăm ÅŸchiopi, să izgonim draci ÅŸi să vindecăm alte boli asemănătoare. Dar ce legătură pot avea toate aceste minuni cu întrebarea pusă, o dată ce acum este vorba să cercetăm felul vieÅ£uirii noastre ÅŸi să arătăm supunerea noastră faţă de poruncile lui Dumnezeu?
La botez, te-ai bucurat ÅŸi tu de harul dumnezeiesc, te-ai împărtăşit cu Duhul Sfânt; chiar dacă n-ai primit harul de a face minuni, totuÅŸi ai primit îndestulător pentru o vieÅ£uire dreaptă ÅŸi curată. Prin urmare, decăderea noastră se datorează numai trândăviei noastre. Hristos apoi, în ziua judecăţii, nu dă răsplată numai acelora care au făcut minuni, ci ÅŸi acelora care au îndeplinit poruncile Lui. El spune: „VeniÅ£i, binecuvântaÅ£ii Părintelui Meu, moÅŸteniÅ£i împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii” nu pentru că aÅ£i făcut minuni, ci pentru că „am flămânzit ÅŸi Mi-aÅ£i dat să mănânc; am însetat ÅŸi Mi-aÅ£i dat să beau; străin am fost ÅŸi M-aÅ£i primit; gol am fost ÅŸi M-aÅ£i îmbrăcat; bolnav am fost ÅŸi M-aÅ£i cercetat; în temniţă am fost ÅŸi aÅ£i venit la Mine” , în Fericiri, Hristos nu vorbeÅŸte deloc despre cei care au făcut minuni, ci despre cei care au o viaţă curată ÅŸi dreaptă.

9. Chiar dacă acum harul facerii de minuni s-a micÅŸorat, acest lucru nu va putea să ne stingherească întru ceva, dar nici să ne slujească drept scuză când vom da seama pentru faptele noastre. Pe fericiÅ£ii apostoli nu-i admirăm din pricina minunilor săvârÅŸite de ei (căci minunile erau săvârÅŸite în totul prin puterea lui Dumnezeu), ci pentru că au trăit ca îngerii; iar vieÅ£uirea lor se datora, pe lângă ajutorul dumnezeiesc, râvnei lor. AfirmaÅ£ia aceasta nu-i a mea, ci a lui Pavel, marele imitator al lui Hristos. Când Pavel scria ucenicilor săi împotriva falÅŸilor apostoli ÅŸi voia să arate deosebirea dintre o slujire adevărată a lui Hristos ÅŸi alta falsă, n-a făcut această deosebire întemeiat pe minunile pe care le făcea, ci pe faptele pe care le săvârÅŸea, grăind astfel: „Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Ca un nebun grăiesc, sunt mai presus eu: în osteneli mai mult, in temniÅ£e mai mult, în bătăi peste măsură, în moarte adeseori; de la iudei am primit de cinci ori patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu toiege, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte ÅŸi o zi am petrecut în largul mării; în călătorii adeseori, în primejdii pe râuri, în primejdii printre tâlhari, în primejdii din partea neamului meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în oraÅŸe, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraÅ£ii cei mincinoÅŸi; în osteneală, în trudă, în privegheri de multe ori, în foame ÅŸi în sete, în posturi adeseori, în frig ÅŸi în goliciune. Pe lângă toate acestea, tulburarea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab, ÅŸi eu să nu fiu slab? Cine se sminteÅŸte, ÅŸi eu să nu ard?” . Pentru aceste pricini îi admir eu pe apostoli. AlÅ£ii, care printr-o iconomie oarecare au primit îngăduinÅ£a să facă minuni, dar n-au săvârÅŸit faptele de care vorbeÅŸte Pavel, nu numai că nu au ajuns de admirat, dar au ajuns chiar netrebnici, după cum arată Hristos prin cuvintele: „MulÅ£i îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu cu numele Tău am proorocit? nu cu numele Tău am scos draci? nu cu numele Tău am făcut multe minuni? Åži le voi spune: PlecaÅ£i de la Mine toÅ£i cei ce lucraÅ£i fărădelegea; niciodată nu v-am cunoscut” . Tot pentru această pricină îi sfătuia pe ucenicii Săi, zicând: „Nu vă bucuraÅ£i că dracii vi se pleacă, ci că numele voastre s-au scris în ceruri” . Un om cu o vieÅ£uire curată ÅŸi dreaptă va primi, chiar fără de minuni, cununile împărăţiei cerurilor ÅŸi nu va avea o cunună mai puÅ£in strălucitoare, pe când un om cu o vieÅ£uire nelegiuită nu va putea scăpa de chinurile iadului, chiar dacă va fi săvârÅŸit minuni.
Prin urmare, obiecţia ridicată, că apostolii au fost mari şi minunaţi din pricina harului facerii de minuni dat lor de Dumnezeu, nu este de nici un folos; dar nu este numai nefolositoare, ci chiar primejdioasă, căci dă multor eretici prilej de învăţături greşite. Căci dacă apostolii n-au ajuns de admirat datorită propriei lor voinţe, ci numai datorită harului lui Hristos, ce-i împiedică pe toţi ceilalţi făcători de minuni să ajungă ca şi apostolii?
Dacă harul lui Dumnezeu n-ar cere mai întâi de la noi faptele noastre, atunci harul s-ar fi răspândit din belÅŸug în sufletele tuturor oamenilor, căci Dumnezeu nu caută la faÅ£a oamenilor . Dar pentru că harul cere întâi ca noi să avem fapte, de aceea, la unii oameni harul urmează faptelor ÅŸi rămâne, de la alÅ£ii fuge, iar de ceilalÅ£i nici nu se atinge. Că Dumnezeu i-a dat Fericitului Pavel harul după ce a cercetat mai întâi voinÅ£a sa, dar înainte de a face vreo minune, o spune însuÅŸi Hristos despre el. Ascultă ce zice: „Vas al alegerii îmi este, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor ÅŸi a regilor ÅŸi înaintea întregului neam al lui Israel” . Cel care intră în inimile noastre a dat această mărturie înainte de a veni harul Lui peste Pavel. Să nu ne înÅŸelăm noi înÅŸine, iubiÅ£ilor, spunând că este cu neputinţă să ajungă cineva ca Pavel. E drept că nu va mai fi un al doilea Pavel, dacă-l privim sub chipul harului primit ÅŸi al minunilor săvârÅŸite; dar fiecare dintre noi, dacă vrea, poate să ajungă un Pavel, privit sub aspectul curătiei vieÅ£ii sale. Iar dacă azi nu mai sunt Paveli, asta se datoreÅŸte numai lipsei noastre de voinţă.
Nu ştim însă cum s-a făcut că am căzut în această neghiobie, de a căuta printre contemporanii noştri oameni asemenea lui Pavel, când nu se pot vedea oameni care să fie la fel nici cu alţii care vin în al treilea sau al patrulea rând după Pavel. Pentru aceasta trebuie să jelim, să lăcrimăm şi să ne văităm nu numai o zi, nici două, ci toată viaţa. Dacă am reuşi să ajungem în această stare sufletească, cu greu vom mai păcătui mai târziu. Dacă nu mă crezi pe cuvânt, uită-te la cei cuprinşi de mare jale, mă gândesc la jalea aceasta lumească, şi te vei încredinţa; nu te uita la un om luat din mulţime, la unul care-şi duce viaţa ca vai de capul lui, ci uită-te la un bogat, care nu ştie altceva decât să petreacă şi să chefuiască. Aceşti oameni, aceştia care se gândesc mai întâi cum să se îmbete şi cum să se îmbuibe mai mult cu cele mai alese bucate, care prelungesc mesele de la amiază până seara, iar pe cele de seara le întind până la miezul-noptii, care răpesc averile altora, care nu au milă nici de văduvă, nici de sărac, nici de neputincios, care sunt plini de cruzime, chiar aceşti oameni, dacă sunt cuprinşi vreodată de o jale puternică, în stare să-i întoarcă pe dos şi să le tulbure sufletul, izgonesc din sufletul lor toate acele dorinţe necurate şi nelegiuite şi duc viatţă de monahi: trai aspru, privegheri, culcări pe pământ, răbdare, post, tăcere, blândeţe, smerenie şi multă iubire de oameni.
Chiar dacă înainte răpeau averile altora, acum renunţă cu plăcere şi la averile lor, nu se mânie, chiar dacă cineva le-ar da foc averii şi casei lor. Cunosc mulţi oameni care, după pierderea persoanelor dragi, n-au mai vrut să trăiască în oraş şi să se mai bucure de bunătăţile de acolo, şi au schimbat traiul de la oraş cu cel de la ţară. Cunosc apoi pe alţii care şi-au zidit case lângă mormintele celor plecaţi din lumea aceasta şi şi-au sfârşit viaţa acolo. Dar acestea, mai târziu. Atâta vreme cât jalea era puternică în sufletul lor, nu se mai îngrijeau de averile lor; iar nebunia ce-o aveau pentru administrarea şi strângerea averilor, nebunia după dobândirea puterii şi a slavei lumii au ars-o în flacăra marii lor dureri ca pe iarbă sau ca pe floarea ierbii şi au aruncat-o din sufletul lor. În acele momente, mintea lor capătă o atât de mare înţelepciune şi înţelegere a vieţii, încât nici nu suferă să li se vorbească despre plăcerile şi bucuriile vieţii. Mai mult încă, simt scârbă şi li se par foarte amare toate aparentele plăceri de mai înainte, în acele clipe, nici un servitor, nici un prieten n-ar îndrăzni să deschidă gura despre afacerile lor, nici chiar despre cele mai grabnice; în acele clipe toate au pierit pentru ei: şi averile, şi afacerile, şi plăcerile; locul lor e ocupat acum de gânduri filosofice; în acele momente sufletul lor, datorită marii lor dureri, este învăţat, ca într-un loc sfinţit, cu privire la nimicnicia firii omeneşti, la vremelnicia veacului acestuia, la grabnica stricăciune şi nestatornicie a bunurilor vieţii, la masca înşelătoare a tuturor întâmplărilor din viaţă, în acele clipe au un dispreţ suveran pentru bani şi averi, în acele clipe mânia este nimicită, în acele clipe ambiţia amuţeşte şi nici invidia nu-şi mai face cuib, în acele clipe mândria nu mai îmbată pe cel zdrobit de jale şi nici dorinţa nu mai aprinde pofte nesăbuite. Toate acestea au fost gonite din sufletul lor şi se sălăşluieşte numai un singur gând, care ţine necontenit viu în suflet chipul celui mort. Acesta-i devine mâncare, băutură, somn, distracţie, odihnă, marea sa mângâiere; acesta-i este slava, bogăţia, puterea, luxul.

10. Astfel ar trebui să jelim noi pierderea mântuirii noastre, ca să nu spun că ar trebui să o jelim şi mai mult. Tot cu atât de mare dorinţă şi tot cu atât de mare înfocare ar trebui să ne aţintim privirile sufletului spre toate cele veşnice, şi pomenirea lor şi chipul lor să fie totul pentru noi. Cei care-şi pierd copiii sau soţiile nu-şi ocupă mintea cu altceva decât cu gândul la cei care le-au fost răpiţi de lângă ei; noi însă, care am pierdut împărăţia cerurilor, ne gândim mai mult la toate celelalte decât la împărăţia cerurilor! Nici unul dintre aceia, chiar dacă ar fi de viţă împărătească, nu se ruşinează să poarte doliu; mai mult încă, se culcă pe pământ, plânge cu amar, îşi schimbă îmbrăcămintea şi suferă cu mult drag toate lipsurile impuse de chinul sufletului său; nu mai ţine seamă de educaţia primită, nici de starea trupului; nu se mai gândeşte la bolile care-i pot veni în urma suferinţei la care-i este supus trupul; nu mai ţine seamă de nimic; le suferă pe toate cu multă uşurinţă.
Şi fac acestea, şi mai mult decât acestea, nu numai bărbaţii, dar şi femeile, chiar femeile foarte plăpânde. Noi însă, care n-avem de bocit şi de jelit pierderea copiilor şi a soţiilor, ci pierderea sufletului, şi nu pierderea unui suflet străin, ci a propriului nostru suflet, ne scuzăm pretextând că ne este trupul slăbănogit şi că avem nevoie de mâncăruri alese. Şi dacă ar fi numai aceasta grozăvia decăderii noastre! Dar noi nu săvârşim nici acele fapte pentru împlinirea cărora nu este nevoie deloc de vigoarea trupului. Spune-mi, te rog, la ce-ţi trebuie putere trupească atunci când se cuvine să-ţi zdrobeşti inima, când trebuie să te rogi cu minte trează şi suflet deştept, când trebuie să-ţi treci pe dinaintea sufletului păcatele, când trebuie să-ţi înfrângi înfâmfarea şi mândria, când trebuie să-ţi smereşti gândirea? Aceste fapte îl fac îndurător pe Dumnezeu spre noi, şi acestea n-au nevoie de multă trudă. Dar nici pe acestea nu le facem. Nu înseamnă numaidecât că-ţi boceşti şi-ţi jeleşti păcatele dacă te îmbraci în sac, dacă te închizi într-o chilie, dacă stai în întuneric; dimpotrivă, a-ţi jeli păcatele înseamnă a-ţi aminti totdeauna cu tărie de propriile tale păcate, a-ţi cerceta conştiinţa cu aceste gânduri, a măsura necontenit distanţa drumului pe care-l mai avem de făcut până la împărăţia cerurilor.
– Dar cum voi face aceasta?, mă vei întreba.
– Cum? Dacă avem vii totdeauna înaintea ochilor iadul ÅŸi îngerii care aleargă pretutindeni ÅŸi strâng din toată lumea pe cei pe care au să-i arunce în iad. Să ne gândim apoi, fără a mai Å£ine seamă de chinurile iadului, cât de mare rău este pierderea împărăţiei cerurilor. Căci chiar dacă nu ne-ar ameninÅ£a focul iadului, nici nu ne-ar aÅŸtepta chinuri veÅŸnice, numai gândul de a fi înstrăinaÅ£i de Hristos cel blând ÅŸi iubitor de oameni, Care S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, Care a suferit toate ca să ne scoată din chinurile iadului ÅŸi să ne împace cu Tatăl pe noi, cei care îi eram duÅŸmani din pricina păcatelor noastre, prin urmare, numai gândul acesta, de a putea pierde acele bunătăţi negrăite ÅŸi nemuritoare care ne aÅŸteaptă, ar trebui să fie mai puternic decât chinul iadului ÅŸi îndestulător ca să ne deÅŸtepte sufletele ÅŸi să ne înduplece să fim totdeauna treji. Dacă numai la citirea pildei celor cinci fecioare, care au fost îndepărtate din camera de nuntă pentru că n-au avut untdelemn în candelele lor, simÅ£im aceeaÅŸi durere ca ÅŸi ele pentru pedeapsa venită asupra lor ÅŸi ne tulburăm; dacă ne gândim apoi că ÅŸi noi vom suferi aceeaÅŸi pedeapsă pentru trândăvia noastră, mai putem fi oare atât de împietriÅ£i la suflet încât să cădem în trândăveală, când ne este totdeauna vie în suflet pilda aceasta?
Ar fi trebuit, dragă Dimitrie, să vorbesc mai mult despre zdrobirea inimii. Dar atât cât am scris este mai mult decât trebuie, deoarece ţi-am aşternut pe hârtie aceste cuvinte numai pentru a-ţi asculta rugămintea, şi nu spre a-ţi fi de folos. Ştiu bine că stăpâneşti deplin şi aşa cum trebuie virtutea zdrobirii inimii şi poţi, chiar trecând-o sub tăcere, să o împărtăşeşti şi altora care ţi-ar cere să trăiască puţină vreme alături de credinţa ta pentru a-ţi vedea viaţa răstignită pentru lume.
Prin urmare, dacă vor contemporanii noştri să înveţe zdrobirea inimii, să meargă la chilia ta; dacă vor să o înveţe cei ce vor veni după noi, să asculte faptele vieţii tale îmbunătăţite. Sunt încredinţat că vor dobândi mult ajutor de pe urma istoriei vieţii tale.
Pentru aceasta te rog, ÅŸi mă cucernicesc Å£ie, răsplăteÅŸte-mă pentru cele ce Å£i-am scris, dă-mi, în schimbul cuvintelor mele, rugăciunile tale către Dumnezeu, ca Dumnezeu să-mi fie întru ajutor nu numai spre a vorbi despre zdrobirea inimii, ci ca să arăt, ÅŸi pentru faptele vieÅ£ii mele, zdrobire de inimă  ÃŽntr-adevăr, a învăţa pe alÅ£ii, dar a nu face ceea ce înveÅ£i nu numai că nu are nici un câştig, dar are ÅŸi pagubă multă ÅŸi aduce osândă peste cel care-ÅŸi conduce viaÅ£a sa cu atât de puÅ£ină purtare de grijă. Hristos a spus: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne, Doamne, ci cel care va face ÅŸi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor” .