Despre feciorie

Timpul cerea ca Dumnezeu să dea o astfel de poruncă; pe vremea aceea trupul omenesc era cuprins de nebunie, nu putea suporta furia patimilor şi nici nu avea în tuIburarea aceea un alt liman decât căsătoria, în care să se refugieze omul. Ce poruncă trebuia să-i dea Dumnezeu? Trebuia să-i poruncească să trăiască în înfrânare, în feciorie? Dar o astfel de poruncă ar fi făcut şi mai mare căderea mai puternică flacăra. Singura hrană potrivită pruncilor este laptele; dacă nu le-ai da această hrană şi i-ai sili să mănânce mâncărurile oamenilor în vârstă, apoi n-ai face altceva decât să-i omori. Tot atât de mare rău pricinuieşti chiar când dai hrana la timp nepotrivit. Pentru această pricină n-a fost dată de la început fecioria. Mai bine spus însă, fecioria a fost dată de la început şi este mai veche decât căsătoria. Pentru această pricină, deci, a intrat mai târziu pe lume căsătoria şi a fost socotită ca ceva necesar. Dacă Adam ar fi ascultat de porunca lui Dumnezeu, n-ar mai fi fost nevoie de căsătorie.

-  Dar cum s-ar mai fi înmulţit oamenii, cum ar mai fi ajuns atât de numeroşi?

– Te întreb ÅŸi eu din nou, pentru că teama aceasta te tulbură stăruitor: Cum au venit pe lume Adam ÅŸi Eva? Prin căsătorie?

-  Ce vrei să spui? Toţi oamenii aveau să vină pe pământ aşa cum au venit primii oameni?

– Nu pot să spun dacă aÅŸa sau în alt chip. Răspunsul la întrebarea aceasta e următorul: Dumnezeu n-avea nevoie de căsătorie ca să se înmulÅ£ească oamenii pe pământ.

18. Potopul de pe timpul lui Noe, care a făcut să dispară de pe faţa pământului oameni şi animale şi, într-un cuvânt, toate vieţuitoarele (63), ne-a dovedit că păcatul, împreunările ruşinoase, şi nu fecioria, au dus la pieirea neamului omenesc. Pustiirea aceea grozavă n-ar fi venit peste oameni dacă fiii lui Dumnezeu ar fi pus frâu poftelor lor ruşinoase, dacă ar fi păzit fecioria şi dacă nu s-ar fi uitat cu priviri pofticioase la fiicele oamenilor (64). Să nu-ţi închipui însă că spun că din pricină că se căsătoreau oamenii a venit peste ei nenorocirea aceea. Nu spun aceasta; deocamdată spun atât, că a pierit şi a dispărut atunci neamul omenesc din pricina păcatului, şi nu din pricina fecioriei. Păcatul duce la desfiinţarea neamului omenesc, nu fecioria.
63.  Fac. 7, 17-23.
64.  Fac. 6, 1-5.

19. Într-adevăr, căsătoria a fost lăsată de Dumnezeu pentru naşterea de copii. Dar a fost lăsată de Dumnezeu şi pentru o altă pricină, cu mult mai mare, anume ca să stingă aprinderile firii noastre. Martor îmi este Pavel care spune: “iar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa” 65. Prin urmare, căsătoria n-a fost lăsată pentru naşterea de fii.  Mai mult:  Pavel  porunceşte  credincioşilor să se căsătorească, dar nu cu scopul principal de a da naştere la copii.

– Atunci pentru ce să se căsătorească?

- „Ca să nu vă ispitească Satana66¸ răspunde Pavel. Mai departe, Pavel nu le spune credincioÅŸilor: Dacă doresc să aibă copii, să se căsătorească!

– Dar ce le spune?

– Le spune: „Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească!”67
65.  I Cor. 7, 2.
66.  I Cor. 7, 5.
67.  I Cor. 7, 9.

La început, după cum am spus mai sus, căsătoria avea ceste două pricini: naşterea de copii şi potolirea poftelor. În urmă însă, după ce s-au umplut de oameni pământul, marea şi toată lumea, căsătoria nu mai are decât o pricină pentru a exista: îndepărtarea desfrâului şi a desfrânării. Căsătoria este de mare folos pentru cei care şi acum, după predicarea Evangheliei, se tăvălesc în mocirla patimilor, pentru cei care doresc să ducă o viaţă asemănătoare porcilor, pentru cei care nu se pot stăpâni de a-şi strica trupul şi sufletul în locaşurile de desfrâu. Pentru aceştia, deci, căsătoria este de mare folos, căci îi scapă de necurăţie, îi scapă de umblatul din femeie în femeie şi le dă putinţa să trăiască în sfinţenie şi castitate.

Dar până când mă voi lupta cu umbrele? Chiar voi, care-mi faceţi aceste obiecţii, sunteţi convinşi tot atât de bine ca şi mine de superioritatea fecioriei. Obiecţiile voastre nu sunt decât scuze şi pretexte ca să vă acoperiţi neînfrânarea voastră.

20. Dar chiar dacă o astfel de mărturisire v-ar pune în primejdia de a vă descoperi neînfrânarea voastră, totuşi ar trebui să terminaţi o dată cu hulirea fecioriei. Omul care se împotriveşte faptelor bune prin atitudinea lui falsă şi nedreaptă, pe lângă aceea că-şi vatămă propria-i persoană mai face cunoscut şi altora sufletul său rău şi stricat. Prin urmare, dacă nu pentru altă pricină, cel puţin pentru a nu vă crea un nume atât de prost, ar trebui să vă înfrânaţi limba. Aduceţi-vă aminte că omul care admiră pe cei ce au ieşit biruitori în cele mai grele lupte, este scuzat de toţi dacă el însuşi nu poate să ajungă la înălţimea lor, pe când omul care bârfeşte faptele vrednice de laude şi de cununi, pentru că el nu le poate dobândi, pe bună dreptate este urât de toţi ca duşman şi vrăjmaş al virtuţii, ca unul ce a ajuns mai nenorocit decât un nebun. Cei care nu ştiu ce fac, nici nu suferă pe deplin conştienţi cele ce Ie pătimesc. Din pricina aceasta nebunii nu numai că nu sunt pedepsiţi când ofensează pe înalţii demnitari ai statului, ba, dimpotrivă, mai sunt şi compătimiţi de cei ofensaţi. Dar dacă un altul, deplin conştient, ar aduce ofensele pricinuite de ceilalţi în chip inconştient, atunci pe bună dreptate toată lumea ar fi de acord că unul ca acesta merită să fie pedepsit ca duşman al oamenilor.

21.  Ar trebui, dar, după cum am spus, să încetaÅ£i cu hulirea fecioriei pentru motivele arătate mai sus, chiar dacă o astfel de hulă nu v-ar pune în primejdia de a vă descoperi neînfrânarea voastră. Dar ÅŸi primejdia care vă ameninţă este într-adevăr mare. Va fi pedepsit nu numai „cel care ÅŸade împotriva fratelui său ÅŸi cleveteÅŸte ÅŸi sminteÅŸte pe fiul maicii sale”(68), ci ÅŸi cel care huleÅŸte faptele hotărâte ca bune de Dumnezeu. Ascultă ce spune un alt profet, care vorbeÅŸte despre acelaÅŸi lucru! „Vai de cel ce spune că răul este bine ÅŸi binele, rău; de cel care face din lumină, întuneric, ÅŸi din întuneric, lumină; de cel care face din dulce, amar, ÅŸi din amar, dulce”(69). Ce este mai plăcut, mai frumos, mai strălucitor decât fecioria? StrăluceÅŸte mai luminos decât razele soarelui. Ne îndepărtează de toate grijile lumeÅŸti ÅŸi ne face să ne uităm Å£intă cu ochi curaÅ£i Ia Soarele dreptăţii.

Cuvintele de mai sus le-a strigat Isaia celor care au astfel de idei rele în sufletul lor. Ascultă însă ce rosteÅŸte un alt profet despre cei care spun altora astfel de cuvinte otrăvitoare, îşi începe spusele sale tot cu „Vai!”. „Vai de cel care adapă pe aproapele său cu apă tulbure ÅŸi vătămătoare!”(70). Cuvântul „vai” nu este un simplu cuvânt, un cuvânt pus Ia întâmplare, este o ameninÅ£are care ne vesteÅŸte mai dinainte că vom primi o pedeapsă nespus de mare, de neiertat. Totdeauna în Scriptură este întrebuinÅ£at acest cuvânt, acest „vai!”, când e vorba despre cei care nu vor putea scăpa de pedeapsa viitoare. Un alt profet, învinovăţind pe iudei, spune: „AÅ£i adăpat pe cei sfinÅ£i cu vin”(71). De ce pedeapsă va fi vrednic cel care varsă în sufletele celor simpli, în sufletele celor curaÅ£i, băutură tulbure ÅŸi vătămătoare, dacă primeÅŸte o pedeapsă atât de mare cel care adapă cu vin pe nazarei, pe sfinÅ£ii lui Dumnezeu? Ce pedeapsă va suferi cel care terfeleÅŸte toată sfinÅ£enia fecioriei, dacă este pedepsit cel care nu îndeplineÅŸte o mică parte din lege? Hristos a spus: „Celui care va sminti pe unul dintre aceÅŸtia mici îi este mai de folos să i se atârne o piatră de moară de gât ÅŸi să fie aruncat în mare”(72).

68. Ps. 49, 21.
69.  Is. 5, 20.
70. Avac. 2, 15.
71.  Am. 2, 12.
72.  Matei 18, 6

Ce vor spune cei care prin hulele lor împotriva fecioriei nu smintesc pe un copil, ci pe mulÅ£i? Ce urgie va atrage pe capullui cel care cleveteÅŸte această vieÅ£uire îngerească, daca cel care numeÅŸte „nebun” pe fratele sau este aruncat în iad?(73)
73.  Matei 5, 22.

Odinioară, Mariam a râs de Moise (74); a râs mai puţin şi mai cu măsură, de cum râdeţi voi acum de feciorie. Nu şi-a bătut joc de Moise, n-a luat în râs virtutea acelui fericit bărbat; dimpotrivă, îl admira. Mariam, sora Iui Moise, a spus numai atât, că şi ea are acelaşi har, că şi ea a vorbit cu Dumnezeu. Atât a zis; cu toate acestea, a venit peste ea o urgie atât de mare din partea lui Dumnezeu, încât nici rugăciunile Iui Moise, cel insultat, n-au avut nici o putere, ba, dimpotrivă, pedeapsa dată ei s-a prelungit mai mult decât credea însuşi Moise.
74.  Num. 12, 1-10.

22. Dar pentru ce vorbesc de Mariam? Copiii aceia, care se jucau în jurul Betelului, au spus numai atât profetului Elisei:  „Hai, pleÅŸuvule, hai!”(75). Vorbele acestea au mâniat atât de mult pe Dumnezeu, încât Ia cuvintele spuse de profet, a trimis ursoaice împotriva mulÅ£imii aceleia de copii – erau patruzeci ÅŸi doi de copii – ÅŸi toÅ£i au fost atunci sfâşiaÅ£i îndată de fiare(76).
75.  IV Reg. 2, 23.
76.  IV Reg. 2, 24.

Nu i-a apărat pe acei copii nici vârsta lor, nici numărul lor mare şi nici scuza că în glumă au spus lui Elisei acele cuvinte. Şi pe bună dreptate. Dacă cei care au îmbrăţişat fecioria, dacă ei, care se supun unor nevoinţe atât de mari, sunt batjocoriţi şi de copii, şi de oamenii în vârstă, va mai dori oare un om, mai puţin tare de fire, să îmbrăţişeze nişte nevoinţe supuse batjocorii şi zeflemelii? Care om slab de înger va mai îndrăgi virtutea fecioriei o dată ce vede că este atât de batjocorită? Dacă acum, când pretutindeni toţi admiră fecioria, atât cei care o practică, cât şi cei care se lipsesc de ea, totuşi mulţi pregetă, mulţi şovăie în faţa nevoinţelor şi sudorilor fecioriei, te întreb; care om ar mai voi să o îmbrăţişeze dacă ar vedea că e hulită de toţi oamenii în loc să fie admirată? Oamenii tari de fire, care încă de pe pământ s-au mutat în cer, n-au nevoie să fie încurajaţi de oameni; Ie este de ajuns lauda de la Dumnezeu în locul oricărei încurajări omeneşti. Oamenilor mai slabi de înger însă, care sunt la începutul intrării lor în nevoinţele fecioriei Ie ajută mult şi părerea pe care o au oamenii despre faptele lor, până ce, instruiţi încetul cu încetul în frumuseţile fecioriei, vor ajunge să nu mai aibă nevoie de acest sprijin. Dumnezeu, deci, pedepseşte pe cei ce batjocoresc virtutea fecioriei, nu numai de dragul celor care au îmbrăţişat fecioria, dar chiar de dragul celor care o batjocoresc, pentru ca nu cumva să se întindă răul şi mai departe, din pricină că n-au fost pedepsiţi pentru păcatele lor de mai înainte.

Dar o dată cu pedeapsa dată de Dumnezeu copiilor care şi-au bătut joc de Elisei, mi-au venit în minte şi cele pătimite de batjocoritorii lui Ilie. Ce-au păţit copiii de la ursoaice din pricină că au batjocorit pe Elisei, au păţit şi cele două trupe de câte cincizeci de ostaşi împreună cu căpitanii lor, care au fost arşi de focul pogorât din cer, din pricină că s-au purtat cu dispreţ faţă de Ilie, dascălul lui Elisei (77). Şi ostaşii aceia, ca şi copiii, s-au apropiat de Ilie cu batjocura pe buze; îl chemau pe drept şi-i porunceau să se pogoare la ei; dar în Ioc să se pogoare Ilie la ei de pe vârful muntelui, s-a pogorât la ei foc din cer şi i-a mistuit mai groaznic de cum sfâşiaseră ursoaicele pe copii.
77. IV Reg. 1, 9-12.

GândiÅ£i-vă la toate acestea, voi, toÅ£i, care duÅŸmăniÅ£i fecioria. PuneÅ£i-vă zăbrele ÅŸi zăvoare gurii, ca să nu începeÅ£i ÅŸi voi să spuneÅ£i, în ziua Judecăţii, când veÅ£i vedea pe cei care strălucesc din pricina fecioriei, aceste cuvinte: „AceÅŸtia sunt cei de care altădată ne băteam joc ÅŸi-i luam in râs! Noi, smintiÅ£ii, socoteam viaÅ£a lor o nebunie ÅŸi moartea lor plină de necinste. Cum au ajuns de au fost socotiÅ£i printre fiii lui Dumnezeu? Cum au ajuns de-au fost rânduiÅ£i printre sfinÅ£i? Am rătăcit, deci, de la calea cea adevărată, iar lumina dreptăţii n-a strălucit în sufletele noastre!”(78). Dar ce folos veÅ£i mai avea de pe urma acestor cuvinte, o dată ce în ziua Judecăţii căinÅ£a nu mai are nici o putere?
78.  Înţ. Sol. 5, 3-6.

23.  Poate însă că mi s-ar pune următoarea întrebare?

– Dar n-a mai ocărât nimeni pe bărbaÅ£ii cei sfinÅ£i de la Elisei ÅŸi Ilie ÅŸi până acum?

– MulÅ£i ÅŸi pe tot întinsul pământului!

– Au fost ÅŸi ei pedepsiÅ£i tot aÅŸa?

– Da, au fost pedepsiÅ£i. Cunosc mulÅ£i de aceÅŸtia. Unii au scăpat într-adevăr de pedeapsă, dar nu vor scăpa până Ia sfârÅŸit. Ne-o spune fericitul Pavel: „Păcatele unor oameni sunt învederate mergând înaintea lor la judecată; ale altora însă vin în urma lor”(79). Åži după cum legiuitorii publică pedepsele date celor nelegiuiÅ£i, tot astfel ÅŸi Domnul nostru lisus Hristos pedepsind pe unul sau doi păcătoÅŸi, scrie ca pe un stâlp de aramă sau ca într-o carte pedeapsa dată lor; prin pedepsele date acestora se adresează tuturor păcătoÅŸilor ÅŸi le spune că, chiar dacă nu sunt pedepsiÅ£i pe lumea aceasta cei care săvârÅŸesc aceleaÅŸi păcate, totuÅŸi vor suferi pe lumea cealaltă pedepse mai cumplite.
79.  l Tim. 5. 24.

24.  Prin urmare, dacă nu vine peste noi nici o nenorocire când săvârÅŸim păcate cu nemiluita, să nu prindem curaj! Dimpotrivă, tocmai pentru aceasta să ne temem mai mult. Dacă nu suntem judecaÅ£i ÅŸi pedepsiÅ£i de Dumnezeu aici, pe pământ, apoi vom fi osândiÅ£i dincolo împreună cu lumea. O afirm din nou, cuvintele acestea nu-s ale mele, ci ale lui Hristos, Care vorbeÅŸte prin Pavel. „Pentru aceasta, spune el, sunt între voi mulÅ£i neputincioÅŸi ÅŸi bolnavi ÅŸi mulÅ£i au murit. Dacă ne-am fi judecat noi singuri, n-am mai fi judecaÅ£i.   Dar acum,  fiind judecaÅ£i de Domnul  suntem pedepsiÅ£i, ca să nu fim osândiÅ£i împreună cu lumea”(80).
80.  l Cor. l l, 30-32.

Sunt unii oameni care au nevoie numai aici pe pământ de judecată, când păcatele lor sunt mai mici ÅŸi când, după ce au fost pedepsiÅ£i, nu se mai întorc la vechile lor păcate, cum se întorc câinii la vărsătura lor81. Sunt alÅ£i oameni care sunt pedepsiÅ£i ÅŸi pe pământ, ÅŸi pe lumea cealaltă, din pricină că au săvârÅŸit mari păcate, în sfârÅŸit, sunt alÅ£i oameni care vor fi pedepsiÅ£i numai pe lumea cealaltă, pentru că au săvârÅŸit păcate atât de mari, mai mari decât ale tuturora, încât nici nu sunt învredniciÅ£i să fie bătuÅ£i aici pe pământ cu ceilalÅ£i oameni. Scriptura spune: „Åži cu oamenii nu vor fi biciuiÅ£i”(82). Ei sunt păstraÅ£i ca să fie pedepsiÅ£i împreuna cu dracii. „DuceÅ£i-vă de la Mine, spune Hristos, în întunericul cel mai dinafară pregătit diavolului ÅŸi îngerilor lui”(83). MulÅ£i au răpit preoÅ£ia cu bani, dar n-a fost cine să-i vădească, n-au auzit cuvintele spuse de Petru odinioară lui Simon Magul (84). Aceasta nu înseamnă că au scăpat de pedeapsă; vor primi o pedeapsă cu mult mai cumplită decât aceea pe care ar fi primit-o pe pământ, pentru că istoria Iui Simon Magul nu i-a învăţat minte. MulÅ£i au îndrăznit să facă ce făcuse Core (85), dar nu i-a înghiÅ£it pământul ca pe el, pentru că vor suferi mai târziu o pedeapsă ÅŸi mai mare. MulÅ£i au arătat tot atâta necredinţă ca ÅŸi Faraon, dar n-au fost înecaÅ£i ca el (86), pentru ca le rămâne oceanul iadului. MulÅ£i dintre cei care numesc „nebuni” pe semenii lor (87) n-au fost pedepsiÅ£i pe pământ; dincolo, insă, le este pregătită ÅŸi lor pedeapsa.

81.  II Petru 2, 22.
82.  Ps. 72, 5.
83.  Matei 25, 41.
84. Fapte 8, 20-23.
85.  Num. 16, 1-35.
86.  leş. 14, 23-28.
87.  Matei 5, 22.

Nu socoti simple vorbe hotărârile lui Dumnezeu! Pentru ca Dumnezeu să vă încredinţeze că nu sunt simple vorbe, a adus pe unele dintre hotărârile Sale la îndeplinire chiar aici pe pământ, cum a fost cazul cu Safira (88), cu Carmi (89), cu Aaron (90) şi cu mulţi alţii. A făcut aceasta ca să nu mai puneţi la îndoială cuvintele Lui; a făcut aceasta ca să vă încredinţaţi că spusele Sale sunt întărite de fapte; a făcut aceasta ca să încetaţi de a vă mai înşela pe voi înşivă că nu veţi fi pedepsiţi. A făcut aceasta ca să cunoaşteţi că bunătatea Iui Dumnezeu stă în a da păcătoşilor răgaz de pocăinţă, şi nu în a nu pedepsi deloc pe cei ce stăruiesc în păcate.
88.  Fapte 5,
89.  losua 7,
90.  Num. 20.

Aş fi putut să arăt şi mai pe larg cât de mult foc îşi adună pe capul lor cei care defaimă frumuseţea fecioriei. Socotesc însă că, pentru oamenii cu judecată, sunt îndestulătoare şi cele spuse, deoarece pe oamenii cu neputinţă de îndreptat şi pe smintiţi nu-i voi putea desprinde de nebunia lor, nici dacă aş fi vorbit mai mult decât am vorbit.

Din această pricină las la o parte pe defăimătorii fecioriei ÅŸi mă adresez numai oamenilor cu judecată, întorcăndu-mă din nou la cuvintele fericitului Pavel: „Despre cele ce mi-aÅ£i scris, spune el, bine este pentru om să nu se atingă de femeie”(91).
91.  I Cor. 7.

Să se ruşineze de cuvintele lui Pavel şi cei care osândesc căsătoria, dar şi cei care o înalţă mai mult decât merită. Pavel închide gura şi unora, şi altora, şi prin aceste cuvinte, şi prin cele ce urmează.

25. Bună este căsătoria, pentru că-l face pe om să păzească curăţia şi nu-l lasă să cadă în desfrânare şi să moară. Nu defăima, deci, căsătoria! Este de mare folos, nu lasă ca mădularele lui Hristos să ajungă mădularele unei desfrânate şi nici nu îngăduie ca templul cel sfânt să ajungă pângărit şi necurat (93).

92.  I Cor. 6.
93.  I Cor. 6.

Pentru aceasta e bună căsătoria, pentru că sprijină şi îndreaptă pe cel care e pe cale să cadă.

Te întreb acum: Este căsătoria de vreun folos omului care poate să se ţină pe picioarele lui, omului care n-are pevoie de ajutorul ei? Pentru un astfel de om, căsătoria nu-i nici folositoare, nici necesară; este mai degrabă o piedică în calea virtuţii. Nu numai că pune virtuţii o mulţime de piedici, dar o lipseşte de cea mai mare parte de laude.

26. Omul care încarcă cu arme pe cel care poate să biruie luptând fără arme, nu-i dă nici un ajutor, ba, dimpotrivă, îi face o mare nedreptate acestui om; îl lipseÅŸte de admiraÅ£ia lumii ÅŸi de strălucitoare cununi. Nu-I Iasă să-ÅŸi arate toată tăria lui, nici nu-i îngăduie să aibă o biruinţă răsunătoare. Căsătorind un om care poate să se Å£ină singur pe picioarele lui, îi pricinuieÅŸti o pagubă ÅŸi mai mare. ÃŽl lipseÅŸti nu numai de slava dată de oameni, dar ÅŸi de răsplăţile pregătite celor ce trăiesc în feciorie. Pentru această pricină „este bine pentru om să nu se atingă de femeie”.

– Pentru care pricină, Pavele, îi îngădui atunci omului să atingă de femeie?

-  „Din cauza desfrânării”, răspunde Pavel. Mi-e teamă, continuă Pavel a spune, ca nu cumva urcăndu-te pe culmile fecioriei, să nu cazi în prăpastia desfrânării. Nu-Å£i sunt atât de uÅŸoare aripile, ca să te înalÅ£i până la acea înălÅ£ime.

– Pentru ce te temi, pentru ce tremuri, fericite Pavele? Doar ei au ales aceste lupte, ei de buna lor voie s-au îndreptat cu deosebită râvnă spre frumuseÅ£ea fecioriei.

-  Da, mi-ar răspunde Pavel, aceştia au această râvnă pentru că nu cunosc câte greutăţi sunt pe calea fecioriei. Dar eu, care cunosc aceste greutăţi, care am dus această luptă, preget atunci când e vorba să sfătuiesc pe alţii să îmbrăţişeze nevoinţele fecioriei.

27. Cunosc cât e de grea fecioria: cunosc tăria acestor lupte; cunosc greutatea războiului. Ca să poÅ£i da lupta, ai nevoie de un suflet căruia îi place lupta, de un suflet tare, de un suflet care să lupte până la sânge împotriva poftelor. Trebuie să mergi pe cărbuni, ÅŸi să nu te arzi; să calci pe săbii, ÅŸi să nu te tai. Pofta este tot atât de cumplită ÅŸi de primejdioasă ca ÅŸi focul ÅŸi sabia. Un suflet care nu-i pregătit să Å£ină piept chinurilor poftei, iute este biruit. Trebuie să avem inimă de oÅ£el, ochi neadormit, răbdare mare, ziduri puternice, alte ziduri care să le împrejmuiască pe acestea ÅŸi zăvoare puternice; trebuie să avem paznici treji ÅŸi viteji, dar mai presus de toate trebuie să avem ajutorul de sus, ajutorul lui Dumnezeu. „De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeÅŸte” (94).

– Cum vom atrage asupra noastră acest ajutor ceresc?

– Dacă vom pune în slujba nevoinÅ£elor fecioriei tot ce stă în puterea noastră: gânduri sănătoase, posturi ÅŸi privegheri îndelungate, păzirea poruncilor, dar mai presus de toate dacă nu ne încredem niciodată în propriile noastre puteri. Chiar dacă am săvârÅŸit cele mai mari fapte de virtute, e de neapărată trebuinţă să ne opunem necontenit: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” (95). „Pentru că nu avem de luptat împotriva trupului ÅŸi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpânirilor, împotriva stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii din  văzduhuri” (96). Gândurile noastre trebuie să stea ziua ÅŸi noaptea gata de luptă, să fie înfricoşătoare poftelor celor neruÅŸinate. PuÅ£in dacă ar slăbi paza, diavolul e gata, e lângă noi, cu focul în mână, ca să-l azvârle asupra noastră ÅŸi să aprindă templul lui Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să ne întărim prin toate mijloacele. Lupta noastră este împotriva strigătelor nepotolite ale trupului. Zelul nostru este după o vieÅ£uire cerească. Drumul nostru este drumul puterilor celor fără de trupuri.
94.  Ps. 126,1.
95.  Ps. 126, 1.
96.  Efes. 6, 12.

Pământul şi cenuşa râvnesc să egaleze pe cei ce locuiesc în ceruri. Stricăciunea se ia la întrecere cu nestricăciunea. Spune-mi acum, te rog, mai poţi îndrăzni să compari căsătoria şi plăcerile căsătoriei cu fecioria, un lucru atât de mare? N-ai face, oare, cea mai mare prostie?

La toate aceste lucruri s-a gândit Pavel când spunea: „Fiecare să-ÅŸi aibă femeia lui”97. Din pricina aceasta pregeta, din pricina aceasta nu îndrăznea Favel să le vorbească de la început corintenilor despre feciorie; le vorbeÅŸte mai întâi despre căsătorie. Având intenÅ£ia de a-i desprinde încetul cu încetul de căsătorie, le strecoară, ici ÅŸi colo, ÅŸi câte un cuvânt despre înfrânare, pentru că nu vrea să le supere auzul dându-le de la început niÅŸte sfaturi prea aspre. Cel care-ÅŸi alcătuieÅŸte cuvântul său cu cuvinte grele la auz este împovărător pentru ascultători ÅŸi sileÅŸte de cele mai multe ori sufletele lor să nu-i primească cu dragă inimă spusele, neputând suporta greutatea lor. Pe când omul care-ÅŸi face variat cuvântul său, omul care face ca în cuvântul său ideile uÅŸoare să fie mai multe decât cele grele, omul acesta reuÅŸeÅŸte să facă să dispară greutatea cuvântului său, odihneÅŸte sufletele ascultătorilor, convinge ÅŸi familiarizează cu tema cuvântării sale. AÅŸa a făcut ÅŸi fericitul Favel. Când a spus: „Bine este omului să nu se atingă de femeie”, a adăugat îndată: „Dar fiecare să-ÅŸi aibă femeia sa”. Dă sfaturi si porunci cu privire la căsătorie. Adaugă ÅŸi pricina pentru care recomandă căsătoria: „Din cauza desfrânării”98.
97. I Cor. 7, 2.
98. I Cor. 7, 2

Prin aceste cuvinte Pavel justifică în aparenţă îngăduinţa căsătoriei, dar în realitate şi pe ascuns, cu prilejul sfaturilor date celor căsătoriţi, aduce laude înfrânării; n-o descoperă cu totul prin cuvânt, dar o lasă la înţelegerea conştiinţei ascultătorilor. Când afli că eşti sfătuit să te căsătoreşti, nu pentru că ar fi căsătoria cea mai înaltă treaptă de virtute, ci pentru că Pavel te socoteşte atât de desfrânat încât nu poţi scăpa de desfrânare dacă nu te căsătoreşti, roşeşti, te ruşinezi şi te grăbeşti să îmbrăţişezi fecioria, ca să scapi de o dezonoare atât de mare.

28. Ce spune Pavel mai departe? „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, la fel ÅŸi femeia bărbatului”.99 Apoi, tălmăcind cuvintele sale ÅŸi făcându-le mai clare, adaugă; „Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; la fel ÅŸi bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci femeia”100. ÃŽn aparenţă, aceste cuvinte sunt spuse despre căsătorie: adevărul este însă că le aruncă în urechile ucenicilor săi ca pe o undita, ascunsă într-o mâncare obiÅŸnuită, cu intenÅ£ia de a-i depărta de căsătorie tocmai vorbindu-Ie de căsătorie. ÃŽntr-adevăr, când auzi că nu mai eÅŸti stăpân pe tine o dată ce te căsătoreÅŸti ÅŸi că depinzi de gândurile femeii, te vei grăbi să scapi de această amară robie, dar, mai bine spus, de la început nici nu-Å£i vei mai pune pe grumaji acest jug. O dată ce-ai intrat în această robie, trebuie să fii rob atât cât va vrea femeia ta.

Spusele mele nu sunt numai o presupunere pe marginea ideilor lui Pavel; se poate vedea aceasta uÅŸor din cele ce au gândit ucenicii Domnului. Apostolii nu socoteau mai înainte căsătoria o povară, o greutate. Au socotit-o însă o povară ÅŸi o greutate când Domnul i-a constrâns la această nevoie, la care i-a constrâns ÅŸi Pavel mai târziu pe corinteni. Spusele Iui Hristos: „Oricine îşi va lăsa femeia lui, afară de cuvânt de desfrânare, o face să săvârÅŸească adulter”101 ÅŸi spusele lui Pavel: „Bărbatul nu este stăpân pe trupul lui”102 se deosebesc prin cuvinte, dar conÅ£in aceeaÅŸi idee.

99. I Cor. 7, 3.
100. l Cor. 7, 4.
101. Matei 5. 32.
102. I Cor. 7, 4.
Dacă ai cerceta însă mai adânc cuvintele lui Pavel, vei vedea că ele fac şi mai mare tirania căsătoriei, fac şi mai împovărătoare robia. Domnul nu îngăduie bărbatului să aibă puterea de a-şi izgoni femeia din casă, pe când Pavel nu-i îngăduie să aibă putere nici peste propriul său trup, îl dă cu totul sub stăpânirea femeii şi-l supune ei mai mult decât pe un rob cumpărat cu bani. Un rob cumpărat cu bani poate de multe ori să-şi capete complet libertatea, dacă-şi face rost de bani şi pune în mâna stăpânului preţul de răscumpărare; bărbatul însă, chiar dacă ar avea cea mai îndrăcită femeie, trebuie, vrând nevrând, să-i fie dragă robia şi nu poate găsi o cale, un mijloc, ca să scape de tirania soţiei sale.

29. După ce Pavel a spus: „femeia nu este stăpână pe trupul ei”103, a adăugat: „Să nu vă lipsiÅ£i unul de altul, decât din bună înÅ£elegere, pentru un timp, ca să vă îndeletniciÅ£i cu rugăciunea ÅŸi cu postul, ÅŸi iarăşi să fiÅ£i împreună”104. Cred că mulÅ£i dintre cei care au îmbrăţiÅŸat fecioria, la auzul acestor cuvinte, se ruÅŸinează ÅŸi roÅŸesc de marea îngăduinţă a lui Pavel. Dar nu vă temeÅ£i! Să n-ajungeÅ£i să gândiÅ£i vreun lucru necuvenit! Cuvintele lui Pavel par a fi o favoare, o îngăduinţă pentru cei căsătoriÅ£i; dar, dacă te gândeÅŸti la ele mai adânc, vei vedea că exprimă aceeaÅŸi idee ca ÅŸi mai înainte, vei vedea că au tot scopul de a-i face pe cei căsătoriÅ£i să trăiască în înfrânare. Dacă ai vrea să judeci cuvintele lui Pavel numai la suprafaţă, fără să Å£ii seamă de scopul cu care au fost spuse, cuvintele lui Å£i s-ar părea mai degrabă cuvinte de nuntaÅŸ decât de apostol. Dar dacă vei cerceta mai adânc scopul spuselor lui Pavel, vei vedea că sfătuirile lui sunt la înălÅ£imea vredniciei sale apostolice.

Dar pentru ce se ocupă Pavel atât de pe larg de această problemă? O dată ce a arătat destul de clar prin sfaturile date mai sus105 ce voia să spună, nu-i era, oare, de ajuns să se mărginească numai la ele?
103.  l Cor. 7, 4.
104.  l Cor. 7, 5.
105.  În versetele 3 si 4 din I Cor., cap. 7.

Exprimă, oare, ceva mai mult cuvintele: „Să nu vă lipsiÅ£i unul de altul decât din bună înÅ£elegere pentru un timp”106 faţă de cuvintele: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată”107 ÅŸi decât cuvintele: „Bărbatul nu este stăpân pe trupul lui”108? N-a spus nimic mai mult prin aceste cuvinte. A spus aici mai pe larg ÅŸi mai clar tot ceea ce spusese dincolo mai pe ,   scurt ÅŸi mai puÅ£in clar.

Pavel a imitat in această privinţă pe Samuel, sfântul lui Dumnezeu. Samuel le explica unor oameni simpli legile împovărătoare pe care le aduce o dată cu sine înscăunarea In fruntea poporului a unui împărat; prin cuvintele sale nu voia să-i convingă să primească în fruntea lor un împărat, ci, dimpotrivă, să nu-l primească; în aparenţă le dădea instrucÅ£iuni despre regalitate, dar în realitate învăţăturile sale aveau scopul de a scoate din capul iudeilor dorinÅ£a deÅŸartă de a avea un împărat. Ca ÅŸi Samuel, tot astfel ÅŸi Pavel vorbeÅŸte tot mai des ÅŸi din ce în ce mai lămurit despre tirania căsătoriei, cu intenÅ£ia de a abate prin aceste cuvinte pe credincioÅŸi de la gândul căsătoriei. ÃŽntr-adevăr, după ce spune: „Femeia nu este stăpână pe trupul ei”109, .adaugă: „Să nu vă lipsiÅ£i unul de altul decât din bună înÅ£elegere pentru un timp, ca să vă îndeletniciÅ£i cu postul ÅŸi cu rugăciunea”110. Vezi cum îi duce, fără să trezească bănuieli ÅŸi fără să-i împovăreze, pe cei căsătoriÅ£i la practicarea înfrânării? La începutul sfătuirii sale a lăudat-o pe faţă fecioria, .spunând: „Bine este omului să nu se atingă de femeie”111. Mai pe urmă însă, adaugă ÅŸi un sfat, spunând: „Să nu vă lipsiÅ£i unul de altul decât din bună înÅ£elegere”112.
107. I Cor. 7, 3.
108. I Cor. 7, 4.
109. I Cor. 7, 4.
110. I Cor. 7, 5.
111. I Cor. 7, 1
112. I Cor. 7, 4.

Pentru ce Pavel şi-a exprimat gândul său sub formă de sfat şi nu sub formă de poruncă?

Pavel n-a spus: „LipsiÅ£i-vă unul de altul, dar din bună înÅ£elegere!”. Dar cum a spus? „Să nu vă lipsiÅ£i unul de altul decât din bună înÅ£elegere”.

Pentru ce a procedat aşa? Pentru că în acest chip cuvintele sale dobândesc mai mare blândeţe; dezvăluie gândul învăţătorului, că nu cere aceasta cu toată asprimea; de aceea şi ascultarea este mai grabnică. Pavel îi mângâie pe ascultătorii săi nu numai prin chipul în care le vorbeşte, ci şi prin faptul că le vorbeşte în puţine cuvinte despre înfrânare, lucru aspru multora la auz; iar înainte de a supăra pe ascultători, trece iute la alte idei, mai plăcute la auz, şi vorbeşte pe larg despre ele.

30. Merită să cercetăm ÅŸi altă faţă a problemei: Dacă Pavel a spus că „cinstită e nunta ÅŸi patul neîntinat” (115), pentru ce n-a îngăduit traiul între soÅ£i în vreme de post ÅŸi de rugăciune?

N-ar fi cu totul nepotrivit ca iudeii, cărora prin legi li s-au rânduit toate relaţiile lor trupeşti, cărora li s-a îngăduit să aibă şi două femei, să divorţeze de ele şi să ia altele în locul lor, să se îngrijească atât de mult să nu aibă nici o legătură trupească cu femeile lor când trebuiau să asculte cuvintele dumnezeieşti, şi nu o zi sau două, ci chiar mai multe114, iar noi, creştinii, care ne bucurăm de un har atât de mare, care am primit Duhul Sfânt115, care am murit şi am fost îngropaţi cu Hristos116, care am fost învredniciţi de înfiere117, care am fost ridicaţi la o cinste atât de mare, deci noi, creştinii, după ce am primit atât de mari bunătăţi, să nu atingem nici râvna iudeilor, nişte copii în ale credinţei?
113.  Evr. 13, 4.
114.  leş. 19. 15.
115.  l Cor. 2, 12.
116.  Rom. 6. 3-5.
117.  Rom. 8, 15; Gal. 4, 5; Efes. 1, 5.

Dacă ai stărui şi m-ai întreba din nou: Pentru ce Moise i-a oprit pe iudei de a avea legături cu femeile lor?, ţi-aş răspunde aşa:

Chiar dacă „nunta e cinstită”118, totuÅŸi căsătoria nu reuÅŸeÅŸte decât să scape de pângărire pe cel căsătorit, adică să nu-l facă să cadă în desfrânare; nu stă însă în puterea căsătoriei să facă sfinÅ£i. Asta stă în puterea fecioriei. Nu numai Moise sau numai Pavel poruncesc aceasta, ci ÅŸi alÅ£ii. Ascultă ce spune loil: „SfinÅ£iÅ£i postul, gătiÅ£i postiri sfinte, praznuiÅ£i sărbătoarea… vestiÅ£i o adunare sfântă, strângeÅ£i laolaltă pe bătrâni”119. Dar poate ai să mă întrebi: Unde se vorbeÅŸte aici ca să nu avem legături cu femeile noastre? Ascultă ce spune profetul mai departe: „Să iasă mirele din camera sa de culcare ÅŸi mireasa din cămara ei”120. Cuvintele lui loil merg mai departe decât porunca lui Moise. Dacă nu trebuie să trăiască împreună în timp de post ÅŸi de rugăciune mirele ÅŸi mireasa, în care dorinÅ£ele sunt puternice, în care tinereÅ£ea este în floare, în care pofta este de nestăpânit, cu atât mai mult trebuie să facă asta ceilalÅ£i, care nu au atâta nevoie de împreunare. Cel care se roagă cum se cuvine, cel care posteÅŸte trebuie să arunce de la el toată pofta lumească, toată grija, toată voioÅŸia, să-ÅŸi adune gândurile din imprăştiere ÅŸi să se adune în sine însuÅŸi. AÅŸa să se apropie de Dumnezeu! Pentru asta e bun postul, pentru că taie toate grijile sufletului, pentru că împiedică mintea de a mai trândăvi, de a umbla încoace ÅŸi încolo ÅŸi o face să se întoarcă spre ea însăşi. Această idee o strecoară cu dibăcie ÅŸi Pavel, pentru a-i face pe credincioÅŸi să se abÅ£ină de la împreunare, folosindu-se de cuvinte foarte potrivite. N-a spus: Să nu vă lipsiÅ£i unul de altul ca să nu vă pângăriÅ£i, ci: „ca să vă îndeletniciÅ£i cu postul ÅŸi cu rugăciunea”. Prin urmare, Pavel, prin aceste cuvinte, arată că legătura trupească a unui bărbat cu femeia sa nu-l duce la necurăţie, ci-l face să nu se mai îngrijească de cele duhovniceÅŸti.
118. Evr. 13,4.
119. loil 2, 15-16.
120. loil 2, 16.

51. Diavolul încearcă să ne pună piedici în timpul rugăciunii chiar când luăm atât de mari măsuri de siguranţă : Ce nu va reuşi să ne facă prin înflăcărarea ochilor minţii noastre, dacă ne va găsi sufletul lenevit şi slăbit de dragostea noastră faţă de femeie? Ca să nu păţim aceasta şi ca să nu supărăm pe Dumnezeu printr-o rugăciune atât de deşartă, mai cu seamă atunci când ne sârguim să atragem asupra noastră mila lui Dumnezeu, Pavel ne porunceşte să ne depărtăm de patul căsniciei în vremea rugăciunii.

32. Cei care se duc la împărat – dar pentru ce spun la împărat?, ci chiar la cei mai mici funcÅ£ionari -, robii care se înfăţiÅŸează stăpânilor lor, fie pentru a se plânge de o nedreptate făcută de alÅ£ii, fie că au nevoie să li se facă un bine, fie că se grăbesc să potolească o mânie pornită împotriva lor, îşi fac rugăminÅ£ile cu ochii aÅ£intiÅ£i ÅŸi toată inima îndreptată spre ei; iar dacă-ÅŸi fac rugăminÅ£ile cu trăndăveală, nu numai că nu li se satisfac cererile, dar pleacă încărcaÅ£i ÅŸi cu vreo pedeapsă. Prin urmare, dacă noi, atunci când vrem să potolim mânia oamenilor, ne purtăm cu atâta grijă ÅŸi atenÅ£ie faţă de ei, ce vom păţi noi, ticăloÅŸii, când ne înfăţişăm înaintea Stăpânului tuturor cu atâta trândăvie, mai cu seamă când mâniem pe Dumnezeu cu mult mai mult decât pe oameni. Nu poate mânia o slugă pe stăpân ÅŸi un supus pe împărat atât de mult cât îl mâniem noi pe Dumnezeu în fiecare zi. Hristos ne-a arătat cât de mult îl mâniem pe Dumnezeu, prin pilda datornicului nemilostiv121: a preÅ£uit greÅŸelile pe care le facem faţă de aproapele la o sută de dinari122, pe când greÅŸelile noastre faţă de Dumnezeu, la zece mii de talanÅ£i123.
121.  Matei 18, 23-34.
122.  O sută de dinari valorau aproximativ 43 grame aur.
123. Zece mii de talanţi valorau aproximativ 25.800 kg aur, sau mai mult de două vagoane şi jumătate de aur.

Când ne apropiem de Dumnezeu prin rugăciunile noastre, facem aceasta pentru a potoli o atât de mare mânie a lui Dumnezeu ÅŸi a ne plăti o atât de mare datorie; facem aceasta pentru a ni-L face prieten pe El, împotriva Căruia ducem război în fiecare zi. Din pricina  aceasta,  pe  bună dreptate Pavel ne cere să îndepărtăm de la noi orice legătură trupească dacă vrem să potolim mânia lui Dumnezeu. Aproape că ne spune: Este vorba de sufletul nostru! Suntem în primejdie de moarte? Trebuie să tremurăm, să ne temem, să ne smerim! Când ne rugăm, ne apropiem de un Stăpân înfricoşător, insultat de nenumărate ori de noi. Care poate să ne învinuiască de multe ÅŸi mari păcate. Timpul acesta nu-i timp de îmbrăţişări, nici de plăceri, ci de lacrimi ÅŸi amare suspine, de metanii ÅŸi mărturisirea tuturor păcatelor, de litanii stăruitoare ÅŸi îndelungate rugăciuni. Fericit este omul care cade în genunchi în faÅ£a lui Dumnezeu cu o râvnă atât de mare, spre a putea, prin această apropiere, să potolească mânia Lui. Nu vreau să spun prin aceste cuvinte că Stăpânul nostru este aspru ÅŸi crud – căci este foarte blând ÅŸi iubitor de oameni – ci că păcatele noastre sunt atât de mari, încât ele nu-I îngăduie bunului, blândului ÅŸi mult-milostivului Dumnezeu să ne ierte degrabă. Din pricina aceasta Pavel spune: „Ca să vă îndeletniciÅ£i cu postul ÅŸi cu rugăciunea”124. Poate exista o robie mai amară decât robia plăcerilor trupului?
124.  I Cor. 7, 5.

Vreau, exclamă bărbatul, să propăşesc în virtute; vreau să zbor în înaltul cerului; vreau ca prin stăruinţa mea continuă, în post şi rugăciune, să-mi curăţ murdăria sufletului; dar dacă femeia mea nu vrea să fie de aceeaşi părere cu mine, sunt silit să ajung robul desfrânării ei!

Pentru ca să scape pe bărbat de a scoate astfel de exclamaÅ£ii de durere, Pavel spune chiar la începutul sfătuirilor sale: „Bine este pentru om să nu se atingă de femeie!” (125). Pentru aceasta ÅŸi ucenicii spuneau Domnului: „Dacă este aÅŸa pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare”(126). Au vorbit aÅŸa pentru că-ÅŸi dădeau seama că este foarte greu să se înÅ£eleagă soÅ£ii în privinÅ£a timpului hotărât postului ÅŸi rugăciunii ÅŸi că au să-ÅŸi facă mult sânge rău din pricina acestor neînÅ£elegeri.

33. Pavel repetă necontenit această idee, spre a-i convinge pe corinteni: „Fiecare să-ÅŸi aibă femeia sa”127. „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată”128. „Femeia nu este stăpână pe trupul său”129. „Să nu vă lipsiÅ£i unul de altul” 130. „Să fiÅ£i împreună”131.
125.  I Cor. 7, 1.
126.  Matei 19, 10.
127.  I Cor. 7, 2.
128.  I Cor. 7, 3.
129.  I Cor. 7, 4.
130.  I Cor. 7, 5.
131.  I Cor. 7, 5.

Nici fericiţii apostoli n-au fost convinşi de la primele cuvinte (132); numai după ce le-au auzit a doua oară şi-au dat seama că porunca lui Hristos trebuie neapărat îndeplinită (133). Când Hristos s-a suit pe Munte, a vorbit despre înfrânare; iar mai târziu, după alte multe învăţături, le-a inspirat dragostea de înfrânare. Au mai multă tărie cuvintele spuse de mai multe ori.

Şi în această privinţă ucenicul imită pe Dascălul său; vorbeşte adeseori despre aceleaşi lucruri. Când îngăduie căsătoria, nu o face niciodată nemotivat: o îngăduie din pricina desfrânării (134), din pricina ispitelor satanice (135), din pricina neînfrânării (136). Şi, fără să deştepte vreo bănuială, face elogiul fecioriei vorbind despre căsătorie.
132.  Matei 5, 27-32.
133.  Matei 19, 10.
134.  I Cor. 7, 2.
135.  I Cor. 8, 5.
136.  I Cor. 7, 5.

34. Dacă Pavel se teme sa despartă pe cei căsătoriţi unul de altul pentru multă vreme, pentru ca diavolul să nu găsească prilej de a se strecura pe ascuns în sufletul lor, de câte cununi nu sunt vrednice fecioarele, care dintru început n-au nevoie de ajutorul căsătoriei pentru a nu cădea în desfrânare, fecioarele care rămân nebiruite până la sfârşitul vieţii? Şi trebuie să spunem că vicleniile si cursele diavolului nu sunt aceleaşi şi pentru unii, şi pentru alţii, şi pentru cei căsătoriţi, şi pentru cei ce trăiesc în feciorie. După părerea mea, pe cei căsătoriţi nici nu-i supără diavolul; diavolul ştie bine că au alături de ei un loc de scăpare. Dacă simt că sunt atacaţi cu mai multă tărie, pot îndată să se refugieze în port. De altfel, fericitul Pavel nu-i lasă să se depărteze prea mult de ţărm; îi sfătuieşte să se întoarcă la ţărm când obosesc, îngăduindu-le să fie iarăşi împreună 137. Fecioara însă este nevoită să călătorească toată viaţa pe marea ispitelor, să călătorească pe o mare fără porturi, nici dacă s-ar ridica cea mai cumplită furtună, fecioarei nu-i este îngăduit să ancoreze corabia şi să se odihnească. Piraţii nu atacă pe corăbieri când corabia lor se află în apropierea unui oraş, sau a unui loc bun de ancorat, sau a unui port, căci s-ar primejdui zadarnic; dar dacă prind corabia în mijlocul mării, li se măreşte îndrăzneala, pentru că nu-i nimeni prin apropiere să sară în ajutorul corăbierilor; pun totul în mişcare, fac tot ce pot şi nu se opresc până ce nu omoară pe toţi călătorii de pe corabie sau până ce nu sunt ei omorâţi. Tot astfel şi diavolul, acest groaznic pirat, porneşte asupra fecioarei furtună mare, tulburare cumplită şi vijelii cu neputinţă de îndurat; o zguduie din temelii, pentru ca, prin silă şi forţă, să-i distrugă corabia. Diavolul ştie că fecioara nu poate să trăiască cu un bărbat 138, ştie că trebuie să lupte necontenit, că trebuie să se războiască că cu duhurile răutăţii 139 tot timpul, până ce va debarca în portul cel neînvălurat al vieţii veşnice.
137. I Cor. 7, 5.
138. Vezi I Cor. 7, 5.
139. Efes. 6, 12.

Pavel a lăsat pe fecioară, ca pe un ostaÅŸ viteaz, în afara zidurilor cetăţii; nu îngăduie să i se deschidă porÅ£ile chiar dacă vrăjmaÅŸul o atacă sălbatic, chiar dacă, prin însuÅŸi acest fapt, diavolul ajunge mai înverÅŸunat, deoarece n-are nici o putere să încheie pace. Dar nu numai diavolul supără mai cumplit pe cei necăsătoriÅ£i, ci ÅŸi tăunul poftei. Aceasta o ÅŸtie toată lumea. Poftele pe care ni le satisfacem nu ne mai stăpânesc; libertatea de a ne satisface poftele potoleÅŸte furtunile sufletului. Adevărul acesta este mărturisit ÅŸi de un proverb; un proverb popular, e drept, dar adevărat. Iată ce spune proverbul: nu poftim ce putem dobândi cu uÅŸurinţă. Dacă însă suntem împiedicaÅ£i vreodată să săvârÅŸim faptele pe care altădată le săvârÅŸeam în toată voia, atunci se întâmplă contrariul: cele dispreÅ£uite din pricina stăpânirii pe care o avem asupra lor, ne aţâţă ÅŸi mai mult pofta când nu mai avem nici o putere asupra lor. Prin urmare, astfel judecate lucrurile, cei căsătoriÅ£i se bucură, în primul rând, de o mai mare liniÅŸte; în al doilea rând, chiar dacă flacăra poftei tinde vreodată să se urce la înălÅ£ime, traiul împreună dintre  bărbat ÅŸi  femeie potoleÅŸte iute  această flacără. Fecioara însă n-are cum să-ÅŸi stingă focul; se uită cum se ridică, cum se urcă la înălÅ£ime; de stins nu-l poate stinge, încearcă un singur lucru: să nu se ardă in lupta cu focul. Este, oare, o situaÅ£ie mai groaznică decât aceasta, de a purta înăuntrul sufletului tău toată vâlvătaia, ÅŸi a te feri să nu te ardă? De a îngrămădi flăcările în vistieriile sufletului, ÅŸi a păstra mintea neatinsă? Nimeni nu îngăduie fecioarei să arunce afară aceÅŸti cărbuni. Fecioara se sileÅŸte să sufere cu sufletul acele încercări pe care, după spusele lui Solomon, trupul nu le poate suferi. Dar ce spune Solomon? „Va călca, oare, cineva pe cărbuni aprinÅŸi, si nu-ÅŸi va arde picioarele?” 140. Dar, iată, fecioara calcă, ÅŸi îndură chinul. „Va băga, oare, cineva, foc în sân ÅŸi nu-ÅŸi va arde hainele?” 141. Fecioara însă îşi bagă focul înăuntrul sufletului său, nu în sân; ÅŸi-i foc sălbatic, foc vestit; ÅŸi totuÅŸi suportă, îşi acoperă flacăra, ca să n-o vadă lumea.

Spune-mi acum, te rog, va mai îndrăzni cineva să compare căsătoria cu fecioria? Sau, ca să spun într-un cuvânt, va mai îndrăzni cineva să o privească în faţă? Fericitul Pavel nu îngăduie aceasta. Pentru el, este o mare deosebire între o femeie măritată ÅŸi o fecioară. Fecioara, spune Pavel, se îngrijeÅŸte de cele ale Domnului, pe când femeia măritată, de cele ale lumii 142. Pavel îngăduie celor căsătoriÅ£i să trăiască împreună; dar ascultă cum îi Å£ine de rău când le face acest hatâr: „Åži iarăşi să fiÅ£i împreună, ca să nu vă ispitească Satana” 145. Dar vrând să arate că nu se datoreÅŸte totul ispitei diavolului, ci că cea mai mare parte de vină se datoreÅŸte trândăviei noastre, Pavel a adăugat pricina principală, spunând: „Să fiÅ£i iarăşi împreună, din pricina neînfrânării voastre” 144. Cine n-ar roÅŸi Ia auzul acestor cuvinte? Cine nu s-ar strădui să scape de defăimarea neînfrânării?
140.  Pilde 6, 20.
141.  Pilde 6, 27.
142.  I Cor. 7, 34.
143.  I Cor. 7, 5.
144.  I Cor. 7, 5.

Sfatul lui Pavel nu este adresat tuturor oamenilor, ci numai celor căzuţi jos de tot. Pavel spune:

– Dacă eÅŸti atât de robit plăcerilor, dacă eÅŸti atât de uÅŸuratic, încât ai nevoie mereu de femeie, încât pofta Å£i-i mereu trează, fii împreună cu femeia!

ÃŽngăduinÅ£a aceasta nu porneÅŸte din gura unui om care încuviinÅ£ează, a unui om care laudă, ci din gura unui om care nu încuviinÅ£ează, a unui om care osândeÅŸte. Dacă n-ar fi avut de gând să atace cumplit sufletul iubitorilor de plăceri, n-ar fi întrebuinÅ£at cuvântul „neînfrânare”; cuvântul acesta este tare, este defăimător. ÃŽntr-adevăr, de ce n-a spus Pavel: Din pricina slăbiciunii voastre? Pentru următorul motiv: dacă Pavel ar fi întrebuinÅ£at cuvântul „slăbiciune”, ar fi însemnat că iartă pe cei robiÅ£i plăcerilor; dar când întrebuinÅ£ează cuvântul „neînfrânare”, înseamnă că arată cât e de mare trândăvia lor. Prin urmare, este un neînfrânat omul care nu poate să se depărteze de desfrânare atunci când are necontenit lângă el pe femeia lui, atunci când îşi poate satisface necontenit pofta de împreunare. Ce pot să spună în această privinţă cei care socotesc de prisos fecioria? Căci, cu cât este practicată mai mult, cu atât mai mult este lăudată, pe când căsătoria, dacă este întrebuinÅ£ată până la saturaÅ£ie, este lipsită de orice laudă. Pavel declară: „Aceasta o spun ca îngăduinţă, iar nu ca poruncă” 145, iar acolo unde este îngăduinţă, nu mai poate avea loc lauda. Dar când vorbeÅŸte despre feciorie, spune: „Poruncă a Domnului nu am” 146. Nu cumva, oare, Pavel prin aceste cuvinte a pus pe aceeaÅŸi treaptă căsătoria cu fecioria? Ferească Dumnezeu! Fecioarelor le dă sfat 147, pe când celor căsătoriÅ£i îngăduinţă 148. Nu porunceÅŸte nici unora, nici altora. Dar nu din aceeaÅŸi pricină: celor căsătoriÅ£i nu le porunceÅŸte să trăiască tot timpul cu femeile lor, pentru ca nu cumva cel care vrea să trăiască un oarecare timp în înfrânare să fie împiedicat, deoarece este legat de necesitatea poruncii; de asemeni, nu porunceÅŸte nici celor necăsătoriÅ£i să nu se căsătorească, pentru ca nu cumva cel care nu poate să trăiască în feciorie să se osândească pe sine ca un călcător de poruncă.
145.  I Cor. 7, 6.
146.  I Cor. 7, 25.
147.  I Cor. 7, 25.
148.  I Cor. 7, 6.

Pavel spune:

– Nu poruncesc celor necăsătoriÅ£i să îmbrăţiÅŸeze fecioria; mă tem că fecioria e greu de îndeplinit. Nu poruncesc nici celor căsătoriÅ£i să aibă necontenit legături cu femeile lor. Nu vreau să fiu legiuitorul neînfrânării. Am spus „Să fiÅ£i împreună”, ca să vă împiedic de a cădea într-un păcat mai mare, dar n-am avut de gând de a vă împiedica să trăiÅ£i în înfrânare chiar căsătoriÅ£i fiind.

Prin urmare, Pavel n-a avut de gând să sfătuiască pe omul căsătorit să aibă necontenit legături cu femeia sa. Nu, ci neînfrânarea celor desfrânaţi a dat o astfel de interpretare cuvintelor lui Pavel. Dar dacă vrei să cunoşti gândul lui Pavel, ascultă-l:

– „Vreau, spune el, ca toÅ£i oamenii să fie ca ÅŸi mine în înfrânare” 149.

– Prin urmare, dacă vrei ca toÅ£i să trăiască în înfrânare, vrei ca să nu se mai căsătorească nici unul.

– Nicidecum! Nu-i împiedic deloc pe cei care vor să se căsătorească ÅŸi nici nu-i Å£in de rău! Doresc însă ÅŸi mă rog ca toÅ£i să fie ca ÅŸi mine. Căsătoria însă o îngădui, pentru ca să feresc pe oameni de adulter ÅŸi de desfrânare. Din pricina aceasta mi-am ÅŸi început vorbirea mea cu aceste cuvinte: „Bine este pentru om să nu se atingă de femeie”150, pentru că acest lucru îl doresc mai mult.

35. Dar pentru care pricină se dă Pavel în acest loc pe el ca pildă, spunând: „Vreau ca toÅ£i oamenii să fie ca ÅŸi mine”?151 Dacă n-ar fi adăugat aceste cuvinte, n-ar mai fi putut fi acuzat că se laudă pe sine. AÅŸadar, pentru care pricină a adăugat cuvintele: „ca ÅŸi mine”?

N-a adăugat aceste cuvinte ca să se laude. Nu putea să se laude Pavel, el, care se socotea nevrednic de a se numi apostol, deÅŸi întrecuse pe toÅ£i ceilalÅ£i apostoli prin munca sa pentru predicarea Evangheliei. Pavel spunea tot corintenilor: „Eu sunt cel mai mic dintre apostoli” 152, dar, îndată după aceste cuvinte, ca ÅŸi cum ar fi rostit ceva mai mult decât merită, se corectează repede, zicând: „care nu sunt vrednic să mă numesc apostol” 153.
149. I Cor. 7, 7.
150. I Cor. 7, l.
151. I Cor. 7, 7.
152. I Cor. 15, 9.
153. I Cor. 15, 9.

Pentru care pricină, deci, Pavel, atunci când dă sfaturi celor necăsătoriţi, se dă pe el ca pildă?

N-o face fără rost ÅŸi nici la întâmplare. Pavel îşi dădea seama că va spori ÅŸi mai mult râvna corintenilor pentru săvârÅŸirea faptelor bune, dacă vor avea în faÅ£a ochilor pilda dascălului lor. După cum cel care învaţă numai cu cuvântul, fără să înveÅ£e prin faptă, nu este de mare folos celor pe care-i învaţă, tot astfel cel care pune în practică mai întâi el sfaturile ce le dă, reuÅŸeÅŸte, tocmai prin pilda sa, mai mult decât prin orice altceva, să înduplece pe ascultători să-i urmeze sfaturile, în afară de aceasta, Pavel arată prin cuvintele sale că-i sunt străine sufletului lui atât invidia, cât ÅŸi mândria. El vrea ca această virtute extraordinară, fecioria, să fie îmbrăţiÅŸată de toÅ£i ucenicii săi; nu pretinde că el are ceva mai mult decât ei, ba, dimpotrivă, vrea ca toÅ£i să fie în toate la fel cu el. Pot să mai adaug ÅŸi o a treia pricină pentru care Pavel a rostit acele cuvinte. Care-i aceasta? Traiul în feciorie părea un lucru greu; nu părea un lucru uÅŸor pentru majoritatea credincioÅŸilor. Voind însă să arate că traiul în feciorie este un lucru uÅŸor, dă ca pildă pe un om care pune în practică această virtute, pentru ca nu cumva credincioÅŸii   să   socotească   fecioria   un   lucru   foarte împovărător ÅŸi pentru ca ei să păşească cu curaj pe aceeaÅŸi cale, uitându-se la cel care merge înaintea lor. Tot aÅŸa a făcut Pavel ÅŸi cu alt prilej. Ce spune galatenilor în epistola trimisă lor, când se sileÅŸte să le scoată din suflet frica de legea iudaică, din pricina căreia se întorceau la vechile obiceiuri ÅŸi păzeau multe dintre prescripÅ£iile legii vechi? „FiÅ£i cum sunt eu, că ÅŸi eu am fost precum sunteÅ£i voi”154.
154.  Gal. 4, 12.

Spusele lui Pavel au următorul înÅ£eles: „Nu aÅ£i putea să-mi spuneÅ£i: Tu ai trecut acum de la păgânism la creÅŸtinism! Åži pentru că nu ÅŸtii ce înseamnă frica ce-o are un iudeu de calcă legea, ne spui toate astea fără să te gândeÅŸti la primejdia ce ne ameninţă”. „Am fost altădată ÅŸi eu ca ÅŸi voi, răspunde Pavel, rob legii vechi, mă supuneam ÅŸi eu poruncilor legii; am păzit toate prescripÅ£iile poruncilor; dar o dată ce s-a arătat harul, am părăsit legea ÅŸi m-am mutat din lege în har. Mutarea aceasta nu este o călcare de lege, deoarece acum nu mai slujesc lui Moise, ci altui bărbat, lui Hristos. Prin urmare, nimeni dintre voi nu poate să mă Å£ină de rău că una fac, ÅŸi alta învăţ Åži nici că vă arunc în primejdie, în timp ce eu mă pun la adăpost. Dacă sfaturile ÅŸi învăţăturile mele ar aduce primejdie pentru sufletul meu, nu m-aÅŸ arunca pe mine însumi în primejdie ÅŸi nici n-aÅŸ fi nepăsător pentru propria mea mântuire”.

Aşadar, după cum în cazul acesta Pavel a alungat frica din sufletul galatenilor dându-se pe sine însuşi ca exemplu, tot astfel şi în cazul celălalt se dă pildă tot pe sine, pentru a scoate din sufletul credincioşilor săi ideea că este cu neputinţă traiul în feciorie.

36. Pavel spune: „Dar fiecare om are harul său, unul aÅŸa, iar altul într-alt fel” 155.
 155. I Cor. 7, 7.

După cum vezi, smerenia apostolică a lui Pavel, departe de a se pierde, străluceÅŸte pe deplin în toate împrejurările? Pavel numeÅŸte virtutea fecioriei săvârÅŸită de el har al Iui Dumnezeu; virtutea pentru care a stors atâta sudoare o atribuie în întregime lui Dumnezeu. Åži ce e de mirare că face acest lucru vorbind despre înfrânare, o dată ce face la fel ÅŸi atunci când vorbeÅŸte despre predicarea Evangheliei, pentru care a suferit nenumărate osteneli, necontenite necazuri, nespuse nenorociri, moarte în fiecare zi? Dar ce spune despre toate aceste suferinÅ£e? „M-am ostenit mai mult decât ei toÅ£i, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu Care este cu mine”156. Pavel nu spune că unele dintre aceste osteneli se datoresc propriei sale sârguinÅ£e, iar altele, lui Dumnezeu. Nu! Pavel spune că toate se datoresc lui Dumnezeu. AÅŸa vorbeÅŸte ÅŸi aÅŸa cugetă o slugă recunoscătoare! Nu socoteÅŸte nimic al său, ci totul al stăpânului lui; nu crede că are vreun merit, ci tot meritul lui se datoreÅŸte Domnului său! Pavel face la fel ÅŸi în altă împrejurare. ÃŽn Epistola către Romani spune: „Având haruri diferite, potrivit harului dat nouă”157. Prin aceste cuvinte, Pavel merge ÅŸi mai departe ÅŸi enumeră printre aceste haruri sprijinul dat credincioÅŸilor, milosteniile sale, dărnicia lui. Oricine ÅŸtie însă că aceste fapte nu sunt haruri de la Dumnezeu, ci fapte săvârÅŸite prin proprie sforÅ£are. Am spus acestea ca nu cumva, când auzi pe Pavel grăind „Fiecare are harul său de la Dumnezeu” 158, să-Å£i pierzi curajul ÅŸi să zici în sinea ta: „înfrânarea, fecioria nu o pot săvârÅŸi prin propria mea sforÅ£are. Pavel însuÅŸi a numit-o un har de la Dumnezeu!”. Dar Pavel vorbeÅŸte aÅŸa nu cu intenÅ£ia de a aÅŸeza fecioria în rândul harurilor de la Dumnezeu, ci pentru că vrea să se smerească pe sine. Pavel n-ar fi putut să se găsească într-o contrazicere atât de mare nici cu el însuÅŸi, nici cu Hristos. N-ar fi putut contrazice pe Hristos, care spune: „Sunt fameni care s-au făcut pe ei înÅŸiÅŸi fameni pentru împărăţia cerurilor”, adăugând: „Cel care poate să o primească, să o primească” 159.
156.  I Cor. 15, 10.
157.  Rom. 12, 6.
158.  I Cor. 7, 7.
159.  Matei 19, 12.

N-ar fi putut să se contrazică nici pe el, căci însuÅŸi osândeÅŸte pe femeile care au ales să trăiască în văduvie, dar care mai pe urmă nu mai voiau să trăiască în văduvie. Dacă înfrânarea este un har de la Dumnezeu, atunci pentru ce Pavel le mai ameninţă prin cuvintele: „Având osândă, pentru că au călcat credinÅ£a cea dintâi”160. Niciodată Hristos n-a osândit pe cei care nu au anumite haruri de la Dumnezeu; dar totdeauna Hristos a osândit pe oamenii care nu duc o viaţă dreaptă ÅŸi virtuoasă. Aceasta o cere mai cu seamă Hristos: viaţă virtuoasă ÅŸi fapte neprihănite. Harurile însă nu depind de voinÅ£a celui care primeÅŸte harul, ci de socotinÅ£a Celui care dă harul. Aceasta este pricina pentru care Hristos nu laudă niciodată pe cei care săvârÅŸesc minuni; chiar pe ucenicii Săi, care se lăudau cu minunile săvârÅŸite de ei, Hristos îi lipseÅŸte de această laudă, spunându-le: „Nu vă bucuraÅ£i că dracii vi se supun vouă!” 161. Ci, dimpotrivă, în orice prilej Hristos fericeÅŸte pe cei milostivi, pe cei smeriÅ£i, pe cei blânzi, pe cei curaÅ£i cu inima, pe făcătorii de pace ÅŸi pe cei care fac aceste fapte ÅŸi altele asemenea acestora. Pavel însuÅŸi, enumerând faptele de virtute săvârÅŸite de el, a pomenit, printre aceste fapte de virtute, ÅŸi înfrânarea. După ce a spus: „în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în întemniţări, în osteneli, în tulburări, în privegheri, în posturi”, a adăugat: „în curăţie” 162. Dacă ar fi fost un har de la Dumnezeu curăţia trupească, apoi Pavel n-ar fi rânduit-o printre celelalte fapte de virtute. Mai mult încă! Pentru ce-i mustră Pavel pe cei care nu trăiesc în curăţie, numindu-i neînfrânaÅ£i? 163 Pentru ce spune că face mai bine tatăl care nu-ÅŸi căsătoreÅŸte fata? 164 Pentru care pricină spune că este mai fericită văduva dacă trăieÅŸte mai departe în văduvie? 165 160.  ITim. 5, 12.
161.  Luca 10, 20.
162.  II Cor. 6, 4-6.
163.  I Cor. 6, 13.
164.  I Cor. 7, 38.
165.  I Cor. 7, 40.

Prin urmare, fericirile sunt adresate nu oamenilor care au săvârÅŸit minuni, ci oamenilor care au făcut fapte de virtute. AcelaÅŸi lucru, ÅŸi cu pedepsele, întreb încă o dată: Pentru ce Pavel ne sfătuieÅŸte necontenit să trăim în feciorie, în înfrânare, dacă lucrul acesta n-ar atârna de noi ÅŸi nici n-am avea nevoie de vreo sforÅ£are după ce am primit ajutorul de la Dumnezeu? După ce Pavel a spus cuvintele: „Vreau ca toÅ£i oamenii să fie ca ÅŸi mine în înfrânare” 166, adaugă îndată: „Spun celor necăsătoriÅ£i ÅŸi văduvelor: Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca ÅŸi mine”167 . Se dă din nou pe sine de exemplu, pentru aceeaÅŸi pricină. CreÅŸtinii aveau în faÅ£a lor pilda unei astfel de trăiri în înfrânare, iar această pildă le era cunoscută; de aceea puteau cu atât mai mult să aibă îndrăzneala de a lua asupra lor ostenelile fecioriei. Să nu te minunezi dacă nu adaugă pricina care l-a îndemnat să se dea pe sine ca exemplu nici când spune: „Vreau ca toÅ£i să fie ca ÅŸi mine”, ÅŸi nici când spune: „Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca ÅŸi mine”. Pavel nu spune aceste cuvinte spre a se lăuda; dimpotrivă, socoteÅŸte o pricină îndestulătoare propria lor părere, potrivit căreia a săvârÅŸit virtutea înfrânării.
166.  I Cor. 7. 7.
167.  I Cor. 7, 8.

37. Dacă însă cineva ar vrea să audă şi pricinile pentru care Pavel sfătuieşte pe creştini să fie ca şi el, să rămână, adică, şi cei văduvi şi văduvele ca şi el, să cerceteze mai întâi părerile tuturor oamenilor despre a doua căsătorie şi să vadă apoi ce fel de viaţă duc aceştia. Legile nu pedepsesc pe cei care se căsătoresc a doua oară, ba, dimpotrivă, îngăduie şi permit o a doua căsătorie; cu toate acestea, atât în public, cât şi în particular, majoritatea oamenilor îşi bat joc, ţin de rău şi întorc spatele celor care se căsătoresc a doua oară. Toţi oamenii îi evită tot atât de mult ca şi pe călcătorii de jurământ; nu mai au încredere să şi-i facă prieteni, să mai încheie cu dânşii vreun contract, să le mai încredinţeze ceva. Când îi văd că au scos din sufletul lor cu atâta uşurinţă amintirea unei atât de mari obişnuinţe, iubiri şi legături cu primul soţ sau prima soţie, îi cuprinde din pricina acestor gânduri un fel de neîncredere faţă de ei; nu se mai apropie de ei cu inimă deschisă, socotindu-i oameni uşuratici şi nestatornici. Şi nu numai din pricina aceasta le întorc spatele, ci şi din pricina scârbei ce o simt faţă de faptele săvârşite după moartea soţului sau soţiei. Spune-mi, te rog, ce e mai trist decât atunci când, după mult plânset, după multă văicăreală, după multe lacrimi, după păr neîngrijit şi haină de doliu, vezi dintr-o dată petreceri, camere nupţiale şi zgomot cu totul contrarii celor de mai înainte, întocmai ca actorii, pe scenă, care, acum o fac pe veselii, iar puţin mai târziu, pe triştii? într-adevăr, numai pe scena teatrului poţi vedea pe acelaşi om făcându-o când pe împăratul, când pe omul cel mai sărac dintre toţi oamenii. Tot aşa şi aici: cel care cu puţin timp mai înainte se tăvălea de durere la mormânt, îl vezi dintr-o dată mire; cel care-şi smulgea părul din cap, poartă, tot pe acelaşi cap, cununi; cel care era trist şi îndurerat, cel care adeseori vorbea cu lacrimi şi nesfârşite laude despre calităţile soţiei sale răposate, faţă de cei ce căutau să-i mângâie durerea, cel care spunea că nu mai poate trăi fără soţia lui, cel care se supăra pe cei ce încercau să-l facă să-şi contenească plânsetele, ei bine, tocmai acesta, în faţa aceloraşi oameni, se găteşte şi se împopoţonează din nou, priveşte cu faţa îmbujorată de râs pe aceiaşi oameni, şi cu aceeaşi ochi cu care mai înainte vărsa râuri de lacrimi, şi complimentează şi salută pe toţi cu aceeaşi gură cu care mai înainte se lepăda cu jurământ şi de petreceri, şi de viaţă. Dar mai trist decât toate este că un bărbat care se căsătoreşte a doua oară, o dată cu aducerea în casa sa a unei noi soţii, aduce războaie împotriva copiilor lui, aduce o leoaică alături de fiicele sale. Într-adevăr, totdeauna mama vitregă este o leoaică. De aici, cearta şi gâlceava de fiecare zi. De aici, invidia aceea ciudată şi neobişnuită împotriva soţiei răposate, care n-o supără cu nimic. Cei vii invidiază şi sunt invidiaţi; dar chiar duşmanii încheie pace cu cei răposaţi.

ÃŽn căsătoriile de a doua, lucrurile nu se petrec aÅŸa; sunt invidiate ţărâna ÅŸi cenuÅŸa; ură nespusă împotriva celei îngropate; insulte, batjocuri ÅŸi învinuiri aduse celei prefăcute în ţărână; duÅŸmănie neîmpăcată împotriva celei care nu a supărat-o cu nimic. Poate fi oare o lipsă de judecată ÅŸi o cruzime mai cumplită decât aceasta? Răposata n-a nedreptăţit-o cu nimic. Dar pentru ce întrebuinÅ£ez cuvântul: „a nedreptăţit-o”? Dimpotrivă, soÅ£ia de a doua culege roadele ostenelii celeilalte, se desfătează cu bunurile aceleia, ÅŸi totuÅŸi nu încetează de a se lupta cu umbra ei. nu i-a făcut niciodată nici o supărare, ba, de cele mai multe ori, nici n-a văzut-o la faţă, ÅŸi totuÅŸi în fiecare zi o batjocoreÅŸte; se răzbună pe ea, care nu mai e pe pământ, răzbunându-se pe copiii ei; adeseori, când nu poate să se răzbune, înarmează mâna soÅ£ului ei împotriva copiilor primei soÅ£ii. TotuÅŸi oamenii socotesc toate aceste necazuri foarte uÅŸoare ÅŸi de suportat, numai ca să nu fie siliÅ£i să îndure tirania poftei trupului.

Fecioara însă nu s-a speriat de asalturile poftei trupului, nici n-a fugit dinaintea luptei care pare atât de grea pentru marea mulÅ£ime; dimpotrivă, fecioara se împotriveÅŸte cu curaj ÅŸi dă luptă cu pornirile trupului. Nu merită, oare, fecioara să fie admirată, atunci când ceilalÅ£i oameni au nevoie să se căsătorească a doua oară ca să nu ardă, iar ea, care nu ÅŸi-a pus pe cap nici prima cununie, este necontenit sfântă ÅŸi neîntinată? Pentru aceste pricini ÅŸi, înainte de aceste pricini, pentru răsplăţile pregătite în ceruri celor care trăiesc în văduvie, Pavel, care avea pe Hristos grăind în el, spunea: „Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca ÅŸi mine” 168.
168. I Cor. 7, 8.

N-ai avut puterea să te urci pe culmea cea mai înaltă, la feciorie? Caută să nu cazi de pe culmea cealaltă, care stă îndată după feciorie, a văduviei! Întru atât este superioară fecioara, întrucât pe ea n-a învins-o măcar o singură dată pofta trupului; pe tine însă, după ce te învinsese mai înainte, n-a mai putut să te biruie mai târziu. Tu ai biruit după ce fuseseşi învins; ea însă biruie fără să aibă vreo umbră de înfrângere. Deosebirea dintre tine şi ea este numai la început; la sfârşit însă, stai alături de fecioară.

38. Faţă de cei căsătoriÅ£i Pavel se poartă cu multă îngăduinţă, sfătuindu-i să nu se lipsească unul de altul, chiar dacă unul dintre ei ar voi să o facă, ÅŸi nici să prelungească multă vreme această lipsire, chiar atunci când se face prin bună înÅ£elegere. Mai mult încă, le îngăduie, când moare unul dintre soÅ£i, să se căsătorească a doua oară, dacă vor, pentru ca să nu ardă. Faţă de fecioare însă nu arată o astfel de îngăduinţă. Pe cei căsătoriÅ£i îi pune din când în când să se înfrâneze, după ce îi lasă să-ÅŸi potolească simÅ£urile vreme îndelungată în limanul vieÅ£ii conjugale; pe fecioară însă n-o lasă să răsufle nici o clipă; o pune să stea necontenit pe câmpul de bătălie, să fie asaltată necontenit de poftele trupului, ÅŸi nu-i îngăduie să lase armele din mâini nici o clipă. Pentru ce n-a spus Pavel ÅŸi fecioarei, ca văduvelor: „Dacă nu se poate înfrâna, să se căsătorească”?169
169. I Cor. 7, 9.

Pentru ce? Pentru că nimeni nu spune unui atlet, după ce a aruncat de pe el hainele, după ce ÅŸi-a făcut toate pregătirile pentru a lupta, după ce a intrat în arenă, nimeni nu-i mai spune: Pleacă din arenă, fugi din faÅ£a celui cu care ai să te lupÅ£i, fugi din faÅ£a duÅŸmanului! Nu! Trebuie să se întâmple una din două: sau să plece din arenă cu laurii victoriei pe frunte, sau să fie învins ÅŸi ruÅŸinat. Atâta vreme cât se exercită ÅŸi se antrenează în locurile de exerciÅ£iu cu cunoscuÅ£ii Åži se luptă cu prietenii ca ÅŸi cum ar fi niÅŸte potrivnici, este liber să lupte sau să nu lupte, să se ostenească sau nu; dar când s-a înscris la concurs, când stadionul este plin de lume, când a venit arbitrul, când spectatorii ÅŸi-au ocupat locurile lor, când a venit în arenă ÅŸi potrivnicul său ÅŸi s-au aÅŸezat unul în faÅ£a celuilalt, atunci nu mai este liber să facă ce vrea, ci trebuie să se supună legilor luptei. Tot aÅŸa ÅŸi cu fecioara; atâta vreme cât chibzuieÅŸte dacă să se căsătorească sau nu, căsătoria nu prezintă pentru ea o primejdie; dar o dată ce a făcut alegerea ÅŸi s-a înscris în ceata fecioarelor, a intrat în arenă. Cine, deci, va îndrăzni să intre în arenă atunci când spectacolul a început, când îngerii privesc de sus, când Hristos însuÅŸi este arbitrul luptelor, iar diavolul înfuriat scoate strigăte ÅŸuierătoare, încleÅŸtat în luptă ÅŸi prins de mijloc, cine, deci, va îndrăzni să intre în arenă ÅŸi să-i spună fecioarei: Fugi de duÅŸmani, nu te mai supune la atâtea oboseli! FereÅŸte-Å£i partea slabă! Nu trânti, nici nu pune piedici duÅŸmanului! Lasă-l să biruie! Dar pentru ce spun că nu ar îndrăzni nimeni să spună fecioarei astfel de cuvinte, când nu ar îndrăzni să le spună nici văduvelor? Dimpotrivă, văduvelor, în locul acestor cuvinte, le-ar spune acele înfricoşătoare cuvinte ale lui Pavel: „Văduvele, dacă dispreÅ£uiesc pe Hristos ÅŸi voiesc să se mărite, vor fi osândite pentru că au călcat în picioare credinÅ£a cea dintâi” 170.
170.  ITim. 5, 11-12.

59. Pavel însuÅŸi a spus: „Spun celor necăsătoriÅ£i ÅŸi văduvelor: Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca ÅŸi mine. Dar dacă nu se vor putea înfrâna, să se căsătorească” 171. Iar mai jos adaugă: „Dar dacă va muri bărbatul ei, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul” 172.
171.  I Cor. 7, 8, 9.
172.  I Cor. 7, 39.

Dar atunci pentru ce Pavel o mai pedepseşte, o dată ce i-a lăsat libertatea să facă ce vrea, pentru ce osândeşte căsătoria ca nelegiuită, o dată ce spune că orice căsătorie se face în Domnul?

Nu te teme: Pavel nu se contrazice! ÃŽn aceste cuvinte Pavel nu vorbeÅŸte despre aceeaÅŸi căsătorie, ci despre alta. Când spune: „Dacă fecioara s-a măritat, n-a păcătuit” 173, nu spune aceste cuvinte fecioarei care a renunÅ£at la căsătorie, deoarece ÅŸtie toată lumea că o fecioară care se căsătoreÅŸte după ce a renunÅ£at la căsătorie, păcătuieÅŸte, ÅŸi încă păcătuieÅŸte foarte greu.
173.  I Cor. 7, 28.

Pavel spune aceste cuvinte unei fecioare care nu s-a căsătorit, unei fecioare care nu s-a hotărât încă dacă are să se căsătorească sau dacă are să renunÅ£e la căsătorie, unei fecioare care stă între aceste două gânduri. Tot astfel ÅŸi când vorbeÅŸte despre văduve. ÃŽn Epistola către Corinteni174 Pavel nu se referă la văduvele acelea care sunt numai în situaÅ£ia de a fi lipsite de soÅ£i, ci la acelea care nu sunt încă legate printr-o făgăduinţă specială, la acelea care mai sunt încă libere să aleagă între a se căsători a doua oară ÅŸi a-ÅŸi oferi pe viitor viaÅ£a lor lui Hristos. ÃŽn Epistola către Timotei175, dimpotrivă, Pavel vorbeÅŸte de văduvele care nu mai sunt stăpâne pe ele însele de a se mai căsători cu un alt soÅ£, deoarece ele au luat drumul luptelor înfrânării. Este cu putinţă într-adevăr să fie cineva văduvă, ÅŸi totuÅŸi să nu fie rânduită în ceata văduvelor, deoarece nu ÅŸi-a luat încă angajamentul de a trăi în înfrânare. Din pricina aceasta, ÅŸi spune Pavel: „Văduva care n-a împlinit ÅŸaptezeci de ani ÅŸi n-a fost căsătorită numai cu un singur bărbat să nu fie înscrisă pe lista văduvelor” 176. Prin urmare, Pavel dă libertate simplei văduve să se căsătorească, dacă vrea; dar pe văduva care s-a făgăduit să văduvească necontenit pentru Dumnezeu, dar mai pe urmă se căsătoreÅŸte, o osândeÅŸte amarnic, pentru că ÅŸi-a călcat făgăduinÅ£a făcută înaintea Iui Dumnezeu. Cuvintele: „Dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă”177, nu sunt adresate de Pavel văduvelor care au făgăduit înaintea lui Dumnezeu să trăiască în înfrânare, ci celorlalte văduve.

174.  I Cor. 7, 8-9.
175.  I Tim. 5, 11-12.
176.  I Tim. 5, 9.
177.  I Cor. 7, 9.

Vezi, dar, că nicăieri nu este preÅ£uită căsătoria pentru ea însăşi, ci, din pricina desfrânării, din pricina ispitelor, din pricina neînfrânării. Pavel a vorbit mai sus de toate aceste pricini; acum însă, pentru că făcuse aspre reproÅŸuri, întrebuinÅ£ează cuvinte mai dulci, deÅŸi în realitate spune acelaÅŸi lucru, numindu-o aprindere ÅŸi foc. Dar nici cuvintele de mai sus nu l-a lăsat inima pe Pavel să le spună fără să nu-i înÅ£epe pe ascultătorii săi.  n-a spus:  „Să se căsătorească dacă îi sileÅŸte pofta trupului, dacă se abat din calea cea dreaptă, dacă nu pot”. n-a spus nici un astfel de cuvânt, care se potriveÅŸte unor oameni care suferă, unor oameni care merită Iertare. Dar ce a spus Pavel? „Dacă nu pot să se înfrâneze”, iar cuvintele acestea se potrivesc unor oameni care nu vor să lucreze din pricina trândăviei lor. Pavel le arată că sunt în stare să se înfrâneze, dar n-ajung la nici un rezultat pentru că nu voiesc să se ostenească. Cu toate acestea, deÅŸi stau aÅŸa lucrurile, totuÅŸi Pavel nu-i osândeÅŸte, nici nu-i face vrednici de pedeapsă, îi lipseÅŸte numai de laude, mărginindu-ÅŸi tăria dojanei doar la cuvinte, nicăieri nu pomeneÅŸte de naÅŸterea de copii, pricina plăcută ÅŸi sfântă a căsătoriei; dar aminteÅŸte de aprindere, de neînfrânare, de desfrânare, de ispită satanică: ÅŸi, pentru ca să nu cadă omul în aceste păcate, Pavel îngăduie să se căsătorească. Ar putea însă cineva să spună:

– Åži ce are a face? Atâta vreme cât căsătoria mă scapă de pedeapsă, pot suferi cu uÅŸurinţă ÅŸi dojana, ÅŸi mustrarea lui Pavel! Să-mi îngăduie numai să mă desfătez ÅŸi să-mi satisfac poftele!

– Ce zici însă, prietene dragă, dacă prin căsătorie, în loc să putem să ne desfătăm, culegem numai necazuri?

– Se poate, oare, să nu mă desfătez căsătorindu-mă, de vreme ce ÅŸi Pavel spune: „Dacă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească”?178

– Ascultă însă ce spune Pavel mai departe. Ai auzit că este mai bine să se căsătorească, decât să ardă179.
178.  I Cor. 7, 9.
179.  I Cor. 7, 9.

Ai primit să ai parte de plăcere, ai lăudat îngăduinÅ£a lui Pavel, te-ai minunat de înÅ£elegerea apostolului! Nu te opri însă aici! PrimeÅŸte ÅŸi cuvintele spuse de el mai jos. Åži unele, ÅŸi altele sunt tot porunci ale lui Pavel! Dar ce spune mai jos? „Iar celor căsătoriÅ£i le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat. Iar dacă se va despărÅ£i, să nu se mai mărite sau să se împace cu bărbatul ei; iar bărbatul să nu-ÅŸi lase femeia sa” 180. Ce se va întâmpla însă într-o căsnicie în care bărbatul este îngăduitor, iar femeia rea, certăreaţă, cicălitoare, luxoasă, boală comună tuturor femeilor, ÅŸi plină de alte păcate ÅŸi mai mari! Cum va suporta nenorocitul acela supărările ÅŸi scârbele de fiecare zi? Cum va suporta mândria ÅŸi neruÅŸinarea femeii sale? Ce se va întâmpla, iarăşi, într-o căsnicie în care, dimpotrivă, femeia este cuviincioasă ÅŸi potolită, iar bărbatul este încrezut, dispreÅ£uitor, mânios, mândru ÅŸi din pricina averii lui, ÅŸi din pricina puterii ce i-o dă funcÅ£ia sa? Ce se va întâmpla într-o căsnicie ca aceasta, în care bărbatul o tratează pe soÅ£ia lui ca pe o roabă ÅŸi se poartă cu ea tot atât de prost ca ÅŸi cu slujnicele? Cum va suporta o atât de mare silnicie ÅŸi violenţă? Ce să facă, deci, femeia aceasta, dacă bărbatul ei îi întoarce necontenit spatele ÅŸi continuă să facă mereu aÅŸa?

Apostolul Pavel spune: „Rabdă toată această robie! numai atunci vei fi liberă, când îţi va muri soÅ£ul tău! Atâta timp cât îţi trăieÅŸte soÅ£ul, trebuie să faci una din două: sau să-l înveÅ£i cu multă râvnă, ca să se facă mai bun, sau, dacă aceasta nu-i cu putinţă, să suporÅ£i cu bărbăţie războiul acesta nepotolit ÅŸi lupta aceasta neîmpăcată”.

Pavel spunea mai sus: „Să nu vă lipsiÅ£i unul pe altul, decât din bună înÅ£elegere” 181. Acum însă, după ce s-a despărÅ£it de bărbatul ei, îi porunceÅŸte să se înfrâneze chiar dacă nu vrea: „Iar dacă se desparte de bărbatul ei, să nu se mai mărite, sau să se împace cu bărbatul ei” 182.
180.  I Cor. 7, 10-11.
181.  I Cor. 7, 5.
182.  I Cor. 7, 11.

Vezi, deci, că o femeie măritată este ameninÅ£ată din două părÅ£i de război? Sau trebuie să rabde în tăcere asalturile puternice ale poftei trupului, sau, dacă nu vrea, trebuie să linguÅŸească pe bărbatul său, care o înjură în fiecare zi, să i se plece lui ÅŸi să-i facă toate gusturile; să se lase bătută, ocărâtă, să ajungă de râsul slugilor, sau să sufere altceva de felul acesta. ÃŽntr-adevăr, bărbaÅ£ii sunt destul de pricepuÅ£i ÅŸi descoperă multe mijloace când vor să-ÅŸi pedepsească femeile lor. Dacă femeia nu vrea să suporte toate aceste nedreptăţi, atunci trebuie să practice o înfrânare fără rod ÅŸi fără folos. O numesc fără rod ÅŸi fără folos, pentru că înfrânarea ei nu-i făcută pe temeiul unei făgăduinÅ£e drepte; nu-i făcută din dorinÅ£a sfinÅ£eniei, ci din pricina mâniei pe care i-o poartă bărbatului. Apostolul spune: „Să nu se mai mărite, sau să se împace cu bărbatul ei”.

-  Dar dacă nu vrea să se împace?

-  Mai este încă o cale ca să scape din toate aceste necazuri!

-  Care?

– Să aÅŸtepte moartea bărbatului! După cum unei fecioare care s-a hotărât să trăiască în înfrânare, nu-i mai este îngăduit să se căsătorească, pentru că Mirele ei trăieÅŸte veÅŸnic ÅŸi este nemuritor, tot astfel ÅŸi unei femei măritate numai atunci îi este îngăduit să se căsătorească a doua oară, când îi moare bărbatul. Dacă s-ar îngădui unei femei să treacă de la un bărbat la altul în timp ce-i trăieÅŸte soÅ£ul, dacă i s-ar îngădui să sară din patul unuia în patul altuia, la ce-ar mai folosi căsătoriile, o dată ce bărbaÅ£ii ar întrebuinÅ£a fără deosebire femeile lor ÅŸi toÅ£i s-ar amesteca cu toate femeile, fără să mai Å£ină socoteală dacă e femeia lui sau nu? E cu putinţă, oare, să nu se piardă dragostea dintre soÅ£i, dacă trăieÅŸte cu aceeaÅŸi femeie astăzi unul, mâine altul, iar poimâine altul? Pe bună dreptate Domnul numeÅŸte adulter un astfel de trai.

41. Aş putea fi întrebat:

– Pentru ce iudeii au primit îngăduinÅ£a de a se despărÅ£i de soÅ£iile lor183?

– Ca să nu se războiască între ei, ca să nu se umple casele lor de sângele celor din acelaÅŸi neam. Spune-mi, te rog, cum ar fi fost mai bine: Să fie dată pe uşă afară soÅ£ia urâtă, sau să fie înjunghiată în casă? AÅŸa ar fi făcut dacă nu li s-ar fi îngăduit bărbaÅ£ilor să le alunge din casă. Din pricina aceasta Legea veche spune: „Dacă vei urî pe femeia ta, desparte-te de dânsa”184. ÃŽn Legea Nouă însă, pentru că Dumnezeu se adresează, unor oameni îngăduitori, unor oameni cărora nu le este îngăduit nici să se mânie, le spune: „Dacă se desparte de soÅ£ul ei, să nu se mai mărite” 185. Vezi silnicia? Vezi robia de neînlăturat? Vezi lanÅ£ul care încătuÅŸează ÅŸi pe un soÅ£, ÅŸi pe celălalt? ÃŽntr-adevăr, căsătoria este un lanÅ£, nu numai din pricina mulÅ£imii grijilor, nici numai din pricina supărărilor de fiecare zi, dar ÅŸi din pricină că sileÅŸte pe cei căsătoriÅ£i să se supună unul altuia mai cumplit de cum se supune o slugă stăpânului său.  „Bărbatul să stăpânească pe femeia sa!” 186, spune Scriptura.
183.  Deut. 24, 1-4.
184.  Deut. 24, 1.
185.  l Cor. 7, 11.
186.  Fac. 3, 16.

Care este folosul acestei stăpâniri? Nici unul, căci îl face ÅŸi pe bărbat, la rândul lui, rob celei stăpânite de el, născocind o stranie ÅŸi ciudată despăgubire a acestei robii. SoÅ£ul ÅŸi soÅ£ia se pot asemăna cu picioarele înlănÅ£uite ale celor condamnaÅ£i la muncă silnică. După cum picioarele acestora sunt legate, ÅŸi ei înÅŸiÅŸi sunt legaÅ£i unul de altul printr-un lănÅ£iÅŸor fixat de fiecare capăt de lanÅ£uri ÅŸi nu pot să păşească în toată voia din pricină că sunt siliÅ£i să-ÅŸi potrivească pasul cu pasul celuilalt, tot astfel ÅŸi sufletele celor căsătoriÅ£i, pe lângă propriile lor griji ÅŸi necazuri, mai au ÅŸi necazul ce le vine de pe urma legăturii ce-i înlănÅ£uie unul de altul, necaz care-i strânge mai cumplit decât orice laÅ£ Åži le răpeÅŸte amândurora libertatea, prin aceea că nu dă exclusiv unuia singur conducerea, ci împarte puterea ei ÅŸi la unul, ÅŸi la altul. Unde sunt aceia care erau gata să sufere orice condamnare de dragul mângâierii avute de pe urma satisfacerii poftelor trupului? Nici cea mai mică plăcere nu rămâne întreagă o dată ce cei doi soÅ£i îşi cheltuiesc toată vremea în certuri ÅŸi în ocări. Iar robia aceasta de a fi silit să suferi fără voie răutatea celuilalt este îndestulătoare ca să pună în umbră orice plăcere. Din pricina aceasta fericitul Pavel, la începutul poruncilor sale date cu privire la căsătorie187, încearcă mai pe ocolite să oprească pe creÅŸtin de a se îndrepta spre căsătorie, spunându-le că este îngăduită căsătoria de frica desfrânării, din pricina neînfrânării ÅŸi din pricina aprinderii trupului; dar când a văzut că aceste cuvinte ale sale nu sunt destul de puternice spre a-i îndepărta de căsătorie, aduce un argument ÅŸi mai puternic decât cele de mai înainte, anume acela care i-a silit pe ucenici să spună Domnului „Atunci nu mai este de folos a se însura” 188.
187.  I Cor. 7, 2.
188.  Matei 19, 10.

Iar argumentul acesta este următorul: Nici un om căsătorit nu este stăpân pe el însuşi. Aceste cuvinte nu sunt spuse sub formă de sfat şi de îndemn; ele sunt contrângătoare ca o lege şi ca o poruncă. Alegerea stă în fata noastră, suntem liberi să ne însurăm sau să nu ne însurăm; dar, după ce ne-am căsătorit, nu mai suntem liberi să facem ce vrem; dimpotrivă, trebuie să suportăm robia, cu voia sau fără voia noastră.

– Pentru ce?

– Pentru că am făcut această alegere pe deplin conÅŸtienÅ£i, pentru că ÅŸtim bine obligaÅ£iile ÅŸi legile căsniciei, pentru că de bună voie ne-am pus jugul pe grumaji.

După ce Pavel a vorbit despre căsătorie189, vorbeşte apoi despre cei căsătoriţi cu femei necredincioase şi arată precis şi cu de-amănuntul toate legile care privesc astfel de căsătorii 190.  După aceea vorbeşte despre robi, despre slugi şi-i mângâie îndestul, ca să nu le micşoreze nobleţea duhovnicească din pricina acestei robii 191. Trece apoi şi vorbeşte despre feciorie 192.
189.  I Cor. 7, 1-11.
190.  I Cor. 7, 12-19.
191.  I Cor. 7, 20-24.
192.  I Cor. 7, 24 sq.

De mult dorea Pavel să dea la lumină, să semene învăţăturile sale despre feciorie! Dorea de mult, dar, în sfârşit, acum le-a născut, le-a dat acum la lumină! Nu-l răbda inima să nu vorbească despre feciorie, chiar atunci când vorbea despre căsătorie. Sfătuindu-i pe cei căsătoriţi, vorbise pe scurt şi în treacăt şi despre feciorie. Prin această minunată metodă, ne-a deprins mai dinainte auzul şi ne-a şlefuit mai dinainte mintea; în acest chip, face ca învăţăturile sale despre feciorie să găsească pregătită calea de intrare în sufletele noastre.

Prin urmare, după ce dă sfaturi slugilor („aÅ£i fost cumpăraÅ£i, spune el, cu preÅ£; nu vă faceÅ£i robi oamenilor” 195), după ce ne aminteÅŸte de binefacerile Stăpânului, după ce, prin astfel de cuvinte, înalţă minÅ£ile tuturora ÅŸi ne ridică la cer, începe să ne dea învăţături despre feciorie, spunând aceste cuvinte: „Despre fecioare nu am porunca Domnului, dar dau sfat ca unul care am fost miluit de Domnul spre a fi crezut” 194.
193.  I Cor. 7, 23.
194.  I Cor. 7, 25.

Cu privire la căsătoria bărbaÅ£ilor credincioÅŸi cu femei necredincioase, n-a avut porunca Domnului; cu toate acestea, a legiuit cu multă autoritate, scriind aÅŸa: „Iar celorlalÅ£i le zic eu, nu Domnul: Dacă un frate este căsătorit cu o femeie necredincioasă ÅŸi ea va voi să vieÅ£uiască cu el, să nu o lase” 195.

-  De ce nu face acelaşi lucru şi când vorbeşte despre fecioare?

– Pentru că despre fecioare a dat Hristos o poruncă lămurită, prin care hotărăşte că fecioria nu stă sub puterea poruncii. Cuvintele lui Hristos: „Cel care poate să o primească” 196, dau celui care aude aceste cuvinte deplină libertate să hotărască el însuÅŸi de poate trăi sau nu în feciorie. Tot astfel ÅŸi Pavel; când vorbeÅŸte despre înfrânare, spune: „Vreau ca toÅ£i oamenii să fie ca ÅŸi mine în înfrânare” 197, ÅŸi iarăşi: „Celor necăsătoriÅ£i ÅŸi văduvelor le spun: Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca ÅŸi mine” 198. Când vorbeÅŸte însă despre feciorie, nu se dă niciodată pe sine ca exemplu. Din pricina aceasta vorbeÅŸte foarte măsurat ÅŸi cu multă pază, deoarece el însuÅŸi nu trăise tot timpul în feciorie. Pavel spune: „Poruncă nu am”. Pavel dă sfaturile sale despre feciorie  după ce mai întâi pune principiul liberei alegeri ÅŸi-l face pe ascultător să primească cu bunăvoinţă spusele sale. ÃŽntr-adevăr, simpla rostire a cuvântului „feciorie” aduce o dată cu sine ÅŸi ideea de osteneală. Din pricina aceasta apostolul n-a dat dintr-o dată sfatul său, ci ajunge la sfat după ce mai întâi a pregătit pe ascultător, liniÅŸtindu-l prin dreptul ce-l are de a alege fie calea fecioriei, fie pe cea a căsătoriei ÅŸi făcându-i sufletul blând ÅŸi ascultător.
195.  I Cor. 7, 12.
196.  Matei 19, 12.
197.  I Cor. 7, 7.
198.  I Cor. 7, 8.

Pavel spune: „Ai auzit de feciorie, nume plin de multe osteneli ÅŸi de multe sudori? Nu te teme! Fecioria nu-i o poruncă, nici nu aduce cu sine constrângerea poruncii. Pe cei care îmbrăţiÅŸează de bunăvoie ÅŸi prin propria lor alegere fecioria, pe aceia îi răsplăteÅŸte cu bunătăţile ei, punându-le pe cap o cunună strălucitoare ÅŸi plină de flori; iar pe cei care o resping ÅŸi nu vor să o îmbrăţiÅŸeze, nici nu-i pedepseÅŸte, nici nu-i sileÅŸte să trăiască în feciorie”.

A făcut cuvintele sale uÅŸor de suportat ÅŸi dulci nu numai prin chipul în care a adus vorba despre feciorie, ci ÅŸi prin aceea că a spus că nu este el cel care a îngăduit alegerea de a trăi sau nu în feciorie, ci Hristos. Pavel n-a spus: „Cu privire la fecioare nu poruncesc”, ci a spus: „Poruncă nu am”, ca ÅŸi cum ar spune:

„Dacă aÅŸ da aceste sfaturi cu privire la fecioare mânat de gânduri omeneÅŸti, n-ar trebui să aveÅ£i încredere în cuvintele meleî Dar pentru că Dumnezeu a hotărât că omul este liber să trăiască în feciorie sau nu, atunci garantul acestei alegeri este mai presus de orice îndoială. Eu n-am puterea de a da o astfel de poruncă, dar dacă vreÅ£i să mă ascultaÅ£i ca pe un împreună rob cu voi, „vă dau un sfat, ca unul care am fost miluit de Domnul ca să fiu credincios” 199.
199. I Cor. 7, 25.

Åži cu prilejul rostirii acestor cuvinte merită să admirăm dibăcia ÅŸi înÅ£elepciunea fericitului Pavel. Se găsea între două situaÅ£ii constrângătoare ÅŸi contrarii: una, de a se da pe el însuÅŸi ca exemplu, pentru ca sfatul său să fie bine primit de credincioÅŸii din Corint, iar alta, de a nu se lăuda pe sine, pentru ca să nu se piardă meritul virtuÅ£ii practicate de el. Prin câteva cuvinte bine alese, a ieÅŸit din această încurcătură. Prin cuvintele: „ca unul care am fost miluit”, se dă oarecum pildă pe sine însuÅŸi, dar în acelaÅŸi timp se ÅŸi smereÅŸte ÅŸi se înjoseÅŸte, căci nu dă sfatul invocând în sprijinul său meritele lui de apostol.

42. Pavel n-a spus:

„Dau sfatul acesta ca unul căruia mi s-a încredinÅ£at propovăduirea Evangheliei, ca unul care am fost învrednicit a fi predicatorul neamurilor, ca unul căruia mi s-a înmânat puterea de a vă conduce ÅŸi a vă apăra, ca unul ce sunt dascălul ÅŸi învăţătorul vostru”. Dar ce-a spus Pavel?

– Iată ce spune el:

„Ca unul ce am fost miluit”.

Prin aceste cuvinte, pune înaintea credincioşilor săi cel mai mic merit al său, deoarece a fi simplu credincios este mai puţin decât a fi dascălul credincioşilor.

Dar Pavel scoate la iveală şi în alt chip smerenia sa. Cum?

– N-a spus: „Dau sfat ca un om care este credincios”, ci: „ca unul ce am fost miluit să fiu credincios”.

Pavel spune: „Să nu socotiÅ£i că este un dar al lui Dumnezeu numai apostolia sau numai predicarea cuvântului sau numai învăţătura. Nu! însăşi credinÅ£a mea este un dar al milei lui Dumnezeu revărsate asupra mea. Am fost învrednicit de credinţă, nu pentru că am fost vrednic, ci numai pentru că am fost miluit de Dumnezeu. Iar mila este o urmare a harului, ÅŸi nu a meritului. Prin urmare, dacă Dumnezeu n-ar fi fost mult milostiv fată de mine, n-aÅŸ fi putut ajunge niciodată nu numai apostol, dar nici chiar credincios”.

Ai văzut cât de recunoscător este slujitorul lui Dumnezeu, Pavel? Ai văzut ce inimă zdrobită are? Nu-şi atribuie nici un merit mai mare decât al celorlalţi credincioşi. Dimpotrivă, chiar ceea ce le era comun şi lui, şi ucenicilor săi, credinţa, spune că nu o are datorită unor merite personale, ci datorită milei şi harului lui Dumnezeu.

Acest lucru îl scoate la iveală prin cuvintele sale, ca ÅŸi cum ar spune: „Nu mă socotiÅ£i nevrednic de a primi de la mine un sfat, căci nici Dumnezeu nu m-a socotit nevrednic de mila Lui. De altfel, ceea ce vă spun este un sfat, nu o poruncă; sfătuiesc, nu legiuiesc. Nici o lege nu poate opri pe cineva de a propune ÅŸi de a exprima unele sfaturi ce îi par de folos, mai cu seamă atunci când sfaturile date sunt cerute de ascultători, aÅŸa cum a fost cazul cu voi.

„Socotesc că acest lucru este bun” 200. Vezi că Pavel iarăşi îşi îndulceÅŸte cuvintele sale ÅŸi se despoaie de orice autoritate? Pavel ar fi putut, într-adevăr, să grăiască aÅŸa: pentru că Domnul n-a poruncit fecioria, n-o poruncesc nici eu. Vă sfătuiesc însă ÅŸi vă îndemn să o îmbrăţiÅŸaÅ£i, căci sunt apostolul vostru”. Ar fi putut deci să vorbească aÅŸa, de altfel a ÅŸi spus-o în aceeaÅŸi epistolă puÅ£in mai jos: Dacă  pentru  alÅ£ii  nu sunt apostol  totuÅŸi pentru  voi sunt.” 201 . Acum însă, când dă sfat despre feciorie, nu rosteÅŸte aceste cuvinte, ci-ÅŸi alege cu multă grijă vorbele; astfel în loc de: „vă sfătuiesc”, spune:  „îmi dau cu părerea” 202 în loc de: „ca dascăl al vostru”, spune: „ca unul ce am fost miluit de Domnul ca să fiu credincios”.
200.  I Cor. 7, 26.
201.  I Cor. 9, 2.
202. Traducerea exactă a textului din I Cor. 7, 25 este aceasta: îmi spun părerea; iar nu: „dau sfat’; cu toate acestea, ÅŸi eu, în toate locurile de mai sus, am redat prin „dau sfat”, pentru că această traducere s-a  împământenit în limba noastră.

Åži ca ÅŸi cum n-ar fi fost de ajuns cele spuse pentru a îndulci cuvintele sale, îndepărtează iarăşi autoritatea apostolică, atunci când începe să dea sfaturile sale despre feciorie; nu se mărgineÅŸte numai să-ÅŸi spună gândurile sale, ci le ÅŸi justifică. „Socotesc că acest lucru este bun, din pricina nevoii de acum” 205. Când a vorbit despre înfrânare, n-a întrebuintat cuvântul „socotesc” ÅŸi nici n-a arătat pricina spuselor sale, ci s-a mărginit să spună doar atât: „Bine este pentru ei dacă vor rămâne ca ÅŸi mine” 204. 203.  I Cor. 7, 26.
204.  l Cor. 7,8.
Acum însă, când vorbeÅŸte despre feciorie, spune: „Socotesc că acest lucru este bun”. Se exprimă aÅŸa, nu pentru că avea vreo îndoială cu privire la sfaturile pe care le dădea, ferească Dumnezeu, ci pentru că voia să lase deplină libertate ascultătorilor de a îmbrăţiÅŸa sau nu fecioria. Acesta este, de altfel, ÅŸi rolul sfătuitorului; nu hotărăşte el asupra celor spuse de el, ci lasă ca hotărârea să fie luată de cei care i-au auzit sfatul.

43.  Dar de care nevoie vorbeşte aici Pavel? Vorbeşte, oare, despre nevoia pe care o are firea omenească de a se împreuna?

-  Deloc! Mai întâi, dacă ar fi vorbit despre această nevoie, ar fi ajuns, prin amintirea acestei nevoi, la un rezultat cu totul contrariu celui urmărit de el, deoarece toÅ£i cei care se căsătoresc aduc întru apărarea lor această nevoie. ÃŽn al doilea rând, n-ar fi numit această nevoie „nevoia de acum”, deoarece nevoia aceasta firească nu se ivise pe timpul lui Pavel pentru întâia oară, ci ea este veche, sădită adânc în însăşi firea neamului omenesc; mai înainte era mai cumplită ÅŸi mai sălbatică; dar o dată cu venirea lui Hristos ÅŸi cu răspândirea virtuÅ£ii printre oameni, este mai uÅŸor de învins. Prin urmare, Pavel nu vorbeÅŸte despre această nevoie a firii omeneÅŸti; face aluzie la o altă nevoie, cu fel de fel de feÅ£e.

– Care este aceasta?

– Distrugerea bunei rânduieli a vieÅ£ii pentru cel căsătorit. Atât de mare este amestecul, atât de împilătoare este tirania grijilor casei, atât de mare este mulÅ£imea greutăţilor, încât, de cele mai multe ori, omul căsătorit este silit să păcătuiască ÅŸi să greÅŸească, chiar fără voia lui.

44.  Pe timpul Legii vechi, nu era vorba de o vieţuire atât de virtuoasă, deoarece era îngăduit să te răzbuni pe cel ce ţi-a făcut rău, să ocărăşti pe cel ce te ocărăşte, să te îngrijeşti de afacerile băneşti; să te juri, atunci când juri pe bună dreptate, să scoţi ochi pentru ochi, să-ţi urăşti duşmanul; de asemenea,  nu erai împiedicat să-ţi satisfaci poftele simţurilor, nu erai împiedicat să te mânii şi nici să-ţi alungi femeia, şi să iei alta în locul ei. îngăduinţa Legii nu se oprea însă numai până aici, ci Legea îţi permitea să trăieşti deodată cu două femei sub acelaşi acoperiş, în sfârşit, şi în această privinţă, ca şi în alte privinţe. Legea veche era cât se poate de îngăduitoare. După venirea lui Hristos însă, calea vieţuirii morale a ajuns cu mult mai îngustă; nu numai prin aceea că a luat din mâinile noastre această mare şi nespusă libertate fată de toate cele spuse mai sus, dar şi prin aceea că suntem obligaţi sau să ţinem sub acoperişul casei noastre pe femeia noastră, care de cele mai multe ori ne strică bunele moravuri şi ne sileşte să păcătuim chiar fără să vrem sau, dacă vrem s-o alungăm din casă; atunci trebuie să fie osândită pentru adulter. Nu numai din pricina aceasta săvârşim cu greu virtutea; dar chiar dacă soţia noastră are o fire pe care o putem îndura, totuşi mulţimea grijilor care se revarsă din belşug peste noi din pricina ei şi a odraslelor ei, nu ne îngăduie aproape deloc să ne ridicăm privirile spre cer, căci grijile casei ne ameţesc şi ne îneacă sufletul. Să-ţi explic! Bărbatul vrea să ducă o viaţă de om simplu, o viaţă fără de primejdii şi netulburată de grijile lumii; când vede însă că-l înconjoară copiii, când vede că femeia lui are nevoie de atâtea cheltuieli, se aruncă, împotriva voinţei lui, în vârtejul treburilor politice. O dată căzut în mijlocul lor, nu mai poţi spune că nu-i silit să nu păcătuiască! Trebuie să se mânie, să se jure, să ocărască, să se răzbune, să fie făţarnic, să facă multe lucruri spre a fi pe placul celor mari, iar altele, tot atât de multe, cu ciudă şi cu scârbă. Este, oare, cu putinţă ca un om care trăieşte într-o tulburare atât de mare, care mai vrea încă să şi strălucească în virtute, este, deci, cu putinţă să nu se murdărească amarnic din pricina păcatelor pe care este silit să le săvârşească? Dacă ai cerceta acum să vezi ce fel de viaţă duce în casă, vei vedea că, din pricina femeii lui, căsnicia sa este plină de aceleaşi greutăţi dacă nu şi mai mari. Este silit să se îngrijească de o mulţime de lucruri de care nici habar n-ar fi avut dacă era singur; şi aceasta, în cazul cel mai fericit, când are o femeie înţelegătoare şi la locul ei. Dacă se întâmplă însă să aibă o femeie rea, cicălitoare, rea de gură, atunci căsătoria omului aceluia n-o vom mai numi o trebuinţă, ci pedeapsă şi chin. Cum va putea un astfel de bărbat să meargă pe drumul care duce la cer, o dată ce drumul acesta are nevoie de picioare sprintene, de picioare uşoare, o dată ce drumul acesta are nevoie de suflet vioi, de suflet sprinten? Cum va putea, deci, să meargă pe drumul care duce la cer, când este strivit de povara atâtor griji, când are picioarele legate cu atâtea lanţuri, când este tras necontenit în jos de un lanţ atât de cumplit, anume de răutatea şi viclenia femeii sale?

45. Dar care-i obiecţia înţeleaptă a marii majorităţi a oamenilor fată de toate cele spuse mai sus?

Ei spun:

– Nu va fi, oare, vrednic de mai mare cinste omul care este totuÅŸi virtuos, deÅŸi trebuie să facă faţă atâtor nevoi?

– Pentru ce, scumpe prietene, pentru ce?

– Pentru ce? Pentru că, fiind căsătorit, ai de luptat cu mari greutăţi.

– Dar cine te sileÅŸte să-Å£i pui în spate o povară atât de mare? Dacă, căsătorindu-te, ai împlini legea, ÅŸi ai fi călcător de lege dacă nu te-ai căsători, obiecÅ£ia ta ar fi întemeiată. Dar înaintea Dreptului Judecător n-are importanţă dacă, de bunăvoie, nesilit de nimeni ÅŸi stăpân pe tine însuÅ£i de a nu-Å£i lua asupră-Å£i jugul căsătoriei, voieÅŸti totuÅŸi să te supui la atât de mari greutăţi, încât să-Å£i fie ÅŸi mai împovărătoare lupta pentru virtute. Dreptul Judecător a poruncit să faci un singur lucru: să birui în lupta cu diavolul, să birui în lupta cu păcatul. Pe Dreptul Judecător nu-L interesează dacă birui pe diavol ÅŸi păcatul căsătorindu-te, desfătându-te ÅŸi având o mulÅ£ime de griji, sau dacă îl birui trăind în nevoinÅ£e pustniceÅŸti, ducând o viaţă de câine ÅŸi neavând nici o grijă lumească.

Dreptul Judecător însă, pentru a ne uşura truda, ne-a spus că mijlocul prin care putem birui păcatul şi drumul prin care putem ajunge la biruinţă este altul, anume acela de a scăpa de toate grijile vieţii, de a trăi singuri, fără soţie şi fără copii. Tu însă eşti de altă părere; vrei să lupţi şi să te războieşti înconjurat de femeie, de copii şi de toate grijile pe care aceştia le târăsc o dată cu ei, crezând că poţi săvârşi aceleaşi fapte de virtute ca şi cei care nu sunt încurcaţi în nici una dintre grijile celor căsătoriţi şi măgulindu-te cu ideea că tocmai pentru aceasta ai să fii şi mai mult răsplătit de Dreptul Judecător. Poate că acum, când îţi spun că nu poţi ajunge pe aceeaşi culme ca şi cei necăsătoriţi, mă vei învinui că sunt un îngâmfat; la sfârşit însă, în timpul împărţirii cununilor, te vei convinge pe deplin că siguranţa pe care ţi-o dă traiul singuratic e cu mult mai bună decât ambiţia deşartă; atunci te vei convinge pe deplin că este mai bine să te încrezi în cuvântul lui Hristos, decât în deşertăciunea propriilor tale gânduri. Hristos a spus că nu este destul pentru virtute de a ne despărţi de toate cele ale noastre; trebuie încă să ne urâm şi pe noi înşine. Tu, dimpotrivă, spui că poţi să birui, deşi eşti vârât până peste cap în toate aceste grijile. Dar, după cum am spus, atunci, la sfârşit, vei cunoaşte bine ce mare piedică în calea virtuţii ţi-au fost femeia şi grijile pe care femeia ţi le-aduce pe cap.

46. Aş putea însă fi întrebat:

-  Pentru ce, dar, Dumnezeu a numit ajutor pe aceea care-i este piedică? Dumnezeu doar a spus: „Să-i facem lui ajutor potrivit pentru el”205.
205. Fac. 2, 18.
Pot să te întreb şi eu tot atât de bine:

– Ce fel de ajutor a fost femeia pentru bărbat, când ea l-a lipsit de siguranÅ£a dată lui în rai, când ea l-a izgonit din rai, din traiul acela minunat, când ea a adus pe lume toată tuIburarea? O astfel de fiinţă, departe de a fi un ajutor, este vrăjmaÅŸ. Tot Scriptura spune: „De la femeie începe păcatul ÅŸi din pricina ei toÅ£i murim”.206 Iar fericitul Pavel spune: „Adam n-a fost amăgit; dar femeia, fiind amăgită, a căzut în călcare de poruncă”,207 Ce fel de ajutor a fost deci femeia, dacă a omorât pe bărbat? Ce fel de ajutor a fost deci femeia, dacă prin ea au venit pe lume fiii lui Dumnezeu,208 dar, mai bine spus, toÅ£i cei care locuiau pe vremea aceea pământul, care au pierit prin potop o dată cu animalele, cu păsările ÅŸi cu toate celelalte vieÅ£uitoare?209 Oare, nu femeia era cât pe ce să piardă pe dreptul Iov, dacă n-ar fi fost el un bărbat tare de fire (210)? Oare nu femeia a pierdut pe Samson(211)? Oare nu femeia a făcut ca tot poporul iudeu să se închine idolului Baal-Peor ÅŸi să fie omorâţi cei ce-au slujit idolului, de mâinile rudelor lor(212)? Cine, mai cu seamă, a dat pe mâna diavolului pe împăratul Ahab, dacă nu femeia lui(213)? Dar înainte de Ahab, cine a abătut spre alÅ£i dumnezei inima lui Solomon, un om atât de înÅ£elept ÅŸi atât de vestit, dacă nu femeia(214)? Oare, nu până ÅŸi astăzi femeile fac pe bărbaÅ£ii lor să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu? Oare, nu pentru această pricină spune acel bărbat înÅ£elept, Isus, fiul lui Sirah, că „orice răutate este mică faţă de răutatea femeii”(215)?

– Atunci pentru ce a spus Dumnezeu: „Să facem omului ajutor potrivit pentru el”? Dumnezeu niciodată nu minte.
206. Înţ. Sir. 25, 27.
207. I Tim. 2, 14.
208.  Fac. 6, 2.
209.  Fac. 7, 2.
210.  Iov 2, 9-10.
211. Jud. 16, 4-22.
212. Num. 25, 1-5.
213.  III Regi 21, 25.
214.  III Regi 11, 4.
215.  Înţ. Sir. 25, 21.

– Nici eu nu pot spune aceasta. Ferească Dumnezeu! Da, femeia a fost creată pentru acest scop, pentru a fi ajutor bărbatului; dar n-a vrut să rămână în această vrednicie dată ei de Dumnezeu, după cum n-a vrut aceasta nici bărbatul ei. Åži pe Adam Dumnezeu l-a făcut după chipul ÅŸi după asemănarea Lui, căci a spus: „Să facem pe om după chipul ÅŸi după asemănarea noastră” 216, aÅŸa după cum a spus ÅŸi când a făcut pe femeie: „Să-i facem lui ajutor”; cu toate acestea, omul, îndată după facerea sa, a pierdut ÅŸi chipul lui Dumnezeu, ÅŸi asemănarea cu Dumnezeu. De aceea Dumnezeu i-a luat o mare parte din puterea sa, lui, care era înfricoşător tuturora ca un stăpân, ÅŸi a ajuns uÅŸor de dispreÅ£uit de toÅ£i cei din jurul lui, întocmai ca o slugă nerecunoscătoare, după ce a greÅŸit înaintea stăpânului său. La început, era temut de toate animalele ÅŸi fiarele sălbatice; Dumnezeu le-a adus pe toate înaintea omului; nici una nu îndrăznea să-l vatăme sau să-l atace, deoarece vedeau că în om străluceÅŸte chipul împărătesc al lui Dumnezeu. Dar când, prin păcat, a întunecat acele trăsături dumnezeieÅŸti. Dumnezeu l-a dat jos de pe tronul său. Prin urmare,  după  cum   nu   este  mincinoasă  hotărârea  lui Dumnezeu, care spune: „Să stăpânească peste toate fiarele pământului” 217, pentru că omul nu mai conduce ÅŸi nu mai stăpâneÅŸte toate vieÅ£uitoarele de pe pământ, ba, dimpotrivă, tremură ÅŸi se teme de unele dintre ele (căci omul a pierdut puterea sa nu din pricina lui Dumnezeu, Care i-a dat această putere, ci din pricina lui, care a primit-o), tot astfel nici uneltirile făcute de femei împotriva bărbaÅ£ilor nu vătăma adevărul cuvintelor lui Dumnezeu. „Să-i facem ajutor”. ÃŽntr-adevăr, femeia a fost făcută ca să fie de ajutor bărbatului, dar n-a rămas în rostul pentru care a fost creată, în afară de aceasta, trebuie să mai spun ÅŸi că ajutorul dat de femeie se vădeÅŸte, în menÅ£inerea vieÅ£ii prezente, în naÅŸterea de copii ÅŸi în satisfacerea poftei trupului, dar când nu mai există condiÅ£iile vieÅ£ii prezente, nici naÅŸterea de copii, nici poftele trupeÅŸti, pentru ce mai aminteÅŸti în zadar de ajutorul dat de femeie? Femeia nu-ti poate ajuta decât în treburile de putină importantă; dacă vrei s-o iei ca ajutor în treburi de mare însemnătate, nu numai că nu Å£i-i de nici un folos, dar te mai ÅŸi împiedică prin grijile pe care Å£i le aduce pe cap.
216.  Fac. l, 26.
217.  Fac. l, 28.

47. Mi s-ar mai putea spune însă ÅŸi următoarea întrebare: Cum să interpretez atunci cuvintele lui Pavel, care spune: „PoÅ£i ÅŸti oare, femeie, dacă-Å£i vei putea mântui bărbatul tău?” 218. Nu-i aÅŸa că aici Pavel declară că ajutorul femeii este necesar chiar ÅŸi în cele duhovniceÅŸti?

-  Sunt  ÅŸi   eu  de  aceeaÅŸi  părere.   Nu  înlătur  cu desăvârÅŸire pe femeie de la ajutorul ce-l poate da bărbatului în cele duhovniceÅŸti. Doamne fereÅŸte! Afirm însă că poate să facă aceasta nu atunci când săvârÅŸeÅŸte obligaÅ£iile legate de căsătorie, ci atunci când păşeÅŸte pe calea virtuÅ£ii marilor ÅŸi  fericiÅ£ilor  bărbaÅ£i,  rămânând  totuÅŸi  cu  firea femeie. Va putea fi de ajutor bărbatului nu atunci când umblă după găteli ÅŸi sulimanuri, nu atunci când umblă după distracÅ£ii ÅŸi desfătări, nu atunci când cere bărbatului bani ÅŸi iar bani, nu atunci când caută luxul, nu atunci când cheltuieÅŸte fără sfârÅŸit ÅŸi fără socoteală, ci atunci va fi de ajutor bărbatului, când este mai presus de toate lucrurile de pe pământ, când îşi întipăreÅŸte în sufletul său o vieÅ£uire apostolică, atunci când arată în purtările ei multă blândeÅ£e, multă modestie, mult dispreÅ£ faţă de bani ÅŸi faţă de avere, multă resemnare. Da, atunci va putea să mântuie pe bărbatul ei. Va fi de ajutor bărbatului ei când va spune: „Dacă avem ce mânca ÅŸi cu ce ne îmbrăca, avem de toate” (219).
218.  I Cor. 7, 16.
219.  ITim. 6, 8.

Când va nutri astfel de gânduri chiar prin faptele sale, când va râde ÅŸi nu-i va păsa de moartea trupului, când va spune că viaÅ£a aceasta pământească nu preÅ£uieÅŸte nici două parale, când va socoti, ca ÅŸi profetul, toată slava lumii acesteia ca floarea ierbii220. Prin urmare, femeia va putea mântui pe bărbat nu prin faptul că trăieÅŸte cu el ca femeie, ci prin faptul că duce o viaţă după poruncile Evangheliei. Iar acest lucru, mântuirea bărbaÅ£ilor, a fost înfăptuit de multe femei fără să se căsătorească. De pildă, Priscila l-a luat în casa ei pe Apollo ÅŸi l-a îndreptat pe calea adevărului credinÅ£ei221. Dacă acum acest lucru nu este cu putinţă, totuÅŸi femeile pot să arate aceeaÅŸi râvnă ÅŸi să se bucure de acelaÅŸi câştig, deoarece, după cum spuneam mai sus, nici cea căsătorită nu atrage la credinţă pe soÅ£ul ei doar pentru faptul că este femeia lui. Dacă traiul împreună ÅŸi legăturile casnice dintre bărbat ÅŸi femeie ar aduce pe bărbat la credinţă, ar însemna ca nici un bărbat care are femeie credincioasă să nu mai fie necredincios. Dar nu-i aÅŸa, nu-i aÅŸa! Dimpotrivă, atunci contribuie femeia la mântuirea sufletului bărbatului, când prin faptele ÅŸi prin vorbele sale arată multă înÅ£elepciune, multă filosofic, multă răbdare, când îşi râde de toate greutăţile căsniciei, când urmăreÅŸte necontenit acelaÅŸi scop. Dacă face altfel, dacă cere cu stăruinţă cele pe care de obicei le cer femeile, nu numai că nu-i este de nici un folos, dar îl mai ÅŸi vătăma. Dar chiar atunci când o femeie se poartă aÅŸa cum am spus mai sus, totuÅŸi este foarte greu saÅŸi mântuie bărbatul. Ascultă ce spune Pavel! „PoÅ£i ÅŸti oare, femeie, dacă-Å£i vei putea mântui bărbatul tău”? Åži obiÅŸnuim să punem astfel de întrebări când reuÅŸim cu foarte mare greutate să înfăptuim gândul nostru.
220.  Isaia 40, 6.
221.  Fapte 18, 26.

Ce spune Pavel mai departe?

„EÅŸti legat cu femeie? Nu căuta dezlegare! EÅŸti dezlegat de femeie? Nu căuta femeie!” 222.
222.  I Cor. 7, 27.

Vezi cum trece Pavel de la o idee la altă idee, cum împleteÅŸte un sfat cu alt sfat? După cum atunci când a vorbit despre căsătorie a adus vorba ÅŸi despre înfrânare, pentru a îndemna pe ascultător spre înfrânare, tot astfel ÅŸi acum aduce iar vorba ÅŸi despre căsătorie, pentru a-i da răgaz să răsufle. A început să vorbească despre feciorie ÅŸi, înainte de a spune ceva despre ea, aleargă îndată ÅŸi vorbeÅŸte despre căsătorie. ÃŽntr-adevăr cuvintele: „Poruncă nu am” nu fac altceva decât să îngăduie ÅŸi să recomande căsătoria. Apoi vorbeÅŸte din nou despre feciorie ÅŸi spune: „Socot că fecioria este un lucru bun”. Nu repetă mereu cuvântul feciorie, pentru că ÅŸtia că, dacă stăruie prea mult asupra acestui cuvânt, împietreÅŸte auzul binevoitor al ascultătorilor. Mai mult încă, deÅŸi le-a dat un temei destul de puternic, „nevoia de acum”, spre a le arăta că traiul în feciorie merită cu prisosinţă toate ostenelile, totuÅŸi nici aÅŸa n-a îndrăznit să mai pronunÅ£e numele de „feciorie”, ci se mărgineÅŸte să spună atât numai: „este bine omului să fie aÅŸa”. Nu-ÅŸi continuă gândul, ci îl curmă; ÅŸi-l curmă înainte de a părea prea greu ÅŸi vorbeÅŸte din nou despre căsătorie, spunând: „EÅŸti legat de femeie? Nu căuta dezlegare!” 223.
223. I Cor. 7, 27.

Dacă n-ar fi fost acesta scopul său, dacă n-ar fi avut intenÅ£ia să cruÅ£e ÅŸi să mângâie sufletul ascultătorilor, apoi n-ar fi avut nici un rost să vorbească despre căsătorie atunci când dă sfaturi despre feciorie. Se întoarce apoi să vorbească iarăşi despre feciorie, dar nici acum n-o numeÅŸte cu numele ei propriu. Dar cum se exprimă? „EÅŸti dezlegat de femeie? Nu căuta femeie!”. Nu te teme însă! Cuvintele sale nu sunt o hotărâre, nu sunt o lege. VorbeÅŸte numaidecât despre căsătorie ÅŸi risipeÅŸte frica ce-ar cuprinde sufletele ascultătorilor la auzul celor spuse mai sus, prin cuvintele: „Dacă te-ai însurat, n-ai greÅŸit”. Dar nici la auzul acestor cuvinte nu-Å£i pierde curajul, căci iarăşi te trage spre feciorie spunându-Å£i: „Unii ca aceÅŸtia însă vor avea necaz în trup” 224 . Ideea pe care vrea s-o scoată la iveală aici este aceea că cei care se căsătoresc vor avea de suferit necazuri în trupul lor. După cum doctorii vestiÅ£i ÅŸi pricepuÅ£i, când au de dat bolnavilor o doctorie amară, sau când vor să le taie vreun mădular, sau să le ardă rana sau altceva de acest fel, nu fac totul dintr-o dată, ci procedează încetul cu încetul, dând bolnavului răgaz să mai răsufle ÅŸi să i se mai potolească durerile, ÅŸi astfel, treptat treptat, termină tot ce au de făcut, tot aÅŸa a procedat ÅŸi fericitul Pavel. Nu-ÅŸi Å£ese sfaturile sale despre feciorie cu stăruinţă, nu vorbeÅŸte dintr-odată ÅŸi fără întrerupere, ci-ÅŸi întrerupe adesea sfaturile sale despre feciorie, vorbind despre căsătorie. Procedând aÅŸa, îndulceÅŸte mult greutăţile fecioriei ÅŸi face ca sfaturile sale să fie uÅŸor de primit ÅŸi să nu pară atât de anevoioase. De aici vine amestecul acesta necontenit de idei în cuvintele lui Pavel. Merită acum să cercetăm mai de-aproape aceste cuvinte: „EÅŸti legat cu femeie? Nu căuta dezlegare!”. Pavel spune aceste cuvinte nu atât ca să sfătuiască, cât să arate că legătura căsătoriei este de nedezlegat ÅŸi de neînfrânt. Pentru ce n-a spus.- „Ai femeie? N-o lăsa! TrăieÅŸti cu ea sub acelaÅŸi acoperiÅŸ? Nu te despărÅ£i de ea!”. Pavel n-a întrebuinÅ£at aceste cuvinte, ci a numit căsătoria legătură, vrând să arate ce povară este căsătoria pentru om. Pavel a văzut că toÅ£i alergăm să ne căsătorim ca ÅŸi cum am alerga să facem cea mai uÅŸoară treabă. De aceea ne spune ÅŸi ne arată că cei căsătoriÅ£i nu se deosebesc întru nimic de cei legaÅ£i cu lanÅ£uri. Åži cei căsătoriÅ£i, ca ÅŸi cei legaÅ£i cu lanÅ£uri unul de altul,  dacă trage  unul într-o  parte,  este  urmat  vrând nevrând ÅŸi de celălalt, iar dacă se revoltă unul, trebuie să piară ÅŸi celălalt împreună cu el.

– Ce să fac, mă poate întreba cineva, dacă bărbatul meu nu-ÅŸi poate stăpâni poftele, iar eu vreau să mă înfrânez?

– Trebuie să te pleci neapărat poftelor lui. Chiar dacă n-ai vrea să faci aceasta, dulcele lanÅ£ al căsătoriei, ce te încătuÅŸează, te târăşte după poftele soÅ£ului ÅŸi te trage către cel cu care dintru început te-ai legat. Dacă te împotriveÅŸti ÅŸi rupi lanÅ£ul, nu numai că nu scapi de lanÅ£uri, dar mai eÅŸti ÅŸi cumplit pedepsită.

48. Femeia care vrea să se înfrâneze fără voia bărbatului ei, nu numai că pierde răsplata înfrânării, dar va da socoteală înaintea lui Dumnezeu şi de căderea lui în adulter şi va fi mai vinovată decât bărbatul ei.

-  Pentru ce?

– Pentru ce? Pentru că, lipsindu-l de legăturile trupeÅŸti la care-i dă dreptul legea căsătoriei, I-a împins spre prăpastia desfrânării. Dacă unei soÅ£ii nu-i este îngăduit să trăiască în înfrânare nici măcar scurtă vreme, fără voia bărbatului ei, poate fi, oare, iertată soÅ£ia care lipseÅŸte necontenit pe soÅ£ul ei de uÅŸurarea ce i-o dă căsătoria?

– Dacă aÅŸa stau lucrurile, atunci nu poate fi o situaÅ£ie mai silnică ÅŸi mai împovărătoare decât aceasta!

– Da! Asta o spun ÅŸi eu. Pentru ce, deci, te supui unei silnicii? Ar fi trebuit să judeci aÅŸa înainte de a te căsători, nu după ce te-ai căsătorit. Din pricina aceasta ÅŸi Pavel, după ce a spus că lanÅ£ul căsătoriei nu se poate rupe, vorbeÅŸte ÅŸi despre cazul în care acest lanÅ£ s-a rupt. După ce a spus: „EÅŸti legat cu femeie? Nu căuta dezlegare!”, a adăugat: „EÅŸti dezlegat de femeie? Nu căuta femeie!”225. Pavel procedează aÅŸa, ca să îmbrăţiÅŸezi cu mai multă uÅŸurinţă învăţătura despre traiul în feciorie, după ce mai întâi ai meditat îndeajuns asupra greutăţilor căsătoriei ÅŸi ai aflat câtă silnicie aduce cu ea. Pavel continuă apoi aÅŸa: „Dacă te-ai însurat n-ai păcătuit; dacă fecioara s-a măritat, n-a păcătuit” 226. 224. l Cor. 7, 28.
225.  I Cor. 7, 27.
226.  I Cor. 7, 28.

Iată ce ispravă mare faci dacă te căsătoreşti! N-ajungi un păcătos, dar nici să fii admirat şi preţuit! Admiraţia, preţuirea şi cununile se cuvin celui care trăieşte în feciorie; cel căsătorit să se mulţumească că aude că nu păcătuieşte! Dar mi s-ar putea spune:

– Atunci pentru ce mă sfătuieÅŸti să nu mă însor?

-  Pentru că, o dată legat cu o femeie, nu-ti mai este îngăduit să te desparţi de ea, pentru că omul căsătorit are multe necazuri şi neplăceri.

– Dar, spune-mi, te rog, numai atâta folos avem dacă trăim în feciorie,  numai  atâta,  că scăpăm de aceste necazuri ÅŸi neplăceri? Care om va primi să trăiască în feciorie în schimbul acestor răsplăti? Care om va primi să ducă o luptă atât de cumplită, dacă e vorba să primească numai această răsplată în schimbul unor eforturi pline de atâta sudoare?

49. Ce spui? Mă pui să lupt cu demonii – „căci nu avem de luptat împotriva sângelui ÅŸi trupului”  227, mă sfătuieÅŸti să mă împotrivesc furiilor trupului, mă îndemni să săvârÅŸesc, eu, în vinele căruia curge sânge, eu, care sunt îmbrăcat cu trup, mă îndemni deci pe mine să săvârÅŸesc fapte egale celor săvârÅŸite de puterile netrupeÅŸti. Pentru ce? Pentru ca să-mi aduci aminte de bunurile acestei lumi ÅŸi ca să-mi spui că, dacă nu mă căsătoresc, nu voi avea necazurile pe care le are un om căsătorit. Pentru ce Pavel n-a grăit aÅŸa: „ÃŽntr-adevăr, fecioara, dacă s-a măritat, n-a păcătuit, dar s-a lipsit de cununile fecioriei, de darurile cele mai cu neputinţă de spus prin cuvinte”? Pentru ce n-a vorbit fecioarelor de bunătăţile ce le aÅŸteaptă după luptă, că ies întru întâmpinarea Mirelui, că poartă în mâini făclii strălucitoare, că intră cu îndrăznire ÅŸi însoÅ£ite de multă slavă împreună cu împăratul în cămara de nuntă, că mai mult decât toÅ£i strălucesc alături de tronul împăratului ÅŸi în cămările împărăteÅŸti? De toate acestea nici pomenire n-a făcut ci, de la un capăt la altul, aminteÅŸte numai de scăparea de greutăţile ÅŸi necazurile din viaÅ£a de aici. Doar spune: „socotesc că este un lucru bun” ÅŸi, în loc să spună „din pricina bunătăţilor viitoare”, spune: „din pricina nevoii de acum”. Mai departe, iarăşi, spune: „Dacă fecioara s-a măritat, n-a păcătuit” ÅŸi, trecând sub tăcere darurile cereÅŸti de care s-a lipsit, spune: „vor avea însă necaz în trup unii ca aceÅŸtia”. Åži nu se mărgineÅŸte la atâta, ci, până la sfârÅŸitul sfaturilor sale, nu face decât aceasta; nu spune nici un cuvânt despre bunătăţile viitoare, ci îndeamnă pe oameni să nu se căsătorească, aducând aceleaÅŸi argumente, anume ca să scape de greutăţile vieÅ£ii, spunând: „Vremea ce a mai rămas este scurtă” 228. Åži în loc să spună: „Vreau ca voi să străluciÅ£i în ceruri ÅŸi să fiÅ£i cu mult mai strălucitori decât cei căsătoriÅ£i” aduce ÅŸi acum acelaÅŸi argument, spunând: „Vreau ca voi să fiÅ£i fără grijă” 229.
227. Efes. 6, 12.
228. I Cor. 7, 29.
229. I Cor. 7, 32.

Pavel procedează aÅŸa nu numai cu acest prilej; ci ÅŸi atunci când vorbeÅŸte despre suportarea răutăţii altora, sfaturile sale au acelaÅŸi temei. Astfel, când spune: „Dacă flămânzeÅŸte vrăjmaÅŸul tău, dă-i pâine; dacă însetează, dă-i să bea” 230, te-ai aÅŸtepta ca, atunci când îţi dă o poruncă să faci un lucru atât de anevoios, atunci când îţi porunceÅŸte să-Å£i înfrângi pornirile constrângătoare ale firii ÅŸi să te lupÅ£i cu un foc de nepotolit cum este dorinÅ£a de răzbunare, te-ai aÅŸtepta, deci, ca Pavel, vorbindu-Å£i de răsplată, să-Å£i vorbească de răsplata din ceruri; dar nu, el trece sub tăcere cerul, trece sub tăcere răsplătile cereÅŸti ÅŸi spune că răsplata îndeplinirii unei astfel de porunci constă în vătămarea ce-o aducem vrăjmaÅŸului nostru. Căci iată ce spune: „Făcând aceasta, grămădeÅŸti cărbuni aprinÅŸi pe capul lui” 231.
230.  Rom. 12, 20.
231.  Rom. 12, 20.

Pentru ce se foloseÅŸte deci de astfel de argumente?

– Nu face asta din pricină că nu cunoÅŸtea ÅŸi nu ÅŸtia cum să câştige ÅŸi să înduplece în alt chip pe ascultător. Nu! Dimpotrivă, Pavel avea mai mult decât toÅ£i oamenii darul acesta de a convinge.

– De unde se vede aceasta?

– Din înseÅŸi cuvintele lui!

– Cum?

– Să-Å£i explic. Pavel le vorbea corintenilor (voi aminti aici despre cele spuse de Pavel înainte de a le da sfaturi despre feciorie). Deci Pavel le vorbea corintenilor, cărora le spunea că nu ÅŸtie nimic altceva decât pe lisus Hristos, ÅŸi pe acesta răstignit 232; le vorbea corintenilor, cărora n-a putut să le vorbească ca unor oameni duhovniceÅŸti; pe care îi hrănea încă cu lapte, deoarece erau oameni trupeÅŸti 233, pe care, tocmai atunci când Ie scria această scrisoare. ÃŽi Å£inea de rău, spunându-le: „Dar nici acum nu puteÅ£i mânca hrană tare, pentru că sunteÅ£i încă trupeÅŸti ÅŸi umblaÅ£i aÅŸa cum umblă oamenii trupeÅŸti” 234.
232.  I Cor. 2, 2.
233.  I Cor. 3. 2.
234.  I Cor. 3, 2-3.

Din pricina aceasta îi îndeamnă spre feciorie şi-i îndepărtează de căsătorie, slujindu-se de argumentele luate din lucrurile cele de pe pământ, din lucrurile cele văzute, din lucrurile pe care le puteau pipăi cu uşurinţă, Pavel îşi dădea perfect de bine seama că pe oamenii care nu se pot ridica cu mintea la cele de sus, pe oamenii care se târăsc pe pământ, pe oamenii care încă îşi au privirile aţintite spre pământ, nu-i poţi atrage spre feciorie, nu-i poţi îndemna să trăiască în feciorie decât numai cu ajutorul celor pământeşti. Spune-mi, te rog, pentru care pricină mulţi oameni necugetaţi şi fără cap se jură, şi se jură chiar strâmb, fără nici o teamă, pe Dumnezeu, şi pentru lucruri mici, şi pentru lucruri mari, dar nu vor deloc să se jure pe capul copiilor lor. Se îngrijesc mai mult de al doilea jurământ decât de primul. Tot astfel, atunci când e vorba de ajutorarea săracilor, nu-i mişcă pe oameni spre milostenie atât de mult învăţăturile despre dobândirea Împărăţiei cerurilor, deşi le izbesc necontenit auzul, cât nădejdea că de pe urma milosteniilor lor vor dobândi vreun bine pe lumea aceasta fie pentru ei, fie pentru copiii lor. Atunci mai cu seamă sunt darnici în astfel de ajutorări, când se scoală dintr-o boală îndelungată, când au scăpat dintr-o primejdie, când au ajuns într-o funcţie mare şi în vreun post înalt. În general vorbind, vei vedea că majoritatea oamenilor sunt îndemnaţi de cele ce văd cu ochii. Binele şi bunăstarea nădăjduită îi îndeamnă mai mult spre fapte bune, iar necazurile şi supărările ce le-ar avea de pe urma unei fapte rele îi înfricoşează tot atât de mult şi-i depărtează de rele, deoarece atât bunăstarea, cât şi necazul le simt pe propria lor piele. Pentru aceste pricini le-a vorbit Pavel corintenilor aşa cum le-a vorbit, iar pe romani îi învăţa să sufere cu răbdare răutăţile oamenilor punându-le sub ochi foloasele materiale pe care le vor avea de pe urma unei astfel de purtări. Un suflet slab, un suflet nedreptăţit nu înlătură atât de uşor veninul mâniei şi al dorinţei de răzbunare când te aude că-i vorbeşti de împărăţia cerurilor şi când îi oferi nădejdi îndepărtate de răzbunare, ca atunci când îi spui să nădăjduiască că, chiar aici pe pământ, duşmanul lui va fi pedepsit. Cu intenţia de a smulge din rădăcini dorinţa celui nedreptăţit de a răsplăti răul cu rău şi, în acelaşi timp, de a scoate cu totul din sufletul lui mânia, Pavel îi pune în faţă cel mai convingător argument spre a-i satisface dorinţa de răzbunare; aceasta nu înseamnă că îl lipseşte de cinstea pregătită lui în împărăţia cerurilor pentru o astfel de purtare, ci că-l sileşte în acelaşi timp să intre oricum pe drumul vieţuirii creştineşti, pe drumul filosofiei creştine, şi că-i deschide uşile împăcării cu duşmanul său. Cel mai greu lucru este să pui început dorinţei celei bune; odată începutul făcut, săvârşirea faptei bune nu mai întâmpină atâta greutate.

Hristos n-a procedat la fel ca Pavel nici când a vorbit despre feciorie, nici când a vorbit despre suportarea răutăţii altora. ÃŽn primul caz, pune în faÅ£a celor care îmbrăţiÅŸează fecioria, ca răsplată, împărăţia cerurilor: „Sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru împărăţia cerurilor” 235. ÃŽn al doilea caz, când îi îndeamnă pe ucenicii Săi să se roage pentru duÅŸmanii lor, nu spune nici un cuvânt despre vătămarea ce-ar aduce-o vrăjmaÅŸilor în urma unei astfel de purtări, nici nu pomeneÅŸte, ca Pavel, de cărbuni aprinÅŸi. Nu. Dimpotrivă, Iasă ca astfel de argumente să fie spuse numai faţă de niÅŸte oameni mici la suflet, faţă niÅŸte oameni care nu se pot ridica mai presus de ei. Pe ucenicii Săi însă îi îndeamnă să se poarte cu dragoste faţă de duÅŸmani, oferindu-le argumente cu mult înalte. Care sunt aceste argumente? „Ca să fiÅ£i, spune el, asemenea Tatălui vostru celui din ceruri” 236.
235.  Matei 19, 12.
236.  Matei 5, 45.

Vezi ce răsplată mare le dă? Cuvintele acestea le auzeau Petru, lacov şi loan şi ceata cealaltă a apostolilor. Din pricina aceasta Ie pune înainte răsplătite duhovniceşti când le dă aceste sfaturi. Pavel ar fi făcut tot aşa dacă ar fi vorbit şi el tot către nişte oameni înduhovniciţi; dar pentru că le vorbeşte corintenilor, nişte oameni nedesăvârşiţi cu duhul, le arată că răsplata ostenelilor lor este chiar aici pe pământ, pentru ca, în acest chip, să săvârşească virtutea cu mai multă tragere de inimă. Aşa a făcut şi Dumnezeu în Vechiul Testament; n-a făgăduit iudeilor împărăţia cerurilor, ci le-a făgăduit şi le-a dăruit bunuri pământeşti; pentru faptele rele nu-i ameninţa cu chinurile iadului, ci cu nenorociri şi necazuri aici pe pământ: cu ciumă, cu foamete, cu boli, cu războaie, cu robie şi cu altele asemenea acestora. Oamenii legaţi de pământ şi de trup sunt determinaţi spre acţiune mai cu seamă de răsplăţile de pe lumea aceasta şi se tem mai ales de nenorocirile de aici, de pe pământ, iar de cele care nu se vad, de cele pe care nu le au înaintea ochilor, nici nu se sinchisesc. Pentru acest motiv şi Pavel stăruie mai cu seamă asupra răsplăţilor din lumea aceasta, care sunt destul de puternice ca să înmoaie învărtoşarea lor. În afară de aceasta, Pavel voia să arate şi aceea, că săvârşirea unor virtuţi ne obligă la o mulţime de osteneli aici, pe pământ, şi că răsplata acestor osteneli o avem în veacul ce va să fie, pe când săvârşirea virtuţii fecioriei ne răsplăteşte din belşug aici, pe pământ, scăpându-ne de atâtea griji şi necazuri. În afară de aceasta, Pavel ne mai învaţă şi un al treilea lucru.

– Care?

– Acela de a nu socoti că fecioria este o virtute cu neputinţă de practicat, ci, dimpotrivă, că este foarte uÅŸoară ÅŸi cu putinţă de săvârÅŸit. Åži face lucrul acesta aducând o mare bogăţie de dovezi, arătând că viata unui om căsătorit are cu mult mai multe greutăţi decât a unuia care trăieÅŸte în feciorie. Pavel pare a spune: „Å¢i se pare grea ÅŸi anevoioasă fecioria? O astfel de părere este însă greÅŸită, ÅŸi din pricina aceasta declar că trebuie să îmbrăţiÅŸezi fecioria, pentru că este atât de uÅŸoară, încât ne prilejuieÅŸte cu mult mai mici griji decât căsătoria. Vreau să te cruÅ£! Nu vreau să ai necazuri lin viaţă! Åži pentru aceasta vreau să nu te căsătoreÅŸti!”.

Poate însă că cineva ar vrea să mă întrebe:

– Ce fel de necazuri? Dimpotrivă, după părerea mea, voi găsi în căsătorie o desăvârÅŸită tihnă ÅŸi multă desfătare. Mai înainte de toate, pot să-mi satisfac în toată voia poftele trupului. Åži-i mare lucru pentru îndulcirea vieÅ£ii faptul că nu eÅŸti silit să-Å£i înfrânezi pornirile firii. ÃŽn  al  doilea rând, căsătoria scapă de tristeÅ£e ÅŸi de chin ÅŸi restul vieÅ£ii, umplând-o cu veselie, cu râs ÅŸi strălucire. Oamenii căsătoriÅ£i au putinÅ£a să procure trupului lor trai bun ÅŸi multă desfâtare; pot da trupului masă îmbelÅŸugată, haine moi, aÅŸternut moale, îmbăieri necontenite, parfumuri, vin tot atât de bun ca ÅŸi parfumul ÅŸi, în sfârÅŸit, au putinÅ£a să facă ÅŸi alte multe ÅŸi felurite cheltuieli.

50. – Dar tocmai acestea nu sunt îngăduite celor căsătoriÅ£i. Căsătoria dă numai libertatea ca soÅ£ii să aibă legături trupeÅŸti unii cu alÅ£ii, dar nu le îngăduie desfătarea.
 
Martor este fericitul Pavel, care glăsuieÅŸte aÅŸa: „Văduva care trăieÅŸte în desfătare a murit de vie” 237. E drept că a spus aceste cuvinte despre văduve. Ascultă-l însă ce spune despre cele căsătorite: „Femeile în îmbrăcăminte cuviincioasă, să se împodobească cu sfială ÅŸi cuminÅ£enie, nu cum împletituri de păr sau cu aur sau cu mărgăritare sau cu veÅŸminte scumpe, ci cu fapte bune se cuvine femeilor care fac mărturisire de evlavie.” 238 PoÅ£i vedea, nu numai în acest Ioc, ci ÅŸi în alte locuri, că Pavel insistă cu tărie ca să nu ne dăm în vânt după nici una dintre aceste desfătări ale vieÅ£ii. Dar pentru ce vorbesc de Pavel, care spune aceste lucruri pe timpul celei mai înalte filosofii, pe timpul când harul Duhului era din belÅŸug? Ascultă însă ÅŸi pe profetul Amos cu câtă tărie atacă pe cei dedaÅ£i plăcerilor, cu toate că profetul se adresa iudeilor, unor prunci, duhovniceÅŸte priviÅ£i, cărora li se îngăduiau ÅŸi desfătarea, ÅŸi luxul ÅŸi, ca să spun aÅŸa, toate cele de prisos ÅŸi fără de nici un folos sufletesc: „Vai del cei ce vin în ziua cea rea, de cei ce se apropie ÅŸi se ating de sâmbetele cele mincinoase, de cei care dorm pe paturi de fildeÅŸ ÅŸi se răsfaţă în aÅŸternuturile tor, de cei care mănâncăm iezii turmelor ÅŸi viÅ£eii de lapte din cirezile de vite, de cei care bat din palme la sunetul instrumentelor muzicale! Socoteau că toate acestea sunt veÅŸnice ÅŸi că nu vor trece? Vai de cel care beau vin strecurat (vin prelucrat cu felurite mijloace pentru a-i da o calitate superioară), de cei care se parfumează cu cele mai bune parfumuri” 239.
237.  ITim. 5, 6.
238.  ITim. 2, 9-10.
239.  Amos 6, 3-6.

51.  Nu li se îngăduie deci, după cum spuneam, celor căsătoriţi să trăiască în lux şi în desfătări. Dar chiar dacă Ii s-ar îngădui totul, şi mese bogate, şi haine scumpe, şi aşternuturi moi, şi îmbăieri necontenite, şi vinuri, şi parfumuri scumpe, şi n-ar fi opriţi de la nimic, totuşi căsătoria are şi altele care înclină cumpăna balanţei în cealaltă parte, care dau naştere la tristeţe şi la durere, pot spune chiar că acestea sunt mai multe şi mai mari; sunt atât de multe şi de mari, încât nu mai îngăduie simţirea vreunei bucurii şi sting toată plăcerea bunului trai.

52. Spune-mi, te rog, care om este rnai vrednic de milă decât omul gelos sau omul cuprins de gelozie fără temei?

Imaginea exactă a unei astfel de căsnicii o putem avea dacă o comparăm cu războiul sau cu furtuna: numai jale, numai bănuieli, numai dihonie, numai certuri şi discuţii, gelosul nu-i mai fericit decât îndrăcitul sau nebunul; necontenit se frământă, sare, se ceartă cu toată lumea, se mânie pe oricine, vinovat sau nevinovat, pe slugă, pe copil, oricine îi iese în cale. Toată plăcerea căsătoriei s-a dus; toată viaţa îi este plină de amărăciune, de jale şi de scârbă, chinul geloziei îl urmăreşte pretutindeni, fie de rămâne în casă, fie de iese în oraş, fie de pleacă în călătorie; îl chinuie nai groaznic decât boldul, îi întărâtă sufletul şi nu-i lasă nici o clipă de tihnă, căci boala aceasta nu dă naştere numai la tristeţe, ci şi la mânie cumplită. Tristeţea singură, su numai mânia, îl poate pierde pe om dacă pune stăpânire pe sufletul lui. Dacă însă îl asaltează şi tristeţea şi mânia, strivindu-l necontenit, fără să-l lase să-şi tragă puţin sufletul, starea lui sufletească este mai groaznică decât moartea. Nu poţi compara gelozia nici cu sărăcia lucie, nici cu bolile de nevindecat, nici cu focul, nici cu sabia, numai cel care au suferit pe propria lor piele chinurile geloziei îi cunosc amarul. Cuvântul nu poate zugrăvi grozăvia bolii. Nimeni şi nimic nu poate mângâia sufletul unui soţ răvăşit de gelozie, al unui soţ silit să bănuiască necontenit cinstea aceleia pe care o iubeşte ca pe ochii din cap, pentru care şi-ar da cu plăcere chiar viaţa.

Chin groaznic ii cuprinde ÅŸi când se îndreaptă spre pat, ÅŸi când se aÅŸază la masă să mănânce ÅŸi să bea; masa ii pare plină mai degrabă cu otrăvuri decât cu mâncăruri, iar patul, de nesuferit; nu poate sta în el nici câteva clipe; se frământă ÅŸi se răsuceÅŸte ca ÅŸi cum ar sta pe jăratec. Nu-i pot smulge din cumplita răvăşire a sufletului său nici întâlnirile cu prietenii, nici grija de afaceri, nici teama de primejdii, nici cele mai puternice plăceri, nimica. Furtuna aceasta pune stăpânire pe sufletul lui mai tiranic decât orice alta bucurie, decât orice altă supărare. La acest chin sufletesc se gândea Solomon când a spus: „nemiloasă ca iadul este gelozia” 240; iar, în altă parte: „Din pricina geloziei bărbatul ei este plin de mânie; el este fără milă în ziua răzbunării, nici un preÅ£ de răscumpărare nu va putea să-i potolească ura, nici chiar dacă-i vei face nenumărate daruri” 241. Atât de mare este furia geloziei, încât nici pedepsirea celui care i-a stricat casa nu potoleÅŸte durerea gelosului. Adeseori mulÅ£i i-au omorât pe oamenii care le-au necinstit casa, dar n-au putut să-ÅŸi omoare mânia ÅŸi tristeÅ£ea. AlÅ£ii au rămas la fel de mistuiÅ£i de focul geloziei, dacă nu ÅŸi mai mult, chiar după ce ÅŸi-au înjunghiat soÅ£iile. SoÅ£ul gelos trăieÅŸte toate chinurile geloziei chiar dacă gelozia sa nu-i deloc întemeiată, iar nenorocita ÅŸi nefericita lui soÅ£ie suferă mai cumplit decât bărbatul ei. Unde să-ÅŸi îndrepte privirea, la cine să fugă, când vede că bărbatul său o urăşte mai mult decât toÅ£i vrăjmaÅŸii ei, când vede că s-a prefăcut în fiară sălbatică acela care trebuia să-i fie mângâiere în necazuri, acela de la care trebuia să aÅŸtepte apărare? }n ce parte a lumii să scape de chinurile ei o dată ce portul vieÅ£ii sale, căsnicia, e închis ÅŸi plin de nenumărate stânci? 240.  Cântarea cânt. 8, 6.
241.  Pilde 34-35.

Slugile şi slujnicele ii râd în obraz, sunt mai obraznice cu ea decât soţul ei. De felul lor servitorii sunt bănuitori şi nerecunoscători; când însă li se mai dă şi libertatea să se poarte cum le este felul, când văd că a intrat dihonia între stăpânii lor, atunci cearta dintre soţi e cel mai nimerit prilej ca să-şi dea pe faţă toată purtarea lor urâtă. Atunci pot să născocească şi să plăsmuiască orice vor, în toată voia, şi să întărească şi mai mult bănuiala soţului. Gelosul crede totul cu uşurinţă; pleacă urechea la tot ce se spune; nu poate face deosebire între calomniatori şi oamenii vrednici de crezare. Şi sunt mai crezuţi cei care măresc bănuiala soţului decât cei care încearcă s-o spulbere, Pentru aceasta, soţia bănuită pe nedrept este silită să se teamă şi să tremure de frica slugilor bârfitoare şi a nevestelor lor tot atât de mult ca şi de frica bărbatului; este silită să cedeze slugilor locul cuvenit ei în casă, şi să ia ea locul lor. Poate trăi o clipă fără să verse lacrimi? Ce noapte, ce zi, ce sărbătoare este lipsită de gemete, de vaiete, de lacrimi? Necontenit ameninţări şi ocări; unele de la bărbatul ei, rănit fără temei în suflet, altele, de la slugile cele ticăloase. Se păzeşte, îşi controlează vorbele şi faptele; toată viaţa îi e plină de teamă şi de cutremur. E iscodită nu numai când iese din casă şi când vine acasă, ci îi sunt cercetate cu de-amănuntul şi vorbele, şi privirile, şi suspinele; este silită să stea mai nemişcată ca o stâncă, să sufere totul în tăcere, să stea închisă necontenit în camera ei, mai rău decât un întemniţat; dacă vrea să spună ceva, să se tânguie, să iasă din casă, trebuie să dea socoteală şi explicaţii acelor judecători ticăloşi, adică slujnicelor şi mulţimii servitorilor. Dacă vrei, închipuie-ţi că toate aceste chinuri sufleteşti le are o familie nespus de bogată, care întinde mese îmbelşugate şi luxoase, care are mulţime de slugi; o familie de neam strălucit, familia unui înalt demnitar, înconjurat de slavă multă şi de faima strămoşilor. Să nu laşi nimic dintre cele care parcă fac de invidiat viaţa acelei familii. Strânge totul cu grijă, şi compară totul cu tristeţea şi chinul geloziei ce stăpânesc acea familie. Vei vedea că, în sânul acelei familii atât de bogate şi de slăvite, plăcerea n-o găseşti nicăieri. A dispărut, s-a stins aşa cum se stinge o mică scânteie ce cade pe întinsul nesfârşit al oceanului.

Acestea se întâmplă când e gelos bărbatul. Dar dacă femeia e geloasă (lucru destul de des), atunci bărbatul suferă mai puţin decât femeia, şi cea mai mare parte a durerii cade tot pe acea nenorocită, căci nu va putea să se folosească de aceleaşi arme, ca un bărbat, fată de soţul ei bănuit de adulter. Care bărbat va suferi să stea necontenit acasă, la porunca soţiei lui? Care slugă va îndrăzni să-l spioneze pe stăpânul său, fără să nu fie îndată pedepsită? Femeia geloasă nu poate să-si mângâie durerea cu mijloacele de care se foloseşte un bărbat gelos şi nici nu-şi poate exprima prin cuvinte mânia ei. Bărbatul va suferi poate o dată, de două ori plânsetele şi vaietele ei; dacă însă continuă să-l învinuiască, o învaţă iute că e mai bine să sufere şi să se mistuie în tăcere.

Toate acestea se întâmplă şi pentru soţ, şi pentru soţie, când gelozia se întemeiază pe simple bănuieli. Dacă se întâmplă însă ca gelozia să fie întemeiată, apoi tot femeia este aceea care suferă cel mai cumplit, nimeni nu poate scoate pe o soţie necredincioasă din mâinile soţului necinstit de purtările ei; bărbatul are în ajutorul lui legile; duce în faţa tribunalului pe aceea care ii este mai scumpă decât orice pe lume, şi tribunalul o condamnă la moarte. Soţul necredincios însă scapă de pedeapsa legilor. Dar este păstrat pentru pedeapsa cea de sus, pentru pedeapsa lui Dumnezeu. Puţină mângâiere pentru nefericita lui soţie! Este silită să moară de o moarte înceată şi chinuitoare, provocată de farmecele şi de otrăvurile pregătite de femeia care i-a stricat casa. Sunt multe cazuri când femeile care strică casele altora nici n-au mai avut nevoie de farmece şi de otrăvuri, căci rivalele lor au fost răpite mai înainte din viaţă, datorită marii lor supărări.

Prin urmare, chiar dacă toţi bărbaţii ar alerga să se căsătorească, femeile n-ar trebui deloc să dorească măritişul. Aceasta pentru motivul că tirania poftelor trupului nu este atât de puternică la femei ca la bărbaţi şi pentru că femeile sunt cele care culeg fructele amare ale căsătoriei, aşa cum am arătat în cele spuse mai sus.

Aş putea fi întrebat:

– Cum? ÃŽn toate căsătoriile se întâmplă asta?

– ÃŽn cele mai multe căsnicii. Trăirea în feciorie însă este cu totul departe de astfel de chinuri sufleteÅŸti. Se poate întâmpla, într-adevăr, ca o femeie căsătorită să nu fie înÅŸelată de soÅ£ul ei ÅŸi să nu ajungă geloasă, dar totdeauna este cu frica în sân că i se poate întâmpla ÅŸi asta. Este cu neputinţă ca o femeie care vrea să se mărite cu un bărbat să nu se gândească la toate acestea, să nu se teamă de toate aceste chinuri după ce s-a căsătorit.

-  Îţi repet, iarăşi, că nu se întâmplă asta în toate căsniciile!

– Nici eu nu susÅ£in. Dar dacă nu vine peste o căsnicie furtuna geloziei, vin alte furtuni. Dacă poÅ£i scăpa de unele, apoi nu pot scăpa de toate. După cum, când treci printre spini, Å£epii spinilor te prind de haine, ÅŸi dacă te întorci să scoÅ£i un ghimpe, te prind alÅ£ii ÅŸi mai mulÅ£i, tot astfel ÅŸi grijile ÅŸi greutăţile căsătoriei; dacă ai scăpat de una, eÅŸti prins de alta; dacă ai scăpat ÅŸi de asta, te împiedici de alta. ÃŽn general vorbind, nu-i cu putinţă să găseÅŸti o căsnicie lipsită cu totul de necazuri.

53. Dar, dacă vrei, să las deocamdată la o parte pe toate cele care tulbură liniştea unei căsnicii şi să cercetez în mai de aproape ceea ce pare că aduce fericirea într-o casă nouă, ceea ce adeseori mulţi bărbaţi, dar, mai bine spus, toţi bărbaţii, doresc să aibă când se însoară. Care-i dorinţa lor? Să se însoare cu fete bogate. Un om sărac, un om de jos, un om din popor doreşte să-şi ia femeie dintr-o familie de seamă şi puternică, dintr-o familie foarte bogată.

Vom vedea însă că o astfel de căsătorie atât de dorită are tot atât de multe necazuri ca şi sărăcia de care vor să scape, şi iată cum. Oamenii, prin firea lor, sunt foarte mândri, şi, dintre toţi, femeile sunt şi mai mândre cu cât sunt şi mai slabe; din pricina aceasta sunt şi mai stăpânite de patima mândriei. Dacă se întâmplă ca femeia să mai aibă şi motive din afară să se mândrească, atunci nimic nu le mai poate înfrâna; sunt ca o flacără peste care arunci materie care se aprinde uşor; se înalţă, sunt nesupuse, răstoarnă ordinea firească a lucrurilor, întorc totul cu susul în jos. O femeie bogată măritată cu un bărbat sărac nu îngăduie ca el să fie capul gospodăriei; stăpânită de mândrie şi de îngâmfare, îl dă jos din locul ce i se cuvine şi-I aşază în cel cuvenit ei, acela al supunerii şi ascultării. Ea ajunge capul şi stăpânul casei. Poate fi o robie mai cruntă pentru bărbat? Nu mai vorbesc de ocările, insultele, dispreţul cu care-l încarcă pe soţ! Acestea-s mai de nesuferit decât toate!

54. Se poate însă sa mi se obiecteze următoarele, şi am auzit, când le vorbesc aşa, pe mulţi făcând această obiecţie: Să ajungă bogat şi să trăiască în belşug, că nu-i nici o greutate să supună şi să înfrângă mândria femeii iui!

Dacă vorbeşte aşa, apoi mai întâi nu-şi dă seama ce greu e lucrul acesta. În al doilea rând, chiar dacă se întâmplă să o înfrângă, o face tot spre paguba lui. E mai greu şi mai neplăcut pentru bărbat să i se supună femeia Iui de teamă. Silită şi forţată, decât să o lase să-i poruncească in toată voia.

-  Pentru ce?

– Pentru că această silnicie ce-o face femeii sale alungă din căsnicia Iui toată dragostea, toată plăcerea. Iar când nu-i nici dragoste, nici plăcere, ci teamă ÅŸi silnicie, ce preÅ£ mai are căsnicia?

55.  Aşa stau lucrurile în căsniciile în care femeia este bogată. Dacă se întâmplă ca ea să nu aibă nimic, iar soţul să fie bogat, atunci este slujnică în Ioc de soţie; femeia liberă ajunge roabă; pierde toată libertatea şi autoritatea ce i se cuvin, nu are o situaţie mai fericită decât robii cumpăraţi cu bani. Dacă bărbatul are gust să trăiască în desfrâu, să se îmbete, să aducă în patul ei cârduri de femei stricate, soţia n-are ce face; trebuie sau să sufere totul, şi să fie mulţumită cu ce vede, sau să plece din casă. Grozăvia nu se mărgineşte la atâta. Dacă bărbatul este bogat, şi ea săracă, atunci nu poate să poruncească cu toată libertatea nici slugilor, nici slujnicelor; trăieşte ca într-o casă străină, ca şi cum s-ar folosi de lucruri ce nu-i aparţin; nu trăieşte sub acelaşi acoperiş cu un soţ, ci cu un stăpân; este obligată să facă orice şi să sufere orice.

Dacă, acum, un bărbat se însoară cu o fată de seama lui, şi în acest caz egalitatea dintre soţ şi soţie este distrusă de legea care obligă pe femeie să se supună bărbatului, cu toate că egalitatea dintre averea sa şi cea a bărbatului o face să se creadă egală cu el.

– Sunt, oare, toate căsniciile pline de atâtea greutăţi?

– Nu, nu toate! Dar să nu-mi aduci ca pildă foarte puÅ£inele căsnicii, uÅŸor de numărat, netulburate de astfel de greutăţi. Trebuie să definim esenÅ£a căsătoriei nu după cazurile extrem de rare, ci după cele întâlnite Ia fiecare pas. Dacă trăieÅŸti in feciorie, cu greu pot veni asupra ta astfel de necazuri, dar, mai bine spus, e cu neputinţă să vină; dar dacă te căsătoreÅŸti, e greu să nu te lovească aceste greutăţi.

56. Dacă în căsătoriile fericite în aparenţă se nasc atâtea neplăceri şi necazuri, ce poţi spune despre căsătoriile recunoscute de toată lumea ca nefericite? Soţia este cu adevărat nenorocită. Deşi trebuie să moară o singură dată, totuşi frica de moarte o cuprinde de mai multe ori. Deşi are un singur suflet, poartă grijă de mai multe suflete; tremură pentru bărbatul ei, tremură pentru copiii ei, tremură pentru nurorile şi ginerii ei, tremură pentru nepoţii ei; şi cu cât rădăcina îşi întinde mai mult ramurile, cu atât i se înmulţesc şi grijile. Dacă se întâmplă vreo nenorocire unuia dintre aceştia, fie pagubă de bani, fie boală, fie ceva neplăcut, ea plânge şi lăcrimează tot atâta cât şi cei ce suferă. Dacă toţi ai ei pleacă de pe lumea aceasta înaintea ei, jalea e fără margini; dacă unii rămân, iar alţii mor de timpuriu, nici aşa nu poate avea mângâiere. Frica necontenită pentru cei vii, ca nu cumva să moară, îi zguduie sufletul în aşa măsură, încât este mai mare decât durerea pentru cei morţi, ba pot spune ceva mai ciudat, este chiar mai cumplită. Într-adevăr, timpul şterge din suflet durerea pentru cei morţi, pe când grija si teama pentru cei vii e permanentă; numai moartea îi pune capăt. Ce fel de viaţă mai e aceea, când eşti silit să jeleşti şi necazurile şi suferinţele altora, de parcă nu ţi-ar fi de ajuns propriile tale suferinţe? Adeseori multe femei din familii strălucite, crescute în lux si belşug, măritate cu înalţi demnitari ai statului, se văd dintr-o dată lovite de nenorocire, înainte de a se putea bucura de toată bunăstarea şi gloria bărbaţilor lor; nenorocirea cade peste ele ca o furtună, ca un uragan; se cufundă şi ele şi iau parte la toate nenorocirile naufragiului. Cu toate că înainte de măritiş au avut de toate şi s-au bucurat de nenumărate bunătăţi, totuşi, după ce s-au măritat, au ajuns în cea mai cumplită mizerie.

– Dar nu păţesc aÅŸa toate fetele care se mărită!, mi se poate spune.

– Dar nici nu scapă toate de astfel de nenorociri, voi răspunde ÅŸi eu. Unele au suferit astfel de nenorociri pe propria lor piele; altele, care au scăpat, tremură de frică aÅŸteptând să le lovească ÅŸi pe ele nenorocirea. Pe fecioară n-o ating nici nenorocirile, n-o supără nici teama că pot veni aceleaÅŸi nenorociri ÅŸi peste ea.

57. Dar, dacă vrei, să las la o parte aceste necazuri ce lovesc căsătoria şi să cercetez acum pe acelea care în chip firesc sunt strâns legate de căsătorie şi de care nimeni, vrând nevrând, nu poate scăpa.

– Care-s acestea?

– Sarcinile, naÅŸterile, copiii!

Dar mai bine s-o iau mai de sus si să cercetez, atât cât mă pricep, necazurile şi grijile pe care le are o femeie înainte de a se mărita. Trebuie să mărturisesc că aceste griji şi temeri le cunosc bine numai femeile care au trecut prin ele.

A venit timpul ca o fată să se mărite. Cea dintâi grijă: pe cine va lua de bărbat? Grijă şi temere, să nu aibă parte de un bărbat de neam prost, cu numele pătat, să nu aibă parte de un om cu inima de piatră, de un şarlatan, de un îngâmfat, de un fanfaron; se teme ca să nu fie cumva gelos, chiţibuşar, prost, viclean, aspru, ticălos. E drept că nu toate fetele trebuie neapărat să dea peste astfel de bărbaţi; dar neapărat toate se preocupă şi se îngrijesc de toate acestea.

Nici nu s-a ivit în viaţa unei fete cel sortit sâ-i fie soţ, şi ea toată ziua se gândeşte şi nădăjduieşte să vină odată; tremura toată şi se teme; o frământă şi o chinuie toate aceste gânduri.

Ar putea să mi se spună:

– O tânără poate însă să se ÅŸi bucure în aÅŸteptarea unui soÅ£ bun ÅŸi de treabă!

– Da, e drept! Dar de obicei pe noi nu ne mângâie atât de mult nădejdea unei fericiri viitoare, cât ne întristează aÅŸteptarea necazurilor ÅŸi neplăcerilor viitoare. O bună stare viitoare numai atunci dă naÅŸtere la plăcere, când eÅŸti pe deplin încredinÅ£at că nădejdea ti se va îndeplini; neplăcerile însă ÅŸi necazurile îţi zguduie ÅŸi-Å£i tulbură îndată sufetul, chiar numai dacă bănuieÅŸti că te vor lovi. Starea sufletească a unei fete înainte de măritiÅŸ se aseamănă foarte bine cu starea sufletească a robilor duÅŸi în piaţă spre vânzare. După cum aceÅŸtia nu pot avea liniÅŸte sufletească, din pricină că nu ÅŸtiu ce fel de oameni vor fi viitorii lor stăpâni, tot astfel ÅŸi o fată de măritat, în tot timpul dinainte de măritiÅŸ, este ca o corabie prinsă de furtună, deoarece părinÅ£ii ei în fiecare zi pe unii tineri îi vor de gineri, iar pe alÅ£ii ii resping. Astăzi, un tânăr a întrecut în calităţi pe învingătorul de ieri; mâine, îl biruie ÅŸi pe acesta altul. Se poate întâmpla ca, chiar în pragul nunÅ£ii, cel voit ca ginere să plece cu mâinile goale, ÅŸi părinÅ£ii să-ÅŸi dea fata după unul de care nici nu era vorba.

Cumplite griji copleşesc nu numai pe femei, ci şi pe bărbaţi. Cu atât mai mult cu cât viaţa bărbaţilor poate fi cercetată cu uşurinţă, pe când viaţa unei tinere fete cum poate fi iscodită în ce priveşte purtarea şi educaţia ei, o dată ce ea a stat tot timpul închisă în casă?

Aşa stau lucrurile în timpul logodnei; când vine însă ziua nuntii, neliniştea miresei creşte şi mai mult, iar teama este mai mare decât plăcerea măritişului; se teme ca nu cumva să nu fie pe placul mirelui chiar din seara nunţii, să nu fie mai prejos de aşteptările lui. Mai merge să fie dispreţuită mai târziu, după ce la început a fost lăudată; dar dacă este nesuferită chiar din prima zi a căsătoriei, mai poate fi, oare, preţuită mai târziu?

– Dar dacă mireasa este frumoasă?

– Nici în cazul acesta nu-i scutită de grijă. Multe mirese foarte frumoase n-au putut să-ÅŸi cucerească bărbaÅ£ii, căci aceÅŸtia le-au părăsit ÅŸi ÅŸi-au luat altele, nu atât de frumoase ca ele.

Să admitem că şi această grijă a fost dată la o parte. Vine peste mireasă alt necaz, când e vorba de zestrea ei, socrul nu dă cu dragă inimă zestrea făgăduită, iar ginerele se grăbeşte s-o ia întreagă; pentru ca să şi-o primească toată, este silit să se coboare la rugăminţi nedemne; mireasa, umilită că tatăl ei îl duce cu vorba pe ginere, roşeşte in faţa bărbatului ei mai mult decât în faţa unui cămătar neîndurător.

Să merg mai departe. După ce a fost înlăturată şi această grijă, începe s-o copleşească pe tânăra căsătorită atât teama că nu va face copii, cât şi teama că va face prea mulţi, nici ea, nici soţul ei nu ştiu nici una, nici alta, iar grija aceasta îi tulbură dintru început pe amândoi. Dacă rămâne însărcinată îndată după nuntă, bucuria ei este însoţită de frică (căci nici una dintre bucuriile măritişului nu-i lipsită de teamă); îi este teamă să nu piardă copilul înainte de naştere şi să nu moară din pricina sarcinii. Dacă trece mai multă vreme fără să rămână însărcinată, femeia îşi pierde toată îndrăznirea faţă de soţul ei, ca şi cum ar fi în puterea ei să nască sau nu. Iar când vine timpul să nască, durerile naşterii ii străpung şi-i sfâşie pântecele, chinuindu-o vreme îndelungată, numai aceste dureri sunt în stare să umbrească toate bucuriile măritişului. Pe lângă acestea, o mai tulbură şi alte griji, nefericita şi nenorocita copilă, deşi chinuită atât de puternic de durerile naşterii, este cuprinsă de o teamă tot atât de mare, ca nu cumva să nască un copil beteag sau slăbănog în loc să nască unul întreg şi sănătos, neliniştea aceasta o tulbură atunci nu mai puţin decât durerile naşterii, deoarece o femeie se teme de bărbatul ei nu numai din pricina faptelor de care-i vinovată, dar şi din pricina acelora pentru care n-are nici o vină. Teama ei este la fel de puternică. Acum, zbătându-se între viaţă şi moarte, nu se mai gândeşte Ia propria ei siguranţă, ci se îngrijeşte să nu facă bărbatului vreo neplăcere. După ce copilul s-a născut şi a dat drumul la primele strigăte, vin alte griji la rând: grija de a nu-l pierde, grija de a-l creşte. Dacă e deştept şi cu înclinaţii spre virtute, ii cuprinde pe părinţi din nou frica să nu păţească vreun rău copilul, să nu moară de mic, să nu capete vreun viciu. E ştiut doar că mai repede ajunge cineva rău şi viclean din bun, decât bun, din rău. Dacă vine asupra copilului o nenorocire dintre acelea ce nu pot fi înlăturate, atunci supărarea este mai cumplită decât dacă nenorocirea aceasta ar fi lovit copilul de la început. Dacă însă copilului îi merge cât se poate de bine, totuşi teama de a nu se schimba binele în rău zdruncină sufletul părinţilor şi le răpeşte aproape toată bucuria.

– Se întâmplă însă ca nu toÅ£i cei căsătoriÅ£i să aibă copii , deci, să aibă aceste necazuri!

– Dacă-mi spui asta, apoi îmi vorbeÅŸti de o altă pricină de tristeÅ£e.

Prin urmare, pe ce ne putem întemeia ca să numim cea mai plăcută viaţă, viaţa celor căsătoriţi, o dată ce părinţii sunt cuprinşi de felurite griji şi necazuri şi dacă au copii, şi dacă nu au, şi dacă sunt buni, şi dacă sunt răi? Să mergem mai departe. Să presupunem că cei doi tineri căsătoriţi se înţeleg de minune; şi în acest caz sunt cuprinşi de teamă, ca nu cumva să vină moartea peste unul dintre ei şi să pună capăt întregii lor fericiri; dar, mai bine spus, nu este numai teama; grozăvia nu se mărgineşte numai la aceea că e aşteptată să se întâmple sau nu, ci grozăvia este că moartea trebuie să vină neapărat peste ei. niciodată nu s-a întâmplat ca amândoi soţii să moară în aceeaşi clipă. Iar pentru că acest lucru nu se întâmplă, trebuie ca cel rămas în viaţă să ducă o viaţă mai cumplită decât moartea fie că au trăit mai multă vreme, fie că au trăit mai puţină vreme împreună. În primul caz, durerea despărţirii este cu atât mai mare cu cât au trăit mai mult împreună; obişnuinţa unuia cu altul face ca despărţirea să fie foarte dureroasă. În al doilea caz, cel rămas în viaţă jeleşte mai mult decât celălalt, deoarece a fost lipsit de tovarăşul de viaţă înainte de a gusta din plin, înainte de a se sătura de dragoste, atunci când dorinţa şi dragostea erau în floare. Prin urmare, şi cel care-şi pierde tovarăşul de viaţă târziu, şi cel care şi-l pierde de timpuriu simt aceleaşi dureri, deşi pricina durerilor lor este cu totul contrarie. Ce să mai spun de despărţirile care se întâmplă în timpul căsniciei, de călătoriile îndepărtate şi de lungă durată, de neliniştile şi bolile legate de aceste despărţiri?

– Dar ce legătură au toate acestea cu căsătoria?

– Da, au o legătură, căci adeseori multe femei s-au îmbolnăvit din pricina acestor îndelungate despărÅ£iri. Când sunt Å£inute de rău ÅŸi ocărâte de soÅ£ii lor, femeile se întristează doborâte fie de mânie, fie de tristeÅ£e. Când însă nu sunt Å£inute de rău ÅŸi nici ocărâte, ci sunt mulÅ£umite necontenit, pentru că soÅ£ul lor este bun ÅŸi om cumsecade, femeile totuÅŸi se îmbolnăvesc, le cuprinde tristeÅ£ea ÅŸi neliniÅŸtea atunci când soÅ£ul lor e plecat în călătorii îndepărtate.

Să las însă la o parte toate aceste neajunsuri ale căsătoriei, să n-o mai învinovăţesc. Dar dacă o scutesc de aceste învinuiri, n-o pot scuti de alta.

– Care e aceea?

– Căsătoria nu îngăduie omului să fie pe deplin sănătos: omul căsătorit nu se găseÅŸte într-o situaÅ£ie mai bună decât un bolnav. Căsătoria aduce pe capul lui aceeaÅŸi tristeÅ£e ca ÅŸi boala.

58. Vrei să scoatem dintr-o căsnicie toate necazurile de care am vorbit? Bine! Atunci să zugrăvim o căsnicie ideală, cu neputinţă de întâlnit în viaţă. Să ne închipuim ca există o căsnicie care are strânse la un loc toate bunătăţile de pe lume: copii mulţi şi buni, bogăţie; să ne închipuim că femeia e cinstită, înţeleaptă, frumoasă, pricepută; să ne închipuim că soţii trăiesc în unire şi înţelegere şi că ajung la adânci bătrâneţi. Să nu ne oprim aici. Să presupunem că această fericită căsătorie se coboară dintr-un neam strălucit şi că soţul este un mare şi puternic demnitar. Să presupunem apoi că nu tulbură fericirea acestei căsătorii nici grija şi teama aceea comună tuturor oamenilor, că buna ei stare, fericirea ei, se va schimba. Să alungăm din viaţa acestei căsnicii orice pricină de tristeţe, orice prilej de grijă şi de necaz, tot ce-ar putea-o tulbura; nici moartea timpurie să nu sfărâme lanţul acesta de aur al căsniciei; mai mult chiar, să moară amândoi soţii în aceeaşi zi, sau să ne închipuim alt caz şi mai fericit, sâ-şi vadă copiii moştenitori ai numelui şi ai averii, iar ei amândoi să fie daţi pământului deodată, înaintea copiilor lor, la adânci bătrâneţi.

Şi care este sfârşitul? Cu ce câştig vor pleca pe lumea cealaltă cei care au putut să se bucure de atât de multe plăceri şi bucurii? La ce vor putea să ne folosească înaintea scaunului de judecată, unde au preţ numai faptele veşnice şi cu adevărat reale, faptul că am lăsat în urma noastră mulţi copii, că ne-am desfătat cu o femeie frumoasă, că am avut parte de bucurii şi de toate celelalte despre care am vorbit mai sus? La nimic! Toate acestea sunt ca umbra şi visul.

Prin urmare, dacă atunci, în veacurile fără de sfârşit care vor pune stăpânire pe noi, nu putem avea nici un câştig de pe urma lor, dacă nu ne pot da nici o mângâiere, urmează că nu este nici o deosebire între cel care nu a avut parte de nici una dintre aceste bucurii si cei care le-au avut. Este ca şi cum un om a avut numai într-o singură noapte dintr-un şir de o mie de ani un vis frumos; unul ca acesta nu poate spune că este mai fericit decât unul care nu s-a bucurat de un astfel de vis. Şi totuşi, prin această comparaţie n-am putut să înfăţişez tot ce voiam. Nu se deosebesc atât de mult de realitate visurile, cât se deosebesc lucrurile de pe pământ de cele din ceruri; şi nici, asemănând-o cu o singură noapte într-un şir de o mie de ani, viaţa de pe pământ nu se poate compara cu şirul nesfârşit al veacurilor de dincolo; deosebirea este cu mult mai mare.

Fecioara are altfel de bucurii decât femeia măritată; pleacă de pe lumea asta cu mare câştig.

Dar mai bine să luăm lucrurile de la început.

59. Fecioara nu-i silită să se intereseze de mirele cu care se va căsători; nu se teme că va fi înşelată. Dumnezeu nu-i om; e Stăpân, nu rob ca unul dintre noi. Atât de mare este deosebirea între Mirele fecioarei şi mirii celor care se mărită! Iată acum şi darurile de nuntă potrivite unei fecioare. Darurile acestei mirese sunt cerurile şi bunătăţile cereşti; nu un sclav, nici hectare de pământ, nici atâţia şi atâţia galbeni de aur. Mai mult! Cea măritată tremură de frica morţii pentru o mulţime de motive; dar şi pentru aceea că moartea o desparte de soţul ei; fecioara însă chiar îşi doreşte sfârşitul, este sătulă de viaţă; se grăbeşte să vadă Mirele faţă către faţă şi să se desfăteze de slava cerească.

60. Sărăcia n-o poate vătăma pe fecioară, aşa cum se întâmplă la nunţile din lume; dimpotrivă, o face mult mai dorită de Mire, mai ales când trăieşte de bunăvoie în sărăcie, n-o vătăma nici faptul că se trage din părinţi sărmani şi de jos, nici că nu este frumoasă; nimic din toate acestea. Dar de ce să mă mărginesc la atâta? Chiar dacă-i roabă, n-are nici o însemnătate; robia nu-i poate strica logodna; atât îi trebuie numai: să aibă un suflet frumos, să stea in primele rânduri ale virtuţii. Fecioara n-are cum să se teamă de gelozie; n-are cum să fie invidioasă pe altă femeie, că aceasta are un bărbat mai frumos decât ea. De ce? Pentru că nici un mire nu este asemenea şi nici egal Mirelui ei; nici pe departe nu se aseamănă unul cu altul. Femeia căsătorită, dimpotrivă, chiar dacă are un bărbat foarte bogat şi mare demnitar, totuşi poate întâlni o altă femeie care să aibă un soţ rnai bogat şi cu o funcţie mai mare decât a soţului ei. Bucuria ce-o simţim de pe urma faptului că-i întrecem pe alţii ni se micşorează când vedem că şi noi, la rândul nostru, suntem întrecuţi de alţii.

-  Bine, li se micşorează plăcerea că sunt altele mai bogate decât ele, dar n-au şi acestea destulă bucurie care să le mângâie sufletul, că au bijuterii din belşug, că au haine scumpe şi luxoase, că întind mese îmbelşugate şi că pot să-şi facă toate gusturile?

– Dar spune-mi, te rog, câte femei se desfâtează cu astfel de bunuri? Cea mai mare parte a omenirii trăieÅŸte în sărăcie, necazuri ÅŸi nevoi, iar dacă sunt unele femei care se împărtăşesc de astfel de bucurii, apoi ele sunt foarte puÅ£ine ÅŸi uÅŸor de numărat, ÅŸi fac asta împotriva voinÅ£ei lui Dumnezeu. Un astfel de lux nu-i îngăduit nici unui om, aÅŸa cum am arătat în cele spuse mai sus.

61. Totuşi, să presupunem că luxul acesta este îngăduit şi că nici Pavel, nici vreun alt profet n-au urât pe femeile luxoase. Spune-mi, ce folos aduce mulţimea bijuteriilor? Nici unul! N-aduce decât invidie, grijă şi cumplită frică. Femeile care au bijuterii nu sunt frământate de griji numai când le ascund în fundul scrinului, nici numai când se înnoptează, ci şi când le poartă, când e zi, şi atunci sunt cuprinse de aceleaşi nelinişti, daca nu şi mai mari. în băi şi în biserici vin femei cu gândul de a fura astfel de podoabe. Adeseori însă, chiar fără aceste hoaţe, femeile împodobite cu multe bijuterii, împinse şi înghesuite de mulţime, nici nu simt când le cade una dintre ele. În acest chip multe femei şi-au pierdut bijuteriile lor; altele încă şi-au pierdut coliere bătute în pietre scumpe, cu mult mai de preţ decât simplele bijuterii, desfăcându-li-se de la gât şi căzând jos.

62.  Să presupunem însă că nu se tem că-şi vor pierde sau că li se vor fura bijuteriile. Să lăsăm Ia o parte şi această grijă. Te întreb iarăşi: Ce folos au de pe urma lor?

– O vede lumea ÅŸi o admiră, mi s-ar putea răspunde.

– Da, e drept, lumea admiră, dar n-o admiră pe ea, ci podoabele de pe ea: pe ea, dimpotrivă, adeseori o bârfeÅŸte lumea că se împodobeÅŸte cu ele fără să le merite. Dacă femeia e frumoasă, bijuteriile îi pun în umbră frumuseÅ£ea ei firească; prea multă podoabă nu îngăduie să i se vadă frumuseÅ£ea, deoarece îi acoperă cea mai mare parte a chipului. Dacă e urâtă ÅŸi neplăcută la chip, bijuteriile o fac ÅŸi mai urâtă. Urâţenia lăsată singură apare aÅŸa cum este, dacă însă pui  lângă un chip urât strălucirea pietrelor scumpe ÅŸi frumuseÅ£ea unui alt obiect, atunci urâţenia se măreÅŸte ÅŸi mai mult. Culoarea neagră a trupului pare ÅŸi mai neagră când este pusă alături de strălucirea mărgăritarului, care străluceÅŸte ÅŸi în întuneric, iar înfloriturile hainelor fac ÅŸi mai vădită urâţenia chipului; aceasta pentru motivul că un chip urât nu mai este privit de cei din jur în el însuÅŸi, ci prin comparaÅ£ie cu podoabele acelea nespus de frumoase, făcute de mână omenească. Din pricina aceasta ÅŸi urâţenia este mai mare. Aurul Å£esut în haine ÅŸi multa împestriÅ£are a unor astfel de podoabe. ÃŽn sfârÅŸit, toată împopoÅ£onarea aceasta, pusă faţă în faţă cu urâţenia chipului, se aseamănă cu un atlet curajos, sănătos ÅŸi plin de vigoare în luptă cu un adversar râios, neputincios ÅŸi flămând. Astfel, găteala unei femei urâte atrage privirile tuturor trecătorilor; dar trecătorii nu admiră chipul femeii, dimpotrivă, îl hulesc ÅŸi admiră numai frumuseÅ£ea gătelii.

63. Cu totul alta este podoaba fecioriei; nu poceşte pe femeia care se găteşte cu o astfel de podoabă, n-o poceşte, pentru că nu-i trupească, ci cu totul sufletească. Dacă este urâtă la chip, podoaba fecioriei îi schimbă îndată urâţenia chipului, căci o găteşte cu o frumuseţe nemeşteşugită; dacă este frumoasă şi luminoasă la chip, podoaba fecioriei o face şi mai strălucitoare şi mai frumoasă. Pe fecioară n-o împodobesc pietrele preţioase, bijuteriile, hainele luxoase şi scumpe, hainele împestriţate cu tot felul de culori şi flori, nici altceva asemănător; nimic din cele pieritoare; în locul acestora, pe fecioară o împodobesc posturile, sfintele privegheri, blândeţea, modestia, sărăcia, bărbăţia, smerenia, răbdarea; în general, dispreţuirea tuturor lucrurilor din viaţa de aici. Ochii îi sunt atât de buni şi de cuviincioşi, încât se îndrăgostesc de ei nu atât oamenii, cât puterile cele netrupeşti şi Stăpânul acestor puteri; îi sunt atât de curaţi şi de pătrunzători, încât poate privi frumuseţile netrupeşti în locul celor trupeşti; îi sunt atât de blânzi şi de liniştiţi, încât nu se tulbură şi nu se aprind împotriva celor ce-i fac rău şi necontenit o supără; mai mult încă, tocmai la aceştia se uită blând şi prietenos. Podoaba fecioriei aşterne pe chipul şi înfăţişarea ei atâta cuminţenie, încât chiar desfrânaţii, când se uită Ia ea, se ruşinează, roşesc şi-şi înfrânează furia poftelor lor. După cum slujnica ce slujeşte pe o femeie cuminte trebuie să fie, chiar împotriva voinţei ei, tot atât de cuminte ca şi stăpâna ei, tot astfel şi trupul care slujeşte unui suflet închinat unei atât de înalte înţelepciuni şi filosofii, trebuie să-şi potrivească pornirile lui după mişcările sufletului. Ochii, gura, îmbrăcămintea, umbletul, pe scurt toată făptura ei, capătă chipul bunei rânduieli a sufletului. După cum un parfum puternic, chiar închis într-un vas, îmbălsămează cu mirosul său plăcut aerul şi desfătează nu numai pe cei ce stau aproape de vasul cu parfum, dar chiar şi pe cei care stau mai departe de el, tot astfel şi parfumul curat al sufletului fecioresc, curgând prin simţuri, scoate la iveală virtutea sa ascunsă; pune tuturor simţurilor frâiele de aur ale bunei cuviinţe, face ca zburdălnicia simţurilor să păstreze bună rânduială; nu lasă limba să rostească ceva neplăcut şi nepotrivit; nu lasă ochiul să se uite neruşinat şi bănuitor în jur şi la cei din jur; nu Iasă auzul să prindă vreo cântare ce nu se cuvine a fi auzită. Cuminţenia o face să aibă grijă şi de picioarele ei, să nu păşească necuviincios, ci să aibă un mers firesc şi măsurat. O dată ce cuminţenia a îndepărtat de la ea podoaba hainelor, dă sfaturi feţei să nu izbucnească în râs, să nu zâmbească cu nesocotinţă, dimpotrivă, să-i fie totdeauna serioasă şi austeră; gata oricând spre lacrimi, nu spre râs nesocotit.

64. Când auzi de lacrimi, să nu bănuieşti cumva că lacrimile sunt pricinuite de tristeţe. Lacrimile fecioarei izvorăsc dintr-o plăcere şi o bucurie atât de mari, cât nu are râsul din lumea aceasta. Iar dacă nu mă crezi, ascultă pe Luca Evanghelistul, care spune că, după ce apostolii fuseseră biciuiţi, au plecat cu bucurie din faţa sinedriului242.
242. Fapte 5, 40-41.

Ştim doar că biciuirea nu are această urmare; nu produce plăcere şi bucurie, ci durere şi chin. Da, aşa e natura biciuirii; totuşi credinţa în Hristos este atât de puternică, încât schimba însăşi firea lucrurilor. Prin urmare, dacă biciuirile dădeau naştere la plăcere, din pricina credinţei în Hristos, pentru ce să fie ciudat dacă şi lacrimile produc tot plăcere din pricina credinţei în El? Din pricina aceasta, Hristos numeşte jug bun şi sarcina uşoară243 tocmai calea numită de El îngustă şi strâmtă244. Un lucru poate fi prin natura sa greu şi împovărător; ajunge însă uşor prin sentimentele şi prin bunele nădejdi ce le pui la temelia acelui lucru. Din pricina aceasta poţi vedea că merg cu mai multă bucurie pe calea cea îngustă şi strâmtă cei care au ales această cale, decât cei care merg pe calea cea largă şi lată, şi nu pentru că nu se chinuiesc, ci pentru că sunt mai presus de chinuri şi nu suferă nimic din cele ce le suferă ceilalţi oameni, negreşit şi viaţa aceasta a fecioriei are necazuri; dar când punem faţă în faţă necazurile fecioriei cu necazurile căsătoriei, nici n-ar trebui să mai numim necazurile fecioriei necazuri.

65. Spune-mi, te rog, suferă fecioara in toată viaÅ£a ei ce suferă femeia măritată aproape în fiecare an, sfâşiată de chinurile ÅŸi durerile naÅŸterii? Atât de mari sunt chinurile acestor dureri, încât chiar dumnezeiasca Scriptură, când vrea să arate cât de groaznică este robia, foametea, ciuma ÅŸi alte cumplite nenorociri, le numeÅŸte pe toate acestea dureri de naÅŸtere. Dumnezeu a dat femeii aceste dureri ÅŸi ca pedeapsă, ÅŸi ca blestem. Prin aceasta nu vreau să spun că naÅŸterea de prunci este o pedeapsă ÅŸi un blestem; pedeapsă ÅŸi blestem sunt durerile ÅŸi chinurile care însoÅ£esc naÅŸterea. „ÃŽn dureri vei naÅŸte fii”245, spune Scriptura.
243.  Matei 11, 30.
244.  Matei 7, 14.
245.  Fac. 3, 16.

Pe fecioară n-o ating durerile naşterii, nici blestemul; o dată ce a îndepărtat blestemul legii, a îndepărtat şi durerile naşterii.

66. S-ar putea însă să mi se spună:

– Ai dreptate în ce spui; dar este nespus de plăcut să fii căsătorită ÅŸi bogată, ca să te poÅ£i plimba prin oraÅŸ în trăsură trasă de cai!246

– Aceasta însă nu-i decât o mândrie deÅŸartă, lipsită de orice plăcere. După cum nu-i mai bun întunericul decât lumina, închisoarea decât libertatea ÅŸi nici nenumăratele trebuinÅ£e  decât lipsa  oricărei  trebuinÅ£e,  tot astfel  nici femeia aceasta care se plimbă prin oraÅŸ cu trăsura nu e mai fericită decât aceea care se plimbă slujindu-se de propriile ei picioare, nici nu mai vorbesc de toate neplăcerile pe care trebuie să le sufere de pe urma acestei dorinÅ£e de a se plimba cu trăsura. Mai întâi nu poate ieÅŸi din casă când vrea; de multe ori, chiar când are neapărată treabă în oraÅŸ, este nevoită să rămână acasă, întocmai ca cerÅŸetorii cu picioarele tăiate, care nu pot să se miÅŸte de la un loc Ia altul. Dacă se întâmplă ca bărbatul să aibă caii ocupaÅ£i cu alte treburi, se supără pe el, ÃŽI cicăleÅŸte, nu-i mai vorbeÅŸte; dacă ia caii ÅŸi iese la plimbare fără să prevadă că-i vor trebui soÅ£ului ei, nu-ÅŸi mai descarcă mânia pe bărbatul ei, ci pe ea însăşi, mistuindu-se necontenit de necaz. Mult mai bine ar fi fost să se fi slujit de picioarele ei (căci pentru asta ni le-a dat Dumnezeu), ca să nu mai aibă nici o neplăcere de acest fel, decât să voiască să ducă o viaţă luxoasă ÅŸi un trai lesnicios, ÅŸi să fie silită să aibă atâtea necazuri ÅŸi neplăceri! Mai mult încă. Femeile sunt silite să stea în casă nu numai când sunt caii folosiÅ£i la alte treburi; sunt nevoite să rămână în casă, ca ÅŸi cum ar fi înlănÅ£uite, chiar atunci când treburi urgente le cheamă în oraÅŸ, dacă se întâmplă să se îmbolnăvească amândoi caii sau numai unul dintre ei sau dacă sunt trimiÅŸi la păscut, lucru ce se întâmplă timp de mai multe zile pe an.
246. Textual: trăsuri trase de catâri.

Dacă cineva mi-ar spune că mersul cu trăsura scuteşte pe femeie de a sta de vorbă cu toţi cei pe care-i întâlneşte şi o scuteşte de a roşi în faţa cunoştinţelor ei că se slujeşte de picioarele ei în loc de picioarele cailor, apoi unuia ca acesta îi voi răspunde că nu cunoaşte deloc ce anume scuteşte şi ce anume încarcă de ruşine pe o femeie. Pe o femeie n-o acoperă de ruşine şi nici n-o scapă de ruşine ieşitul său în lume, sau ferirea de lume, ci neruşinarea care-i stăpâneşte sufletul, sau cuminţenia şi modestia ei. Din pricina aceasta multe femei care s-au eliberat de închisoarea trăsurilor şi au mers în oraş prin mijlocul mulţimii cu propriile lor picioare, nu numai că n-au fost ţinute de rău şi învinuite, ba, dimpotrivă, au fost admirate de mulţi pentru cuminţenia lor, deoarece aceste femei slobozesc raza strălucitoare a frumuseţii lor interioare şi prin înfăţişare, şi prin mers, şi prin simplitatea hainelor; şi, dimpotrivă, nu puţine femei dintre cele care merg jn oraş închise în trăsuri se acoperă de o proastă faimă, Căci se poate ca o femeie care iese în oraş închisă în trăsură să fie mai neruşinată şi mai obraznică decât una care merge pe jos.

67. Poate însă că o femeie măritată simte o deosebită plăcere că are o mulţime de slujnice în jurul ei!

Nimic nu poate fi mai neplăcut decât această plăcere. Stăpâna are tot atât de multe griji câte slujnice are. Trebuie să se tulbure şi să se întristeze pentru fiecare dintre ele, fie că se îmbolnăveşte, fie că moare. Dar poate că necazurile acestea sunt uşor de suportat. Dar alte necazuri şi mai mari o năpădesc pe stăpână; trebuie, de pildă, să-şi dea silinţa In fiecare zi să îndemne la treabă pe cele leneşe, să împiedice viclenia lor, să împace pe cele certate şi să îndrepte toate cusururile lor. Dar cea mai mare neplăcere pe care o simte o stăpână de pe urma slujnicelor sale este atunci când în mulţimea aceea de slujnice se află una frumoasă, lucru destul de obişnuit într-o casă cu multe slujnice. De altfel, cei bogaţi nu se îngrijesc numai ca să aibă multe slujnice, dar caută să fie şi frumoase. Aşadar, când se întâmplă ca una dintre ele să strălucească prin frumuseţea chipului şi să prindă în mrejele dragostei pe stăpân sau chiar numai să-i câştige admiraţia, stăpâna casei suferă tot atât de mult ca şi atunci când ar fi pierdut dragostea soţului ei, deoarece a fost întrecută de slujnică prin frumuseţea trupului acesteia şi prin admiraţia soţului.

Ce mai poţi spune deci de celelalte neplăceri ale unei femei măritate, când vedem că plăcerile, în aparenţă strălucitoare şi vrednice de râvnit, sunt unite cu atâtea necazuri?

68. Fecioara nu suferă nici unul dintre aceste necazuri; camera ei e scutită de zgomot şi tulburare; toată zarva este alungată departe de casa ei. Ca într-un port liniştit, tăcerea, liniştea şi pacea sufletească stăpânesc sufletul fecioarei. Pacea aceasta se pogoară in sufletul ei pentru că fecioara nu se îndeletniceşte cu cele omeneşti; stă necontenit de vorbă cu Dumnezeu şi-şi are mereu aţintiţi ochii spre El. Cine poate măsura această plăcere? Care cuvânt ar putea înfăţişa fericirea unui suflet care se găseşte într-o astfel de stare? Nimeni şi nici un cuvânt! Numai cei care se bucură de Domnul cunosc cât de mare este această bucurie şi plăcere, care nu suferă asemuire.

– Da, e drept! Dar câtă plăcere face ochiului argintul răspândit din belÅŸug pretutindeni în casă!

~ Dar cu mult mai plăcut este să priveşti cerul! Simţi mai multă plăcere de pe urma acestei priviri! Cu cât este mai frumos şi mai strălucitor aurul decât cositorul şi plumbul, cu atât este mai frumos şi mai strălucitor cerul decât aurul şi argintul şi decât orice altă materie preţioasă. Privirea cerului este lipsită de grijă, pe când privirea aurului şi argintului este încărcată totdeauna de nenumărate griji, care pun în umbră toată plăcerea ce-o avem de pe urma aurului şi argintului, nu-ţi place să priveşti cerul, şi-ţi place să priveşti argintul? Priveşte atunci argintul expus în prăvăliile negustorilor!

„Spre ruÅŸinea voastră grăiesc aÅŸa”247, ca să întrebuinÅ£ez cuvintele fericitului Pavel. Grăiesc spre ruÅŸinea voastră aÅŸa, pentru că vă văd atât de înnebuniÅ£i de dragostea de bani. Sunt tare nedumerit ÅŸi nu pot înÅ£elege pentru ce tot neamul omenesc, ca să întrebuinÅ£ez acest cuvânt pentru ce tot neamul omenesc nu găseÅŸte nici o plăcere acolo unde plăcerea i se oferă cu uÅŸurinţă ÅŸi fără nici o piedică ÅŸi, dimpotrivă, caută plăcere tocmai în lucrurile însoÅ£ite de griji, de greutăţi ÅŸi de necazuri. Pentru ce nu le face oamenilor atâta plăcere argintul expus în prăvăliile negustorilor câtă plăcere le face argintul pe care-l au în casa lor? Pentru ce, deÅŸi argintul din prăvălia negustorilor e mai strălucitor ÅŸi nu aduce asupra sufletului nici grijă ÅŸi nici tulburare?
247. I Cor. 6, 5.

-  De ce?, mi se răspunde; pentru că argintul din prăvălia negustorilor nu-i argintul meu, pe când cel din casă e al meu.

– Prin urmare nu argintul iÅ£i produce plăcere, ci lăcomia ta dă naÅŸtere plăcerii! Dacă n-ar fi aÅŸa, ar trebui să simÅ£i aceeaÅŸi plăcere când priveÅŸti argintul din casa ta ca ÅŸi atunci când îl priveÅŸti în prăvălia negustorilor. Dacă-mi obiectezi că argintul îţi face plăcere din pricina întrebuinţării ce i-o dai, atunci ar urma să pui mai mult preÅ£ pe sticlă decât pe argint. Chiar bogaÅ£ii îmi vor da dreptate în această privinţă, deoarece ei în mod obiÅŸnuit îşi fabrică cupele de vin din sticlă. Iar când, din pricina mândriei, sunt siliÅ£i să-ÅŸi fabrice cupe de vin din argint, fac interiorul cupei din sticlă ÅŸi o îmbracă pe dinafară cu argint. Prin aceasta arată tocmai că sticla este mai plăcută ÅŸi mai potrivită pentru băut, pe când argintul este adăugat numai pentru a le satisface mândria ÅŸi îngâmfarea lor deÅŸartă.

Dar, ca să vorbim deschis, ce înseamnă cuvintele” este al meu”,ÅŸi „nu este al meu”?

Când cercetez bine aceste cuvinte, nu văd în ele decât simple cuvinte. MulÅ£i oameni, chiar pe când trăiau, n-au putut păstra In mâinile lor argintul, care le-a scăpat din stăpânirea lor; iar aceia care l-au avut în mâini până la sfârÅŸitul vieÅ£ii lor, în ceasul morÅ£ii, cu voia sau fără voia lor, au pierdut orice stăpânire asupra lui. PoÅ£i vedea apoi că aceste cuvinte:”este al meu” ÅŸi „nu este al meu”, sunt simple cuvinte nu numai când e vorba de argint ÅŸi de aur, ci ÅŸi când e vorba de băi, de grădini ÅŸi de case. ToÅ£i oamenii se folosesc îndeobÅŸte de toate aceste bunuri. Cei care în aparenţă le stăpânesc, se deosebesc de cei care nu le au în stăpânirea lor numai prin faptul că ei poartă grija acestor bogăţii. Cei care nu le stăpânesc, se folosesc ÅŸi se bucură de ele, pe când ceilalÅ£i, stăpânii lor, după ce ÅŸi-au dat toată osteneala ca să le adune, culeg acelaÅŸi rod pe care îl culeg ÅŸi ceilalÅ£i fără să-ÅŸi fi dat vreo osteneală ÅŸi fără să aibă vreo grijă.

69. Iar dacă cineva ar pune preţ pe chefuri şi îmbuibări, de pildă pe mulţimea cărnurilor tăiate, pe risipa vinului, pe măiestria pregătirii mâncărurilor alese, pe arta celor care ştiu să aşeze masa, pe arta brutarilor şi cofetarilor, pe mulţimea linguşitorilor şi a invitaţilor la masă, unul ca acesta să cunoască bine că situaţia bogaţilor faţă de astfel de invitaţi nu-i întru nimic mai bună decât a propriilor lor bucătari. Pe cât se tem bucătarii de stăpânii lor, tot pe atâta se tem şi aceştia de invitaţi, ca nu cumva să critice vreuna dintre mâncărurile pregătite cu atâta trudă şi cheltuială. Judecaţi din acest punct de vedere, stăpânii sunt în aceeaşi situaţie ca şi bucătarii; judecaţi însă din alt punct de vedere, situaţia lor e şi mai rea; se tem de invitaţii lor nu numai din pricina criticilor ce le-ar putea aduce mâncărurilor servite, dar şi din pricina invidiei lor. De cele mai multe ori invidia a luat naştere de pe urma unor astfel de ospeţe şi nu s-a oprit până n-a adus pe capul celui care a dat ospăţul cele mai mari primejdii.

– Dar cât este de plăcut, mi s-ar putea spune, să te ospătezi cu multe ÅŸi felurite mâncăruri!

– Doamne fereÅŸte! De pe urma îmbuibării cu mâncare ÅŸi băutură se nasc durerile de cap, durerile de stomac, întunecarea minÅ£ii, buimăcelile, ameÅ£elile, împăienjenirea ochilor ÅŸi încă alte dureri mai grozave decât acestea. Åži dacă ruÅŸinea ÅŸi paguba aceasta s-ar mărgini numai la supărări de o zi! Dar în astfel de mese îşi au, mai ales, cauza bolile cel mai greu de vindecat. O dată ce podagra, slăbirea organelor trupului, paralizia ÅŸi încă alte boli mai cumplite au pus stăpânire pe trup, apoi îl chinuie până la ultima răsuflare. Care plăcere, deci, ar putea fi tot atât de mare cât de mari sunt necazurile pricinuite de chefuri ÅŸi îmbuibări? N-ar prefera, oare, orice om o viaţă cumpătată ÅŸi austeră, numai ca să scape de aceste boli ÅŸi necazuri?

70. Cumpătarea Ia mâncare şi băutură nu are aceste urmări; alungă departe aceste neajunsuri; este pricinuitoare de sănătate şi de bunăstare trupească. Iar dacă urmăreşti plăcerea, vei găsi mai multă plăcere în cumpătare decât în chefuri şi îmbuibări. În primul rând, ne înzdrăveneşte trupul şi nu îngăduie să vină peste trup nici una dintre bolile amintite mai sus, care prin ele însele, şi chiar numai una dintre ele, sunt în stare să stingă şi să taie din rădăcină orice plăcere. În al doilea rând, cumpătarea produce mai multă plăcere decât chefurile şi îmbuibările chiar cu ajutorul mâncărurilor de care se foloseşte.

– ÃŽn ce chip?

– Iată cum. Pofta este aceea care dă naÅŸtere plăcerii, iar pofta nu ne vine nici când suntem ghiftuiÅ£i, nici când suntem sătui, ci când ne este foame ÅŸi când mâncăm puÅ£in. La ospeÅ£ele bogaÅ£ilor pofta nu-ÅŸi face apariÅ£ia; dar întotdeauna e de faţă la mesele săracilor; Ia mesele săracilor, pofta picură atât de multă miere în mâncăruri cât nu pot să toarne bucătarii ÅŸi oamenii care ÅŸtiu să pregătească ÅŸi să întindă mesele bogaÅ£ilor. BogaÅ£ii mănâncă fără să le fie foame beau fără să le fie sete ÅŸi se bagă în aÅŸternuturi înainte de a simÅ£i nevoia somnului. Oamenii cumpătaÅ£i ÅŸi săracii mănâncă, beau ÅŸi se culcă după ce mai întâi simt nevoia de a mânca, de a bea ÅŸi de a dormi. Această nevoie le măreÅŸte mal mult decât orice plăcerea. Spune-mi, te rog, pentru care pricină Solomon zice că somnul slugii este dulce? Solomon grăieÅŸte astfel: „Dulce este somnul slugii, fie de mănâncă mult, fie de mănâncă puÅ£in”248. De ce e dulce? Din pricina aÅŸternutului moale? Cele mai multe slugi se culcă pe pământul gol sau pe saltele de paie! Din pricină că stau degeaba? Dar n-au nici o clipită de timp liberă! Din pricină că se odihnesc? Dar sunt frânÅ£i de oboseală ÅŸi nu încetează o clipă de a se trudi! Prin urmare, ceea ce face ca somnul slugilor să fie dulce este tocmai nevoia pe care o simt atunci când se duc la culcare. Cu bogaÅ£ii, lucrurile nu se petrec aÅŸa. Dacă nu vine somnul peste ei din pricină că sunt beÅ£i turtă, trebuie să stea treji toată noaptea, să se răsucească ÅŸi să se frământe, deÅŸi sunt culcaÅ£i în aÅŸternuturi moi.

71. Aş putea arăta şi în alt chip câtă pagubă, câtă neplăcere şi câtă ruşine atrag după sine îmbuibarea şi chefurile dacă aş înşira toate bolile pe care le întipăresc în suflet chefurile. Bolile sufletului sunt cu mult mal multe şi cu mult mal cumplite decât bolile trupeşti. Din pricina îmbuibării şi a chefurilor oamenii ajung molâl, laşi, obraznici, îngâmfaţi, desfrânaţi, insultători, destrăbălaţi, mânioşi, cruzi mojici, lacomi, slugarnici şi, ca să spun pe scurt, nu sunt buni de nici o treabă de folos şi necesară. Cumpătarea are dimpotrivă, cu totul alte urmări.

Acum este timpul să-mi îndrept vorbele mele spre alte idei Dar după ce voi mai adăuga numai câteva cuvinte, mă voi ocupa iarăşi de spusele Apostolului Pavel.
248. Eccl. 5, 11.

Dacă traiul bogaţilor, în aparenţă atât de vrednic de râvnit, este plin de atâtea necazuri şi de atâtea rele şi dacă aduce asupra sufletului şi trupului o mulţime atât de mare de boli, ce putem spune despre necazurile şi nenorocirile recunoscute ca atare de întreaga lume? Cum le vom numi? Ce vom spune, de pildă, despre frica de conducători, de răscoalele poporului, de intrigile calomniatorilor şl invidioşilor? Căci toate aceste necazuri şi nenorociri străjuiesc uşile şi casele bogaţilor. De pe urma acestor rele femeile celor bogaţi în chip necesar suferă cu mult mai mult decât bărbaţii lor, deoarece ele nu pot suporta cu destulă bărbăţie schimbările aduse de aceste nenorociri asupra soţilor lor.

72.  Dar pentru ce vorbesc numai de femei? Åži bărbaÅ£ii sfârÅŸesc în chip ticălos când vin peste ei astfel de schimbări în viaÅ£a lor. Omul care a trăit în cumpătare nu se teme de nici o schimbare; dimpotrivă, cel care ÅŸi-a cheltuit anii ducând o viaţă stricată ÅŸi trândavă va muri înainte de a putea îndura schimbarea vieÅ£ii sale,  dacă se întâmplă cumva ca, dintr-o pricină oarecare sau din forÅ£a împrejurărilor, să sărăcească. Aceasta din pricină că nu s-a pregătit mai dinainte ÅŸi nu s-a exercitat să trăiască în cumpătare. Mânat de aceste motive, fericitul Pavel spune:  „Unii ca aceÅŸtia vor avea însă necaz în trup; eu însă aÅŸ vrea să vă cruÅ£”249. După aceste cuvinte adaugă: „Căci vremea ce-a mai rămas este scurtă”250.

73.  Poate că cineva mi-ar pune această întrebare:

– Dar ce legătură au aceste cuvinte cu căsătoria?

– Au foarte mare legătură, dacă este mărginită căsătoria numai la graniÅ£ele acestei vieÅ£i. Iar în viaÅ£a de dincolo nici nu se însoară, nici nu se mărită 251.
249.  I Cor. 7, 28.
250.  II Cor. 7, 29.
251.  Matei 22, 30.

Dacă timpul de acum se grăbeÅŸte spre sfârÅŸit, iar învierea stă la uşă, atunci timpul de acum nu-i nici pentru căsătorii, nici pentru averi ÅŸi moÅŸii, ci pentru un trai în sărăcie ÅŸi pentru o viaţă plină de înÅ£elepciune, de care avem trebuinţă dincolo, pe lumea cealaltă. Noi, cei de pe pământ, ne asemănăm cu fetele tinere. Atâta vreme cât o copilă stă în casă, alături de mama ei, n-are altă grijă decât grija jucăriilor ei; le aÅŸază într-o cutie, le pune în camera ei; Å£ine cheia de la cutie ÅŸi are deplină stăpânire asupra cheii ÅŸi cutiei, păzeÅŸte cu tot atâta grijă acele lucruri de nimic ÅŸi fără de preÅ£ cu câtă grijă chivernisesc alÅ£ii case mari ÅŸi moÅŸii întinse. Când însă trebuie să se logodească ÅŸi timpul căsătoriei o sileÅŸte să părăsească casa părintească. Iasă la o parte toate acele fleacuri ÅŸi jocuri copilăreÅŸti; acum trebuie să se îngrijească de gospodărirea casei, de supravegherea mulÅ£imii moÅŸiilor ÅŸi robilor, trebuie să-ÅŸi servească bărbatul ÅŸi să facă încă alte multe treburi mai mari decât acestea. Tot astfel ÅŸi noi, pentru că mergem spre o viaţă desăvârÅŸită, potrivită bărbaÅ£ilor, trebuie să lăsăm la o parte toate cele de pe pământ, cu adevărat jucării de copii, ÅŸi să ne gândim la cer ÅŸi la toată strălucirea ÅŸi la toată slava vieÅ£uirii de acolo. Am fost ÅŸi noi uniÅ£i cu un Mire, iar Mirele acesta ne cere sâ-L iubim în aÅŸa chip, încât să părăsim de dragul Lui nu numai cele de pe pământ nu numai aceste lucruri mici ÅŸi fără de preÅ£, ci, dacă e nevoie, să părăsim chiar viaÅ£a. Prin urmare, pentru Că trebuie să plecăm dincolo, să scuturăm din sufletul nostru grija cea lumească, cea fără de preÅ£- Când este vorba să ne mutăm dintr-o casă sărăcăcioasă într-un palat, nu ne mai îngrijim să luăm cu noi vasele de lut, lucrurile de lemn, mobilele ÅŸi toată sărăcia din vechea locuinţă! AÅŸa ÅŸi acum, când e vorba să ne mutăm din locuinÅ£a aceasta sărăcăcioasă de pe pământ în palaturile cerurilor, să nu ne mai îngrijim de cele de pe pământ Timpul de acum ne ÅŸi cheamă spre cer, după cum spunea ÅŸi fericitul Pavel, scriind romanilor: „Acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credinÅ£a. Noaptea e pe sfârÅŸite, iar ziua s-a apropiat”252. Iar, în altă parte, spune: „Acum timpul ce a mai rămas este scurt, aÅŸa că ÅŸi cei care au femei să fie ca ÅŸi cum n-ar avea” 253.

Pentru ce au nevoie să se căsătorească cei care nu vor face uz de căsătorie pe cealaltă lume, ci vor fi în aceeaÅŸi situaÅ£ie ca ÅŸi cei necăsătoriÅ£i? Pentru ce au nevoie de bani? Pentru ce au nevoie de moÅŸii? Pentru ce au nevoie de lucrurile din viaÅ£a aceasta pământească, o dată ce dincolo toate acestea sunt fără de nici un folos ÅŸi nepotrivite? Dacă cei care au să se înfăţiÅŸeze în faÅ£a unui tribunal de pe pământ pentru a da socoteală de greÅŸelile lor, se îndepărtează, când este aproape ziua judecăţii, nu numai de femeie, ci ÅŸi de mâncăruri, de băuturi, de orice altă treabă ÅŸi se ocupă numai cu apărarea, cu atât mai mult noi, care avem să ne înfăţişăm, nu înaintea unui tribunal pământesc, ci înaintea scaunului ceresc de judecată spre a da socoteală de cuvintele, de faptele ÅŸi de gândurile noastre, trebuie să ne îndepărtăm de toate, ÅŸi de bucuria ÅŸi de întristarea ce le simÅ£im pentru lucrurile din lumea aceasta, ÅŸi să ne îngrijim numai de ziua aceea înfricoÅŸată. Hristos a spus: „Dacă vine cineva la Mine ÅŸi nu urăşte pe tatăl lui, pe mama lui, pe copiii lui, pe fraÅ£ii lui ÅŸi pe surorile lui, ba încă ÅŸi sufletul lui, nu poate fi ucenic al Meu; cel care nu poartă crucea lui ÅŸi nu vine după Mine, nu poate fi ucenic al Meu”254. Tu însă stai ÅŸi faci toate poftele femeii! Râzi, trândăveÅŸti ÅŸi chefuieÅŸti! „Domnul este aproape nu vă îngrijiÅ£i de nimic!”255. Tu însă n-ai altă ocupaÅ£ie ÅŸi nu te îngrijeÅŸti de altceva decât de bani ÅŸi de averi! „ÃŽmpărăţia cerurilor s-a apropiat!”256. Tu însă n-ai în minte altceva decât grija de casă, nu te gândeÅŸti la altceva decât la chefuri ÅŸi la plăceri. „Chipul lumii acesteia trece” 257.
252.  Rom. 13, 11-12.
253.  I Cor. 7. 29.
254.  Luca 14, 26-27.
255.  Filip. 4, 5-6.
256.  Matei 4, 17.
257.  l Cor. 7, 31.

Pentru ce, dar, te zbaÅ£i după lucrurile lumii acesteia, lucruri nestatornice ÅŸi pieritoare, ÅŸi nu dai nici o atenÅ£ie celor veÅŸnice ÅŸi nepieritoare? Nu după mult timp nu vor mai fi nici căsătorie, nici dureri de naÅŸtere, nici plăceri trupeÅŸti, nici împreunări între bărbat ÅŸi femeie, nici belÅŸug de bani, nici grijă de moÅŸii, nici mâncare, nici îmbrăcăminte, nici cultivarea pământului, nici comerÅ£ pe mare, nici arte ÅŸi meserii, nici construcÅ£ii de clădiri, nici oraÅŸe, nici case; va fi o altă stare, o altă viaţă! Toate cele din lume, după puÅ£ină vreme, vor pieri. Acest înÅ£eles îl au cuvintele apostolului: „FaÅ£a lumii acesteia trece”. Pentru ce, dar, ca ÅŸi cum am rămâne pe pământ pe vecie, ne dăm atâta osteneală ÅŸi ne îngrijim atât de mult de niÅŸte lucruri de care ne vom despărÅ£i înainte de căderea serii? Pentru ce alegem viaÅ£a aceasta plină de dureri ÅŸi de necazuri, când Hristos ne cheamă la o viaţă liniÅŸtită ÅŸi fără griji? „Vreau ca voi să fiÅ£i fără de grijă, spune Apostolul. Cel neînsurat se îngrijeÅŸte de cele ale Domnului” 258.

74. Poate că cineva m-ar întreba:

– Cum vrei să fim fără de grijă, când ne pui în spate alte griji?

– Grijile pentru cele duhovniceÅŸti nu sunt griji, după cum nici necazurile suferite de dragul Iui Hristos nu sunt necazuri. Aceasta nu din pricină că necazul a încetat de a mai fi necaz, ci din pricină că starea sufletească a celor care suferă cu plăcere necazurile este mai puternică decât necazurile. NegreÅŸit, poate fi numit om cu griji omul care se îngrijeÅŸte de lucruri pe care nu le va putea folosi multa vreme, iar de multe ori nu se foloseÅŸte de ele nici chiar puÅ£ină vreme; dar omul care culege roade mai de preÅ£ de pe urma grijilor lui poate fi rânduit pe bună dreptate între oamenii fără griji.
258.  l Cor. 7, 32.

Dar, în afară de cele spuse, atât de mare este deosebirea între o grijă şi alta, încât nici nu trebuie socotită grijă de cele duhovniceşti, în comparaţie cu grija de (lucrurile lumii; atât este de uşoară şi lesnicioasă, Aceasta am demonstrat-o de altfel în cele spuse mai sus.

„Cel neînsurat se îngrijeÅŸte de cele ale Domnului; iar cel însurat de cele ale lumii”259. Lumea trece, pe când Dumnezeu rămâne. Nu este, oare, îndestulător acest argument pentru a dovedi superioritatea traiului în feciorie? Pe cât de mare este deosebirea dintre Dumnezeu ÅŸi lume pe atât mai mare ÅŸi mai bună este grija de cele duhovniceÅŸti decât grija de cele lumeÅŸti.

– Atunci pentru ce Pavel ne mai îngăduie să ne căsătorim, de vreme ce căsătoria ne Å£intuieÅŸte de grijile lumeÅŸti ÅŸi ne îndepărtează de cele duhovmceÅŸti?

Pavel ne spune:

– Tocmai ca răspuns la această întrebare, am zis: „AÅŸa că cei care au femeie să fie ca ÅŸi cum n-ar avea”; prin urmare, cei care s-au legat cu lanÅ£urile căsătoriei sau au de gând să se lege, să caute să facă, pe altă cale, cât mai slab acest lanÅ£. Pentru că nu-i cu putinţă să-l rupi, o dată ce te-ai legat de el, fă-l mai uÅŸor de suportat! Dacă vrem, putem să tăiem din viaÅ£a noastră de oameni căsătoriÅ£i tot ce este de prisos ÅŸi să nu facem ca prin trândăvia noastră să adăugăm vieÅ£ii noastre griji mai mari decât cele ce ni le impune însăşi natura căsătoriei.

75. Dar dacă vrei să afli mai lămurit ce înÅ£eles au cuvintele „să ai femeie ca ÅŸi cum n-ai avea”261, du-te cu mintea la cei care trăiesc fără de femei, la cei care s-au răstignit pentru lume262, la cei care au renunÅ£at la toate cele din lume.
259.  I Cor. 7, 32-33.
260.  l Cor. 7, 29.
261.  l Cor. 7, 29.
262.  Gal. 6, 14.

Ce fel de viaţă duc aceÅŸtia? Cum trăiesc? Nu sunt nevoiÅ£i să tocmească cârduri de slujnice; n-au nevoie de bijuterii ÅŸi coliere, de atâtea ÅŸi atâtea hectare de pământ. Toate aceste griji le lasă la o parte ÅŸi se îngrijesc numai de hrana lor ÅŸi de o haină pe care s-o îmbrace. Aceasta poate s-o facă ÅŸi un om căsătorit. Poate să ajungă să aibă aceeaÅŸi filosofie, aceeaÅŸi concepÅ£ie despre lume ÅŸi viaţă. Cuvintele lui Pavel citate mai sus, „să nu vă lipsiÅ£i unul de altul”263, se referă numai Ia legăturile trupeÅŸti dintre soÅ£ ÅŸi soÅ£ie.
263. l Cor. 7, 5.

ÃŽn privinÅ£a aceasta Pavel porunceÅŸte ca un soÅ£ să urmeze voinÅ£ei celuilalt; nu îngăduie ca unul dintre ei să fie stăpân. ÃŽn ce priveÅŸte însă îmbrăcămintea, felul de trai ÅŸi toate celelalte ocupaÅ£ii, unde trebuie pusă în practică concepÅ£ia creÅŸtină despre lume ÅŸi viaţă, filosofia creÅŸtină, un soÅ£ nu mai trebuie să dea socoteală înaintea celuilalt soÅ£. Bărbatul poate, chiar împotriva voinÅ£ei soÅ£iei sale, să suprime din casa sa tot luxul, toate petrecerile, toate ospeÅ£ele, toate grijile ÅŸi ocupaÅ£iile fără rost ÅŸi zadarnice. Tot aÅŸa, nici soÅ£ia nu poate fi silită de bărbatul ei, împotriva voinÅ£ei ei, să se împodobească, să umble după slava deÅŸartă ÅŸi să se îngrijească de lucruri fără de rost ÅŸi fără de folos. Åži e foarte drept să fie aÅŸa. Åži iată de ce. Legăturile trupeÅŸti dintre soÅ£ ÅŸi soÅ£ie pornesc dintr-o dorinţă strâns legată de firea omenească; din pricina aceasta ele se bucură de multă îngăduinţă; din pricina aceasta un soÅ£ n-are dreptul să lipsească pe celălalt soÅ£, împotriva voinÅ£ei lui, de obligaÅ£iile conjugale. Toate celelalte preocupări din viaÅ£a celor căsătoriÅ£i: luxul, petrecerile, mulÅ£imea de prisos a slugilor, ocupaÅ£iile fără rost nu sunt legate de însăşi firea omenească, ci se nasc datorită trândăviei ÅŸi mândriei. ÃŽntemeiat pe acest adevăr, Pavel nu sileÅŸte pe cei căsătoriÅ£i să se supună unul altuia când e vorba de aceste griji, aÅŸa cum porunceÅŸte această supunere când e vorba de legăturile trupeÅŸti dintre soÅ£ ÅŸi soÅ£ie. Prin urmare, cuvintele „să ai femeie ca ÅŸi cum n-ai avea” înseamnă a nu ne încărca cu griji de care izvorăsc din capriciile ÅŸi din dorinÅ£a de lux a soÅ£iilor noastre; înseamnă a avea numai atâta grijă cât se cuvine unui suflet unit cu noi, unui suflet care preferă să trăiască înÅ£elepÅ£eÅŸte ÅŸi modest. Că aceasta a fost intenÅ£ia lui Pavel, atunci când a rostit aceste cuvinte, se vede ÅŸi din cuvintele imediat următoare: „Cei ce plâng să fie ca ÅŸi cum n-ar plânge; iar cei ce se bucură de avuÅ£iile lor să fie ca ÅŸi cum nu s-ar bucura”264. ÃŽntr-adevăr, cei care nu se bucură de avuÅ£ii, nici nu se vor îngriji să strângă avuÅ£ii, iar cei care nu se plâng că sunt săraci, nici nu se vor teme de sărăcie ÅŸi nici nu vor fugi de cumpătare ÅŸi de un trai modest. ÃŽn acest sens trebuie luate cuvintele „să ai femeie ca ÅŸi cum n-ai avea”; în acest sens trebuie luate ÅŸi cuvintele spuse de Pavel mai jos: „a te folosi de lume ca ÅŸi cum nu te-ai folosi”265.

„Cel însurat se îngrijeÅŸte de cele ale lumii”266 , „iar cel neînsurat se îngrijeÅŸte de cele ale Domnului”267. Åži într-un caz ÅŸi în altul, Pavel vorbeÅŸte de grijă, în primul caz, grija omului însurat este fără folos ÅŸi zadarnică, dar, mai bine spus, este însoÅ£ită de durere ÅŸi necaz (căci „unii ca aceÅŸtia vor avea necaz în trup”268; în al doilea caz însă, grija este îndreptată spre bunătăţi cu neputinţă de zugrăvit prin cuvinte.
264.  I Cor. 7, 30.
265.  I Cor. 7, 31.
266.  I Cor. 7, 33.
267.  I Cor. 7, 32.
268.  I Cor. 7, 29.

Pentru ce, dar, să nu alegem mai degrabă grija de cele „duhovniceÅŸti, nu atât pentru motivul că atrage după sine atâtea ÅŸi atâtea răsplăţi, cât pentru motivul că, prin natura ei, este mai uÅŸoară decât grija de cele lumeÅŸti?

De ce se îngrijeşte o fată care nu se mărită? Se îngrijeşte, oare, de chivernisirea averilor şi a banilor, de supravegherea slugilor, de ţinerea din scurt a administratorilor moşiilor şi de celelalte treburi? Supraveghează, oare, bucătarii, ţesătorii şi pe ceilalţi oameni de serviciu? Doamne fereşte! Nu-şi bate capul cu nici una dintre aceste griji. De un singur lucru se îngrijeşte: să-şi zidească sufletul ei, să împodobească acel templu sfânt, nu cu împletiturile părului, nu cu aur şi mărgăritare, nu cu vopsele şi farduri, costisitoare şi greu de găsit, ci cu sfinţenia trupului şi a duhului.

„Femeia măritată, spune Pavel, se îngrijeÅŸte cum să placă bărbatului ei” (269). Pavel a procedat foarte înÅ£elept n-a cercetat în amănunÅ£ime toată viaÅ£a unei femei căsătorite, nici  n-a arătat tot ce suferă o femeie cu trupul ÅŸi cu sufletul, pentru ca să placă bărbatului ei; n-a spus cum îşi chinuie ÅŸi-ÅŸi supune trupul la felurite munci, cum îşi terfeleÅŸte sufletul cu slugărnicii, cu linguÅŸeli, cu făţărnicii, cu temeri, cu griji fără rost ÅŸi zadarnice. Dimpotrivă, printr-un singur cuvânt, le-a cuprins pe toate acestea ÅŸi a lăsat pe seama conÅŸtiinÅ£ei fiecăruia dintre ascultătorii săi sarcina de a medita asupra lor.

După ce a arătat astfel cât e de superioară fecioria, după ce a ridicat-o până la cer, totuÅŸi, de teamă ca nu cumva ascultătorii săi să creadă că porunceÅŸte tuturor oamenilor să trăiască în feciorie, revine ÅŸi spune că este îngăduită căsătoria. Din pricina aceasta, nu s-a mărginit numai la sfaturile date mai înainte în această privinţă, ci, după ce a spus: „Nu am poruncă a Domnului”270 ÅŸi: „Dacă fecioara s-a măritat n-a greÅŸit”271, adaugă iarăşi ÅŸi acum: „Åži aceasta v-o spun spre folosul vostru, nu ca să vă pun cursă”272.
269.  l Cor. 7, 34.
270.  I Cor. 7, 25. 27 l. I Cor. 7, 28. 272. I Cor. 7, 35.

76. Cu privire la aceste cuvinte ai putea fi nedumerit şi ai întreba:

-  Pentru ce Pavel rosteÅŸte acum aceste cuvinte:  „Åži aceasta nu v-o spun ca să vă pun cursă”, o dată ce mai sus numeÅŸte fecioria eliberare de legături, o dată ce ne spune că sfaturile date de a trăi în feciorie sunt spre folosul nostru, ÅŸi anume spre a nu avea necazuri, spre a fi scutiÅ£i de griji, spre a ne cruÅ£a? Pentru ce a mai rostit aceste cuvinte de vreme ce a arătat, prin cele spuse de el mai sus, că traiul în feciorie este lesnicios ÅŸi uÅŸor de dus?

– Ce a vrut să spună Pavel prin aceste cuvinte?

– Pavel n-a numit fecioria o cursă. Doamne fereÅŸte! Atunci ajunge o cursă, când îmbrăţiÅŸezi fecioria silit ÅŸi constrâns de cineva. Åži într-adevăr lucrurile aÅŸa stau. Când faci ceva silit de cineva ÅŸi împotriva voinÅ£ei tale, lucrul acela, oricât ar fi de uÅŸor, ajunge mai greu decât orice alt lucru ÅŸi ne înăbuşă sufletul mai groaznic decât ÅŸtreangul. Pentru aceasta a spus:’Nu ca să vă pun cursă”.

Cu alte cuvinte, Pavel spune aÅŸa:

-  V-am spus şi v-am arătat cât de multe avantaje şi foloase are fecioria; cu toate acestea, vă las toată libertatea de a alege sau nu traiul în feciorie; pe cei care nu vor, nu-i atrag, nici nu-i silesc să îmbrăţişeze această virtute, riu v-am dat aceste sfaturi cu gândul de a vă necăji, ci pentru că doresc ca stăruinţa voastră bună în credinţă să nu fie tulburată de grijile lumeşti.

Vezi, ÅŸi cu acest prilej, cu câtă înÅ£elepciune procedează Pavel! ÃŽndeamnă, rugându-se! ÃŽngăduie căsătoria, sfătuind pentru feciorie! Prin cuvintele spuse mai sus: „Nu silesc, ci îndemn”273 ÅŸi prin cele adăugate acum: „spre a trăi în bunăcuviinţă ÅŸi a vă alipi cu sârguinţă de Domnul”274, a arătat cât de măreÅ£ e traiul în feciorie ÅŸi cat de mult câştig avem în urma acestei vieÅ£uiri după Dumnezeu.
273.  I Cor. 7, 25.
274.  I Cor. 7, 35.

Într-adevăr, e cu neputinţă ca o femeie căsătorită, prinsă în grijile lumeşti şi trasă încoace şi încolo de ele, să fie afierosită în întregime Domnului, de vreme ce toată râvna ei şi tot timpul ei liber este ocupat cu grija bărbatului, cu grija gospodăriei şi cu toate celelalte îndeletniciri care în chip firesc sunt legate de căsătorie.

77. Aş putea fi întrebat?

– Dar dacă ÅŸi fecioara se îndeletniceÅŸte cu multe ÅŸi este prinsă de griji lumeÅŸti?

– O fecioară nu trebuie să fie aÅŸa! Pe o astfel de fecioară ai scos-o din ceata fecioarelor. Nu-i de ajuns ca cineva să nu se căsătorească, spre a fi rânduită printre fecioare. Trebuie să aibă ÅŸi curăţie sufletească. Când spun curăţie sufletească, nu spun numai că trebuie să fie slobodă de pofte urâte ÅŸi ruÅŸinoase, să nu dorească podoabele ÅŸi luxul, ci să nu aibă nici o preocupare ÅŸi nici o grijă lumească. Dacă nu-i aÅŸa, la ce bun curăţia trupească? După cum nu poate fi ceva mai ruÅŸinos pentru un ostaÅŸ decât atunci când îşi aruncă armele ÅŸi-ÅŸi pierde timpul prin crâşme, tot astfel nu poate fi ceva mai ruÅŸinos pentru o fecioară decât atunci când este legată cu griji lumeÅŸti. Cele cinci fecioare neînÅ£elepte din parabola Domnului aveau candele, trăiau în feciorie; toate acestea nu le-au fost de nici un folos; uÅŸile s-au închis, au rămas pe dinafară ÅŸi au pierit275. Fecioria tocmai pentru aceea este superioară căsătoriei, pentru că taie orice prilej grijilor de prisos ÅŸi dă putinţă celor care au îmbrăţiÅŸat fecioria să-ÅŸi afierosească tot timpul lor faptelor bineplăcute lui Dumnezeu.
275. Matei 25, 1-12.

Dacă o fecioară nu face asta, apoi este cu mult mai prejos decât o femeie căsătorită; îşi acoperă sufletul cu spini şi înăbuşă sămânţa curată, sămânţa cerească.

78. Pavel spune mai departe:

„Dacă un părinte socoteÅŸte că este o ruÅŸine pentru fata lui dacă îi trec tinereÅ£ile ÅŸi rămâne nemăritată, ÅŸi se gândeÅŸte să o mărite, apoi facă ce vrea! Nu păcătuieÅŸte! Să o mărite!”276.
276. l Cor. 7, 36.

– Pentru ce spui, Pavele, „să facă ce vrea?”. Pentru ce nu îndrepÅ£i părerea lui greÅŸită? Pentru ce îi îngădui să o căsătorească? Pentru ce n-ai spus:”Dacă un părinte socoteÅŸte că e o ruÅŸine pentru fata lui să rămână nemăritată, este un ticălos ÅŸi un nemernic, pentru că socoteÅŸte ruÅŸinos un lucru atât de minunat”? Pentru ce nu l-ai sfătuit să-ÅŸi scoată din cap acest gând greÅŸit, pentru ce nu l-ai convins să nu-ÅŸi mai mărite fata?

Pavel ne răspunde:

– Un om care socoteÅŸte o ruÅŸine ca fata lui să rămână nemăritată este un om care are un suflet slab, un suflet care se târăşte pe pământ. Astfel de suflete nu le poÅ£i urca dintr-o dată până acolo încât să poată înÅ£elege cuvintele despre feciorie. Cum va primi sfaturile care-l îndeamnă să-ÅŸi păstreze în feciorie fata lui, când el este atât de îndrăgostit de lucrurile lumii, când admiră viaÅ£a aceasta pământească atât de mult încât, chiar după atâtea îndemnuri, după atâtea sfaturi, socoteÅŸte totuÅŸi vrednic de ruÅŸine ceea ce este vrednic de ceruri, ceea ce se aseamănă cu vieÅ£uirea îngerească?

Să nu te prindă mirarea dacă Pavel vorbeÅŸte în acest chip atunci când e vorba de căsătorie, îngăduită de credinÅ£a noastră, o dată ce vorbeÅŸte tot aÅŸa, tot cu atâta îngăduinţă, când e vorba de fapte oprite ÅŸi nelngăduite de legea creÅŸtină. Să mă explic. Era o slăbiciune iudaică păzirea ÅŸi cercetarea mâncărurilor, adică de a le mânca pe unele, ÅŸi a le respinge pe altele. Legea creÅŸtină îndepărtase această slăbiciune. Cu toate acestea, printre creÅŸtinii din Roma erau unii care mai aveau această slăbiciune ÅŸi făceau deosebire între mâncăruri. Pavel nu-i Å£ine de rău pe aceÅŸtia; dimpotrivă, face ceva mai mult; îi trece cu vederea pe cei ce păcătuiau, călcând în picioare legea creÅŸtină, ÅŸi mustră tocmai pe cei care încercau să-i aducă pe calea cea bună, spunându-le: „Dar tu, pentru ce judeci pe fratele tău?”277. Când însă a scris colosenilor, n-a mai procedat aÅŸa; dimpotrivă, îi mustră pentru că mai păzesc încă prescripÅ£iile legii iudaice, le vorbeÅŸte cu cuvinte înalte, filosofice, spunându-le: „Nimeni să nu vă judece pentru mâncare ÅŸi băutură”278. Iar mai jos zice: „Dacă aÅ£i murit cu Hristos faţă de stihiile lumii, pentru ce vă mai supuneÅ£i lor, ca ÅŸi cum aÅ£i vieÅ£ui în lume? Pentru ce spuneÅ£i: nu te atinge, nu gusta, nu te apropia de cutare sau cutare mâncare? Toate acestea sunt lucruri menite să piară prin întrebuinÅ£are”279.

Pentru ce, dar, Pavel se poartă cu atâta îngăduinţă faţă de romani, şi atât de aspru faţă de coloseni, când şi unii, şi alţii săvârşiseră aceeaşi abatere?

Pentru că cei din urmă erau tari în credinţă, iar romanii erau slabi; de aceea aveau nevoie de îngăduinţă. Pavel le-a vorbit aÅŸa, pentru că aÅŸtepta ca mai întâi să se întărească credinÅ£a în sufletele lor. Se temea ca nu cumva, venind înainte de vremea potrivită cu învăţături mai înalte, să nu smulgă o dată cu neghina ÅŸi răsadurile, cu rădăcină cu tot, ale învăţăturii sănătoase. Pornind de la acest gând, nici nu-i mustră pe romani cu tărie, nici nu-i lasă însă fără mustrare; îi atinge totuÅŸi, pe ascuns, fără să deÅŸtepte bănuiala lor, făcându-se că mustră tocmai pe cei care încercau să-i aducă pe calea cea bună. Prin cuvintele: „Tu cine eÅŸti, care judeci slugă străină? Pentru stăpânul său ea stă sau cade”280, se pare că închide gura celor care Å£ineau de rău pe creÅŸtinii care făceau deosebire între mâncăruri, pe când, în realitate, piÅŸcă tocmai sufletul acestora din urmă, arătându-le că tocmai deosebirea ce o fac între mâncăruri îi vădeÅŸte a fi niÅŸte oameni care nu sunt siguri în credinÅ£a lor, care nu sunt încă întăriÅ£i în credinţă, care se clatină, care sunt ameninÅ£aÅ£i să cadă dacă nu-ÅŸi întăresc credinÅ£a. Tot astfel ÅŸi acum, când dă sfaturi despre feciorie, Pavel urmează aceeaÅŸi cale. VorbeÅŸte cu îngăduinţă ÅŸi cu pogorământ din pricina slăbiciunii în credinţă a celor care se ruÅŸinează dacă le-ar rămâne fetele nemăritate. Nu li se adresează pe faţă. Dar le dă o puternică lovitură tocmai prin laudele aduse celor care, înÅ£elegând superioritatea fecioriei, îşi păstrează fecioare fetele lor, căci spune: „Iar cel care stă neclintit în inima sa ÅŸi nu este silit ÅŸi are stăpânire peste voia sa ÅŸi a hotărât în inima sa să-ÅŸi păstreze fata fecioară, bine face”281.
277. Rom. 14, 10.
278. Col. 2, 16.
279. Col. 2, 20-22.
280. Rom. 14, 4.
281. I Cor. 7, 37.

Mai întâi a spus: „Iar cel ce stă neclintit în inima sa”; a grăit aÅŸa pentru a face deosebire între un astfel de om hotărât ÅŸi celălalt, căruia îi e ruÅŸine dacă-i rămâne fata nemăritată, care-i nestatornic, care umblă cu uÅŸurinţă încoace ÅŸi încolo, care nu ÅŸtie să meargă pe picioarele lui, care nu priveÅŸte viaÅ£a cu bărbăţie. Pavel, după ce a văzut că aceste cuvinte sunt îndestulătoare ca să piÅŸte sufletul Iui, îl scuză iarăşi, aducându-i o învinuire care mai poate fi oarecum iertată. ÃŽntr-adevăr, după cuvintele: „Cel care stă neclintit în inima sa”, a adăugat: „ÅŸi nu este silit, adică nu-l sileÅŸte fata lui să o mărite, ÅŸi are stăpânire”. Firesc ar fi fost ca Pavel să grăiască aÅŸa: „Cel care stă neclintit în inima sa ÅŸi nu socoteÅŸte ruÅŸinos lucru să-i rămână fata nemăritată”. Dar nu; Pavel n-a grăit aÅŸa. Cuvintele acestea ar fi fost prea ofensatoare. De aceea, în locul acestor cuvinte, s-a folosit de altele pentru mângâierea celui care-ÅŸi mărită fata; dar mângâierea aceasta, departe de a fi o mângâiere, ii ducea, dimpotrivă, tot spre gândul că fecioria este superioară căsătoriei. ÃŽntr-adevăr, este mai groaznic sâ-Å£i împiedici fata de a îmbrăţiÅŸa fecioria din pricină că socoteÅŸti a fi o ruÅŸine să rămână nemăritată, decât să o împiedici pentru că nu poÅ£i face altfel, pentru că eÅŸti silit să o măriÅ£i. ÃŽn ultimul caz, eÅŸti un laÅŸ ÅŸi un ticălos. ÃŽn primul caz, eÅŸti un pervers, căci nu eÅŸti în stare să judeci drept natura Iucrurilor.

Pavel însă n-a vrut să rostească aceste cuvinte. Nu era timpul potrivit pentru a fi rostite.

– Pentru ce?

– Pentru că nu-Å£i este îngăduit, nici când eÅŸti silit, sâ-Å£i împiedici fata de a trăi în feciorie, dacă ea vrea asta; dimpotrivă, trebuie sa te opui cu dârzenie tuturor piedicilor care se ridică împotriva unei dorinÅ£e atât de bune. Ascultă ce spune Hristos: „Cel care-ÅŸi iubeÅŸte pe tatăl său ÅŸi pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”282. Când căutăm să îndeplinim o faptă care e pe placul lui Dumnezeu, trebuie să ne fie duÅŸman ÅŸi inamic orice om care ne pune piedici, chiar de ne-ar fi tată, chiar de ne-ar fi mamă; oricine ar fi.
282. Matei 10, 37.

Pavel însă n-a vrut să vorbească aÅŸa; scria unor oameni care erau încă nedesăvârÅŸiÅ£i în credinţă. De aceea a spus: „Iar cel care stă neclintit în inima sa ÅŸi nu este silit”, nu s-a mărginit însă la atâta, ci a mai adăugat „ÅŸi are stăpânire peste voia sa” – deÅŸi „a nu fi silit” ÅŸi „a avea stăpânire peste voia sa” înseamnă acelaÅŸi lucru, au acelaÅŸi înÅ£eles. Vrea însă să mângâie sufletul mic ÅŸi josnic al ascultătorilor săi întrebuinţând mai multe cuvinte ÅŸi sporind prin aceasta circumstanÅ£ele atenuante. După aceste cuvinte mai adaugă ÅŸi altă pricina, spunând: „ÅŸi a hotărât în inima sa”. Pentru a merita laude nu este de ajuns numai să fii liber de a-Å£i păstra fata pentru feciorie, ci trebuie să mai ÅŸi alegi ÅŸi să te ÅŸi hotărăşti la aceasta; atunci faci într-adevăr bine.

ÃŽn sfârÅŸit, ca să nu socoteÅŸti că nu este nici o deosebire între un părinte care-ÅŸi păstrează fata fecioară ÅŸi unul care o mărită din pricina îngăduinÅ£ei ÅŸi a pogorământului făcut de el faţă de slăbiciunea omenească, Pavel caută să arate, cu oarecare măsură, că totuÅŸi este o deosebire intre un părinte ÅŸi altul, spunând aÅŸa: „AÅŸa că cel ce-ÅŸi mărită fecioara bine face, iar cel ce nu o mărită, mai bine face”283. Åži aici, tot pentru acelaÅŸi motiv, n-a arătat pe cât este de superioară fecioria faţă de măritiÅŸ. Tu însă, dacă vrei să afli superioritatea fecioriei, ascultă pe Hristos, care spune: „Nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri”284. Iată deosebirea între o fecioară ÅŸi o femeie măritată! Fecioria, când este într-adevăr feciorie, face să dispară dintr-o dată tot ce este muritor în om!
283.  l Cor. 7, 38.
284.  Matei 22, 30.

79. Spune-mi, te rog, în ce se deosebeau de îngeri Ilie, Elisei, loan Botezătorul, aceÅŸti iubitori sinceri ai fecioriei? ÃŽntru nimic altceva decât că erau uniÅ£i cu trupul; în celelalte privinÅ£e, dacă ai cerceta bine, nu-i vei găsi întru nimic mai prejos de îngeri. Dar tocmai faptul acesta, care pare o scădere, tocmai aceasta îi ridică mai mult ÅŸi este pentru ei pricină de laudă. ÃŽntr-adevăr, de câtă bărbăţie, de cată filosofie n-au avut nevoie spre a putea ajunge asemenea îngerilor, ei, care trăiau pe pământ, care erau supuÅŸi tuturor nevoilor firii omeneÅŸti? Cine le-a dat această putere? Fecioria! Ea i-a făcut aÅŸa! Åži aceasta se vede din faptul că, dacă ar fi avut femeie ÅŸi copii, n-ar fi putut locui cu uÅŸurinţă în pustie, n-ar fi putut să părăsească casele, nici celelalte îndeletniciri ale vieÅ£ii. AÅŸa însă, datorită fecioriei, au fost sloboziÅ£i din toate aceste legături ÅŸi trăiau pe pământ ca ÅŸi cum ar fi trăit în ceruri. N-aveau nevoie de ziduri, de acoperiÅŸ, de pat, de masă; de nimic din toate acestea; în loc de acoperiÅŸ aveau cerul; în Ioc de pat, pământul, în loc de masă, pustia. Åži, lucru minunat, tocmai pustia neroditoare, pricină de foamete pentru ceilalÅ£i oameni, pentru aceÅŸti sfinÅ£i era masă îmbelÅŸugată, n-aveau trebuinţă de vii, nici de teascuri, nici de semănături, nici de holde de secerat. Băutură plăcută ÅŸi îmbelÅŸugată le dădeau izvoarele, râurile ÅŸi lacurile. Lui Ilie un înger îi pregătea masă minunată ÅŸi neobiÅŸnuită, masă superioară celei obiÅŸnuite printre oameni. Iată ce spune Scriptura despre el: „o pâine ajungea să-l hrănească timp de patruzeci de zile”285. Pe Elisei harul Duhului îl hrănea adeseori în chip minunat; nu-I hrănea numai pe el, ci ÅŸi pe alÅ£ii prin el286. Iar loan Botezătorul, care a fost mai mult decât un profet, căci mai mare decât el nu s-a ridicat nimeni dintre cei născuÅ£i din femeie287, nici n-a avut nevoie de hrană făcută de mână omenească. Nu-i întreÅ£ineau viaÅ£a trupului pâinea, vinul ÅŸi untdelemnul, ci lăcustele ÅŸi mierea sălbatică288. Ai văzut îngeri pe pământ? Ai văzut puterea fecioriei? Fecioria i-a făcut pe cei alcătuiÅ£i din sânge ÅŸi trup, pe cei ce mergeau pe pământ, pe cei supuÅŸi nevoilor firii omeneÅŸti muritoare, fecioria i-a făcut pe aceÅŸtia să se poarte în toate împrejurările vieÅ£ii ca ÅŸi cum ar Fi fost fără de trupuri, ca ÅŸi cum ar Fi ÅŸi dobândit cerul, ca ÅŸi cum ar fi fost nemuritori.
285.  III Regi 19, 6-8.
286.  IV Regi 4, 40.
287.  Matei 11, 11.
288.  Matei 3, 4.

80. Lui Ilie, Elisei ÅŸi loan Botezătorul toate le erau de prisos. Le erau de prisos nu numai cele care sunt în adevăr de prisos, cum e, de pildă, luxul, traiul bun, bogăţia, puterea, slava ÅŸi tot cortegiul acestor visări, ci ÅŸi cele care par necesare ÅŸi de folos, cum sunt casele, oraÅŸele, meseriile. A trăi aÅŸa înseamnă „a fi cu bună cuviinţă ÅŸi a fi alipit stăruitor de Domnul”289, în aceasta constă virtutea fecioriei.
289. I Cor. 7, 35.

Minunat lucru ÅŸi vrednic de multe cununi este biruirea furiei poftelor ÅŸi stăpânirea înverÅŸunării firii! Dar cu adevărat minunat lucru este atunci când fecioria este unită cu o astfel de viaţă. Fecioria în ea însăşi ÅŸi numai ea este neputincioasă ÅŸi nu-i în stare să mântuie pe cei care o practică. Pentru aceasta ne pot da mărturie toÅ£i câţi practică ÅŸi azi fecioria. Sunt atât de departe de Ilie, Elisei ÅŸi loan Botezătorul cât e de departe pământul de cer. După cum, dacă lipseÅŸti fecioria de „bună-cuviinţă ÅŸi de alipirea stăruitoare de Domnul”, ai tăiat înseÅŸi arterele fecioriei, tot astfel, când practici fecioria, dar o dată cu ea duci ÅŸi o viaţă virtuoasă în toate privinÅ£ele, ai în sufletul tău ÅŸi rădăcina, ÅŸi temelia tuturor faptelor bune. O vieÅ£uire virtuoasă hrăneÅŸte roadele fecioriei, aÅŸa cum hrăneÅŸte un pământ gras ÅŸi roditor rădăcina plantelor. Mai bine spus însă, viaÅ£a unui om care s-a răstignit pentru lume ÅŸi pentru poftele lumii este ÅŸi rădăcină a fecioriei, dar ÅŸi rod al fecioriei. ÃŽntr-adevăr, fecioria i-a făcut pe acei bărbaÅ£i minunaÅ£i, pe Ilie, Elisei ÅŸi loan, să meargă pe drumul cel minunat; fecioria le-a tăiat din jurul lor toate legăturile, ea le-a îngăduit să zboare cu picioarele libere ÅŸi uÅŸoare spre cer ca niÅŸte păsări. Când n-ai de purtat de grijă de nevastă, când n-ai de îngrijit copii, poÅ£i trăi cu foarte multă uÅŸurinţă în sărăcie; iar sărăcia ne apropie de ceruri ÅŸi ne scapă nu numai de frică, de griji, de primejdii, ci de toate greutăţile pe care le pune pe umerii noÅŸtri viaÅ£a pământească.

81. Omul care nu are nici un fel de avere, dar se socoteÅŸte pe sine ca ÅŸi cum ar avea tot ce-i trebuieÅŸte, dispreÅ£uieÅŸte totul ÅŸi are multă îndrăznire ÅŸi faţă de înalÅ£ii demnitari, ÅŸi faţă de puternicii zilei, ÅŸi chiar faţă de cel ce are pe cap diademă, faţă de împărat. Omul care dispreÅ£uieÅŸte averile, procedând metodic, va dispreÅ£ui cu uÅŸurinţă ÅŸi moartea. Ajungând mai presus de tot ce-i omenesc, va vorbi cu îndrăznire înaintea oriÅŸicui, fără să se teamă de cineva, fără să tremure înaintea cuiva. Dimpotrivă însă, omul care-i preocupat de averi nu este numai robul banilor, ci ÅŸi al slavei ÅŸi al cinstei ÅŸi al vieÅ£ii prezente; într-un cuvânt, este rob tuturor lucrurilor trecătoare din lumea aceasta. De aceea Pavel a numit banii si averile rădăcină a tuturor relelor290. Numai fecioria este în stare să usuce această rădăcină ÅŸi să dea naÅŸtere altei rădăcini, o rădăcină foarte bună, care odrăsleÅŸte toate bunătăţile: libertatea, îndrăznirea, curajul, zelul înflăcărat, dragostea fierbinte de cele cereÅŸti, dispreÅ£ul tuturor celor pământeÅŸti. ÃŽn acest chip se realizează „buna cuviinţă şî alipirea stăruitoare de Domnul”.

82. Dar ce obiecţie isteaţă ne fac mulţi oameni împotriva celor spuse mai sus?

-  Patriarhul Avraam, spun aceştia, avea şi femeie, şi copii, şi averi, şi turme de oi, şi cirezi de vite. Cu toate acestea, atât loan Botezătorul, cât şi loan Evanghelistul, care au trăit în feciorie, atât Fetru, cât şi Pavel, care au strălucit prin infrănare, doreau să intre în sânul lui Avraam.

– Dar care profet, care evanghelist Å£i-a spus, prea iubitul meu prieten, că doreÅŸte să locuiască în sânul lui Avraam?

- Cine mi-a spus? ÃŽnsuÅŸi Hristos! Când a văzut pe sutaÅŸ că are multă credinţă, Hristos a spus: „MulÅ£i de la răsărit ÅŸi de la apus vor veni ÅŸi se vor odihni cu Avraam, cu Isaac ÅŸi cu lacov”291. Mai mult, Hristos spune că bogatul l-a văzut pe Lazăr desfătându-se împreună cu Avraam292.
290.  ITim. 6, 10.
291.  Matei 8, 11.
292.  Luca 16, 23.

-  Dar ce legătura au aceste spuse ale lui Hristos cu Pavel, cu Petru ÅŸi cu loan? Lazăr nu era nici Pavel, nici loan! Iar cei mulÅ£i de la răsărit ÅŸi de la apus nu formează ceata apostolilor. Argumentul acesta, prin urmare, nu vă este de nici un folos, e zadarnic. Dar dacă vrei să auzi pe scurt care sunt răsplăţile apostolilor, ascultă cuvintele lui Hristos, Dătătorul acestor răsplăti: „VeÅ£i ÅŸedea pe cele douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminÅ£ii ale lui Israel”295. ÃŽn aceste cuvinte nu e vorba de Avraam, nici de Isaac, nici de lacov, nici de sânul de care ei vor avea parte, ci de o vrednicie cu mult mai mare decât aceasta, deoarece apostolii vor sta ÅŸi vor judeca pe urmaÅŸii lui Avraam, Isaac ÅŸi lacov. Deosebirea între aceÅŸtia ÅŸi apostoli nu este numai în această privinţă, ci ÅŸi în alta, căci mulÅ£i de la răsărit ÅŸi de la apus vor dobândi răsplăţile dobândite de Avraam. Hristos spune:”MulÅ£i vor veni de la răsărit ÅŸi de la apus si se vor odihni cu Avraam ÅŸi cu Isaac si cu lacov”. nimeni altul însă nu va sta pe unul dintre acele scaune de judecată, ci numai ceata acestor sfinÅ£i, ceata apostolilor. Spune-mi, te rog, acum, după cele spuse, îmi mai aminteÅŸti, îmi mai aduci ca argument turmele de oi, cirezile de vite ale lui Avraam? ÃŽmi mai aminteÅŸti de căsătoria lui, de copiii lui?

– Pentru ce să nu-Å£i aduc aminte de ele, mi se răspunde, o dată ce mulÅ£i dintre cei care au trăit în feciorie, doresc, după ce au vărsat atâta sudoare, să se ducă în sânul lui Avraam, să aibă adică parte de aceeaÅŸi fericire ca ÅŸi Avraam, care în viaţă a fost atât de bogat ÅŸi a avut de toate?

– ÃŽÅ£i voi spune însă un lucru ÅŸi mai mare decât acesta: mulÅ£i oameni care au trăit în feciorie nu vor avea parte de sânul lui Avraam ÅŸi nici de altul mai mic! Vor fi aruncaÅ£i direct în iad! Dovada ne-o fac fecioarele neînÅ£elepte, care n-au mai fost primite în cămara de nuntă294.
294,Matei 25, 10-12.

-  Prin urmare, potrivit celor ce-mi spui, urmează că fecioria este la fel cu căsătoria, dacă nu chiar mai rea! Exemplul pe care mi-l dai o şi arată mai rea. Dacă Avraam, care a fost căsătorit, se odihneşte şi se desfătează pe lumea cealaltă, iar cei care au trăit în feciorie se chinuiesc în iad, atunci nu-mi rămâne să cred altceva decât aceasta, potrivit propriilor tale cuvinte.

– Lucrurile însă nu stau deloc aÅŸa! Nu numai că fecioria nu-i inferioară căsătoriei, ci cu mult superioară!

– Cum?

Nu căsătoria a fost pricina că Avraam a dobândit fericirea veşnică, după cum nici fecioria n-a fost pricina pierderii acelor nefericite fecioare. Celelalte virtuţi ale sufletului lui Avraam l-au făcut strălucitor pe Avraam, iar pe fecioarele cele neînţelepte răutatea vieţii lor le-a dat focului iadului. Avraam, deşi a fost căsătorit, totuşi s-a străduit să săvârşească virtuţile legate de feciorie, pe când fecioarele cele neînţelepte, deşi au îmbrăţişat fecioria, totuşi au fost cuprinse de furtuna vieţii şi de grijile care împovărează pe cei căsătoriţi.

Dar mi s-ar putea obiecta:

– Ce ne împiedică de a trăi „alipiÅ£i stăruitor de Domnul” ÅŸi acum, fiind ÅŸi noi căsătoriÅ£i ca Avraam, cu averi, cu copii ÅŸi cu toate celelalte bunuri pământeÅŸti?

– Mai întâi de toate, acum, în timpul nostru, nici un om nu-i asemenea Iui Avraam, ÅŸi nici nu se apropie de el cât de cât. Avraam a dispreÅ£uit averile mai mult decât cei care au îmbrăţiÅŸat sărăcia de bună voie; Avraam era bogat, avea femeie, dar îşi stăpânea plăcerile cu mai multă tărie decât cei care trăiesc în feciorie. AceÅŸtia ard în fiecare zi de dorinÅ£i; Avraam nu era legat de nici o patimă ÅŸi stingea flacăra dorinÅ£ei atât de bine, încât nu numai că s-a îndepărtat de Agar, roaba Iui, dar a alungat-o chiar din casă, spre a curma orice pricină de ceartă ÅŸi de tulburare295. Acum, în vremea noastră, este foarte greu să găseÅŸti un astfel de om.
295. Fac. 21, 14.

83. Dar în afară de aceasta, voi spune şi acum ce spuneam la început, că oamenilor de pe timpul lui Avraam nu li se cerea să îndeplinească toate virtuţile care ni se cer nouă. Acum nu-i cu putinţă să fie cineva desăvârşit dacă nu-şi vinde toate averile, dacă nu se leapădă de tot ce are, nu vorbesc numai de bani şi de casă, ci dacă nu se leapădă chiar de sufletul lui. Pe vremea lui Avraam nu se cerea ca oamenii să arate în viaţa lor o virtute atât de mare.

– Ce vrei să spui cu aceste cuvinte? Ducem noi, oare, o viaţă mai virtuoasă decât patriarhul Avraam?

Trebuie să ducem o astfel de viaţă ÅŸi ni s-a ÅŸi poruncit, dar n-o ducem. Din pricina aceasta suntem cu mult mai prejos decât dreptul Avraam. De altfel ÅŸtie orice creÅŸtin că în faÅ£a noastră, a celor de acum, stau lupte ÅŸi încercări mai mari decât cele ce stăteau în faÅ£a lui Avraam ÅŸi a oamenilor din timpul său. Scriptura îl admiră pe Noe pentru virtutea lui; admiraÅ£ia aceasta însă n-o exprimă fără oarecare îngrădire, căci iată ce spune: „Noe, fiind drept ÅŸi desăvârÅŸit între oamenii de pe timpul lui, a bineplăcut tui Dumnezeu”296. N-a spus că este desăvârÅŸit în chip absolut, ci desăvârÅŸit în chip relativ „între oamenii de pe timpul lui”. DesăvârÅŸirea este de multe feluri ÅŸi este hotărâtă, este definită, după timpuri. Cu cât înaintează timpul, cu atât ceea ce era desăvârÅŸit mai înainte ajunge nedesăvârÅŸit mai târziu. De pildă: Altădată era desăvârÅŸit omul care trăia după lege: „Cel care a făcut acestea, spune Scriptura, va fi viu prin ele”297. Când a venit însă Hristos, desăvârÅŸirea aceasta s-a arătat nedesăvârÅŸită. Hristos spune: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor ÅŸi fariseilor, nu veÅ£i intra întru împărăţia cerurilor.”298. Pe vremea legii vechi, numai uciderea părea un păcat; acum însă ÅŸi mânia, ÅŸi chiar simpla ocară poate azvârli pe un om în iad299. Atunci era pedepsit numai adulterul; acum nu este scutită de pedeapsă nici privirea cu ochi pofticioÅŸi la o femeie300. Atunci era de la Cel Rău numai jurământul fals; acum însă, însuÅŸi jurământul, căci Hristos spune că „ceea ce este mai mult decât acestea este de la Cel Rău”301. Celor de pe timpul legii vechi nu li se cerea altceva decât să-ÅŸi iubească prietenii, acum însă fapta aceasta mare ÅŸi minunată este atât de nedesăvârÅŸită, încât chiar dacă o îndeplineÅŸti nu eÅŸti întru nimic mai presus decât vameÅŸii302.
296. Fac. 6, 9.
297. Lev. 18, 5.
298. Matei 5, 20.
299. Matei 5, 21-22.
300. Matei 5, 27-28.
301. Matei 5, 33-37.
302. Matei 5, 47.

84. Dar pentru ce nu primim aceeaşi răsplată şi noi ca şi oamenii de pe timpul Vechiului Testament, când facem aceleaşi fapte de virtute ca şi ei? Pentru ce trebuie să facem mai mari fapte de virtute dacă vrem să primim aceeaşi răsplată ca şi ei?

– De ce? Pentru că acum harul Duhului curge mai cu îmbelÅŸugare. Pentru că mare este darul venirii lui Hristos. BelÅŸugul harului Duhului ÅŸi darul venirii Iui Hristos ne-au făcut, din prunci cum era, bărbaÅ£i desăvârÅŸiÅ£i.

Dumnezeu S-a purtat cu omenirea cum se poartă un tată cu copiii lui. Când copiii noştri ajung în floarea vârstei, le cerem să facă fapte mai mari decât cele săvârşite de ei în copilărie, şi pe aceste fapte ale lor le lăudăm; când ajung însă bărbaţi în toată puterea cuvântului şi săvârşesc aceleaşi fapte ca şi atunci când erau tineri, nu-i mai lăudăm deloc, ci, dimpotrivă, Ie poruncim să facă fapte cu mult mai mari decât acelea. Tot astfel şi Dumnezeu n-a cerut omenirii în primele timpuri fapte mari de virtute, pentru că omenirea se găsea în epoca sa de copilărie; dar după ce omenirea a ascultat cuvintele profeţilor, ale apostolilor, după ce a dobândit harul Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a cerut să facă fapte mai mari de virtute.

Åži pe bună dreptate Dumnezeu a făcut aceasta. Mai mult încă! Dumnezeu dă acum omenirii, ajunsă la vârsta bărbăţiei, răsplăţi mai mari ÅŸi recompense mai strălucitoare. Acum Dumnezeu nu mai răsplăteÅŸte pe oamenii virtuoÅŸi cu pământul ÅŸi cu bunurile pământeÅŸti, ci cu cerul ÅŸi cu bunătăţile care depăşesc puterea de înÅ£elegere a minÅ£ii. N-ar fi, oare, absurd ca oamenii ajunÅŸi în epoca de bărbăţie a omenirii să se îndeletnicească cu aceleaÅŸi fapte de virtute pe care le săvârÅŸea epoca de copilărie a omenirii? Pe vremea aceea, omul era într-o răzvrătire ÅŸi într-un război neîmpăcat cu el însuÅŸi. Vorbind despre acest lucru, Pavel spunea astfel: „Dar văd o altă lege în mădularele mele, luptându-se împotriva legii minÅ£ii mele ÅŸi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele”303. Acum însă, în epoca de bărbăţie a omenirii, nu mai este această luptă înlăuntrul omului: „Pentru că ceea ce nu era cu putinţă legii, fiind slabă prin trup, a săvârÅŸit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului ÅŸi pentru păcat a osândit păcatul în trup”304. Pavel mulÅ£umeÅŸte pentru această binefacere revărsată asupra omenirii de Dumnezeu prin Fiul Său, spunând: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morÅ£ii acesteia? MulÅ£umesc lui Dumnezeu, prin lisus Hristos!”305.

Pentru aceea, pe bună dreptate suntem pedepsiţi, că noi, cei dezlegaţi de lanţurile copilăriei omenirii, nu vrem să alergăm nici atât cât puteau alerga cei cu picioarele legate; mai bine spus, nu scăpăm de pedeapsă nici chiar dacă am alerga la fel cu ei.

– De ce?

– Pentru că noi, care am ajuns să ne bucurăm de o adâncă pace sufletească, avem datoria să câştigăm victorii cu mult mai mari ÅŸi cu mult mai strălucite decât cei care erau împovăraÅ£i cumplit de războiul lor sufletesc. Dar dacă vrem să ne ocupăm de averile noastre, dacă vrem să trăim în lux ÅŸi chef, dacă vrem să avem grija femeilor ÅŸi a tuturor lucrurilor din lume, vom mai avea, oare, timp să ne purtăm ca niÅŸte bărbaÅ£i, vom mai avea timp să trăim în Duhul306, vom mai avea timp să ne îngrijim de cele ale Domnului307? Vom avea timp când vom pleca de pe lumea aceasta. Dar atunci nu mai este timpul ostenelilor ÅŸi al luptelor, ci al cununilor ÅŸi al pedepselor. Atunci, chiar dacă ai trăit în feciorie, dar dacă nu ai untdelemn în candelele tale, vei rămâne pe dinafară, căci nu poÅ£i lua untdelemn de la alÅ£ii308; dacă vei veni îmbrăcat cu haine murdare, nu vei putea să te duci să-Å£i schimbi îmbrăcămintea, ci vei fi aruncat în focul gheenei309; dacă îl vei ruga pe Avraam, nu-Å£i va fi de nici un folos rugămintea310. Când va veni ziua cea mare a judecăţii, când se va pune scaunul de judecată, când se va aÅŸeza pe scaun Judecătorul, când râul de foc va curge pe dinainte ÅŸi se vor cerceta toate faptele noastre311, atunci nu ni se mai îngăduie să ne ÅŸtergem ÅŸi să ne spălăm păcatele; vrând-nevrând, vom primi pedeapsa cuvenită faptelor noastre; nimeni nu va putea mijloci atunci pentru noi, chiar dacă ar fi cineva care să aibă înaintea lui Dumnezeu aceeaÅŸi îndrăznire ca ÅŸi bărbaÅ£ii mari ÅŸi minunaÅ£i în credinţă; chiar dacă Noe, Iov ÅŸi Daniel s-ar ruga pentru fiii ÅŸi fiicele lor, rugămintea lor nu va avea nici un folos; atunci, neapărat, cei care au păcătuit vor fi pedepsiÅ£i veÅŸnic, iar cei care au făcut fapte bune vor fi cinstiÅ£i veÅŸnic. Nici pedeapsa, nici cinstea nu vor avea sfârÅŸit. Hristos a dat această hotărâre, spunând că, după cum este viaţă veÅŸnică, tot astfel este ÅŸi pedeapsă veÅŸnică. Când a lăudat pe cei de-a dreapta ÅŸi a osândit pe cei de-a stânga, a adăugat: „Vor merge aceÅŸtia la osândă veÅŸnică, iar drepÅ£ii la viaţă veÅŸnică”312.

Prin urmare aici, pe pământ, trebuie să ne dăm toată osteneala; cel care are femeie, să fie ca şi cum n-ar avea313. Cel care într-adevăr nu are femeie, să pună în practică împreună cu fecioria şi toate celelalte virtuţi, ca să nu plângem fără de folos după ce vom pleca de pe pământ.
306. Rom. 8, 4.
307.  l Cor. 7, 32.
308.  Matei 25, 1-2.
309.  Matei 22, 13.
310.  Luca 16, 24.
311.  Dan. 7, 9 -10.
312.  Matei 25, 46.
313.  I Cor. 7, 29.