Despre învierea morţilor

SF. IOAN HRISOSTOM – Despre învierea morÅ£ilor

În româneşte de Pr. D. FECIORU
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
BUCUREÅžTI, 1943

Când unii oameni văd pe cei buni, pe cei cu viaÅ£a curată ÅŸi pe cei cari trăiesc în dreptate, sugrumaÅ£i de sărăcie, ameninÅ£aÅ£i, huliÅ£i, abia câştigându-ÅŸi hrana de toate zilele, iar adesea măcinaÅ£i ÅŸi de boale lungi ÅŸi grele ÅŸi fără nici un sprijin, iar pe înÅŸelători, pe păcătoÅŸi ÅŸi pe cei răi, înconjuraÅ£i de bogăţie, desfătându-se, îmbrăcaÅ£i cu haine scumpe, având mulÅ£ime de slugi ÅŸi bucurându-se de slujbe înalte, atunci aceÅŸti oameni hulesc purtarea de grijă a lui Dumnezeu ÅŸi spun: „Unde este purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Unde este judecata cea dreaptă? Pentru ce omul cu viaţă curată ÅŸi drept este nenorocit, iar cel rău ÅŸi stricat, plin de toate bunătăţile? Pentru ce unul e invidiat, iar altul dispreÅ£uit? Pentru ce unul se bucură de atâta fericire, iar altul este sărac ÅŸi lovit de cele mai mari nenorociri?”

Omul care se îndoieÅŸte de viaÅ£a viitoare, nu va putea da răspuns acestor întrebări; acela, însă, care crede în ÃŽnviere, va înlătura cu uÅŸurinţă această hulă ÅŸi va spune celor răzvrătiÅ£i unele ca acestea: „încetaÅ£i de a ascuÅ£i limba voastră împotriva lui Dumnezeu, Creatorul vostru! Faptele noastre nu se mărginesc la viaÅ£a de aici, ci ne grăbim spre o altă viaţă cu mult mai lungă, sau mai bine zis, spre una fără de sfârÅŸit. Acolo, săracul, care trăeÅŸte în dreptate, va primi răsplata nevoinÅ£elor sale, iar desfrânatul ÅŸi înÅŸelătorul va fi pedepsit pentru răutatea Iui”.

În adevăr, viaţa de aici este o luptă, un loc de încercare, un stadion, iar viaţa viitoare este răsplata, cununa, premiile. După cum un atlet trebue să lupte în arenă cu sudoare, praf, zăpuşeală, nervi şi nevoinţe, tot astfel şi cel drept trebue să sufere aici multe şi să le rabde pe toate cu bărbăţie, dacă vrea să primească dincolo cunună strălucitoare.

Iar dacă unii se turbură din pricina stării înfloritoare în care trăesc cei răi să se gândească la următorul fapt: tâlharii, înşelătorii, ucigaşii şi hoţii, înainte de a fi duşi înaintea tribunalului, trăiesc în cel mai mare belşug, căci îşi fac nenorocirile străine, propria lor bună stare; când însă sunt judecaţi, ei sunt pedepsiţi pentru toate acestea. Tot astfel şi oamenii stricaţi, cei cari întind mese bogate, cei cari păşesc cu mândrie pe stradă cei cari sfâşie pe săraci, când Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, va veni cu îngerii Lui, când va sta pe scaunul Său de judecată şi va aduce înaintea Sa pe toate neamurile pământului, şi când ei vor fi aduşi goi şi despuiaţi de toată strălucirea lor, fără să aibă vreun apărător sau ocrotitor, atunci vor fi aruncaţi fără nici o milă în râurile cele de foc.

Prin urmare, nu ferici pe aceştia din pricina belşugului în care trăesc aici pe pământ, ci lăcrimează din pricina pedepsei ce va să fie; nu-i plânge nici pe cel drept pentru sărăcia sa ci fericeşte-l pentru bogăţia viitoare a bunurilor din care va avea parte şi înrădăcinează în sufletul tău aceasta dovadă despre înviere; dacă eşti, drept, să cauţi să fii şi mai încercat dându-ţi şi mai mult osteneala pentru nădejdea cea mare a Învierii; iar dacă eşti rău depărtează-te de răutate, curăţindu-te de aceasta prin frica pedepsei ce va să fie.

Dar poate va zice cineva: „Pe acestea le trăim, încercându-le în viaţa de aici, pe celelalte, însă, le nădăjduim; acestea sunt vădite, pe când acelea nu se văd şi sânt departe de noi”.

Chiar dacă nu se văd, sunt totuşi mai vădite decât cele care se văd. Dar pentru ce spun: mai vădite? Pe acelea poţi să le vezi mai bine decât pe acestea. Acestea trec, dar acelea rămân. Pentru aceasta Apostolul spune: “Deoarece noi n-avem în vedere pe cele ce se văd, ci pe cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sânt vremelnice, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni 4, 18).

Dacă ai spune: „Cum voi putea să văd pe cele nevăzute, când pe cele care sânt de faţă nu pot să le văd”, voi încerca să-Å£i dovedesc aceasta chiar din cele pământeÅŸti.

ÃŽn adevăr, nimeni n-ar putea dobândi bunurile acestea trecătoare din lume, dacă n’ar vedea pe cele nevăzute înaintea celor văzute.

De pildă: negustorul, care face negoÅ£ pe mare, suferă multe necazuri:   furtuni, furia valurilor, naufragii, mii de greutăţi. După necazuri, însă, se bucură de bogăţia sa, căci vinde mărfurile ÅŸi face frumoasă afacere. TotuÅŸi, mai întâi necazurile ÅŸi apoi mărfurile. Marea ÅŸi valurile se văd de cel care iese din port, negustoria însă nu, căci încă o nădăjduieÅŸte. Cu toate acestea, dacă nu s’ar uita la cea nevăzută ÅŸi care nu-i de faţă, ci numai o nădăjduieÅŸte, nu s’ar apropia de cele prezente, care se văd.

Tot astfel ÅŸi plugarul; înjugă boii, scoate plugul, taie brazdă adâncă, aruncă seminÅ£ele, cheltuieÅŸte tot ce are, suferă arÅŸiÅ£a, ploile ÅŸi alte multe neajunsuri, iar după acestea aÅŸteaptă să vadă câmpurile înverzite ÅŸi aria plină. Åži aici mai întâi osteneala ÅŸi apoi răsplata; iar răsplata este nevăzută, pe când oboseala văzută ÅŸi arătată. Una se nădăjdueÅŸte, iar alta este de faţă. TotuÅŸi, dacă plugarul nu s’ar uita mai întâi la răsplata cea nevăzută ochilor trupului, nu numai că nu va înjuga boii, nu va scoate plugul ÅŸi nu va arunca seminÅ£e, dar nici nu se va miÅŸca de acasă, vreodată pentru această treabă.

Prin urmare nu este oare fără judecată ca în lucrurile vieţii să cauţi pe cele nearătate înaintea celor arătate, să suferi oboseli înaintea răsplatei, să suferi întâi pe cele grele şi apoi să aştepţi pe cele de folos, iar cu privire la Dumnezeu, cu privire la înviere să te îndoieşti şi să ceri răsplăţi înaintea ostenelei, să te   arăţi deci mai mic la suflet decât plugarul şi negustorul?

Dar ÅŸi în altă privinţă ne arătăm mai răi decît ei. Cum? Aceia deÅŸi n’au încredere deplină în ce priveÅŸte izbutirea întreprinderii lor, cu toate acestea nu dau îndărăt în faÅ£a ostenelilor.

Tu, însă, cu toate că ai un chezaş vrednic de credinţă, pe Dumnezeu, totuşi nu iei pildă din răbdarea acelora. Plugarul adeseori, după ce a aruncat sămânţa, a lucrat pământul şi a văzut înverzite câmpurile însămânţate, dacă vine grindina, sau neghina, sau lăcustele, a pierdut răsplata ostenelilor sale şi după multe sudori se întoarce acasă cu mânile goale.

Tot astfel îşi negustorul, după ce a călătorit mult pe mare, aducând corabia plină, de multe ori, chiar lângă port, dacă bate vânt puternic şi o loveşte de stânci, abia scapă cu trupul gol. Îndeobşte vorbind, în viaţă se pot întâmpla la sfârşit asemenea nenorociri. Dar în credinţele tale creştineşti nu este aşa, ci cel care a suferit multe osteneli, care a semănat evlavia, care a luptat, îşi ajunge scopul.

În adevăr, Dumnezeu n-a îngăduit nici schimbării vremurilor, nici furiei vânturilor să nimicească răsplata acestor osteneli, pentru că ele sunt depuse în ceruri, în vistierii nefurate.

Să nu-mi spui, aşa dar, că cele viitoare sânt nevăzute, căci dacă cercetezi bine ele sânt mai văzute decât cele pe care le ţinem în mâni. Ele îşi iau sborul şi se duc înainte de a se statornici; schimbările sânt grabnice, iar stăpânirea lor necredincioasă. Aceasta şi despre bogăţie şi despre slavă şi despre dregătorii şi despre frumuseţea trupului şi laolaltă despre toate cele ale vieţii. De aceea şi proorocul bătându-şi joc de cei cari trăiesc în plăceri, cari se înnebunesc după bani şi după lux, zice: „Ei le socoteau pe acestea ca unele ce stau şi nu fug” (Amos VI, 5).

După cum nu este cu putinţă să prinzi umbra, tot astfel nici lucrurile vieţii   pământeşti; unele pier la sfârşit, iar altele se pierd înainte de sfârşit, mai uşor decât şivoiul. Cele viitoare însă nu sânt aşa; nu se schimbă, nu îmbătrânesc, ci înfloresc necontenit şi rămân cu aceeaşi frumoasă înfăţişare. Încât dacă trebue să numim lucrurile din lumea aceasta nevăzute şi neînvederate, trebue să le numim şi necredincioase, căci nu rămân la cei cari le iau, ci schimbă stăpânii, sar în fiecare zi de la unul la altul.

Nu-mi spune: „Cum poate să învieze iarăşi trupul şi să ajungă nestricăcios ?

Când lucrează puterea Iui Dumnezeu, întrebarea: „Cum”, să nu se pună!

Dar pentru ce vorbesc de Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu te-a făcut să fii un creator al învierii, prin ceea ce se întâmplă cu seminÅ£ele. SeminÅ£ele, dacă n’ar muri mai întâi ÅŸi n’ar putrezi ÅŸi nu s’ar strica, n’ar da naÅŸtere la spic. După cum acolo văzând sămânÅ£a putrezită ÅŸi desfăcută, nu te îndoieÅŸti cu privire la înviere, ci-Å£i dă prin asta cea mai mare dovadă—căci dacă nu s’ar putrezi ÅŸi strica, nici n’ar învia—tot astfel socoteÅŸte ÅŸi cu privire la trupul tău; atunci când vezi stricăciunea, cugetă mai cu seamă la înviere.

Gândeşte-te apoi cum te-a făcut Dumnezeu la început şi nu te îndoi despre înviere.

N’a luat pământ ÅŸi te-a plăsmuit?

Oare ce este mai greu: să facă din pământ cărnuri, vine, fibre, nervi, artere, organele trupului şi celelalte mădulare, ochii, urechile, nasul, picioarele şi mânile, să pună în fiecare din acestea lucrarea lor proprie şi obştească, sau să facă nemuritoare cele făcute stricăcioase ?

Nu vezi că pământul este la fel, iar trupul diferit şi în multe feluri?

Dar pentru ce să vorbim despre trupuri? Spune-mi cum a făcut puterile cele mari, cetele îngerilor, arhanghelii ÅŸi cetele mai mari decât ajcestea? N’aÅŸ putea spune în ce fel, dar Lui I-a fost deajuns să voiască numai. Apoi Cel care a făcut atât de multe oÅŸtiri netrupeÅŸti, nu poate să reînoiască iarăşi trupul stricat al omului ÅŸi să-l ridice la o mai mare vrednicie?

Şi cine este atât de nesimţit ca să se îndoiască de aceste bunuri şi să tăgăduiască învierea? Căci dacă nu înviază trupul, nu înviază nici omul. Căci omul nu este numai suflet, ci suflet şi trup.

AÅŸadar dacă înviază sufletul, omul înviază pe jumătate ÅŸi nu întreg. De altfel drept vorbind, nu se poate vorbi de învierea sufletului, căci înviază numai ceea ce a căzut ÅŸi s’a desfăcut, ÅŸi nu se desface sufletul, ci trupul.

Pentru deplina noastră încredinţare ne este deajuns puterea Creatorului.Dar dacă este cineva mai slab şi voieşte să primească o altă dovadă şi o chezăşie a învierii viitoare, apoi şi aceasta cu multă îmbelşugare a dat-o Dumnezeu, trimiţând din belşug harul Duhului. Pentru aceasta şi Pavel, făcând vrednică de credinţă dogma învierii prin învierea lui Hristos şi prin faptul că Dumnezeu este creator, adaogă şi dovada că Dumnezeu ne-a dat si arvună, nu de bani, nici de aur, nici argint, ci arvuna Duhului (II Corinteni V, 5); iar arvuna este o parte a întregului şi o încredinţare pentru întreg.

După cum în învoieli, cel care a primit arvuna este încredinţat că va primi întregul, tot astfel şi tu, luând arvuna, adică harismele Duhului, nu te îndoi cu privire la bunurile depuse.

Cel care înviază morÅ£ii, Cel care vindecă pe orbi, Cel care alungă dracii, Cel care curăţă pe leproÅŸi, Cel care vindecă boalele, Cel care poate atât de multe ÅŸi atât de felurite Iucruri într’un trup ÅŸubred ÅŸi muritor, de ce iertare va avea parte de se îndoieÅŸte de înviere?

Dacă ar spune cineva: „Noi nu vedem întâmplându-se acum aceste semne ÅŸi nici nu vem o atât de mare putere”, aÅŸ spune : Nu este nici o deosebire dacă acestea se întâmplă acum ori s’au întâmplat mai de mult. Că mai înainte s-au făcut semne de apostoli, o mărturisesc bisericile lumii întregi.

Cei neînvăţaÅ£i, săraci, sărmani ÅŸi simpli n’ar fi stăpânit lumea, dacă n’ar fi avut ajutorul semnelor. Dar nici tu n’ai fost lipsit de harul Duhului; încă ÅŸi acum rămân multe simboale ale darului aceluia, cu mult mai mari ÅŸi mai minunate  decât cele arătate. Nu este oare acelaÅŸ lucru a învia un trup, care a murit, cu a scăpa de pieire un suflet mort din pricina păcatelor, lucru săvârÅŸit prin botez?

Nu este oare acelaş lucru a alunga boalele trupului cu a arunca povara păcatelor?

Nu este oare acelaÅŸ lucru a reda ochilor lumina cu a lumina un suflet întunecat? Căci de n’ar fi ÅŸi acum arvuna Duhului, n’ar fi botezul, n’ar fi iertarea păcatelor, n’ar fi dreptate ÅŸi sfinÅ£enie, n’am primi înfierea, nu ne-am bucura de taine; Trupul ÅŸi Sângele tainic nu s’ar face niciodată fără harul Duhului.

N’am avea preoÅ£i, căci nici n’ar fi fost cu putinţă aceste hirotonii fără acea pogorîre a Duhului. Åži s’ar putea numi ÅŸi alte simboale ale Duhului. AÅŸadar ÅŸi tu având arvuna Duhului, ai pus pe fugă moartea sufletului, orbirea gândurilor ÅŸi ai desbrăcat viaÅ£a necurată.

Să nu ne îndoim deci cu privire la cele viitoare, odată ce am primit asemenea chezăşii, ci, culegând de pretutindeni dovezi despre înviere, să arătăm viaţă vrednică de aceste dogme, ca să avem parte şi de bunurile nemişcătoare, care depăşesc orice cuvânt şi minte omenească. Amin.