Despre iubirea trupurilor

(Migne, P G. 61,448-454)

Ce înseamnă: „slava Domnului ca prin oglindă privind, în acelaÅŸi chip ne prefacem”(II Corinteni 3, 18)? Acest lucru se arăta mai limpede când lucrau harismele minunilor ÅŸi semnelor. Dar nici acum nu este greu să vadă acest fapt cel ce are ochii credinÅ£ei. Căci atunci când ne botezăm, sufletul nostru luminează mai tare ÅŸi decât soarele, fiind curăţit de Duhul.

Åži nu numai noi ne uităm la slava lui Dumnezeu, ci ÅŸi de acolo primim oarecare strălucire. Åži după cum o suprafaţă argintată ÅŸi curată, dacă este pusă către razele soarelui, ÅŸi ea va emite raze, nu singură, din firea ei, ci pentru că există strălucirea solară, aÅŸa se întâmplă ÅŸi cu sufletul curăţit -care de altfel devine mai luminos decât argintul; ÅŸi el primeÅŸte rază din slava Duhului ÅŸi apoi o reflectă. De aceea ÅŸi zice: „privind ca prin oglindă, ne prefacem în acelaÅŸi chip de la slavă”, e vorba de cea a Duhului, „spre slavă”, adică a noastră, ÅŸi care devine în chip firesc cum e aceea de la Duhul Domnului. Ia aminte cum ÅŸi aici îl numeÅŸte pe Duhul Domn.

Dar ÅŸi de altundeva este cu putinţă a se vedea domnia Lui. „Slujind ei Domnului ÅŸi postind, a zis Duhul: OsebiÅ£i-Mi pe Pavel ÅŸi Barnaba” (Faptele Apostolilor 13, 2). De aceea a zis [Scriptura] „slujind ei Domnului” ÅŸi „osebiÅ£i-Mi”, ca să arate că [Fiul ÅŸi Duhul] sunt de aceeaÅŸi cinste. Åži iarăşi zice Hristos: „Robul nu ÅŸtie ce face stăpânul lui” (loan 15, 15). Dar Duhul, după cum omul ÅŸtie cele ale sale, ÅŸtie cele ale lui Dumnezeu ÅŸi nicidecum nu este învăţat [de cineva].

Chipul nu rămâne [la nesfârÅŸit]2. Iar a lucra după cum vrea, arată libera determinare ÅŸi stăpânia Lui. Acesta [Duhul] ne preschimbă. Acesta nu ne lasă să ne potrivim veacului acestuia. Acesta este făcătorul unei astfel de zidiri3. Căci după cum zice: ,,zidiÅ£i în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 10), tot aÅŸa zice: „inimă curată zideÅŸte întru mine Dumnezeule ÅŸi Duh drept înnoieÅŸte întru cele din lăuntru ale mele” (Psalmi 50, 12).

Vrei să-ţi arăt acestea şi din lucrurile mai concrete ale apostolilor? Cugetă la Pavel ale cărui haine erau lucrătoare şi la Petru a cărui umbră era puternică. Şi nu ar fi lucrat atâtea [minuni] hainele şi umbrele lor şi nu ar fi fost înfricoşate prin strălucire, dacă nu ar fi avut pe ele chipul împăratului. Căci hainele împăratului sunt înfricoşate şi pentru tâlhari.

Vrei să vezi că slava [aceasta] luminează ÅŸi prin trup? „Privind”, zice, „la faÅ£a lui Åžtefan, au văzuta ca o faţă de înger” (Faptele Apostolilor 4,15). Dar nimic nu era acest lucru faţă de slava care fulgera dinlăuntrul lui4. Ceea ce Moise avea pe faţă, aceÅŸtia [creÅŸtinii] purtau pe suflet, ba a acestora era cu mult mai însemnată [decât a lui Moise]. Fiindcă a lui Moise era oarecum mai trupească5 [aisthetikos], pe când a acestora este netrupească6. Åži după cum corpurile care emană strălucire, răsfrângându-ÅŸi luminarea spre corpurile care pot reflecta lumina, le dau ÅŸi acelora din strălucirea lor, aÅŸa se întâmplăşi cu cei credincioÅŸi7. Åži de aceea cei care pătimesc aceasta lasă pământul ÅŸi visează8 cele din ceruri.

Vai mie! Bine este acum să plâng cu amar căci, având parte de atâta cinste şi bun neam [eygheneia]9, nu cunoaştem cele ce le-am spus [ta legomena], din pricină că degrabă se pierd lucrurile [realităţile] [ta pragmata]10 şi ne aprindem către cele ale simţurilor. Căci această slavă negrăită şi înfricoşată rămâne în noi o zi sau două, iar mai apoi o stingem, aducând asupra ei vijelia treburilor lumeşti [tapragmata biotika]11, forţând [astfel] razele [slavei] să plece de la noi, prin desimea norilor [grijilor lumeşti]. Căci vijelie [şi furtună] sunt cele lumeşti [ta biotika], ba mai crâncene decât furtuna. Căci nu ger se naşte de aici, nici ploaie, nici noroi nu se face sau bălţi, ci lucruri mai cumplite decât acestea care alcătuiesc gheena şi răutăţile gheenei12.

Şi precum, când e ger aspru, toate mădularele sunt înţepenite şi moarte, aşa şi în iarna şi furtuna păcatelor, sufletul îngheaţă şi tremură, şi nu lucrează nimic din cele ale sale, înţepenit fiind de conştiinţă ca de către ger. Căci ceea ce este frigul pentru trup, aceea este viclenia conştiinţei pentru suflet13. De aici vine şi laşitatea [şi frica, şi ticăloşia] [deilia]14. Căci nimic nu este mai laş [şi mai ticălos] decât cel care se pironeşte de lucrurile lumeşti. Unul ca acesta trăieşte viaţa lui Cain15, tremurând în fiecare zi.

Şi ce să vorbesc eu de morţi şi pagube, şi lupte, şi linguşiri, şi slugărnicii, când şi fără acestea el se teme de mii de schimbări? Chiar de gem cămările de aur, sufletul tot n-a scăpat de frica de sărăcie. Şi e firesc, căci el se aprinde pentru lucruri stricăcioase şi care uşor se răstoarnă. Şi chiar dacă el nu suferă nici una [din aceste] schimbări [de situaţie], văzând răsturnările de situaţii ce se petrec cu alţii, se pierde şi el. Şi multă este laşitatea şi ticăloşia lui, multă lipsa de bărbăţie. Căci nu numai în faţa primejdiilor este lipsit de curaj unul ca acesta, ci şi faţă de toate celelalte. Căci dacă vine asupra lui iubirea de bani, nu respinge atacul ca un bărbat liber, ci se comportă în toate ca un nebun după bani, robind iubirii de argint ca unei stăpâne cumplite.

Iar dacă vede vreo fetişcană arătoasă [eymorfos], îndată se lasă robit şi o urmează ca un câine turbat, când ar trebui să facă tocmai pe dos. Când vezi o femeie frumoasă [oraia], nu te folosi de această situaţie16 ca să îţi satisfaci pofta, ci caută cum să-ţi lepezi pofta.

– Åži cum e cu putinţă acest lucru?, ar zice cineva, căci faptul de a o dori pătimaÅŸ [erao] nu Å£ine de mine17.

– Dar de cine Å£ine, spune-mi?

– De vrăjmăşia diavolului.

– SocoteÅŸti ca diavolul este întru totul [vinovat] de acest sfat rău? Păi atunci luptă-te ÅŸi bate-te cu boala.

-Dar nu pot, zice el.

– Atunci hai să te învăţăm mai întâi că acest lucru se întâmplă din uÅŸurătatea [ÅŸi delăsarea ta] [ratymia] ÅŸi că tu ai dat la început cale [paradox] diavolului. Iar dacă vrei, chiar ÅŸi acum, cu multă uÅŸurinţă, poÅ£i să-l alungi18. Ia spune-mi, adulterii fac adulter pentru că iubesc pătimaÅŸ [eras], sau pur ÅŸi simplu că îşi doresc să se primejduiască?

– Este limpede că din pricina iubirii pătimaÅŸe [eros].

– Prin urmare, sunt vrednici de iertare?

– Nicidecum.

– Åži de ce să nu fie?

– Pentru că păcatul este al lor [ÅŸi nu altul e vinovat de el].

– Dar ce-mi împleteÅŸti mie argumente, ar zice careva, eu ÅŸtiu bine19 că vreau să alung patima, dar nu pot. Iar patima stă asupra mea ÅŸi mă apasă rău, ÅŸi mă chinuieÅŸte cumplit.

– Oare vrei [cu adevărat] omule să o alungi? Atunci de ce nu faci cele ce se cade să le facă cel ce alungă pe cineva? Tu păţeÅŸti exact ce păţeÅŸte unul care, având febră ÅŸi fiind pus în apă rece, zice: „La câte nu m-am gândit vrând să sting aprinderea mea ÅŸi tot nu pot? Ba mai mult îmi aprind flacăra20.” AÅŸadar, ia să vedem, nu cumva faci tu de fapt cele ce te aprind mai tare, crezând că te gândeÅŸti la acelea care Å£i-ar stinge flacăra?

– Nici vorbă, zice el.

– Păi atunci, ia spune-mi, ce ai făcut tu vreodată ca să stingi patima? Ce este ceea ce sporeÅŸte într-adevăr patima?

Căci chiar dacă nu toţi suntem acuzaţi de aceste învinovăţiri (pentru că am găsi mai mulţi robiţi de pofta banilor decât de iubirea pătimaşă [ems] a trupurilor), însă leacul este comun tuturor, şi unora, şi altora21. Căci şi acea iubire [ems] [a banilor] este anormală, şi aceasta; însă aceasta [a trupurilor] este mai tăioasă şi mai ascuţită. Deci, când biruim pe cea mai mare, e limpede că o nimicim cu uşurinţă şi pe cea mai mică22.

– Åži cum este mai tăioasă aceasta [a trupurilor], ar zice cineva, când nu toÅ£i sunt robiÅ£i de această răutate, ci mai mulÅ£i sunt cei înnebuniÅ£i după bani?

-  Fiindcă, mai întâi, această poftă [a trupurilor] pare că nu este primejdioasă, iar apoi, deoarece chiar dacă mai ascuţită este [pofta] trupurilor, însă mai repede se stinge decât cea a [banilor], hai, dar, să vă vorbim despre aceasta, adică de cea a trupurilor şi să vedem de unde sporeşte această răutate. Căci astfel vom şti dacă vina este a noastră, sau nu. Iar dacă este a noastră toate să le facem ca să fim biruitori, iar dacă nu este a noastră, pentru ce ne ostenim în zadar? Şi ce anume nu iertăm celor robiţi de [patima aceasta] şi de care îi şi învinovăţim? De unde se naşte această iubire pătimaşă [eros]?

– Din frumuseÅ£ea [eymorfia] feÅ£ei, ar zice careva. Când [faÅ£a] e frumoasă [kale] ÅŸi cu bună alcătuire [eyeides] răneÅŸte [pe privitor].

– ÃŽn zadar ÅŸi degeaba zici acestea23. Căci dacă de frumuseÅ£e [eymorfia] ar Å£ine atrasul ibovnicilor, o astfel de fetiÅŸcană i-ar avea pe toÅ£i [bărbaÅ£ii] ca ibovnici. Iar dacă nu-i are pe toÅ£i, înseamnă că acest lucru nu Å£ine de fire, nici de frumuseÅ£e, ci de neînfrânarea ochilor24. Când tu, privind-o cu iscodire25, o admiri ÅŸi o doreÅŸti, ai primit săgeata.

– Dar cine ar putea ca, văzând o femeie frumoasă [kale], să nu o laude?, ar spune cineva. Prin urmare, dacă nu ar porni de la libera noastră voinţă admiraÅ£ia faţă de una ca aceasta, rezultă că nu ar mai fi nici dorirea [pătimaşă | [eros] în noi26.

– Ia aminte omule! Pentru ce le amesteci pe toate la un loc ÅŸi alergi în toate părÅ£ile ÅŸi nu vrei să vezi rădăcina răului27? Căci îi văd pe mulÅ£i că admiră ÅŸi laudă [o astfel de femeie], dar nu o doresc [pătimaÅŸ] [erao].

– Åži cum e cu putinţă ca cei care admiră [o astfel de femeie] să n-o dorească [erao]?

– Nu te tulbura, căci asta urmează să-Å£i spun. Dar aÅŸteaptă [puÅ£in] ÅŸi ascultă pe Moise care a admirat pe fiul lui lacov ÅŸi a zis: „Şi era losif frumos [kalos] la înfăţiÅŸare ÅŸi oacheÅŸ [horaios] la faţă foarte” (Facerea 39,6). AÅŸadar, nu cumva s-o fi aprins de dorire [erao] cel ce a zis aceste [cuvinte]?

– Nicidecum. Dar asta [s-a întâmplat] pentru că nu l-a văzut pe cel lăudat.28
-  Însă şi faţă de lucrurile frumoase de care auzim suferim ceva asemănător, şi nu numai dacă le vedem. Dar, ca să nu ne certăm în aceste chestiuni, iată, David nu era oare chipeş [horaios] foarte şi cu ochii nespus de frumoşi? Şi [ştim cu toţii] că mai cu seamă aceasta este partea cea mai / tiranică a frumuseţii, anume cea a ochilor. Prin urmare, nu cumva l-a dorit [erao] cineva?
– Nicidecum.

– AÅŸadar,(admiraÅ£ia nu este legată de dorirea [pătimaşă]. Căci mulÅ£i au avut mame care au înflorit foarte tare prin frumuseÅ£ea [hora] trupului, ÅŸi oare le-au dorit pătimaÅŸ [erao] copiii lor? Să nu fie! Ci ei au admirat ceea ce au văzut29, dar nu au căzut în ruÅŸinea poftei pătimaÅŸe [eros].

– Păi da, dar asta nu e decât isprava firii.

– A cărei firi, spune-mi?

– A faptului că sunt mame, ar zice cineva.

– Păi tu n-ai auzit că perÅŸii, de nimic fiind siliÅ£i, se împreunează cu mamele lor?; ÅŸi asta o fac nu unul sau doi, ci tot neamul lor. Åži în afară de acestea, ÅŸi din următorul fapt este limpede că boala asta nu vine din frumuseÅ£ea [hora] trupului, nici pur ÅŸi simplu din înfăţiÅŸarea plăcută ÅŸi armonioasă [eymorfîa], ci ea Å£ine de un suflet uÅŸuratic ÅŸi nestatornic [rathymos hai planemene]3°: mulÅ£i, adeseori, au trecut cu vederea mii de femei distinse [eyprepes]31 ÅŸi s-au dat pe sine celor mai de ruÅŸine. De unde e limpede că pofta [pătimaşă] [eros] nu Å£ine de frumuseÅ£e. Ba [adesea] cele urâte au pus mâna înaintea celor frumoase pe cei ce au căzut [în pofta].

– AÅŸadar, care e cauza? Căci dacă iubirea [trupurilor] [eros] nu Å£ine de frumuseÅ£e [eymorfîa], de unde, atunci, îşi are începutul ÅŸi rădăcina?, zice careva. Oare de la vicleanul diavol?

– Are ÅŸi de acolo, însă nu acest lucru îl cercetăm, ci căutăm să aflăm dacă nu cumva ÅŸi noi suntem pricina ei. Căci această rea sfătuire nu Å£ine numai de aceia [de diavoli], ci împreună cu ei Å£ine ÅŸi de noi. Ba de noi în primul rând. Åži de nicăieri de altundeva nu se naÅŸte această boală rea ca din obiÅŸnuinţă ÅŸi din cuvinte linguÅŸitoare ÅŸi dulci, ÅŸi din pierderea timpului [lipsa de ocupaÅ£ie], ÅŸi din nelucrare, ÅŸi din aceea că nu avem nimic de făcut. 32

Mare, mare de tot este tirania obişnuinţei. Atât de mare că instaurează sila în natură33. Iar dacă obişnuinţa o naşte, e limpede că tot ea o şi stinge. Mulţi care iubeau pătimaş [erao] au încetat când nu au mai văzut pe cei iubiţi. Acest lucru, pentru o scurtă perioadă, pare amar şi foarte neplăcut, dar în timp devine dulce şi, celor care doresc, le este cu putinţă să nu le mai revină patima.

– Dar ce fac când, fără să fiu obiÅŸnuit, eu sunt robit de la prima privire?

– Aici [pricina] este nelucrarea [trândăvia] trupului sau [vieÅ£uirea] în desfătare ÅŸi confort, ÅŸi faptul că nu ne grijim de datoriile ÅŸi obligaÅ£iile noastre, nici nu ne restrângem la lucrurile de neapărată trebuinţă34. Un pierde-vară care umblă hai-hui cade în toate relele, căci este ca un copil fugit de-acasă, ÅŸi oricine vrea robeÅŸte un astfel de suflet. ObiÅŸnuinÅ£a [etos] este cea care lucrează [energheo] în el. Iar dacă întrerupi lucrarea [energheia] în cele bune – pentru că fără lucrare nu poate exista -, neapărat va odrăsli pe cele rele. Iar pământul, când nu-l semeni, nu stă să nu odrăslească, ci scoate ierburi la întâmplare.

Tot aÅŸa-i ÅŸi cu sufletul: când nu are de făcut ceva din cele absolut de trebuinţă – pentru că doreÅŸte fără discuÅ£ie să lucreze ceva -, se va da pe sine faptelor rele. Åži precum ochiul nu încetează să vadă [ceva] – căci când nu îi sunt puse în faţă cele bune le va vedea pe cele rele -, aÅŸa ÅŸi cugetul [loghismos], când se depărtează de cele absolut necesare, se întoarce către cele nefolositoare. Iar că cel dintâi atac al patimii îl poate respinge starea de lucrare ÅŸi grija [atentă), este limpede pentru toÅ£i36. AÅŸadar, când vezi o femeie frumoasă ÅŸi simÅ£i vreo împătimire faţă de ea, nu te mai uita la ea ÅŸi ai scăpat.37

– Åži cum voi putea să nu mă mai uit de vreme ce sunt tras de poftă?18, zice careva.

-Dă-te pe sineÅ£i39 altor lucruri care să atragă sufletul: cărÅ£ilor, grijilor de neapărată trebuinţă, grijii de alÅ£ii, ajutorării celor nedreptăţiÅ£i, rugăciunii, filosofării despre cele viitoare40. Cu unele ca acestea leagă-Å£i pe de-a-ntregul sufletul. Făcând astfel, vei vindeca nu numai o rană proaspătă, ci ÅŸi pe cea înrădăcinată de multă vreme o vei curaÅ£i cu uÅŸurinţă. Căci dacă, după proverb, ocara ÅŸi defăimarea [hybris] 41 îl înduplecă pe cel îndrăgostit să se despartă de cel iubit42, cum nu vor fi cu mult mai puternice decât răul aceste „descântece” duhovniceÅŸti43, numai să vrem să alungăm răutatea. Iar dacă noi pururea ne întreÅ£inem [prosomileo] ÅŸi vieÅ£uim [synanastrefometha] cu cele care ne rănesc cu asemenea săgeÅ£i, ÅŸi vorbim ÅŸi auzim cele ale lor, hrănim boala.44 Cum vei fi în stare să stingi focul, dacă tu în fiecare zi aprinzi flacăra?

Iar aceste [metode] care privesc obişnuinţa trebuie spuse celor tineri. Dar celor ajunşi la vârsta bărbăţiei şi care ştiu să filosofeze, mai mari decât toate aceste [metode] sunt frica de Dumnezeu şi pomenirea gheenei, şi dorirea după împărăţia cerurilor45. Căci îndestulătoare sunt acestea ca să stingă focul.

Iar împreună cu acestea tu cugetă şi aceea, că [trupul] pe care îl priveşti nimic altceva nu este decât umori şi sânge, şi sucuri provenite din hrană putredă.

– Dar strălucită este floarea feÅ£ei [acelei feMei], zice el.

– Dar nimic nu este mai strălucit decât florile pământului, însă ÅŸi acestea putrezesc ÅŸi se veÅŸtejesc. AÅŸadar, nici în acest caz nu lua aminte la floarea [feÅ£ei], ci străbate mai înăuntru cu cugetul ÅŸi dă la o parte cu mintea pielea aceea frumoasă ÅŸi cercetează cele care sunt sub ea. Fiindcă ÅŸi trupul hidropicilor străluceÅŸte luminat ÅŸi la suprafaţă nu are nici un cusur, însă pentru că suntem dezgustaÅ£i de sucul care zace în ei ÅŸi pe care îl vedem prin cugetare, nu putem să-i iubim pe unii ca aceÅŸtia46.

– Dar are ochi galeÅŸ ÅŸi ucigător, ÅŸi sprâncene bine arcuite, ÅŸi gene ca pana corbului, ÅŸi este blândă fetiÅŸcana, ÅŸi are privire liniÅŸtită.

– Nimic nu sunt aceste lucruri decât nervuri ÅŸi vine, ÅŸi pieliÅ£e, ÅŸi artere. Iar tu cugetă la ochiul acesta când este bolnav sau îmbătrâneÅŸte, sau este veÅŸtejit de deznădejde, sau umflat de mânie. Cum îl vei primi atunci? Nu cumva vor pieri degrabă toate acestea, mai degrabă chiar decât au fost scrise? Dar tu, [când priveÅŸti o femeie], de la această [frumuseÅ£e] mută-Å£i mintea la frumuseÅ£ea cea adevărată.

– Dar eu nu văd frumuseÅ£ea sufletului, zice el.

– Dacă vei vrea, o vei vedea. După cum ochilor, chiar dacă nu le văd, le este cu putinţă, cu ajutorul minÅ£ii, să admire frumuseÅ£ile care nu sunt în faÅ£a lor, tot aÅŸa este cu putinţă ca să vezi frumuseÅ£ea sufletului ÅŸi fără ochi. Nu Å£i-ai zugrăvit vreodată din adâncul tău vreo formă frumoasă ÅŸi te-ai împătimit cumva faţă de felul cum era plăsmuită47? ÃŽntipăreÅŸte-Å£i iarăşi48 ÅŸi acum frumuseÅ£ea sufletului ÅŸi desfăteză-te cu ea.

– Dar eu nu văd cele netrupeÅŸti, zice el.

– ÃŽntr-adevăr. Dar din cele trupeÅŸti le vedem ÅŸi pe cele netrupeÅŸti, mai mult cu mintea. AÅŸa îi admirăm pe îngeri ÅŸi pe arhangheli, deÅŸi nu-i vedem. Tot aÅŸa-i ÅŸi cu obiceiurile [virtuoase] ale vieÅ£uirii noastre ÅŸi cu virtutea sufletului49. Dacă vezi un om blând ÅŸi cumpătat, mai mult admiri pe acesta decât faÅ£a frumoasă a acelei [femei]. Dacă vezi pe unul ocărât ÅŸi suferind nedreptatea, te îndrăgosteÅŸti de el ÅŸi-l admiri, chiar dacă este bătrân. Astfel este frumuseÅ£ea [to kallos] sufletului: ÅŸi la bătrâneÅ£e are mulÅ£i ibovnici, ÅŸi niciodată nu se veÅŸtejeÅŸte, ci înfloreÅŸte necontenit.

Aşadar, ca pe aceasta s-o dobândim să-i pândim [să-i vânăm] pe cei care o au şi să ne facem ibovnici ai acestora50. Căci astfel şi noi vom putea ca, primind această frumuseţe [eymorfia]51, să avem parte de bunătăţile cele veşnice, de care fie ca noi toţi să ne împărtăşim cu harul şi cu iubirea de oameni [a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.]

1  Extras din Omilia a VII-a a Comentariului la Ep. a doua către Corinteni.

2 Chipul reflectat în oglindă nu rămâne decât atâta timp cât modelul stă în faţa oglinzii. Odată ce modelul se depărtează, chipul nu rămâne imprimat în oglindă. Omul poate şti de la Dumnezeu doar atât cât îi arată Acesta şi cât timp îi arată, asta desigur dacă are suprafaţa sufletului curată şi strălucitoare. Dar chiar cu suprafaţa curată, dacă Dumnezeu Se ascunde, sufletul nu mai reflectă nimic. Duhul, în schimb, nu cunoaşte în felul acesta căci El nu este ca o oglindă în care să se reflecteze, căci El Însuşi este Dumnezeu şi Învăţător.

3 Zidirea cea înnoită a omului în Hristos.

4Slava care uneori apare în trupurile sfinţilor nu este ceva deosebit faţă de strălucirea care ???
în inima lor. Cea dintâi nu este decât „materializarea”, concretizarea – dacă ne putem exprima astfel – celei din urmă. CreÅŸtin este cel care poartă în sine tot timpul strălucirea slavei dumnezeieÅŸti, nu numai din când în când.

5 Literal: „mai simÅ£uală”.

6 AceeaÅŸi slavă necreată era ÅŸi pe faÅ£a lui Moise ca ÅŸi în inimile sfinÅ£ilor după venirea lui Hristos. Atunci la ce se referă faptul că prima era „mai simÅ£uală” iar ultima „netrupească”, căci, de fapt, ÅŸi în cazul Sfântului Åžtefan ea era la fel de vizibilă ÅŸi strălucitoare, deci simÅ£uală, ca ÅŸi a lui Moise? Răspunsul îl lăsăm tot sfinÅ£ilor să-l dea. Iată ce spune Sfântul Macarie Egipteanul în Omilia 32, paragraful 4: „Moise, îmbrăcat fiind în trup, n-a putut să intre în inimă ÅŸi să îndepărteze veÅŸmintele cele murdare ale întunericului; numai Duhul (provenit) din Duhul (Sfânt) ÅŸi focul (provenit) din focul (divin) nimiceÅŸte puterea întunericului viclean” (traducere preluată din voi. 34, colecÅ£ia PSB). Deci trupescul sau netrupescul slavei, adică gradul de interioritate unde se sălăşluise este dat de intrarea, sau nu, în inimă ÅŸi scoaterea din adâncul omului a duhurilor care au intrat de la Adam în noi. Acest lucru nu l-a făcut decât Hristos. De aceea ÅŸi drepÅ£ii, oricât de virtuoÅŸi păreau a fi, tot, în iad mergeau înainte de Hristos, căci nu reuÅŸiseră de unii singuri să intre în adâncul inimii ÅŸi să izgonească de acolo puterea întunericului. Deci aceeaÅŸi slavă dumnezeiască sălăşluise ÅŸi în Moise ÅŸi în Åžtefan, dar în „locuri” diferite: una mai în exterior, căci în adâncul lui Moise era încă întunericul, iar una în adâncul inimii, pentru că inima Sfântului era curăţită prin botez. Dar în ambele cazuri slava se manifestă ÅŸi trupeÅŸte.

7 Duhul Sfânt este Cel Ce emană, iar credinciosul este cel ce se curăţă pentru a primi lumina.

8 În sensul că se ocupă cu acelea, că inima lor este la acelea. Visul este locul unde ne refugiem de realitatea aceasta trecătoare şi apăsătoare. Cugetarea la cele cereşti ne desprinde de grijile lumeşti.

9 Bunul neam îl primeşte creştinul la Botez, când se îmbracă cu Hristos. Atunci el se naşte din nou, de sus.

10 Ta pragmata sunt realităţile despre care sfântul vorbeşte. Ta legomena sunt vorbele despre acele realităţi, în general, noi ne cunoaştem verbal învăţătura de credinţă şi subtilităţile teologice, dar, pentru că ne pornim spre cele trupeşti, nu putem avea experienţa realităţilor despre care vorbim- sau o avem de scurtă durată. În acest caz suntem asemenea lihniţilor de foame care, abia târându-se, discută aprins despre ipotetice banchete şi mese fastuoase. Trecem pe lângă experienţa celor pe care le cunoaştem la nivel intelectual, tocmai pentru că nu le luăm în serios. Pentru noi cele serioase tot ale trupului sunt. De pildă, cum putem să facem teologie sau să convertim pe alţii, când pururea noi căutăm binele şi confortul nostru pe lumea aceasta, pe când învăţătura pe care o propovăduim spune, din contră, să renunţăm la noi pentru ceilalţi. Un astfel de dezacord între ce spunem şi ce trăim ne face foarte asemănători diavolului, care în rai s-a folosit de creaţia lui Dumnezeu pentru succesul propriu, oferind o foarte fin deformată privire asupra realităţii faţă de cea corectă.

11  Faptul că se vorbeÅŸte de păstrarea oarecum ciclică – prin pierderi ÅŸi reveniri succesive – a acelei slave în suflet arată că ea se „împrospătează” periodic, „împrospătarea” se făcea la Sfânta Liturghie prin Sfânta împărtăşanie. ExperienÅ£a creÅŸtinului care se împărtăşeÅŸte cu pregătirea cuvenită este prezenÅ£a simÅ£ită a lucrării harului. Dacă omul vine cu mare căinţă, are experienÅ£a strălucirii slavei. Dacă nu este pregătit suficient, dar totuÅŸi pregătit, simte pace adâncă, potolirea miÅŸcărilor gândurilor, putere de concentrare ÅŸi de a lucra poruncile lui Hristos, dragoste pentru toÅ£i, puterea de a trece peste toate întristările lumeÅŸti, puterea de a ierta pe vrăjmaÅŸi, simÅ£irea neputinÅ£ei proprii etc. Paleta de trăiri este variată ca intensitate, funcÅ£ie de pregătirea lăuntrică a omului ÅŸi de folosul pe care Duinnezeu ÅŸtie că-l are. Cât timp pentru mine, cel împărtăşit, cea mai importanta realitate -de fapt singura realitate – este simÅ£irea lui Dumnezeu ÅŸi făptuirea poruncilor Lui, harul rămâne ÅŸi mă luminează înăuntru ÅŸi mă ajută să sporesc în creÅŸterea duhovnicească. Când din neatenÅ£ie sau din atacul unei patimi pe care nu o resping de bună voie – e de-ajuns pentru a se retrage harul chiar numai un gând rău, dacă nu mă pocăiesc imediat pentru el – pentru mine realitatea vieÅ£ii lumii acesteia devine mai importantă decât legătura cu Hristos, harul se retrage pentru că eu am ales să fiu cu lumea mai mult decât cu Dumnezeu. Retragerea nu este decât pecetluirea opÅ£iunii mele. Dacă plâng ÅŸi mă căiesc ÅŸi mă îndrept, dorind iarăşi prezenÅ£a harului, el revine, dacă nu, tulburarea mea se amplifică. Harul nu pleacă imediat, ci numai dacă noi îl forţăm să plece, dacă îl silim să ne părăsească prin faptul că nu vrem să ne pocăim, de gândul, vorba sau fapta rea. Realităţi [treburi] lumeÅŸti nu sunt, prin urmare, activităţile în sine pe care le desfăşurăm în viaţă, ci învestirea lor cu o importanţă mai mare decât li se cuvine. Când noi, cu alegerea noastră liberă, le dăm o consistenţă mai mare decât au, harul ne părăseÅŸte, în general, izbăvirea de legătura pătimaşă faţă de lumea aceasta nu se poate face decât prin lupta pentru dobândirea ÅŸi păstrarea harului. E nevoie de o vieÅ£uire foarte atentă la cele mai fine miÅŸcări ale minÅ£ii ÅŸi ale inimii. Această atenÅ£ie se dobândeÅŸte în botez sau, în caz de cădere din har, prin pocăinţă.

12 Chinurile iadului sunt date ÅŸi de faptul că omul nu mai are realităţile care alcătuiau pentru el viaÅ£a sa, raÅ£iunea lui de a exista. Când realităţile lumeÅŸti sunt pentru noi consistenÅ£a vieÅ£ii, lipsa lor provoacă o suferinţă chinuitoare (să ne gândim la suferinÅ£a celor închiÅŸi în temniţă). Iadul este trăit de om de aici, ÅŸi anume, atunci când viaÅ£a pentru el se reduce la o relaÅ£ie cu mai mult sau mai puÅ£ine obiecte – sau persoane transformate în obiecte – ÅŸi care îi susÅ£in existenÅ£a. Pentru un astfel de om obiectele sunt hypostasis-ul [ceea ce susÅ£ine] vieÅ£ii sale, ÅŸi nu Dumnezeu ca Ipostas. Lumea de azi a început deja să devină un iad.RelaÅ£iile dintre oameni sunt contractuale, nicidecum relaÅ£ii de dăruire iubitoare ÅŸi jertfelnică.

13  De aceea, primul pas în eliberarea de lume este conştientizarea şi spovedania serioasă a păcatelor. Această pocăinţă integrală atrage harul care eliberează şi încălzeşte, şi revigorează conştiinţa care a fost omorâtă prin pironirea de lucrurile lumii. Conştiinţa silei revigorată şi încălzită prin spovedanie şi lacrimi, dezmorţeşte încetul cu încetul toate mădularele sufletului, şi acesta devine în cele din urmă apt de a lucra cele proprii ale sale. Pocăinţa necontenită, de altfel, este semnul căldurii şi sănătăţii sufletului.

14 Deilia este starea omului lipsit de orice demnitate, josnic, ticălos, parvenit, laş, fricos, egoist, care pururea îşi caută plăcerile şi confortul propriu, care se teme pentru vătămarea sa etc. Este omul care nu are măreţia de a se jertfi pentru ceilalţi şi pentru viaţa veşnică.

15 A se observa în Cartea Facerii că urmaşii lui Cain sunt cei care au inventat civilizaţia şi distracţiile.

16 Literal: „nu privi [skopeo] aceasta ca să-Å£i bucuri pofta”. Skopeo nu înseamnă simpla privire, ci privirea îndreptată cu un anumit scop spre ceva (de la aceeaÅŸi rădăcină avem în greacă skopos ÅŸi în română ÅŸi latină „scop”), o privire cercetătoare, direcÅ£ională, calculată. Este o privire premeditată. Acest tip de privire este legată de atitudinea lăuntrică care o însoÅ£eÅŸte. Dacă patima e în mine, ÅŸi privirea mea e vinovată ÅŸi pătimaşă, dacă inima e curată, ÅŸi privirea e curată. Epitetul oraia (frumoasă, pârguită, plină de rod) indică ÅŸi faptul că acea femeie este pregătită fizic, este aptă ca cel pătimaÅŸ să îşi poate împlini pofta. Fiecare creatură are frumuseÅ£ea ei, dar cel pătimaÅŸ nu ÅŸtie să vadă decât acea frumuseÅ£e ÅŸi sub aspectul care convine patimii lui – care este aptă să împlinească patima lui. Cel pătimaÅŸ dispreÅ£uieÅŸte făptura lui Dumnezeu. Dacă el spune: „Ce frumoasă e femeia aceasta!”, dar nu vede frumuseÅ£ea alteia, care nu convine patimii lui, batjocoreÅŸte pe Creator, ÅŸi prin asta demonstrează că ÅŸi când a privit la prima nu l-a lăudat pe Dumnezeu, ci doar ÅŸi-a satisfăcut egoismul. Pe cel pătimaÅŸ creaÅ£ia nu-l duce spre Făcător, ci îl închide în egoismul său. Åži această închidere egoistă este o parte a iadului. Este incredibil ÅŸi aproape de neînÅ£eles cum, desfătându-ne de minunăţia creaÅ£iei lui Dumnezeu, de fapt ne făurim iadul veÅŸnic.

17 E vorba de privirea orientată sexual a unui bărbat sau a unei femei faţă de cel de sex opus. ÃŽn general, omul pătimaÅŸ nu se uită la cel de sex opus ca la o persoană, ca la un suflet, ci îl priveÅŸte doar după gradul în care corespunde satisfaceri patimii lui. ÃŽn concret un bărbat se uita la o femeie cum arată conformaÅ£ia trupului, faÅ£a, etc. ÅŸi prea puÅ£in îl interesează cine este în adâncul ei. La fel femeia se uită la trupul bărbatului ÅŸi la accesoriile care îl pun în postura unui mascul puternic (maÅŸină, haine, bani etc.). Dar pentru a te uita în acest mod la cineva, de cum îl vezi prima dată, nu Å£ine de fire, ci de educaÅ£ia ÅŸi mentalitatea pe care o primim. De pildă, un copil nu se uită pătimaÅŸ la nimeni. Dar dacă de când este mic vede doar imagini sexuale (ÅŸi azi totul e impregnat de sex, până ÅŸi prezentatoarele ÅŸtirilor celor mai onorabile), aÅŸa se va raporta faţă de semeni. Plaga societăţii civilizate este stricarea adâncă, mult prea adâncă, a minÅ£ii oamenilor. Åži atunci, într-adevăr, omul simte că nu Å£ine de el să privească aÅŸa pe semeni, de vreme ce, de când se ÅŸtie, el aÅŸa i-a privit, căci aÅŸa a fost educat. Sfântul Ioan vrea să ne arate că această mentalitate nu este firească ÅŸi că poate fi schimbată, chiar dacă suntem foarte vătămaÅ£i de ea – adesea din neÅŸtiinţă.

Poate în acest text al Sfântului Ioan ar fi bine să se Å£ină seama, ori de câte ori se întâlneÅŸte cuvântul erao (tradus prin „iubire pătimaşă”), de un înÅ£eles mult mai larg, ÅŸi anume acela de raportare sexuală, relaÅ£ionare cu tentă sexuală a unei persoane la alta. ÃŽn acest caz de eros Å£ine nu doar actul sexual în sine, ci tot comportamentul ÅŸi lucrurile adiacente care preced sau urmează unei relaÅ£ii sexuale. Ba chiar dacă nu se ajunge la actul sexual, tipurile de comportament sexual intră tot în categoria lui eros. AÅŸadar, eros pot fi atitudinile, gesturile, vorbele, aluziile, pe scurt, un anumit mod de a fi. Prin urmare, adulter, de pildă, nu este doar cel care desfrânează cu soÅ£ia altuia, ci ÅŸi cel care îşi îngăduie să privească sau să gândească pătimaÅŸ faţă de soÅ£ia altuia. Adulter este ÅŸi cel care se uită la TV la trupurile altor femei ÅŸi face acest lucru cu plăcere, ba chiar când e soÅ£ia de faţă. Orice om simte imediat în inima lui dacă relaÅ£ionarea lui faţă de o altă persoană are tentă sexuală sau este curată, numai că mai nimeni nu are curajul să mărturisească ÅŸi să se pouăiască.

18 Dacă dăm la început diavolului intrare în noi, prin acceptarea gândurilor şi a excitaţiilor simţuale, după aceea el ne insuflă să credem că este absolut natural să gândim pătimaş şi că de fapt nu mai ţine de noi să ne schimbăm, ci că aşa este firesc. Dacă aşa-i firescul, cine se va lupta împotriva firescului? Şi astfel diavolul ne biruieşte iară să ne mai lupte, prin faptul că acceptăm mentalitatea oferită de el ca firească. Sfântul vrea să ne arate că, dacă vrem, ne putem scutura de acea deviere a minţii şi de duhul care a intrat odată cu ea.
Să mai limpezim câteva chestiuni: thymos-ul – sau partea irascibilă a omului – este sediul voinÅ£ei ÅŸi al hotărârilor noastre de a face toate câte le facem. Acolo se aprinde râvna pentru a face un anumit lucru ÅŸi de acolo avem sârguinÅ£a ÅŸi răbdarea de a lupta. Cât timp în thymos se află harul lui Dumnezeu ÅŸi puterile firii lucrează normal – aceasta înseamnă că ele conlucrează întru totul cu harul -, avem putere ÅŸi greutate în fapte ÅŸi în cuvânt (simţământul greutăţii ÅŸi puterii în thymos îl avem mai ales după Sfânta împărtăşanie iar acest simţământ este împreunat cu conÅŸtiinÅ£a ÅŸi simÅ£irea faptului că tăria ÅŸi focul din tine nu este din tine deÅŸi este al tău, ci este dar al Altuia). Când din neatenÅ£ie lăsăm să se furiÅŸeze – sau dăm intrare ÅŸi cale [parodos] – duhului celui rău, harul ne părăseÅŸte, ÅŸi pe tronul inimii stă duhul viclean care este lipsit de conÅ£inut ÅŸi uÅŸor. ÃŽn acest moment starea thymos-ulm nostru devine una de uÅŸurătate ÅŸi delăsare [ra-qumia] (raos înseamnă în greacă „uÅŸor”, deci rathymia înseamnă mot a mot „thymos uÅŸor”) ÅŸi se pierde adunarea minÅ£ii ÅŸi atenÅ£ia lăuntrică, în general. VoinÅ£a se paralizează ÅŸi nu mai are vigoare în lupta pentru virtute. ÃŽn această stare, pe lângă ajutorul harului avem nevoie ÅŸi de opintirea voinÅ£ei. Dacă noi facem ce Å£ine de noi, Dumnezeu ne ajută ÅŸi alungă duhul viclean de la noi ÅŸi se risipeÅŸte starea de neatenÅ£ie lăuntrică, delăsare ÅŸi lâncezeală. ÃŽn general, oamenii nu sunt dispuÅŸi să meargă pe calea ostenitoare a virtuÅ£ii ÅŸi nu au curaj pentru acest lucru, tocmai din cauza acestei stări de lâncezeală a thymos-ului, stare dobândită în ani îndelungaÅ£i de satisfacere a poftelor ÅŸi de dobândire a mentalităţii lumeÅŸti. Åži persistăm în această stare, pentru că o acceptăm de bună voie. Åži o acceptăm de bună voie, pentru că mintea crede cu tărie că acesta e adevărul existenÅ£ei. Deci, pentru revenire avem trebuinţă de metanoia, de pocăinţă, adică de schimbarea modului de a gândi. De aici vine apoi hotărârea de a lupta ÅŸi apoi alungarea duhurilor din noi ÅŸi revenirea la starea după fire, aÅŸa cum ne-a făcut Dumnezeu. Toate aceste etape nu sunt cu putinţă fără conlucrarea harului – iar ajutorul acestuia sigur îl avem întotdeauna, căci aÅŸa ne-a făgăduit Hristos Cel Ce ne-a creat.

19 Synoidaemayto- în sens mai tare se poate înÅ£elege: „sunt conÅŸtient, deci oarecum ÅŸi responsabil”. Tocmai pe această conÅŸtientizare tacită a noastră – pe care ne e teamă să o recunoaÅŸtem cu toată inima – îşi construieÅŸte sfântul argumentaÅ£ia mai departe.

20 Se ştie că atunci când ai febră, corpul trebuie să stea la căldură şi nicidecum la frig, căci în acest caz febra creşte.

21 În esenţa lor patimile nu se deosebesc, ci ele sunt diferenţiate numai după materia pe care o au ca obiect. Patima, în general, este legarea de materie, ca finalitate în sine. Dezlegarea de orice patimă are, prin urmare, un singur leac esenţial: legarea de Creatorul materiei. Datorită apropierii patimilor ele se pot foarte uşor metamorfoza din una în alta.

22 Deci cel care a biruit desfrâul şi legarea de trup va dispreţui foarte uşor lucrurile şi banii.

23 ÃŽn ultimă analiză, vinovat în acest caz pentru patimile noastre ar fi Dumnezeu Care a alcătuit – sau a conlucrat, dacă Å£inem cont ÅŸi de faptul aportului genetic al părinÅ£ilor frumuseÅ£ea feÅ£ei cuiva.

24 Sfântul spune că raportarea cu tentă sexuală sau nu la o altă persoană nu ţine nici de firea celui care priveşte, nici de frumuseţea celui privit, ci de folosirea liberei voinţe şi a felului de a gândi a celui ce vrea să se uite. Atenţie deci, că desfrâul se face mai întâi în inimă. Dacă cineva se uită fie şi numai puţin cu poftă la o persoană, să ştie că trebuie să se pocăiască de acel gând, căci deja a intrat într-o relaţie de tip sexual cu acea persoană.

25 Privirea cu iscodire este privirea care zăboveşte asupra unui lucru, care caută să-l aprofundeze, care se preocupă de el.

26 Foarte subtil ÅŸi viclean argumentul. Dezvoltat, ar suna cam aÅŸa: „Dumnezeu face frumuseÅ£ea acelei femei. Tot Dumnezeu este Cel Care ne-a dat libera voinţă ÅŸi a făcut toată creaÅ£ia frumoasă, încât noi, de bună voie, să o admirăm. Atunci, dacă de la Dumnezeu este ÅŸi porunca să admirăm, de la El ÅŸi frumuseÅ£ea femeii, iar admiraÅ£ia este legată în chip natural de dorirea lucrului admirat, pentru ce suntem vinovaÅ£i dacă poftim pe acea femeie? Dumnezeu este de vină, căci El ne-a azvârlit în toată această încurcătură. De ce ne-a dat liberă voinţă sau de ce a făcut frumoasă creaÅ£ia? Prin urmare, El ar cam fi de vină”, în continuare sfântul răstoarnă această subtilă ÅŸi întortocheată sofisticărie silogistică. Dezlegarea ÅŸi pentru noi ar fi simplă dacă ne-am vedea adâncul patimilor din noi ÅŸi am accepta că suntem astfel. Atunci am primi tămăduire.

27 Când nu vrem să acceptăm patimile noastre, căutăm să ni le justificăm şi atunci nu ne mai putem vindeca. Rădăcina oricărei patimi care mă priveşte este în mine şi nu în altul.

28 „Moise, ar putea spune cineva,  nu putea să-l dorească pe Iosif pentru că nu l-a văzut”. Să nu uităm că ne aflăm în lumea antică unde uneori nu era trasată o graniţă trainică între iubirea faţă de un bărbat şi cea faţă de o femeie. Acelaşi bărbat se putea aprinde şi după alt bărbat, la fel ca după o femeie. Termenul eros se aplică atât relaţiilor dintre bărbat şi femeie, cât şi acelora dintre bărbat şi bărbat. La fel tinde să devină şi lumea de azi.

29 Le-au admirat frumuseţea.

30 Primul termen, rathymos [uÅŸuratic, delăsător], a fost explicat într-o notă anterioară. Cel uÅŸuratic este ÅŸi nestatornic [în rătăcire] [planomene], căci ÅŸi frunza uÅŸoară o duce orice adiere de vânt în toate direcÅ£iile. Ea se miÅŸcă după cum bat vânturile, fără o direcÅ£ie precisă. Sensul exact al cuvântului grecesc este: „a călători fără direcÅ£ie, a rătăci, a umbla hai-hui, a se abate de la cale”. Sufletul de acest tip se lasă dus de toate poftele ÅŸi impulsurile care îl atrag din afară sau dinăuntru. Acest mod de a fi nu este al sufletului prin natură, ci el se dobândeÅŸte prin educaÅ£ie. Omul care are o direcÅ£ie morală în viaţă, un program duhovnicesc riguros zilnic, poate scăpa de această stare dezastruoasă. Problema mare este că majoritatea oamenilor astăzi aÅŸa sunt, ÅŸi ei confundă starea aceasta cu libertatea. Această stare lăuntrică este cea care generează mai târziu, după ce copilul iese din primii ani de¬viată, erotismul ÅŸi slava deÅŸartă în toate aspectele lor. Copiii sunt atât de vătămaÅ£i, încât se vede aceasta ÅŸi din faptul că se plictisesc repede de orice. Tot timpul vor ceva nou ÅŸi apoi îl aruncă. Nu au timp să aprofundeze ceea ce doresc, pentru că aÅŸa îi formează societatea. Nestatornici ÅŸi răsfăţaÅ£i sunt si în hrană ÅŸi îmbrăcăminte, jucării, preocupări etc. Singura soluÅ£ie este o mai mare rigoare din partea părinÅ£ilor, dar nu prin „militărie” ci prin schimbarea atmosferei din familie.

31   Eyprepes nu se refera numai la frumusetea si delicatetea infatisarii exterioare si a rangului social, ci si la nobletea sufleteasca.

32 Sugerăm cititorului să se oprească la fiecare din acest cauze, să le mediteze şi să le descopere înfăţişările sub care, foarte subtil, se prezintă în societatea de azi. Obişnuinţa, în cazul acesta, este traiul într-un climat impregnat în cele mai mici detalii de desfrâu. Ne-am obişnuit cu imaginile şi vorbele sexuale la tot pasul. Nu ne referim aici doar la acele excitaţii senzoriale cu vădită tentă desfrânată, ci şi la situaţii unde nimeni nu pare să se gândească. De pildă, nimeni nu mai are astăzi curajul să apară la TV, dacă nu este aranjat şi împodobit, după canoanele modei cu tentă sexuală. Toate hainele, chiar la cei mai distinşi oameni, poartă mesaj erotic. Şi asta pentru că oameni vor să fie admiraţi de oameni, iar ca să fie admiraţi, trebuie să satisfacă patimile admiratorilor. Dacă un produs, de exemplu, nu este prea bun, dar reclama este bine realizată, şi mai apare şi un sex simbol prin ea, produsul va fi cumpărat.

33 Obişnuinţa îndelungată pur şi simplu te face robot, încât firea nu mai poate acţiona altfel decât cum îi dictează obişnuinţa. Obişnuinţa devine pentru om normalitatea şi el nu mai poate gândi în alte cadre. Devine astfel sclavul patimilor sale.

34 Pentru a scăpa de iubirea şi dorirea trupurilor trebuie să vieţuim cu strictul necesar şi să nu avem nimic în plus. Aproape nimeni azi nu mai deţine doar strictul necesar. De pildă, ne-ar fi de-ajuns 2-3 rânduri de haine, iar în cameră o masă simplă, câteva scaune, două-trei rafturi şi un pat, iar acestea să fie fără nici o pretenţie, ci doar funcţionale. Însă noi umblăm după toate nimicurile despre care ni se spune că sunt indispensabile.

35 Toată creaţia lui Dumnezeu are imprimată în sine, prin actul creaţiei, o mişcare numită mişcare fiinţială. Fiecare făptură trebuie să se mişte cumva, adică să-şi dezvolte într-o direcţie oarecare potenţele, resursele puse de Dumnezeu în ea. Nici o făptură nu poate exista fără o lucrare dinamică. Dacă acea făptură nu lucrează în sensul şi scopul pus de Dumnezeu, ea se desfigurează, se rupe de Dumnezeu şi acesta e iadul. Sufletul trebuie să lucreze permanent cele bune, altfel prin însăşi condiţia existenţei lui va trebui să facă cele contrare. Acesta este principiul educaţiei în general. Educaţie înseamnă etimologic a duce pe cineva din lăuntru în afară, a scoate la iveală ceea ce e înlăuntru. Deci, adevărata educaţie, nu se poate face decât dacă se dezvoltă puterile puse de Creator în noi. Orice alt tip de educaţie este deformare a chipului lui Dumnezeu. Educaţia este drumul de la chip la asemănare. In general, ethos-ul îl primim o parte genetic, o parte prin educaţie, dar el poate fi modificat prin har şi nevoinţă. Dacă nu intervine Hristos, în om lucrează moştenirea dobândită sau, mai concret, inconştientul pe care îl poartă în sine. Dar aceasta este o robie extrem de subtilă şi, pentru aceea, mult mai cumplită. Omul civilizat, rupt de Hristos, se crede liber, fără să-şi dea seama că în el lucrează puteri ascunse, acumulate de sute sau mii de ani, şi că el nu se poate elibera de influenţa lor decât prin botez şi vieţuire conştientă în Hristos. Toată nevoinţă creştină nu este decât o eliberare progresivă de toate aceste duhuri, rămăşiţe, influenţe pe care omenirea le-a acumulat de la căderea în păcat şi ne-au fost transmise fiecăruia prin lungul şir al predecesorilor. Pe om, dacă nu va fi într-o permanentă încordare nevoitoare şi smerită, îl vor cuprinde patimile transmise de la predecesori sau dobândite şi actualizate în viaţa de dinainte de a-L cunoaşte pe Hristos.

36 Dacă primul atac, în general venit prin gând, nu este respins, şi patima intră în noi, nu mai avem putere să luptăm şi ne biruie. Problema este că omul poate face aşa ceva numai dacă în toată clipa se găseşte în lucrarea celor bune şi în trezvia minţii. Aşadar, să nu ne îngăduim să fim neatenţi la mişcările inimii sau gândurilor, indiferent ce am avea de făcut. Această pază şi lucrare a celor bune este mai importantă decât orice pe lumea asta.

37 ÃŽmpătimirea se referă la orice miÅŸcare pătimaşă a inimii sau cugetului – nu mai vorbim de cuvinte, gesturi etc. Ca să scap, trebuie să mă silesc printr-o hotărâre fermă ÅŸi să nu mă îndulcesc cu patima.
să nu mă îndulct

38 Orice excitaţie senzorială, dacă găseşte în noi lipiciul patimii corespunzătoare, se lipeşte de inima noastră şi trebuie uin pic efort – eventual durere – pentru a o dezlipi.

39 Este vorba deci de o reorientare a întregii fiinţe, nu numai în încercarea anemică şi nesinceră de a scăpa de poftă. Iar această mişcare nu poate fi decât un act al angajării unei voinţe ferme şi hotărâte să lupte pentru Hristos. Dacă cochetăm cu patima, Hristos ne părăseşte.

40  O patimă, în general, mă rupe de mine însumi, de aproapele şi de Dumnezeu. Funcţie de context, unul din aceste efecte poate fi mai puternic. Atunci el trebuie contracarat cu leacul potrivit acelei situaţii: uneori cu accentuarea adunării în sine, alteori prin strângerea legăturilor cu aproapele, alteori prin sporirea legăturii cu Dumnezeu. Deşi prin orice virtute se repară, în general, fiecare din cele trei legături, totuşi funcţie de tipul virtuţii şi context se lucrează mai intens la unul din cele trei aspecte. Pentru aceea Sfântul Ioan dă atâtea exemple de modalităţi de refacere a legăturii noastre cu Dumnezeu şi cu creaţia.

41 Hybris caracterizează comportamentul care alunecă dincolo de cadrele specifice ale unei relaţii.

42   Text neidentificat.

43 Astfel numeşte  preocupările enumerate mai sus care, cu ajutorul harului, ne pot vindeca patimile.

44 NuanÅ£a textului grecesc este că noi, de bună voie, acceptăm să ne împletim aspecte ale vieÅ£ii cu situaÅ£iile din care primim răni în suflet. Cumva contextul lumii ne-a devenit familiar nouă ÅŸi nu prea vrem să renunţăm la el, deÅŸi vedem că ne răneÅŸte permanent. Aceasta va fi osânda noastră, că, ÅŸtiind că ne vătăma, nu vrem să-l lăsăm. (Desigur e vorba de o lepădare lăuntrică, dar, dacă suntem prea slabi să facem un asemenea act eroic, va trebui mai întâi – ÅŸi nu mai la urmă cum ne amăgim adeseori – să ne dezlipim fizic de lume, ca mai apoi să reuÅŸim ÅŸi lăuntric s-o facem ÅŸi, într-un târziu, dacă Dumnezeu va vrea, să revenim la a trăi în contextul ei, dar de data aceasta fără să fim vătămaÅ£i. Dezlipirea fizică se referă lase referă utilizarea din ce în ce mai sumară a tot ceea ce ne oferă lumea pătimaşă, a tuturor mijloacelor ei).

45  Pentru cel proaspăt intrat în viaţa duhovnicească este nevoie de formarea unei obişnuinţe foarte concrete (citire, rugăciune, metanii, lucru manual, milostenie cu osteneală), căci mintea lui nu poate birui încă vechile deprinderi păcătoase. Pentru cel sporit este destul un gând adânc şi statornic ca să stingă orice săgeată a vreunei patimi. Metodele utilizate de către începător, pentru a dobândi obişnuinţa, sunt mai trupeşti ca unele ce se folosesc de contextul şi condiţiile veacului acestuia, iar cele ale celor desăvârşiţi se referă la condiţia noastră din veşnicie (rai, iad, Dumnezeu ca persoană) deşi nici cele dintâi nu sunt lipsite de raportarea la veşnicie, dar această raportare este mai diminuată. Pentru cel tânăr duhovniceşte, gândul la iad nu are o putere prea mare, căci el nu a gustat încă ce înseamnă chinul iadului şi de aceea are nevoie de ceva mai „pământesc.”

46  În sensul că nu le putem dori trupurile.

47  Este vorba de imaginile pe care ni le formam cu ajutorul imaginatiei, si apoi le dorim patimas.

49 Pe îngeri îi vedem din simÅ£irea acÅ£iunii lor asupra noastră. La fel frumuseÅ£ea virtuÅ£ii sufletului o vedem din manifestările concrete ale faptelor bune. Nu este vorba de folosirea imaginaÅ£iei pentru a medita la tot felul de lucruri ÅŸi pentru a ne aduce închipuiri ale unor realităţi neexperimentate, închipuirea „naturalizează” experienÅ£a duhovnicească. Acesta este conÅ£inutul amăgirii: dracul care se arată sub chipul îngerului („chip” în înÅ£eles de imagine primită prin imaginaÅ£ie). Este o mare diferenţă între contemplarea nevăzutului prin cele văzute ÅŸi folosirea imaginaÅ£iei pentru a produce cele nevăzute. Prima este dată unei minÅ£i curăţite, cea de a doua poate fi dată ÅŸi unei minÅ£i împătimite, dar foarte înzestrate. De asemenea, este o mare diferenţă între a citi despre vederea celor nevăzute prin cele văzute, ÅŸi a nu le experimenta – caz în care tot de imaginaÅ£ie ne folosim – ÅŸi cazul când, având o oarecare experienţă a acestor lucruri, le poÅ£i recunoaÅŸte sau pricepe când le citeÅŸti. J

50 Ca să dobândeÅŸti suflet frumos, trebuie să fii de-a dreptul îndrăgostit de oamenii virtuoÅŸi.                            Iar că omul are această capacitate de a fi îndrăgostit nebuneÅŸte de cineva o dovedesc până ÅŸi cei care se sinucid de dragul unei femei. Da, omul are capacitatea de a se dărui total ÅŸi fiinÅ£ial numai lui Dumnezeu, numai că nu vrea, fie din „neÅŸtiinţă”, ÅŸi atunci este oarecare iertare, fie din trândăvie, ÅŸi atunci nu mai este iertare.

51 Bunătăţile cele veÅŸnice sunt condiÅ£ionate de frumuseÅ£ea sufletului. ViaÅ£a în Hristos nu este un sistem rigid de reguli morale, ci o problemă ontologică de transformare a sufletului din urât în frumos. Categoriile estetice sunt mai acceptate de om decât cele morale, deÅŸi binele nu poate fi decât frumos ÅŸi frumosul decât bine. Orice scindare a lor este diavolească (diabolos este cel care desparte, ÅŸi el a despărÅ£it la început frumuseÅ£ea de bine, căci a prezentat frumuseÅ£ea ca ruptă de bine. Iar binele era porunca lui Dumnezeu dată lui Adam ÅŸi Evei). Binele este conÅ£inutul adevăratului frumos. Dacă conÅ£inutul esteticului nu e bun, atunci nici el nu e adevărat estetic. De aceea Sfântul Ioan invită ca mintea să pătrundă dincolo de aparenta trupurilor si să vadă dacă el merită a fi dorit în sine. Dacă Adam ar fi făcut această „operaÅ£ie” ÅŸi-ar fi dat seama că materia în sine nu poale ÅŸi bună ÅŸi frumoasă fără Dumnezeu.