(Migne, P. G. 62, 660-662)
– Åži cum este cu putinţă să fie atras harul [charis]?
– Făcând cele plăcute lui Dumnezeu ÅŸi supunându-ne Lui întru toate. Oare nu ÅŸi în casele mari vedem că acelea dintre slugi au trecere [charis] care nu se îngrijesc de ale lor, ci, cu tot sufletul ÅŸi sârguinÅ£a, de cele ale stăpânilor? Åži le rânduiesc bine pe toate nu numai fiindcă sunt nevoiÅ£i aÅŸa din pricina stăpânirii [sub care se află], ci ÅŸi din râvnă ÅŸi din iubire.
Când pururea ei se află în ochii lor [ai stăpânilor]2, când petrec în casă, când nu fac nimic pentru ei înşişi, când nu se îngrijesc de ale lor, oare nu au atunci mai degrabă în locul [câştigurilor] lor cele ale stăpânilor lor3? Căci cel ce a făcut cele ale stăpânului nu a făcut cele ale unui stăpân [oarecare], ci cele ale stăpânului său. Asemenea stăpânului porunceşte în cele ale stăpânului. Asemenea aceluia le deţine [pe toate]. Şi multe dintre slugi mai degrabă se tem de el; şi ce zice el [sluga], aceasta zice şi acela [stăpânul]. Şi toţi duşmanii lui au frică de el.
Iar dacă cel ce dispreţuieşte în cele lumeşti cele ale sale şi alege [să facă] cele ale stăpânului, nu a dispreţuit de fapt cele ale sale, ci mai degrabă are parte de şi mai mari bunătăţi, cu mult mai mult în cele duhovniceşti. Dispreţuieşte ale tale şi ai luat cele ale lui Dumnezeu. Chiar El însuşi vrea aceasta. Dispreţuieşte pământul şi răpeşte împărăţia cerurilor. Acolo să petreci, nu aici. De acolo vei fi înfricoşător, nu de aici. De acolo vei fi înfricoşător nu numai oamenilor, ci şi dracilor; şi însuşi diavolului4 îi vei fi înfricoşător. Dar de pe urma lucrurilor de aici vei fi şi acelora [diavolilor] uşor de dispreţuit, şi adesea şi oamenilor. Şi cu câte te vei îmbogăţi, în cele ale robilor te vei îmbogăţi.
Iar dacă treci cu vederea pe acestea vei fi strălucit în casa împărătească. AÅŸa erau apostolii: dispreÅ£uiau casa robilor ÅŸi lucrurile de aici. Åži ia aminte cum porunceau în cele ale Stăpânului! Cutare a fost scăpat de boală, altul de draci. Leagă aceea ÅŸi dezleagă aceasta. Pe pământ s-a petrecut aceasta, dar ca ÅŸi cum ar fi fost în ceruri poruncit. „Câte veÅ£i lega”, zice, „pe pământ, vor fi legate în cer” (Matei 18,18). Åži mai mare stăpânire le-a dat decât a Sa.
Iar că nu am minÅ£it, ascultă ce zice El însuÅŸi: „Cel ce crede în Mine va face, mai mari decât fac Eu” (cf. Ioan 14, 12)5. Cum aÅŸa? Pentru că ÅŸi aÅŸa la Stăpân trece cinstea. Fiindcă ÅŸi în treburile noastre, când sluga poate [face] lucruri mari, mai mult este admirat stăpânul. Căci dacă sluga este în stare de atâtea, cu cât mai mult cel ce-l stăpâneÅŸte? Iar dacă cineva, lăsând slujirea stăpânului, se îngrijeÅŸte de femeia lui ÅŸi de copil ÅŸi de slugă, ÅŸi vrea să se îmbogăţească ÅŸi să-ÅŸi strângă, fie furând, fie vătămând cele ale stăpânului, degrabă se pierde ÅŸi pe sine împreună cu lucrurile [sale]. De aceea, având aceste exemple, vă rog, să nu ne îngrijim de cele ale noastre, ca să ne îngrijim de noi înÅŸine6. Să le dispreÅ£uim tocmai ca să le dobândim! Dacă noi le dispreÅ£uim, El însuÅŸi Se va îngriji de ele. Dacă noi ne îngrijim de ele, Dumnezeu le va dispreÅ£ui, în cele ale lui Dumnezeu să ne ostenim, nu în ale noastre; ba, mai degrabă, în ale noastre. Căci ale Lui sunt ale noastre. Nu mă refer la cer, nu mă refer la pământ, nu mă refer la cele din lume, căci acestea sunt nevrednice de El. Acestea nu sunt doar ale noastre, ci ÅŸi ale necredincioÅŸilor. Dar la care mă refer eu? La slavă, la împărăţie. Acestea sunt ÅŸi ale Lui ÅŸi ale noastre, din pricina Lui7.
-Cum?
– „Dacă murim împreună cu El”, zice, „vom ÅŸi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom ÅŸi împăraÅ£i împreună” (II Timotei 2, 11-12). ÃŽmpreună moÅŸtenitori ne-am făcut ÅŸi fraÅ£i ne numim. Pentru ce ne pornim în jos, de vreme ce El ne trage sus la Sine? Până când suntem sărmani, până când săraci? Cerul ne stă înainte ÅŸi noi ne învârtim pe pământ? ÃŽmpărăţia cerurilor ne e pusă în faţă ÅŸi noi alegem sărăcia de aici? ViaÅ£a fără de moarte [ne e dată] ÅŸi noi ne cheltuim pentru lemne ÅŸi pietre ÅŸi Å£arini?
Fii bogat! Asta vreau ÅŸi eu! Fii lacom ÅŸi răpeÅŸte! Aici [în cele duhovniceÅŸti] asta nu-i ruÅŸine. Aici a nu fi lacom este vinovăţie, aici a nu răpi este osândă. Ce înseamnă asta? „împărăţia cerurilor”, zice, „se ia cu sila ÅŸi cei ce se silesc o răpesc” (Matei 11, 12). Fii silitor acolo! Fii răpitor! Nu micÅŸora ceea ce este răpit! Că nici virtutea nu se împarte, nici dreapta cinstire, ÅŸi împărăţia cerurilor nu se micÅŸorează.
Atunci sporeşte virtutea, când răpeşti. Atunci se micşorează cele trupeşti, când răpeşti. Şi e lămurit [că e vorba de a răpi] de acolo [din cele duhovniceşti]. Să fie în oraş mii de bărbaţi. Dacă toţi aceştia vor răpi virtutea şi dreptatea, au înmulţit-o [de fapt]. Pentru că prin mii [de fapte bune] devin drepţi.8 Iar dacă nu o răpesc, o împuţinează, căci nu se poate arăta nicidecum [dreptatea]. Vezi că prin faptul de a răpi [cele duhovniceşti] mai degrabă se înmulţesc bunătăţile? Iar dacă se răpesc acestea [cele trupeşti], mai degrabă se micşorează?
AÅŸadar, să nu ÅŸedem în sărăcie, ci să alegem bogăţia. Bogăţia lui Dumnezeu este ca să fie mulÅ£i care să se bucure de împărăţie. „Cel Ce îmbogăţeÅŸte pe toÅ£i”, zice, „pe toÅ£i cei ce-L cheamă pe El” (Romani 10, 12). SporeÅŸte averea Lui! Åži o vei spori dacă răpeÅŸti, dacă te lăcomeÅŸti, dacă sileÅŸti. Cu adevărat este nevoie de silire.
– Cum aÅŸa?
– Fiindcă mulÅ£i sunt cei ce ne opresc: femeile, copiii, grijile, treburile lumeÅŸti, împreună cu acestea dracii ÅŸi însuÅŸi diavolul, conducătorul dracilor. AÅŸadar, e trebuinţă de silire, e trebuinţă de răbdare. Cel ce se sileÅŸte este în chinuri.
-Cum?
– Pe toate le rabdă ÅŸi stă [tare] în faÅ£a nevoilor.
-Cum?
– Se apucă de cele aproape cu neputinţă. Deci, dacă aÅŸa sunt cei ce se silesc, iar noi nici de cele ce ne stau în putere nu ne apucăm, când vom avea parte de ele? Când ne vom bucura de cele râvnite? „Cei ce se silesc”, zice, „răpesc împărăţia cerurilor”. E trebuinţă de silire ÅŸi de răpire. Căci nu ne este pur ÅŸi simplu pusă înainte [împărăţia], nici de-a gata. Cel ce răpeÅŸte este întotdeauna treaz, deÅŸteptat, se frământă ÅŸi se grijeÅŸte ca să facă la vremea potrivită răpirea. Nu vedeÅ£i în războaie că cel ce vrea să răpească priveghează toată noaptea? Toată noaptea stă înarmat.
Deci, dacă cei ce răpesc cele lumeşti, şi noaptea priveghează şi sunt înarmaţi, cum, dacă vrem să răpim cele duhovniceşti, care au trebuinţă de mai mare râvnă decât acestea, noi dormim şi sforăim şi ziua, şi pururea petrecem neînarmaţi şi goi? Căci cel ce petrece în păcate este neînarmat şi gol, după cum cel ce petrece întru dreptate este înarmat. Dar noi nu ne îngrădim cu milostenia, nu ne gătim candele aprinse, nu ne înconjurăm cu arme duhovniceşti, nu ne învăţăm calea care duce acolo, nu suntem treji, nu suntem deşteptaţi. De aceea nu putem răpi nimic.
Dacă cineva ar vrea să atace împărăţia [cea lumească], nu s-ar da pe sine mai înainte la mii de morţi? Nu se va îngrădi, nu va cugeta la pregătirea războiului, nu va face toate pentru [reuşita] aceasta şi abia atunci va porni la atac? Însă noi nu aşa, ci dormind, vrem să răpim. Şi de aceea ne şi întoarcem cu mâinile goale.
Nu vezi pe cei ce răpesc cum fug, cum aleargă, cum taie toate [ce le stau în cale]? E trebuinţă de alergare. Că îndată aleargă mai înainte de tine diavolul ÅŸi porunceÅŸte celor din faÅ£a ta să te Å£ină9. Dar dacă eÅŸti tare, dacă eÅŸti treaz, pe unul l-ai lovit cu piciorul, pe altul 1-ai împins, ÅŸi ai scăpat de toÅ£i ca o pasăre. Iar dacă ai plecat de aici, dacă ai traversat forul ÅŸi multa tulburare -care este viaÅ£a aceasta – vei merge la cele mai înalte decât acestea, adică la veacul viitor.
[Acolo e] ca în pustie: nu este nici o tulburare, nici cineva care să îngreuieze, nici cineva care să ne ţină. Ai răpit? După răpire e trebuinţă de puţină încordare ca să nu ne fie pierdut ceea ce fost luat [de către noi]. Dacă alergăm, dacă nu ne uităm la nimic din cele ce stau înaintea ochilor [noştri], dacă nu ne grijim de nimic altceva, ci scăpăm de cei ce ne împiedică, vom putea să ţinem în siguranţă cele răpite.
Ai răpit întreaga înţelepciune? Nu sta! Fugi! Du-te departe de diavol! Dacă vede că nu te poate prinde, nu te va mai urmări. Aşa şi noi, dacă îi pierdem din privire pe cei ce au răpit ceva, renunţând şi noi, nu mai alergăm şi nu mai poruncim altora să-i ţină, ci îi lăsăm să se ducă. Aşa şi tu, aleargă tare la început. Când vei fi departe de diavol, nu te va mai putea prinde, ci vei fi în siguranţă, bucurându-te fără frică de bunătăţile cele negrăite. De care fie ca noi toţi să avem parte întru Hristos lisus Domnul nostru cu care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere, cinste şi închinăciune acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1 Extras din Omilia a IX-a a Comentariului la epistola a doua către Timotei.
2 Adică fac totul ca si cum ar fi tot timpul prezent stăpânul lor lângă ei.
3 Dacă s-ar îngriji doar de ale lor, ar avea puţin, dar pentru că uită de treburile lor, stăpânul, văzând credincioşia lor, îi face părtaşi darurilor cuvenite stăpânilor.
4 Diavolul este căpetenia, iar dracii sunt îngerii căzuţi, aflaţi sub stăpânirea lui.
5 Este uluitoare şi necercetată smerenia Domnului nostru. El, fiind Dumnezeu şi Stăpân, dă robilor Săi, desigur tot prin puterea Sa, putere mai mare decât a Sa. Mai exact, lasă ca în ei să se manifeste mai mult puterea Sa decât în Sine. Caută ca ei, robii, să fie slăviţi mai mult decât El, Stăpânul. Şi deşi El Se slăveşte de fapt prin ei, totuşi slava le-o atribuie lor.
6„Ale noastre†sunt cele care nu ţin de fiinţa noastră, ci sunt adăugate fiinţei: bani, averi, cunoştinţe, poziţie socială, frumuseţe etc. Prin ele lucrează persoana noastră, se dezvoltă, se deschide spre ceilalţi, dar nu ele sunt scop şi roadă.
7 Asta nu înseamnă că lumea sau cerul sau pământul nu sunt ale Lui, căci El le-a făcut, ci sfântul vorbeşte de finalitate. Nu creaţia este finalitatea, scopul omului, ci împărăţia veşnică în care va fi înglobată şi creaţia şi vederea slavei veşnice. Tot efortul celor necredincioşi, oricât ar fi de inteligenţi şi înzestraţi, are ca finalitate lumea aceasta. Chiar şi cele mai nobile idealuri, fără Hristos, sunt asemenea pietrelor aruncate în sus care tot pe pământ cad, în cele din urmă.
8 Devenind drepţi, se înmulţeşte şi dreptatea.
9 Cele din faţa noastră sunt lucrurile lumii de care suntem legaţi. La început, diavolul se foloseşte de ele pentru a ne împiedica în calea duhovnicească.