DESPRE NECAZURI ÅžI BIRUIREA TRISTEÅ¢II (II)

din „DESPRE MÄ‚RGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CÄ‚INŢĂ. DESPRE NECAZURI ÅžI BIRUIREA TRISTEÅ¢II”

1. Cele spuse mai sus au fost îndestulătoare să-ţi arate că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi că, prin boala ta, te încearcă nu fiindcă te duşmăneşte şi te urăşte, ci fiindcă te iubeşte foarte mult.
Dar pentru că spuneai că suferinţa ta are şi o altă înfăţişare, că diavolul îţi strecoară în minte gândul de a te omorî, aruncându-te în mare, sau în prăpastie, sau de a-ţi sfârşi viaţa aceasta într-un alt chip asemănător, vreau să-ţi vorbesc puţin despre astfel de gânduri.
Gândul acesta nu vine numai de la diavol; vine şi de la tristeţea ce te-a cuprins, şi mai mult de la ea decât de la diavol, şi poate că numai de la ea. Aceasta se vede de acolo că multor oameni, care nu sunt stăpâniţi de demoni, le vin în minte astfel de gânduri numai pentru că tristeţea s-a abătut peste sufletele lor. Scoate din minte şi alungă din suflet tristeţea, şi demonul nu va mai avea nici o putere, nu numai să te înduplece să săvârşeşti o astfel de faptă, dar nici măcar să-ţi bage în cap astfel de gânduri. După cum hoţii pot, cu multă uşurinţă, să fure lucrurile din casă şi să ucidă pe stăpânii casei după ce s-a înnoptat şi s-a stins lumina, tot astfel şi diavolul, după ce răspândeşte în suflet, în loc de noapte şi întuneric, tristeţea, încearcă să răpească toate gândurile care păzesc sufletul pentru ca, o dată ce l-a pustiit şi l-a lăsat neajutorat, să-l umple cu nenumărate răni. Dar dacă prin nădejdea în Dumnezeu alungi întunericul, alergi la Soarele dreptăţii şi grăbeşti să se statornicească în sufletul tău razele Lui, atunci toată tulburarea propriilor tale gânduri se mută de la tine la tâlhar, la diavol; tot aşa păţesc şi răufăcătorii: când îi prinzi asupra faptului şi aprinzi lumina, tremură, îi apucă ameţelile, se frământă. Ar putea însă cineva să mă întrebe:
– Cum poÅ£i scăpa de tristeÅ£e dacă n-ai scăpat mai întâi de diavolul care o pricinuieÅŸte?
– Nu-i diavolul cel care pricinuieÅŸte tristeÅ£ea, ci tristeÅ£ea face puternic pe diavol ÅŸi ne bagă în cap gândurile cele rele. ÃŽn privinÅ£a aceasta, martor îrni este Fericitul Pavel. A scris corintenilor nu de teama demonilor, ci de teama unei tristeÅ£i prea mari, ca să se poarte corintenii pe viitor cu mai mult blândeÅ£e cu păcătosul care săvârÅŸise acele păcate, „pentru ca nu cumva să fie doborât de mai multă tristeÅ£e unul ca acela” .
Dacă vrei, să presupunem că diavolul continuă să te stăpânească, dar că tristeÅ£ea a fost izgonită din sufletul tău. Ce vătămare va mai fi? Ce rău, mare sau mic, îţi mai poate pricinui diavolul? TristeÅ£ea însă îţi va pricinui multe necazuri, chiar când nu te apucă furiile, când nu te stăpâneÅŸte diavolul, nu ÅŸtim oare că majoritatea celor care s-au spânzurat, care s-au omorât cu sabia, care s-au înecat în râuri sau care s-au sinucis în alt chip, au fost împinÅŸi de tristeÅ£e la aceste morÅ£i silnice? Dacă unii dintre ei sufereau ÅŸi de boala „ducă-se pe pustii” când s-au omorât, apoi pieirea lor nu trebuie pusă pe seama dracilor, ci a tiraniei ÅŸi a silniciei tristeÅ£ii.
– Dar cum este cu putinţă să nu te întristezi?
– Dacă părăseÅŸti ideea pe care o are mulÅ£imea despre această boală ÅŸi te gândeÅŸti la cele cereÅŸti. Toată lumea socoteÅŸte că boala aceasta este ceva groaznic; de asta ai ÅŸi tu aceeaÅŸi părere. Dar dacă, eliberându-te de această părere neîntemeiată ÅŸi greÅŸită, vei cerceta boala în ea însăşi, vei vedea că ea nu constituie o pricină de tristeÅ£e, lucru pe care de altfel l-am ÅŸi demonstrat adeseori până acum.
Socot că te tulburi şi eşti abătut şi din altă pricină: vezi pe fraţii din mănăstire, pe cei de aceeaşi vârstă cu tine, veseli şi cu îndrăznire faţă de fraţi.
În privinţa aceasta, iată ce pot să-ţi spun: dacă ţi-ai petrece toată vremea în desfrâu, în jocul cu zaruri şi în chefuri, în timp ce ei trăiesc în înfrânare, în cumpătare şi duc o viaţă plină de înţelepciune, da, atunci ai avea tot dreptul să te întristezi. Dar dacă tu mergi pe acelaşi drum ca şi ei, pentru ce să te întristezi?
De aş vorbi altcuiva, unui om care se mândreşte repede, aş trece sub tăcere cele ce vreau să spun; dar pentru că sunt pe deplin încredinţat că, şi dacă ţi-ar aduce cineva nenumărate laude şi te-ar admira, nu numai că nu te-ai mândri, ci şi atunci te-ai socoti printre cei din urmă, pentru asta îţi voi spune tot ce gândesc, fără să-ţi ascund ceva.
Aud că ai propăşit atât de mult în credinţă, încât poÅ£i să te iei la întrecere nu cu copiii, ci cu bărbaÅ£ii cei mari ÅŸi minunaÅ£i. Se spune că nu eÅŸti cu nimic mai prejos de ei nu numai în privinÅ£a postului – poate fi altfel, când te hrăneÅŸti zi de zi numai cu pâine ÅŸi cu apă? -, nu numai în privinÅ£a timpului petrecut în privegheri, dar ÅŸi pentru că, întocmai ca acei bărbaÅ£i minunaÅ£i, nu dormi deloc nopÅ£i întregi, în ceea ce priveÅŸte purtarea ta de fiecare zi, se spune că pe mulÅ£i din ei i-ai lăsat în urmă. Aud pe cei care vin din mânăstirea ta spunând că-Å£i petreci toată vremea în rugăciuni ÅŸi lacrimi. După cum cei care au făcut făgăduinÅ£a să tacă, sau care se închid singuri în chilii nu rostesc nimănui nici un cuvânt, tot aÅŸa se spune că faci ÅŸi tu, cu toate că trăieÅŸti între atâţia oameni. Cei ce povestesc se cutremură de zdrobirea inimii tale, de lipsa de grijă pentru propria ta persoană ÅŸi de suferinÅ£a ta; pe mulÅ£i de aici cele istorisite despre tine i-au întors la căinţă. „Nu se uită, spun aceÅŸtia, la nimeni din cei care intră în mănăstire, nici nu pune capăt necontenitelor lui nevoinÅ£e; adeseori ne temem să nu-ÅŸi piardă vederea din pricina plânsului, să nu-l lovească durerile de cap din pricina privegherii ÅŸi râvnei nepotolite ÅŸi necontenite pentru citirea Sfintelor Scripturi”.

2. Te întristezi deci şi te tulburi că diavolul te chinuie cumplit şi groaznic, cu toate că, prin felul tău de vieţuire, ai depăşit pe cei de o vârstă cu tine şi ai întrecut pe cei care merg pe acelaşi drum cu tine? Dar oare nu pe bună dreptate spuneam că tristeţea aceasta este numai o părere şi că, dacă o cercetăm bine, vedem că ea cuprinde în sine multe pricini de bucurie? Spune-mi, te rog, ce folos ai avea dacă n-ai fi bolnav de ducă-se pe pustii, dar ai duce o viaţă destrăbălată? Şi, dimpotrivă: ce pagubă ai dacă, fiind bolnav de ducă-se pe pustii, viaţa ţi-e plină de virtuţi şi bine întocmită?
Dar poate îţi este ruşine şi roşeşti când diavolul te trânteşte la pământ în faţa tuturor? Dar ruşinea aceasta a ta vine tot de acolo că nu judeci cele întâmplate cu raţiunea, ci prin părerea oamenilor. Nu-i cădere căderea pe care spui că o suferi; cădere este doar atunci când cazi în păcat. De o astfel de cădere trebuie să te ruşinezi şi să te întristezi, noi, dimpotrivă, ne ruşinăm de fapte care nu-s deloc ruşinoase. Dar nu ne ruşinăm defel, nici nu ne socotim nefericiţi când săvârşim fapte cu adevărat ruşinoase, fapte pline de batjocură, fapte vrednice de cea mai mare pedeapsă, nici unul dintre noi nu jeleşte când sufletul nostru cade în fiecare zi biruit de puterea păcatelor; dar când trupul este cuprins de o cât de mică suferinţă, ni se pare o grozăvie, ceva cu neputinţă de suportat. Nu-i oare curată boală, ducă-se pe pustii, de a avea o astfel de purtare faţă de suflet şi de a judeca atât de greşit cele petrecute în jurul nostru? Dacă ai fi un beţiv, da, ar trebui să te ruşinezi şi să te întristezi, căci beţia o ai din cauza propriei tale voinţe; dar dacă fapta pe care o săvârşeşti o faci silit de altcineva, atunci nu trebuie să te ruşinezi tu, care eşti vătămat, tu, care suferi sila, ci cel care o săvârşeşte. Dacă în piaţă se încinge o bătaie şi unul îmbrânceşte pe altul şi-l trânteşte la pământ, învinuim cu toţii nu pe cel trântit la pământ, ci pe cel ce l-a trântit.
Trebuie să ne ruşinăm, dar numai atunci când săvârşim o faptă dintre acelea care atrag după sine pedeapsa lui Hristos, Care ne va judeca. Pentru ce să ne ruşinăm însă, atâta vreme cât nu avem pe conştiinţă o astfel de faptă? Nu-i o ruşine, ba, dimpotrivă, e o faptă de om înţelept şi vrednică de cele mai mari laude, dacă, întâlnindu-te cineva pe drum, te-ar pălmui fără motiv, fără să-l fi provocat, şi te-ar trânti chiar la pământ, iar tu ai răbda toate acestea. Dacă nu-i o ruşine, ci o laudă când suferim vătămările ce ni le pricinuiesc oamenii, cum să ne ruşinăm că am face o faptă vrednică de dojană când diavolul, care-i mai rău decât toţi oamenii, ne vătăma, iar noi suferim cu curaj furia lui? Ar putea fi oare o purtare mai lipsită de judecată decât acest fel contrar de a te purta? Dar dacă te-ai scula după ce vrăjmaşul te-a trântit la pământ şi ai începe să-l înjuri şi să-l loveşti, atunci chiar eu nu te voi împiedica să plângi şi să te întristezi; dacă însă suferi totul cu mulţumire şi-ţi îndrepţi îndată sufletul spre rugăciune, pentru ce să-ţi fie ruşine?
Dar poate că te întristezi că alţii te defăimează? Dar oare nu sunt aceştia mai vrednici de defăimare, o dată ce nu-şi dau seama bine de faptele care merită într-adevăr să fie defăimate? Aceia sunt cu adevărat îndrăciţi, aceia sunt cu adevărat bolnavi de ducă-se pe pustii, care n-au învăţat să judece lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, ci defăimează cele vrednice de laudă, şi laudă pe cele vrednice de defăimare. Nebunii spun multe cuvinte de ocară, multe cuvinte urâte celor pe care-i întâlnesc, dar cei ce le aud nu se socotesc ocărâţi. nici tu nu socoţi o ruşine şi o ocară când îi auzi pe nesocotiţii aceia, ca nu cumva, supărând pe Dumnezeu, să ajungi însuţi vrednic de ocară. Când socoteşti o ocară cele aduse de Dumnezeu spre învăţarea şi folosul tău, gândeşte-te ce sfârşit poate avea acest gând nesocotit!

3. Dacă vrei să vezi pe cei care sunt cu adevărat vrednici de râs şi de ocară, atunci ascultă! Voi încerca să-ţi arăt prin grai câteva exemple din multele de acest fel. Uită-te la cei înnebuniţi de frumuseţea femeilor, la cei înnebuniţi după averi, la îndrăgostiţii de slavă deşartă, la cei care preferă să facă şi să sufere orice de dragul femeilor, al banilor şi al slavei; uită-te la cei mistuiţi de invidie, la cei ce uneltesc împotriva oamenilor care nu le-au făcut nici un rău, la cei posomorâţi fără pricină, la cei care se dau în vânt după deşertăciunile vieţii. Aceşti oameni şi faptele unor astfel de oameni sunt fapte de nebunie şi vrednice de osândă; aceste fapte sunt vrednice de ocară, de ruşine şi de râs. Dar dacă cineva, bolnav de ducă-se pe pustii, săvârşeşte în viaţă, chiar aşa bolnav, fapte pline de înţelepciune, nu numai că nu-i drept să fie ocărât, ci, dimpotrivă, să fie admirat şi încununat de toţi, deoarece înlănţuit cu atâtea legături aleargă pe un drum atât de obositor şi se urcă pe calea povârnită şi anevoioasă a virtuţii.
Dar nu ştiu cum de era aproape să uit şi un alt lucru prin care întreci pe fraţi: chiar de ai păcătui, îţi este uşor să lepezi păcatele datorită asupririi la care eşti supus. Iar dovada afirmaţiei mele sunt cele ce-ţi spuneam mai înainte, când am vobit despre săracul Lazăr şi despre desfrânatul din Corint .
Îmi vorbeşti apoi de o altă pricină a tristeţii tale, şi-mi spui:
-  Mă tem de tatăl meu. Dacă pot suporta cu răbdare suferinţele mele, cum voi suferi cu uşurinţă nenorocirea şi furia lui când va afla ce-i cu mine? Din fericire, până acum n-a aflat nimic.
-  Este o mare nesocotinţă să te întristezi şi să plângi pentru cele ce se vor întâmpla mai târziu sau nu se vor întâmpla niciodată. De unde ştim că tatăl tău va afla vreodată de cele întâmplate? Dar mai bine să presupunem, dacă vrei, că tatăl tău va afla şi că se va supăra groaznic. Te laud când te văd că te întristezi şi suferi pentru necazurile tatălui tău, dar nu pot pretinde să faci asta spre paguba ta. Cei care gândesc cele cereşti, şi nu cele pământeşti, nu trebuie să-şi stăpânească numai mânia, pofta şi celelalte patimi, ci şi tristeţea. Tristeţea ne pricinuieşte mai mari necazuri decât celelalte patimi şi trebuie să ne împotrivim ei cu bărbăţie dacă vrem să nu pierim cu desăvârşire. Dacă tu însuţi ai fi voit să pricinuieşti tatălui tău aceste neplăceri, ar fi fost cu cale să te temi şi să tremuri, pentru că ai fi fost pricina unei atât de mari pierderi. Dar dacă tatăl tău vrea să-şi străpungă de bunăvoie inima sa cu cele mai cumplite chinuri, tu n-ai de ce să te întristezi, decât doar atât cât se cuvine să ia un fiu parte la durerea tatălui său. În afară de asta, nici nu ştim ce va spune şi ce va simţi tatăl tău când va afla cele ce se petrec cu tine. De multe ori lucrurile se întâmplă cu totul altfel de cum ne aşteptăm. Teama ta face parte din cele ce se întâmplă în chip cu totul neobişnuit şi rar; susţinerea mea însă face parte din cele obişnuite şi posibile. Pe ce mă întemeiez când spun acest lucru? Iată pe ce! Tatăl tău mai are şi alţi copii, nelegitimi, de care are foarte multă grijă; dragostea de ei va pune în umbră supărarea pricinuită de boala ta. Nu te întrista deci zadarnic de grijile ce le va avea tatăl tău! Dacă trebuie într-adevăr să te întristezi din pricina tatălui tău, atunci întristează-te din pricina cheltuielilor lui nechibzuite, din pricina chefurilor lui, din pricina îngâmfării lui, din pricina asprimii faţă de cei de sub stăpânirea lui, din pricina desfrânării care-l stăpâneşte şi acum. Socoteşti, oare, că-i mic răul ce-l săvârşeşte când, în timp ce mama ta trăieşte în casă cu el, tatăl tău trăieşte în desfrânare cu o fată şi dă naştere unor copii nelegitimi? Aceste fapte sunt vrednice de plâns; aceste fapte sunt vrednice de lacrimi; sunt rele învederate, rele care într-adevăr se înfăptuiesc; cele ce va face tatăl tău când va auzi de boala ta poate că vor fi rele, poate că nu vor fi rele; dar deocamdată este o mare nesocotinţă din partea ta să te chinui pentru nişte fapte despre care nu eşti sigur că se vor întâmpla. Dar să presupunem că tatăl tău se va înfuria, ba chiar foarte tare. Supărarea şi necazul tatălui tău se vor sfârşi foarte curând şi se vor stinge înainte de a se aprinde bine. Unui om care se gândeşte să trăiască în cât mai mare desfătare, care-i ocupat cu atâtea treburi, care hrăneşte paraziţi şi linguşitori, care arde de dragul fetei cu care trăieşte, de la care are şi copii nelegitimi, acestui om, chiar dacă va afla de boala ta, ea îi va face o impresie mică şi fără importanţă. Concluzia aceasta o trag nu numai pe temeiul celor spuse de mine, dar şi pe temeiul purtării de până acum a tatălui tău. Ştii, într-adevăr, ştii foarte bine că, înainte de a intra în monahism, te iubea foarte mult, te socotea inima lui; dar când ai îmbrăţişat viaţa monahală, toată dragostea lui s-a stins; socotea că ai săvârşit o faptă ruşinoasă, nevrednică de strălucirea strămoşilor; spunea că i-ai făcut de ruşine cinstea şi slava lui. Dacă nu l-ar fi silit legătura firească dintre părinte şi fiu, poate că te-ar fi dezmoştenit, în sfârşit, dacă nu sunt cu totul lipsit de inimă în cele ce voi spune, cred că tatăl tău, când va afla de boala ta, chiar se va bucura că ai fost în sfârşit pedepsit pentru că n-ai vrut să asculţi de sfaturile lui, căci adeseori te ruga şi voia să te întoarcă din drumul aspru pe care apucaseşi.

4. Acestea aveam să-ţi spun despre tatăl tău şi despre frica pe care o ai pentru supărarea ce i-ai pricinui-o când ar afla de boala ta. Şi socot îndestulătoare cele spuse spre a-ţi risipi toată teama pe care ţi-o făceai în această privinţă.
Dar pentru că spuneai că răul cel mai mare, culmea relelor, este acela că nici nu mai ai vreo nădejde de viitor, şi nici nu ştii care din două se va întâmpla: vei scăpa oare vreodată de boala aceasta sau diavolul, care a început această luptă împotriva ta, are de gând să te izbească până la sfârşitul vieţii? În privinţa aceasta nici eu însumi nu pot să spun ceva precis şi nici nu pot să declar ceva despre cele ce se vor petrece în viitor. Ştiu însă precis, şi-ţi cer ca şi tu să ai această încredinţare, că orice s-ar întâmpla, fie că te faci sănătos, fie că vei fi bolnav până la sfârşitul vieţii, va fi spre folosul nostru. Dacă vei judeca astfel, vei îndepărta şi culmea acestor rele, ca să întrebuinţez propriile tale cuvinte.
ÃŽn afară de aceasta, trebuie să te gândeÅŸti ÅŸi la aceea că timpul răsplătirilor ÅŸi al cununilor este veacul ce va să fie, pe când veacul de acum este timpul luptelor ÅŸi al sudorilor. Fericitul Pavel, voind să ne facă să înÅ£elegem lucrul acesta, spunea: „Eu aÅŸa alerg, ÅŸi nu la întâmplare; aÅŸa lovesc cu pumnii ÅŸi nu bat cu pumnii în aer; îmi chinuiesc trupul ÅŸi-l supun robiei; ca nu cumva propovăduind altora, eu însumi să ajung netrebnic’ . Iar când a ajuns la sfârÅŸit, a rostit acele fericite cuvinte: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârÅŸit, credinÅ£a am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii” . Prin aceste cuvinte Fericitul Pavel ne arată că toată viaÅ£a noastră trebuie să fie o luptă, că toată viaÅ£a noastră trebuie să ne obosim dacă vrem să ne desfătăm de odihnă veÅŸnică ÅŸi de nenumărate bunătăţi.
Dar dacă cineva ar vrea ca trândăvind să se desfăteze ÅŸi de plăcerile din lumea aceasta, dar ÅŸi de răsplătirile pregătite în lumea cealaltă celor ce se ostenesc, unul ca acesta se înÅŸală ÅŸi se amăgeÅŸte pe sine însuÅŸi. Cu noi se întâmplă acelaÅŸi lucru ca ÅŸi cu atleÅ£ii: atletul care caută odihnă în timpul concursurilor atletice se încarcă de ruÅŸine ÅŸi necinste pentru tot timpul, pe când cel care suferă cu bărbăţie în arenă orice oboseală, este încununat, slăvit ÅŸi lăudat de spectatori ÅŸi în timpul întrecerilor atletice, ÅŸi după ce s-a sfârÅŸit concursul. Cel care face din timpul hotărât oboselilor timp de odihnă, acela va plânge, va scrâşni din dinÅ£i ÅŸi va suferi cele mai cumplite chinuri, atunci când ar trebui să se bucure de tihnă, pe când cel care suferă cu dragă inimă aici pe pământ necazurile ÅŸi strâmtorările va fi ÅŸi aici, ÅŸi acolo strălucitor ÅŸi slăvit cu slava cea nemuritoare ÅŸi adevărată. Dacă în viaÅ£a de toate zilele cel care nu face fiecare lucru la timpul lui nu are nici un folos de pe urma muncii lui, ba, nenumărate neplăceri, cu mult mai mult în cele duhovniceÅŸti va păţi la fel cel care nu ÅŸtie care-i timpul muncii ÅŸi al ostenelilor, ÅŸi care-i timpul răsplătirii ÅŸi al odihnei. Hristos a spus: „în lume necazuri veÅ£i avea” . Fericitul Pavel a spus: „Åži toÅ£i care voiesc să trăiască cu cucernicie în Hristos Iisus vor fi prigoniÅ£i” . Pavel n-a vorbit numai de prigonirile oamenilor, ci ÅŸi de uneltirile demonilor. Iov a spus: „ViaÅ£a omului pe pământ este o luptă” . Pentru ce te întristezi deci când eÅŸti strâmtorat ÅŸi prigonit în timpul hotărât necazurilor? Atunci ar trebui să te întristezi, dacă am face timp de desfătare ÅŸi de tihnă timpul despre care Hristos a spus că este timp de necaz, dacă ne-am trândăvi în timpul în care ni s-a poruncit să ne luptăm ÅŸi să ne ostenim, dacă am merge pe calea cea largă, când Hristos ne-a poruncit să mergem pe calea cea strâmtă . Dacă am face aÅŸa, atunci neapărat ar urma să fim pedepsiÅ£i în veacul ce va să fie.
Dar ai putea să-mi pui următoarea întrebare:
– Ce ai de spus însă despre cei care merg ÅŸi în viaÅ£a de aici pe calea cea largă, ÅŸi se vor odihni ÅŸi în viaÅ£a de dincolo?
– Care-i omul acesta? Eu pun temei numai pe cuvântul lui Hristos, Care a spus că îngustă ÅŸi strâmtă este calea care duce la viaţă . Åži ÅŸtie oricine că nu este cu putinţă să mergi în toată voia pe o cale strâmtă. Dacă la concursurile atletice, unde luptătorii sunt oameni, nimeni nu primeÅŸte cunună pe frunte fără oboseli ÅŸi sudoare, cum este cu putinţă ca în lupta pentru virtute, unde puterile cele rele se luptă cu noi, să biruim furia lor fără necazuri ÅŸi fără strâmtorări?

5. Până când însă vom cerceta această problemă numai cu ajutorul raţiunii, când putem să o lămurim cu pildele fericiţilor şi vitejilor atleţi ai virtuţii, trăitori în timpurile trecute? Cercetează pe fiecare dintre bărbaţii vestiţi de altădată, şi vei vedea că toţi au dobândit îndrăznire către Dumnezeu numai prin necazuri.
Şi dacă vrei, să ne ducem mai întâi la fiul lui Adam, la mielul lui Hristos, la Abel, la cel care, fără să fi făcut vreun rău cuiva, a suferit cele pe care le merită cei mai mari criminali. Noi suntem pedepsiţi cu felurite încercări pentru păcatele noastre; dreptul Abel însă n-a fost pedepsit pentru altceva decât pentru că era drept. Atâta vreme cât nu săvârşise nici o faptă mare, fratele său se purta frăţeşte cu el; când însă a strălucit prin jertfa adusă lui Dumnezeu, fratele său, orbit de invidie, n-a mai cunoscut că Abel îi este frate şi de aceeaşi fire.
De unde ştii dacă nu şi în cazul tău, aceeaşi pricină a întărâtat pe diavol, că strălucirea vieţii tale l-a făcut să pornească această luptă împotriva ta? Dacă râzi de cuvintele mele, îţi laud smerenia, dar nu voi înceta să gândesc aşa. Dacă Abel, care a adus ca jertfă grăsime de animale, a bine-plăcut atât lui Dumnezeu şi a stârnit invidia diavolului, cu atât mai mult tu ai pornit pe duşman împotriva ta, deoarece n-ai adus jertfă vreun lucru din afară, ci te-ai afierosit cu totul pe tine însuţi lui Dumnezeu. Dumnezeu a îngăduit ca diavolul să se năpustească asupra ta. Nici atunci n-a împiedicat săvârşirea uciderii, ci a lăsat ca mâinile ucigaşului să cadă asupra dreptului şi nu l-a ferit de primejdie, deşi Abel a fost ucis pentru cinstea dată de el Iui Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat ca lucrurile să-şi urmeze cursul lor pentru că voia să nu fie micşorată frumuseţea cununilor lui Abel.
Dar poate că îmi obiectezi:
-  Poate fi oare socotită, în cazul meu, moartea drept pedeapsă? De-ar da Dumnezeu ca şi eu acum să sufăr această pedeapsă!
-  Vorbeşti aşa, dragă prietene, acum; dar mai înainte moartea-ţi părea o năpastă şi mai cumplită decât orice pedeapsă. Pentru aceea şi în legea lui Moise erau pedepsiţi cu moartea cei care săvârşeau cele mai mari nelegiuiri, cele pentru care nu era cu putinţă iertarea. Tot aşa şi legiuitorii civili, chiar în timpul nostru, nu pedepsesc altfel pe toţi cei care sunt prinşi că săvârşesc cele mai cumplite crime. Şi totuşi, dreptul Abel a suferit pedeapsa cuvenită nelegiuiţilor, dar, mai bine spus, o pedeapsă cu mult mai cumplită, deoarece mâna fratelui lui i-a dat lovitura de moarte.
Ce vom spune despre Noe? Şi el era drept şi desăvârşit. Numai el a bineplăcut lui Dumnezeu, în timp ce toţi ceilalţi oameni erau nişte nelegiuiţi, în timp ce toţi ceilalţi oameni păcătuiau înaintea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Noe a suferit nenumărate, multe şi cumplite necazuri. N-a murit îndată, ca Abel, nici n-a pătimit ceea ce ţi se pare a fi uşor, ci a suferit tot timpul îndelungatei lui vieţi, fără ca viaţa lui să fi fost cu ceva mai lesnicioasă, vreme de atât de mulţi ani, decât a hamalilor şi decât a celor ce sunt siliţi să care necontenit cele mai grele poveri, îţi voi explica îndată cuvintele mele; dar mai întâi să-ţi spun următoarele.
Un an întreg a locuit Noe în închisoare, închisoare străină şi înfricoşată, în închisoarea corăbiei. Să nu mai vorbesc de mulţimea fiarelor sălbatice şi a târâtoarelor cu care a fost silit să trăiască atâta vreme, înghesuit într-o atât de mare strâmtorare! Crezi că puţin a suferit din pricina zgomotului tunetelor, din pricina vuietului ploilor? Prăpastie se deschidea jos în faţa lui, prăpastie se pogora şi de sus. Iar Noe stătea singur cu fiii lui între aceste două prăpăstii. Deşi era încredinţat că totul are să se sfârşească cu bine, totuşi murea de frică din pricina grozăviei celor ce se petreceau în jurul lui.
Dacă noi, care avem case cu temelii puternice în pământ, dacă noi, care locuim în oraşe, ne pierdem curajul şi ne temem numai când vedem că plouă ceva mai tare decât de obicei, cât de mare trebuie să fi fost suferinţa lui Noe, care era singur în corabie, care avea în minte prăpastia grozavă de dincolo de pereţii corăbiei şi se gândea că pier prin înec toate speciile de vieţuitoare! E de ajuns să-ţi îngheţe sufletul de frică numai când auzi că un oraş sau chiar numai o casă a fost cuprinsă de ape şi acoperită de valuri! Poţi spune ce gândea şi ce simţea Noe, purtat de ici-colo în mijlocul furtunii, el, care ştia că întreaga lume piere prin înec? Şi un an întreg a trăit cu această grozavă frică.
Când s-a terminat potopul, frica a dispărut, dar i s-a mărit tristeţea; la ieşirea din corabie s-a abătut asupra lui o altă tulburare sufletească, tot atât de mare ca şi cea de mai înainte: a văzut cumplita pustietate din jurul lui, moartea năprasnică a tuturor vieţuitoarelor, trupurile celor morţi, amestecate cu noroi şi lut; şi îngropaţi în acelaşi nefericit mormânt toţi oamenii, la un loc cu măgarii şi cu animale mai de puţină cinste decât măgarii. Chiar dacă fuseseră foarte păcătoşi cei care au pătimit aceste nenorociri, totuşi Noe era om, şi l-a durut inima din pricina suferinţelor celor de aceeaşi fire cu el.
Proorocul lezechiel era tot un om drept; ÅŸtia că israelitenii sunt mai răi decât toÅ£i oamenii; dar, când i-a văzut măcelăriÅ£i ÅŸi doborâţi, a simÅ£it ceea ce simt toÅ£i oamenii, l-a durut inima ÅŸi a lăcrimat, cu toate că Dumnezeu mai dinainte i-a descoperit toată necredinÅ£a lor ÅŸi a făcut s-o vadă cu ochii lui pentru ca, atunci când îi va vedea pedepsiÅ£i, să suporte cu curaj nenorocirea. Cu toate acestea, deÅŸi Dumnezeu i-a pregătit mai dinainte o mângâiere atât de mare ÅŸi l-a învăţat, totuÅŸi a căzut cu faÅ£a la pământ ÅŸi a strigat spunând: „Vai, Doamne, faci să dispară rămăşiÅ£a lui Israel?” . Dar nu numai o dată l-a durut inima ÅŸi a lăcrimat lezechiel, ci ÅŸi altă dată, când a văzut pe lehonia ucis.
Prin urmare, şi Noe, cu toate că ştia cât de păcătoşi au fost oamenii înecaţi de potop, totuşi n-a fost mai curajos decât Iezechiel, nici decât Moise. Moise, la fel, a fost adeseori tot atât de slab de fire ca şi profetul lezechiel; suferea când trebuiau să fie pedepsiţi evreii, deşi ştia că păcătuiseră, şi suferea mai mult chiar decât cei pedepsiţi. Pe timpul lui Noe nenorocirea era şi mai groaznică; niciodată pe pământ n-a fost o moarte la fel cu aceea de pe vremea lui Noe.
Tristeţea lui Noe nu s-a oprit aici; după ce că era copleşit de atât de mari nenorociri, de singurătatea de care era înconjurat, de mila faţă de oamenii înecaţi, de mulţimea celor pieriţi, de felul sfârşitului lor, de pustietatea pământului, nenorociri care-i măreau neîncetat tristeţea, a mai venit asupra lui şi ocara fiului său , fapt cu neputinţă de suportat, plin de ruşine şi grozav de dureros. Ocările prietenilor sunt mai împovărătoare decât ale duşmanilor; ocările copiilor noştri însă sunt încă cu mult mai dureroase decât ale prietenilor. Când vezi că te ocărăşte mai mult decât orice om copilul pe care l-ai născut, l-ai crescut şi l-ai învăţat, pentru care te-ai chinuit, te-ai ostenit şi te-ai mistuit de griji, când ajungi, deci, să te ocărască propriul tău copil, sufletul nu mai poate suferi grozăvia durerii. Orice ocară, prin ea însăşi, este de nesuferit; când însă te ocărăsc propriii tăi copii, ocara îţi răscoleşte adâncurile sufletului; atât este de cumplită. Nu pune la socoteală numai ocara adusă lui Noe de fiul său; pornind de la ocară, gândeşte-te ce purtare trebuie să fi avut fiul său faţă de Noe mai înainte de a-l ocări, mai înainte de potop.
GândeÅŸte-te cum se purta cu el înainte de potop, când avea atât de mulÅ£i oameni care să-l îndemne la rău, dacă acum, când frica celor petrecute îi stătea încă pe suflet, când abia ieÅŸise din temniÅ£a corăbiei, când încă vedea în jurul său urmele nenorocirii ce se abătuse asupra lumii, dacă nici acum deci nu s-a înÅ£elepÅ£it, ci a ocărât pe cel ce merita mai puÅ£in decât toÅ£i să fie ocărât, ÅŸi nu l-au învăţat minte nici moartea tuturor vieÅ£uitoarelor, nici pustietatea din jurul lui, nici mânia lui Dumnezeu, nici altceva din cele întâmplate? Da, atunci când l-a ocărât fiul său, atunci furtună mai grozavă a tulburat sufletul său, mai grozavă decât aceea din vremea potopului. Åži din pricina fiului lui, ÅŸi din pricina tuturor celorlalÅ£i oameni. Pe vremea potopului îl înconjura pe Noe numai mulÅ£imea apelor; înainte de potop însă, era înconjurat din toate părÅ£ile de adâncul răutăţii, iar vicleniile oamenilor răi îi zdrobeau sufletul mai tare decât valurile potopului. Era singurul om drept într-o mulÅ£ime atât de mare de oameni nelegiuiÅ£i ÅŸi spurcaÅ£i; chiar dacă nu i-au făcut nici un rău, totuÅŸi a trebuit să sufere râsul ÅŸi batjocura lor, dacă nu mai înainte, cel puÅ£in atunci când le vorbea despre corabie ÅŸi despre nenorocirile ce aveau să vină peste ei. Ieremia, profetul sfinÅ£it din pântecele maicii sale, ne poate mărturisi ce mult pot tulbura sufletul nostru râsul ÅŸi batjocura altora. Din pricina aceasta nici chiar să profeÅ£ească nu mai voia: „Am spus că nu voi mai prooroci” , în afară de acestea, cât dezgust ÅŸi câtă tristeÅ£e nu i-a pricinuit lui Noe faptul că nu exista un om cu care să se înÅ£eleagă, nu era un om care să aibă acelaÅŸi fel de viaţă ca el. Dar nu numai aceasta l-a îndurerat; suferea mai mult ÅŸi din cauză că-i vedea ÅŸi nenorociÅ£i, ÅŸi ticăloÅŸi.
DrepÅ£ii suferă nu numai când văd că mor cei răi, ci ÅŸi când îi văd că păcătuiesc; îi doare sufletul cu mult mai mult când aceÅŸtia păcătuiesc decât când mor. Lucrul acesta îl poÅ£i vedea bine la profeÅ£i. Unul striga cu amar: „Vai, suflete, că a pierit cel cuvios de pe pământ ÅŸi nu mai este om virtuos” . Un alt profet spune lui Dumnezeu: „Pentru ce mi-ai arătat să văd osteneli ÅŸi dureri?” . Lovindu-ÅŸi puternic pieptul pentru cei nedreptăţiÅ£i, se jelea zicând: „Vei face pe oameni ca pe peÅŸtii mării care n-au conducător” . Toate acestea se întâmplau pe vremea când erau legi, conducători, tribunale, preoÅ£i, profeÅ£i, pedepse! GândeÅŸte-te acum cu câtă îndrăzneală se săvârÅŸea păcatul pe vremea lui Noe, când nu-i stăpâneau pe oameni nici legile, nici conducătorii, nici altceva. Mai mult încă, pe timpul profeÅ£ilor viata oamenilor nu era atât de lungă, ci numai ÅŸaptezeci, optzeci de ani; pe vremea lui Moe însă viatÅ£a unui om ajungea până la ÅŸase sute de ani, ÅŸi chiar mai mult. Dar să lăsăm la o parte necazurile despre care am vorbit mai sus? GândeÅŸte-te câte necazuri era silit să aibă, o dată ce viaÅ£a lui s-a scurs pe un drum atât de lung! GândeÅŸte-te apoi că pe o lungime atât de mare de timp s-a sârguit să nu se abată cât de puÅ£in de la drumul cel drept, deÅŸi erau multe piedici pe toată întinderea lui! Dar pentru ce spun multe, când în întregime tot drumul vieÅ£ii sale a fost aÅŸa, de la un capăt al pământului până la celălalt, plin de stânci, de spini, de fiare sălbatice, de uscăciune, de ciumă, de frig, de răufăcători. Este mai uÅŸor să mergi necontenit pe un drum bătut într-o noapte foarte întunecoasă decât să alergi în acele vremi pe drumul virtuÅ£ii. ToÅ£i oamenii îl sileau să-ÅŸi abată paÅŸii din calea virtuÅ£ii. Când toÅ£i îşi îngăduie să facă ce-i taie capul ÅŸi este numai unul care merge împotriva căii lor, cum va putea oare acesta să ajungă la capătul virtuÅ£ii, o dată ce toÅ£i îl împing înapoi ÅŸi-l îmbrâncesc? Cât de greu este să săvârÅŸeÅŸti virtutea când trăieÅŸti împreună cu mulÅ£i oameni, o arată toÅ£i cei care au îmbrăţiÅŸat acum pustia, acum, când prin harul lui Dumnezeu, poÅ£i vedea răspândită pretutindeni viaÅ£a virtuoasă, acum, când este mare buna înÅ£elegere a unuia faţă de celălalt. Pe vremea lui Noe însă aÅŸa ceva nu se vedea; dimpotrivă, toÅ£i erau faţă de el mai sălbatici decât fiarele.

6. Ar putea fi oare o viaţă mai plină de suferinţă decât viaţa lui Noe? Ar putea fi oare o viaţă mai trudnică decât viaţa lui? Făgăduisem să dovedesc că Noe n-a avut un trai mai bun decât cei care poartă necontenit poveri şi decât cei care n-au niciodată timp să răsufle; dar, prin cele ce-am spus despre el, am făcut cu mult mai mult decât atât; am arătat nu numai că n-a avut un trai mai bun decât hamalii şi robii, ci că viaţa lui a fost mai împovărătoare decât a acelora.
Mulţi sunt de părere că Avraam a trăit fericit toată viaţa. Din cauza aceasta se obişnuieşte să fie comparaţi cu Avraam oamenii fericiţi şi care o duc numai în ospeţe şi petreceri.
Să cercetăm traiul şi viaţa lui! După mine, Avraam a avut o viaţă şi un trai mai plin de suferinţă şi mai trudnic chiar decât Noe şi Abel. Dar mai bine să nu fac nici o apreciere, ci să lăsăm ca însăşi cercetarea vieţii lui să hotărască felul traiului său. Nu putem şti ce necazuri a avut în Caldeea, până la vârsta de şaptezeci de ani. Fericitul Moise n-a scris istoria acestei perioade de timp din viaţa lui, a trecut sub tăcere traiul lui până la şaptezeci de ani şi a început povestirea vieţii lui de la această vârstă. Putem bănui că până la această vârstă a avut de suferit necazuri ca şi Noe, căci şi el, ca şi Noe, era singurul om credincios între atâţia necredincioşi şi barbari, singurul om care voia să trăiască cu credinţa în Dumnezeu. Dacă despre alte necazuri ale lui din Persia nu ştim nimic, în legătură cu necazul acesta însă nu poate fi nici o îndoială, şi chiar oamenii cei mai lipsiţi de judecată pot trage cu uşurinţă această concluzie. Dar să lăsăm la o parte asta! Să începem să vorbim despre viaţa lui Avraam de la plecarea sa din patria lui. Mai întâi, să vedem cât de departe este Caldeea de Palestina, cum erau drumurile, care erau relaţiile dintre oameni şi care era felul lor de trai. Să nu ţi se pară că era un lucru uşor să mergi din Caldeea în Palestina, întemeiat pe faptul că dreptul Avraam a ascultat îndată de porunca lui Dumnezeu . Nici să nu socoteşti iarăşi, întemeiat pe faptul că Moise a povestit pe scurt şi în puţine cuvinte călătoria lui Avraam,  că drumul a fost tot atât de scurt ca şi cuvintele . Este uşor să istoriseşti o călătorie, dar nu-i tot atât de lesnicios să o faci, ba, dimpotrivă, foarte anevoios. Cât e de lungă calea şi care e distanţa dintre cele două ţări pot s-o spună exact călătorii care au venit de acolo la noi, dacă este vreunul.
Eu n-am întâlnit pe nici unul care să fi făcut acest drum; dar am întâlnit pe unul dintre cei care au venit dintr-o ţară foarte îndepărtată; întrebându-l cât timp a trebuit să călătorească, mi-a spus că a călătorit treizeci şi cinci de zile. Mi-a mai spus că nu cunoaşte Babilonul, dar că a auzit de la cei care au fost în Babilon că drumul până acolo este tot pe atât de lung. E adevărat că drumul din Palestina până în Babilon era şi pe atunci tot atât de lung ca şi acum, dar drumurile nu erau pe vremea aceea aşa cum sunt acum. Acum se găsesc din când în când locuri de popas, oraşe şi sate; cel ce călătoreşte pe aceste drumuri întâlneşte mai mulţi călători; călătorii, nu mai puţin decât haltele, oraşele şi satele, dau siguranţă călătoriei, în afară de aceasta, guvernatorii oraşelor alcătuiesc din băştinaşi cete de bărbaţi, vestiţi prin vigoarea trupului, care pot să mânuiască cu tot atâta dibăcie suliţa şi praştia, ca şi arcaşii arcul şi hopliţii suliţa, şi pun în fruntea lor conducători; prin alcătuirea acestor cete de oameni, guvernatorii oraşelor nu urmăresc altceva decât să dea siguranţă drumurilor. Pe lângă aceasta, guvernatorii oraşelor s-au mai gândit şi la un alt mijloc de a face şi mai sigură călătoria. Au zidit lângă drum locuinţe la fiecare mie de paşi, în care au pus paznici de noapte; faptul că paznicii stau de veghe toată noaptea şi că nu au altă ocupaţie decât aceasta, constituie cea mai mare piedică împotriva atacurilor hoţilor de drumul mare. Pe vremea lui Avraam nici nu putea fi vorba despre aşa ceva; satele nu erau dese; nu erau oraşe, nu erau halte şi nici case de adăpost; cu greu puteai întâlni un călător. Nu era nimic din toate acestea. Nu mai vorbesc de drumurile proaste şi greu de străbătut, de asprimea climei, cu toate că şi acestea, fără a le mai socoti pe celelalte, sunt îndestulătoare ca să supere mult pe călători. Pot adeveri spusele mele cei care au căruţe şi vite de jug, că nu au îndrăzneala să meargă nici chiar pe drumurile obişnuite, dacă mai întâi nu le întăresc cu pietre şi dacă nu acoperă surpările provocate de ape. Pe vremea lui Avraam însă, drumurile erau mai pustii decât locurile nelocuite, mai greu de străbătut decât munţii şi mai periculoase decât râpile şi prăpăstiile. N-am spus încă ce era mai greu decât orice; n-am vorbit despre relaţiile dintre oameni, care pricinuiau călătorilor necazuri cu mult mai multe şi mai mari decât drumurile; pe vremea aceea oamenii erau împărţiţi în popoare, dar, mai bine spus, după oraşe; pe atunci nu era ca acum, când cea mai mare parte a lumii alcătuieşte un singur imperiu, când toţi oamenii slujesc unui singur om, când toţi sunt conduşi de aceleaşi legi.
Omenirea, pe vremea aceea, era împărÅ£ită, era ca un trup tăiat ÅŸi împărÅ£it în multe bucăţi. Din pricina aceasta dreptul Avraam era silit să străbată Å£inuturi locuite de popoare care se duÅŸmăneau între ele, fiind în pericol ÅŸi din pricina unora, ÅŸi din pricina altora; într-un Å£inut poporul era stăpânit de mai mulÅ£i conducători, în altul era anarhie. Poate, fi o viaţă mai anevoioasă decât aceea dusă de Avraam în timpul trecerii lui printre astfel de neamuri? Avraam se temea ÅŸi tremura nu numai pentru sine, ci ÅŸi pentru tatăl său, pentru femeia sa ÅŸi pentru nepotul său. Mare era grija lui pentru slugi, chiar când era în Å£ara lui; cu atât mai mare însă când era silit să străbată necontenit ţări străine. Åži dacă ar fi ÅŸtiut cel puÅ£in când va sfârÅŸi de umblat pe pământuri străine, grijile lui n-ar fi fost atât de mari! Avraam auzise din gura lui Dumnezeu numai atât, fără nici o altă precizare: „în pământul pe care Å£i-l voi arăta” ; nu i s-a spus: cutare sau cutare pământ, îşi frământa mintea în toate chipurile; sufletul îi era tare tulburat; nu era în stare să-ÅŸi potolească frământarea gândurilor; făcea fel de fel de presupuneri, silit să-ÅŸi facă nenumărate griji.
Poate că se aştepta că trebuie să meargă până la capătul pământului, până la ocean chiar. Deşi n-a străbătut tot pământul, totuşi cu mintea şi cu grija a făcut o călătorie atât de mare. Nu-şi pregătise sufletul cu gândul că se va termina călătoria lui în Palestina; era gata să-şi continue călătoria tot mai departe, fie că i s-ar fi poruncit să calce tot pământul, fie că i s-ar fi poruncit să se ducă în insulele de dincolo de uscat. Dumnezeu, când i-a poruncit să plece, nu i-a spus în ce loc anume trebuie să se ducă; acest lucru îl făcea pe Avraam să creadă că locul de oprire poate fi aproape sau foarte departe. Cumplită este această stare! Când ai de făcut ceva greu, suporţi cu mai multă uşurinţă greutatea lucrului dacă ştii precis ce ai de făcut, şi-ţi pregăteşti sufletul pentru săvârşirea acelui lucru, decât dacă nu ştii ce ai de făcut şi-ţi frămânţi mintea cu toate, aşteptându-te când la bune, când la rele, fără să ai vreo nădejde pentru vreunul dintre ele, ci, dimpotrivă, şi unele şi altele îţi sunt tot atât de lipsite de siguranţă.

7. Acestea-s suferinţele îndurate de Avraam înainte de a ajunge în pământul făgăduit. Dar când a ajuns în Palestina şi nădăjduia să se odihnească, a găsit în porturi mai mare furtună. Ce mare-i suferinţa să vină peste tine din nou alte necazuri, atunci când ai crezut că ai scăpat de toate, că ai ajuns la capătul lor şi că ai aruncat în sfârşit departe orice grijă şi orice necaz. Cel care se aşteaptă să mai sufere încă va suporta cu uşurinţă chiar un noian de suferinţe; dar cel aşezat jos ca să se odihnească, acela care şi-a eliberat mintea de griji, este cuprins de o îndoită tulburare şi cade doborât dacă se întâmplă să vină peste el un alt necaz, fie chiar la fel cu cel de mai înainte. Este cuprins de îndoită tulburare şi cade doborât şi pentru că necazul s-a năpustit pe neaşteptate, şi pentru că au pierit din sufletul său tot zelul şi toată pregătirea sufletească pentru suportarea necazului.
Dar ce furtună a dat peste Avraam? Foamete mare a cuprins atunci Palestina, aÅŸa că a pornit îndată ÅŸi de acolo ÅŸi s-a coborât în Egipt. Ajuns în Egipt, nădăjduia că a pus capăt nenorocirilor; a căzut însă într-o nenorocire ÅŸi mai mare, încăt era aproape să-ÅŸi piardă viaÅ£a. Spaimă grozavă l-a cuprins. Ca să scape de moarte, a preferat să facă ceea ce nu poate suferi nici un om: a expus pe femeia sa necinstirii acesteia de către alÅ£i bărbaÅ£i. Trăind în mare strâmtorare, a trebuit s-o facă pe făţarnicul, a trebuit să mintă. Poate fi oare o situaÅ£ie mai nenorocită? Ce crezi că se petrecea în sufletul lui Avraam, când a fost silit să-i dea femeii sale astfel de sfaturi: „Åžtiu că eÅŸti femeie frumoasă la chip. Dacă te vor vedea egiptenii, se vor întâmpla următoarele: Vor spune: „Aceasta-i femeia lui!”; pe mine mă vor omorî, ÅŸi pe tine te vor cruÅ£a. Spune dar: „Sunt sora lui”; astfel, datorită Å£ie, îmi va fi ÅŸi mie bine, ÅŸi va trăi din pricina ta sufletul meu” ? A rostit aceste cuvinte omul care pentru Dumnezeu ÅŸi-a părăsit Å£ara, casa, prietenii, rudele ÅŸi tot ce-l lega de casă. A rostit aceste cuvinte omul care a suferit atât de mari necazuri ÅŸi atât de mari oboseli în îndelungata lui călătorie. Cu toate acestea, Avraam n-a spus: „M-a părăsit Dumnezeu; Dumnezeu Åži-a întors faÅ£a de la mine; Dumnezeu nu-mi mai poartă de grijă!”. Nu ! A suferit totul cu bărbăţie ÅŸi cu credinţă; a făcut tot ce-a putut să nu se vădească necinstirea soÅ£iei sale, cu toate că ar fi trebuit, ca soÅ£, să fie cuprins de furie nebună din pricină că, ajuns în mare strâmtorare, a fost silit să vadă cu propriii săi ochi încercarea de necinstire a nevestei lui. Nu pot înfăţiÅŸa în cuvinte marea lui tristeÅ£e ÅŸi durere; toÅ£i câţi au femei ÅŸi sunt cuprinÅŸi de gelozie, din pricina bănuielilor, cunosc acest zbucium sufletesc. Despre patima aceasta dă mărturie ÅŸi Solomon, spunând aÅŸa: „Este plin de gelozie sufletul bărbatului ei; nu o va cruÅ£a în ziua judecăţii; nu se va schimba ura cu nici un preÅ£ de răscumpărare ÅŸi nici nu se va risipi cu multe daruri” . Åži iarăşi: „Tare ca moartea este dragostea; aspră ca iadul, gelozia ” . Dacă gelosul se frământă ÅŸi arde atât de cumplit spune-mi, te rog, poate fi stare sufletească mai chinuitoare decât a lui Avraam?
Când au luat sfârşit aceste necazuri, s-au ivit altele; în locul foametei a venit războiul . N-am să mai vorbesc despre cearta dintre păstori , nici despre împărţirea pământului între el şi nepotul lui , deşi, dacă am cerceta aceste fapte, ca şi pe celelalte, ne-ar arăta că sunt îndestulătoare să umple sufletul lui Avraam de mare tristeţe. Nepotul Iui, scăpat de Avraam din atâtea necazuri şi ajuns stăpân peste mari bogăţii, ar fi trebuit să se supună în totul celor spuse de Avraam şi să-şi fi pedepsit păstorii; dar nu; când i s-a spus să-şi aleagă pământul care-i place, a dat fuga la pământurile cele mai bune şi i-a lăsat lui Avraam laturile cele mai sărăcăcioase. Cine ar putea suferi cu uşurinţă aceasta? Nu vorbesc că a fost păgubit, ci că i-a fost răsplătită cinstea cu necinste, pentru că a fost dispreţuit! Iar aceasta este mai dureroasă decât paguba. Dar, după cum am spus mai sus, am să trec peste toate acestea, deoarece acum vorbesc despre necazurile şi suferinţele patriarhului Avraam, şi nu despre cele ale unui om luat la întâmplare din mulţime.

8. AÅŸadar, în locul foametei a venit peste Avraam războiul perÅŸilor ; a fost silit să lupte împotriva lor. N-a luat parte la război chiar de la început, când cele două tabere erau încă întregi, ci când toÅ£i fugeau dinaintea perÅŸilor, când victoria era de partea duÅŸmanilor ÅŸi când nici un luptător nu mai putea să le facă faţă; unii erau omorâţi, alÅ£ii se ascundeau, iar alÅ£ii erau luaÅ£i în robie. Nimic din acestea nu l-au făcut pe Avraam să rămână acasă, îndurerat cumplit de cele întâmplate, pleacă să ia parte la acele nenorociri, ducându-se la moarte sigură. A te aÅŸeza în faÅ£a unei atât de mari oÅŸtiri, cu ceva mai mult de trei sute de oameni, înseamnă a nu te aÅŸtepta decât la moarte, înseamnă a fi pregătit sau să fii luat prizonier, sau chinuit, sau omorât. A plecat, deci, să facă ÅŸi el cunoÅŸtinţă cu cruzimea barbarilor. Dar după ce a scăpat din război, prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ÅŸi s-a întors împreună cu nepotul său cu pradă de război, a fost silit din nou să-ÅŸi plângă propria nenorocire, adică lipsa de copii, să jelească pentru că nu avea moÅŸtenitor. Să nu cumva să crezi că durerea aceasta a lui era nouă, că i s-a născut în suflet atunci când îl auzi plângându-se lui Dumnezeu ÅŸi spunând: „Ce-mi vei da? Mor fără să am copii” . Necazul ÅŸi grija aceasta au intrat în casa dreptului o dată cu mireasa, dar, mai bine spus, înainte de intrarea ei. ToÅ£i avem obiceiul, atunci când punem la cale o căsătorie ÅŸi vorbim despre ea, să atingem toate grijile legate de căsătorie, dintre care cea mai de seamă este grija de a avea copii; iar frica lipsei de copii clatină sufletele noastre din prima zi a căsătoriei. Dacă se întâmplă, după ce te-ai căsătorit, să treacă un an, doi sau chiar trei ani fără să ai copii, tristeÅ£ea se măreÅŸte, iar bunele nădejdi slăbesc. Dacă trece mai multă vreme, nădejdile dispar cu totul ÅŸi rămâne în suflet numai tristeÅ£ea, care întunecă toate bucuriile vieÅ£ii, care nu te lasă să mai simÅ£i vreo bucurie. Dacă Avraam n-ar fi suferit atât cât a suferit, ci toate i-ar fi mers după placul inimii, îi era de ajuns tristeÅ£ea pricinuită de lipsa copiilor ca să-i umbrească ÅŸi să-i distrugă toată fericirea. Dumnezeu, într-adevăr, i-a făgăduit copil la adânci bătrâneÅ£i, când trupul lui ÅŸi al soÅ£iei sale, în chip firesc, nu mai erau în stare să dea naÅŸtere la copii .
Dar tot timpul dinainte de primirea făgăduinÅ£ei, destul de îndelungat, l-a trăit Avraam suferind ÅŸi plângând. Cu cât vedea că i se măreÅŸte bogăţia, cu atât se jelea mai mult că nu are cine să-i moÅŸtenească averea. Ce crezi că a suferit Avraam când a auzit: „Străină va fi sămânÅ£a ta în pământ străin; ÅŸi îi vor robi ÅŸi-i vor chinui ÅŸi-i vor smeri patru sute de ani” ? Pe care om nu l-ar fi doborât tristeÅ£ea mare pricinuită de cuvintele soÅ£iei sale, de Sarra, care când îl sfătuia să intre la roaba ei pentru a avea copii , când îl Å£inea de rău ÅŸi-l certa că a dormit cu ea , când chema pe Dumnezeu împotriva lui ÅŸi-l silea (pe Avraam) să alunge pe aceea pe care o cunoscuse ÅŸi care avea să-i nască un copil ? Toate acestea ar putea părea cuiva lucruri de puÅ£ină însemnătate; dar dacă te gândeÅŸti că din pricina unor astfel de lucruri s-au distrus case întregi, atunci minunează-te de tăria de caracter a dreptului Avraam! De frica lui Dumnezeu răbda cu curaj toate ocările nevestei sale! Dar era ÅŸi el om, ÅŸi-l amărau ÅŸi-l dureau cuvintele ei. Roaba se întoarce iar în casa stăpânului ÅŸi-i naÅŸte lui Avraam un copil nelegitim ; astfel ajunge Avraam tată după o atât de îndelungată vreme, naÅŸterea acestui copil i-a pricinuit lui Avraam o oarecare bucurie, dar mai multă tristeÅ£e. Copilul acesta nelegitim îi aducea aminte de copilul (dorit al) căsniciei sale ÅŸi-i mărea ÅŸi mai mult dorinÅ£a de a avea un copil de la propria lui soÅ£ie. Cuvintele spuse lui de Dumnezeu: „Nu te va moÅŸteni acesta, ci cel care va ieÅŸi din tine” , le socotea spuse despre Ismael; Dumnezeu nu-i spusese încă nimic despre Sarra.
În sfârşit, când a căpătat făgăduinţa că va avea pe Isaac şi a fost hotărât de Dumnezeu şi timpul naşterii , înainte de a se bucura de aceste nădejdi, s-a revărsat asupra lui o altă negură deasă de tristeţe, pedepsirea sodomiţilor . Că lucrul acesta a tulburat mult sufletul dreptului Avraam o poate vedea oricine din cuvintele şi din rugăciunea sa către Dumnezeu. Când a văzut pogorându-se din cer ploaia aceia înfricoşătoare, când a văzut că totul s-a prefăcut dintr-o dată în praf şi cenuşă, nu mai era în toată firea. Dacă noi, când vedem de departe că ne arde casa, ne ieşim din minţi şi leşinăm de tristeţe şi de spaimă, gândeşte-te cât de mare a fost spaima şi durerea acelui drept când a văzut că oraşe şi ţinuturi întregi, împreună cu locuitorii lor, ard până la temelii, nu din pricina unui foc obişnuit, ci a unui foc străin şi înfricoşător?
Nu ţi se pare oare că suferinţele şi nenorocirile lui Avraam imită valurile mării care vin necontenit unele după altele? Căci, după cum pe mare nu se liniştesc bine primele valuri, şi se ridică altele, tot aşa s-a întâmplat şi în întreaga viaţă a acestui drept.
Erau încă proaspete în sufletul său nenorocirile căzute asupra sodomiţilor, şi împăratul gherarilor a şi îndrăznit asupra Sarrei ceea ce îndrăznise şi Faraon . Femeia lui a fost silită iarăşi să mintă şi să se dea drept sora lui; şi ar fi fost necinstită dacă Dumnezeu n-ar fi împiedicat din nou înfăptuirea.
Când s-a născut Isaac toată casa era veselă împreună cu copilul ÅŸi cu mama; numai dreptul Avraam, în mijlocul unei atât de mari bucurii, a trebuit să se supere ÅŸi să se întristeze, deoarece a fost silit să-ÅŸi alunge roaba ÅŸi copilul . Chiar dacă Ismael era nelegitim, născut de o roabă, totuÅŸi dragostea de părinte nu-i era micÅŸorată din pricină că pruncul era nelegitim ÅŸi nici nu-i împuÅ£inase durerile părinteÅŸti faptul că mama lui era de neam umil. Aceasta o poÅ£i vedea chiar din Scriptură . Acest bărbat puternic ÅŸi curajos, care primise să junghie cu mâinile sale pe unicul său născut , suferă, i se frânge inima când femeia lui îi porunceÅŸte să alunge roaba ÅŸi copilul; n-ar fi făcut acest lucru ÅŸi nici n-ar fi dat ascultare Sarrei, deÅŸi acum avea mai multă îndrăznire când îi vorbea, dacă nu l-ar fi înduplecat frica de Dumnezeu . Prin urmare, când citeÅŸti în Scriptură că la porunca Iui Dumnezeu Avraam a alungat roaba ÅŸi copilul, să nu socoteÅŸti că i-a dispărut din suflet durerea – căci era cu neputinţă! Dimpotrivă, minunează-te de supunerea mare a lui Avraam în faÅ£a poruncii lui Dumnezeu, minunează-te că nu s-a împotrivit lui Dumnezeu, deÅŸi i se rupea inima de durere din pricina despărÅ£irii lui de copil ÅŸi de mamă. A izgonit pe mamă ÅŸi pe copil fără să ÅŸtie unde se vor duce, iar el s-a resemnat ÅŸi a răbdat în tăcere durerea. Era ÅŸi el om ca toÅ£i oamenii.

9. I s-a frânt inima de durere ÅŸi de tristeÅ£e ÅŸi din pricina propriului său copil. Să nu spună cineva că n-a simÅ£it dureri ÅŸi că n-a suferit tot ce simte o inimă de tată. Nici să nu-l lipsească cineva pe Avraam de cea mai mare laudă, în dorinÅ£a de a arăta că a privit lucrurile din lumea aceasta cu altă inimă decât cu o inimă de om. Dacă ne înduioşăm, ne mâhnim, iar adeseori chiar lăcrimăm când vedem oameni necunoscuÅ£i, pe care nu i-am văzut niciodată în viaţă, condamnaÅ£i la moarte pentru crime, oameni care s-au bucurat multă vreme de această viaţă, dacă deci ne înduioşăm, ne mâhnim, iar adeseori chiar lăcrimăm când vedem că astfel de oameni sunt duÅŸi în piaţă ca să fie omorâţi, putem spune oare că Avraam n-a simÅ£it nimic din ce simte orice om, când a primit porunca să jertfească ÅŸi să ardă cu mâinile sale pe adevăratul lui fiu, pe unicul născut, pe cel născut mai presus de aÅŸteptări ÅŸi atât de târziu, la adânci bătrâneÅ£i – căci acestea toate măresc încă flacăra durerii -, nu pe când era încă tânăr? N-ar fi oare de râs un om care ar susÅ£ine o astfel de părere? Dacă ar fi fost de piatră, dacă ar fi fost de fier, ba chiar de diamant, nu s-ar fi înduioÅŸat oare, nu l-ar fi durut inima de frumuseÅ£ea copilului – era în floarea vârstei -, de înÅ£elepciunea cuvintelor, de evlavia sufletului? Copilul a întrebat pe tatăl său: „Iată, am adus lemnele! Focul este aprins! Unde-i oaia de jertfă?”. Tatăl său i-a răspuns: „Se va îngriji Dumnezeu, fiule, ÅŸi de oaia de jertfă!” . Copilul n-a întrebat mai mult.
S-a uitat la tatăl său cum îl leagă, ÅŸi nu s-a împotrivit; a fost pus deasupra lemnelor, ÅŸi n-a sărit jos; a văzut cuÅ£itul îndreptat spre el, ÅŸi nu s-a tulburat. Poate fi oare un suflet mai plin de credinţă? Ar mai putea îndrăzni cineva să spună că Avraam n-a suferit deloc din pricina tuturor acestora? Dacă ar fi avut de jertfit un duÅŸman, chiar dacă ar fi fost fiară, n-ar fi făcut-o fără strângere de inimă. Nu se poate asta! Nu se poate! Nu acuza pe cel drept de o atât de mare cruzime! S-a înduioÅŸat ÅŸi i s-a rupt inima de durere. Uită-te la cuvintele lui! „Se va îngriji Dumnezeu, fiule, a spus el, ÅŸi de oaia de jertfă”. Cât de dureroase sunt aceste cuvinte! Cu toate acestea, a călcat în picioare durerea, a înfrânt-o. A făcut totul cu acelaÅŸi zel cu care ar fi făcut-o unul care n-ar fi fost oprit de nici una dintre aceste piedici. După ce l-a jertfit – căci cu voinÅ£a îl ÅŸi jertfise -, l-a dat sănătos ÅŸi teafăr mamei sale. Mama l-a primit în braÅ£ele ei; dar înainte de a se bucura din plin de copil, ea a murit . Moartea soÅ£iei sale l-a îndurerat mult pe Avraam.
Nimic nu era în stare să-l facă să suporte cu uşurinţă nenorocirea, deşi trăiseră împreună vreme îndelungată; ba chiar tocmai aceasta îi mărea şi mai mult durerea. Pe aceia îi dorim mai mult, pe care i-am avut mai multă vreme alături de noi şi care ne-au dat mai multă dovadă de prietenie şi de virtute. Că lucrurile aşa au fost o arată jalea şi lacrimile patriarhului pentru moartea soţiei sale. Poate povesti cineva grijile lui Avraam pentru copil, pentru alegerea unei soţii potrivite lui? Dacă ai vrea să cercetezi cu de-amănuntul acestea şi alte multe griji ale lui, ai vedea că viaţa dreptului Avraam este cu mult mai amărâtă, mai îndurerată şi mai plină de griji decât viata lui Noe, despre care am vorbit mai înainte. Scriptura ne-a spus numai necazurile mai mari din viaţa lui şi a lăsat ca pe celelalte să le cercetăm noi, toate câte în chip firesc se întâmplă în fiecare zi într-o casă unde sunt o mulţime de slugi, bărbat, femeie, copii şi multă treabă. Ai putea însă să-mi obiectezi:
– Da, ai dreptate! Dar dreptul Avraam avea foarte mare mângâiere în fiecare din aceste necazuri pentru că suferea toate necazurile acelea pentru Dumnezeu.
– AcelaÅŸi lucru să te mângâie ÅŸi pe tine acum. Nimeni altul decât numai Dumnezeu a îngăduit să vină peste tine această încercare. Dacă Dumnezeu n-ar fi îngăduit, dracii cei cumpliÅ£i n-ar fi îndrăznit să intre în porci ; cu atât mai mult n-ar fi pus dracul stăpânire pe tine dacă n-ar fi fost îngăduinÅ£a lui Dumnezeu. După cum Avraam a avut mare răsplată pentru că a suferit totul cu curaj ÅŸi mulÅ£umire, tot aÅŸa ÅŸi tu vei avea aceeaÅŸi răsplată dacă vei răbda, fără murmur, ÅŸi vei mulÅ£umi pentru toate lui Dumnezeu. Iov a suferit cele ce a suferit prin îngăduinÅ£a lui Dumnezeu ; a fost însă încununat nu numai pentru că a suferit, ci ÅŸi pentru că a întâmpinat cu curaj toate nenorocirile. ToÅ£i îl admirăm, dar nu-l admirăm pentru că diavolul i-a luat toate bunurile lui, ci îl admirăm pentru că n-a păcătuit nici măcar cu buzele, deÅŸi l-au lovit atâtea nenorociri.

10. Voiam, pentru că am pomenit de Iov, să vorbesc ÅŸi de zguduitoarele lui lacrimi ÅŸi de grozăvia suferinÅ£ei lui. Dar, pentru ca să nu lungesc prea mult vorba, să mă întorc la Isaac. Dacă vrei să cunoÅŸti cu de-amănuntul suferinÅ£ele lui, ia în mâini istoria vieÅ£ii sale, priveÅŸte în adâncul necazurilor lui, ÅŸi ele vor da multă mângâiere propriilor tale necazuri, negreÅŸit. Dreptul Isaac a fost cu mult mai bun decât noi; a avut însă de luptat ÅŸi cu vrăjmaÅŸi mai puternici. Vicleanul diavol s-a năpustit cu mai multă furie asupra lui. Dar faptele de virtute nu se judecă prin numărul ispitelor, ci prin tăria de caracter ÅŸi râvna cu care săvârÅŸeÅŸti virtutea. Prin urmare, chiar dacă lupta ta de acum este mai mică decât a lui Isaac, totuÅŸi aceasta nu va putea întru nimic să te împiedice să primeÅŸti cununile. Cel ce a adus stăpânului încă doi talanÅ£i, n-a adus mai puÅ£in decât cel care a adăugat cinci . Pentru ce? Pentru că ÅŸi unul ÅŸi altul au arătat aceeaÅŸi râvnă, chiar dacă n-au adus acelaÅŸi câştig; din pricina aceasta ÅŸi unul ÅŸi altul s-au învrednicit de aceeaÅŸi cinste, căci fiecare dintre ei a auzit: „Intră întru bucuria Domnului tău” . Care sunt necazurile ÅŸi suferinÅ£ele lui Isaac? N-a fost trimis, ca tatăl lui, într-o lungă călătorie; n-a fost silit să-ÅŸi părăsească, asemenea lui Avraam, Å£ara sa, dar a îndurat ÅŸi el necazul cel mai mare, teama de a nu avea copii . După ce a scăpat, prin rugăciune, de acest necaz, a venit peste el o altă frică, mai mare decât cea dintâi, nu este tot una să tremuri de frica de a nu avea copii ÅŸi să tremuri pentru viaÅ£a mamei copiilor. Atât de mult o chinuiau pe soÅ£ia lui Isaac durerile naÅŸterii, încât i se părea mai amară viaÅ£a decât moartea. Ascultă dorinÅ£a ei chiar din propriile ei cuvinte: „Dacă aÅŸa trebuie să mi se întâmple, pentru ce să mai trăiesc?” .
A făcut ÅŸi Isaac cunoÅŸtinţă cu foametea, ca ÅŸi Avraam . DeÅŸi nu s-a pogorât în Egipt a păţit ÅŸi el ce păţise tatăl său, ajungând în mare primejdie pentru femeia sa . Pe Avraam îl cinsteau toÅ£i vecinii; pe Isaac însă îl izgoneau ca pe un duÅŸman ÅŸi nu-l lăsau să se bucure de rodul ostenelilor sale; toÅ£i îl strâmtorau, dar profitau de agoniseala lui . Când, în sfârÅŸit, ÅŸi i-a făcut prieteni ÅŸi ÅŸi-a văzut copiii mari, atunci, da, atunci când nădăjduia să aibă liniÅŸte ÅŸi mângâiere ÅŸi să-i fie copiii toiag bun bătrâneÅ£ilor, atunci a venit peste el cel mai mare necaz. L-a cuprins cea mai mare tristeÅ£e. ÃŽn primul rând, fiul lui mai mare, împotriva voinÅ£ei lui, s-a căsătorit cu femei de alt neam ; aceasta l-a îndurerat mult, căci a adus în casă ceartă ÅŸi război. Scriptura n-a mai amintit de toate necazurile aduse peste Isaac ÅŸi Rebeca de femeile acelea, dar printr-un singur cuvânt: „Se certau cu Rebeca” , a lăsat să se înÅ£eleagă totul. Cei care au case ÅŸi copii însuraÅ£i ÅŸtiu ce înseamnă cuvintele acestea. Ei, mai mult decât toÅ£i, ÅŸtiu bine ce rău mare este când nu se împacă soacra cu nora, mai ales când locuiesc în aceeaÅŸi casă.
Necazul acesta era permanent în casa lui Isaac. La aceasta s-a mai adăugat ÅŸi nenorocirea că Isaac a orbit . Numai cei orbi cunosc grozăvia răului. După aceasta, a venit peste el un nou necaz: n-a reuÅŸit să binecuvinteze pe copilul iubit de el; atât de mult i s-a rănit sufletul, încât a Å£ipat mai cu amar decât fiul înÅŸelat, ÅŸi a trebuit să se justifice înaintea acestuia ÅŸi să-i spună că a fost înÅŸelat, ÅŸi de aceea l-a nedreptăţit fără voia lui , întâmplările acestea amintesc tragedia care se joacă pe scene ÅŸi reînnoiesc drama copiilor tebani, fiii lui Oedip. Căci ÅŸi aici fratele cel mai mare, dispretuind vârsta înaintată a tatălui ÅŸi orbirea lui, a alungat din casă pe fratele său mai tânăr. Nu l-a omorât, cum a făcut fiul lui Oedip, căci înÅ£elepciunea mamei a împiedicat fapta, îl ameninÅ£a ÅŸi pe el cu moartea, dar aÅŸtepta moartea tatălui său. Când a aflat mama lui de gândul fiului ei mai mare, s-a sfătuit cu soÅ£ul ei ÅŸi l-a răpit pe Iacov din mâinile lui Isav . Åži au fost siliÅ£i, Isaac ÅŸi Rebeca, să alunge pe fiul lor, care-i îngrijea ÅŸi-i iubea, iar pe cel rău, pe cel care le făcea traiul netrai  (acestea-s chiar cuvintele Rebecăi), au trebuit să-l Å£ină necontenit lângă dânÅŸii. AÅŸadar, după ce a fugit Iacov, care fusese crescut numai în casă (căci era „om liniÅŸtit, fără vicleÅŸug, trăind în corturi”)  ÅŸi stătuse cea mai mare parte din timp acasă cu mama lui, gândeÅŸte-te la plânsetele ÅŸi la jalea Rebecăi amintindu-ÅŸi necontenit de copilul ei ÅŸi uitându-se la bărbatul ei, cu nimic mai de folos decât un mort ÅŸi din pricina vârstei, ÅŸi din pricina orbirii! De câtă jale nu era stăpânit bătrânul care trebuia să plângă, pe lângă propriile lui nenorociri, ÅŸi necazurile femeii sale! Ce n-a spus, ce n-a grăit Rebeca când era pe patul de moarte! Cuvintele sale puteau să înmoaie ÅŸi pietrele. Nu vedea alături pe fiul său iubit, s-o plângă, să-i închidă ochii, să-i închidă gura, s-o îmbrăţiÅŸeze ÅŸi să-i dea toate celelalte îngrijiri, fapte a căror absenţă pare părinÅ£ilor mai amară chiar decât moartea. Isaac simÅ£ea că Rebeca îşi dăduse sufletul cu aceste dorinÅ£e ÅŸi păreri de rău. GândeÅŸte-te la furtuna din sufletul lui Isaac ÅŸi atunci, ÅŸi după moartea ei!

11. Astfel ni se înfăţişează viaţa lui Isaac! Şi ni se părea mai fericită decât viaţa multora!
Ca să arăt cum a fost viaÅ£a lui Iacov îmi sunt de-ajuns, fără a o mai cerceta, chiar cuvintele lui. Când a stat de vorbă cu Faraon, a spus: „PuÅ£ine ÅŸi rele sunt zilele vieÅ£ii mele; n-am ajuns la zilele părinÅ£ilor mei” : cu alte cuvinte, a spus: „am trăit o viaţă mai scurtă ÅŸi mai trudnică decât părinÅ£ii mei”. Dar chiar fără să o fi spus, nenorocirile sale sunt atât de vestite, încât le cunoaÅŸte orice om. A fost ÅŸi bunicul său trimis într-o îndepărtată călătorie; dar Dumnezeu i-a poruncit să plece, iar aceasta i-a dat foarte mare mângâiere, Iacov însă a plecat într-o Å£ară îndepărtată fugind dinaintea fratelui său care-l duÅŸmănea ÅŸi căuta să-l omoare . Bunicul său nu s-a plâns niciodată că n-are ce mânca ÅŸi cu ce trăi; Iacov însă socotea o fericire să aibă haină ÅŸi o bucată de pâine. Scăpat de la moarte, scăpat de neajunsurile călătoriei ÅŸi ajuns la neamurile sale, a fost silit să robească, el, care a crescut în atâta belÅŸug . Åžtii că robia este amară în orice împrejurare; dar este un chin de nesuferit să fii silit de oameni de seama ta să rabzi umilinÅ£ele la care sunt supuse slugile, ÅŸi asta mai cu seamă atunci când n-ai fost obiÅŸnuit cu astfel de treburi, ci ai trăit toată viaÅ£a în libertate ÅŸi belÅŸug. Cu toate acestea, Iacov a suportat toate chinurile cu bărbăţie ÅŸi curaj. Ascultă cuvintele lui, căci însuÅŸi povesteÅŸte necazurile sale din timpul cât a păscut oile socrului său: „Am plătit de la mine furtiÅŸagurile zilei ÅŸi furtiÅŸagurile nopÅ£ii. Ziua mă ardea căldura, ÅŸi noaptea, gerul; ÅŸi se depărta somnul de la ochii mei” . Acestea le-a suferit omul care a dus o viaţă fără de vicleÅŸug, omul care a locuit tot timpul în casă ; după atât de multă trudă ÅŸi pagubă, după ce a robit vreme îndelungată, a mai suferit ÅŸi o amară înÅŸelăciune când a fost vorba să se însoare.
Chiar dacă n-ar fi robit ÅŸapte ani, chiar dacă n-ar fi suferit nici un neajuns din cele de care se plângea socrului său ÅŸi dacă n-ar fi iubit-o pe fiica lui, numai faptul că i-a făgăduit pe fata cea mai frumoasă, dar i-a dat în locul ei pe cea mai urâtă , câtă tristeÅ£e, câtă tulburare, câtă ocară a cuprins atunci sufletul fericitului aceluia! Dacă ar fi fost un alt om în locul lui, n-ar fi suferit cu uÅŸurinţă ocara, ci ar fi distrus toată casa socrilor săi, omorându-se ÅŸi pe sine, ÅŸi pe ei, sau i-ar fi pierdut în alt chip. Dar pentru că Iacov era îndelung-răbdător a suportat cu resemnare totul, n-a făcut aÅŸa ÅŸi nici măcar nu s-a gândit la aÅŸa ceva. Când i s-a poruncit să mai slujească ÅŸapte ani, a ascultat degrabă . Atât era de blând ÅŸi de îngăduitor. Iar dacă îmi vei spune că dragostea pentru fată îl ajuta să fie îngăduitor, apoi ÅŸi în acest caz îmi vorbeÅŸti tot de marea lui tristeÅ£e. GândeÅŸte-te la marea lui durere când a fost lipsit de fata iubită de el; când se aÅŸtepta s-o ia de soÅ£ie, atunci a mai fost amânat cu alÅ£i ÅŸapte ani. GândeÅŸte-te apoi la frigul ÅŸi căldura ce trebuia să îndure, la nopÅ£ile nedormite ÅŸi la desele pagube! ÃŽn sfârÅŸit, ÅŸi-a luat de soÅ£ie fata ce-i plăcea ÅŸi a trăit cu socrul său viaţă ticăloasă ÅŸi trudnică; cu toate acestea, tot era pizmuit ÅŸi a fost înÅŸelat a doua oară la plata simbriei; a arătat socrului său înÅŸelăciunea, spunându-i: „M-ai înÅŸelat la socoteală de zeci de ori!” . ÃŽmpreună cu socrul lui, s-au pornit împotrivă-i, cu duÅŸmănie mai sălbatică decât a acestuia, fraÅ£ii femeilor lui. Necazul cel mai mare dintre toate i l-a pricinuit femeia pe care o iubea, pentru care a preferat să slujească paisprezece ani. Rahila, iubita lui soÅ£ie, era sugrumată de tristeÅ£e; vedea că sora ei naÅŸte, iar ea nici măcar nădejde nu avea de copil; din pricina tristeÅ£ii îşi pierduse atât de mult minÅ£ile, încât îl învinuia ÅŸi-l Å£inea de rău pe bărbatul ei ÅŸi-l ameninÅ£a că se omoară dacă nu are copii. ‘Dă-mi un copil, spunea ea; dacă nu, mă omor!” . Ce bucurie putea deci Iacov să mai aibă, când femeia pe care o iubea nespus de mult se jelea atât, când cumnaÅ£ii săi unelteau împotriva lui ÅŸi făceau totul ca să-l lase sărac lipit pământului? Dacă ne întristăm mult când ni se ia înapoi averea dată ca zestre soÅ£iilor noastre, pentru care nu ne-a curs nici un pic de sudoare, putem spune oare că (Iacov) a privit cu nepăsare când s-a văzut primejduit să i se ia averea făcută cu ostenelile sale ? SimÅ£ind deci că îl bănuiau ÅŸi că se uită la el cu neîncredere, a plecat pe ascuns, ca un fugar. Poate fi oare o situaÅ£ie mai ticăloasă ca aceasta? Sărmanul Iacov a plecat ÅŸi din Å£ara sa, ÅŸi din Å£ară străină tot cu frică, tot cu primejdie. Este silit să cadă din nou în aceeaÅŸi prăpastie. Când a fugit de teama fratelui său, ÅŸi-a găsit scăparea la socru; acum, când este alungat de socru, este silit să-ÅŸi găsească scăparea la fratele lui. A încercat pe propria-i piele cuvintele spuse de profetul Amos despre ziua Domnului: „Precum când fuge omul dinaintea leului ÅŸi-i iese înainte ursul ÅŸi sare în vizuina lui, ÅŸi-ÅŸi reazemă mâinile sale de perete ÅŸi-l muÅŸcă ÅŸarpele” .
Trebuie să mai vorbesc oare despre spaima suferită de Iacov când l-a ajuns din urmă Laban , având de hrănit ÅŸi de îngrijit atâtea vite ÅŸi slugi? Dar când avea să dea cu ochii de faÅ£a fratelui său Isav, n-avea să păţească oare ce păţeau cei ce se uitau la capul Gorgonei născocit de poeÅ£i? ÃŽÅŸi rânduise toate ale sale ca ÅŸi cum s-ar fi dus la moarte. Ascultă cuvintele lui ÅŸi înÅ£elege din ele focul ce zăcea în sufletul său: „Scoate-mă, spune el, Dumnezeule, din mâna fratelui meu Isav, că mă tem de el, ca nu cumva venind să mă ucidă pe mine ÅŸi pe aceste mame cu fii. Tu mi-ai spus: Bine-Å£i voi face” . Dacă Iacov ar fi trăit până atunci tot timpul fericit, frica aceasta i-ar fi alungat din suflet toată fericirea. Dar toată viaÅ£a lui, din ziua în care a primit binecuvântarea, a dus-o numai în frică, învăluit de nenorociri ÅŸi de uneltiri. Atât de mare îi era frica în timpul întoarcerii spre casa părintească, încât nici după ce s-a întâlnit cu fratele său, care se purtase cu el bine ÅŸi cu dragoste, nu căpătase curaj ÅŸi nici nu-i pierise din suflet neliniÅŸtea. Când Isav l-a rugat să meargă împreună cu el, Iacov, ca ÅŸi cum ar fi vrut să scape de o fiară sălbatică, îl ruga ÅŸi căuta o umbră de adevăr, ca să se poată despărÅ£i de el, spunându-i: „Domnul meu cunoaÅŸte că sunt micuÅŸori copiii mei, ÅŸi oile ÅŸi vacile sunt fătate; deci de le voi sili să meargă, într-o zi vor muri toate vitele. Să meargă domnul meu înaintea slugii sale, iar eu voi întârzia pe cale după încetineala vitelor care merg înaintea mea ÅŸi după mersul copiilor mei, până voi veni la domnul meu în Seir” . A răsuflat oleacă după ce a scăpat din acele primejdii, dar a venit peste el o altă spaimă, cu mult mai cumplită. Fiica lui, Dina, i-a fost răpită ; mai întâi l-a îndurerat necinstirea fiicei lui, dar s-a mângâiat când fiul împăratului i-a făgăduit că se va căsători cu Dina. Iacov a căzut la învoială cu fiul împăratului , dar Levi ÅŸi oamenii lui au călcat în picioare învoielile ÅŸi au ucis pe toÅ£i bărbaÅ£ii oraÅŸului . Fapta lui Levi a înspăimântat atât de mult pe tatăl lui, încât a trebuit să se mute de acolo, deoarece toÅ£i îl duÅŸmăneau.
Scriptura spune: „Åži a zis Iacov către Simeon ÅŸi către Levi: urât m-aÅ£i făcut, ca să fiu rău tuturor celor ce locuiesc pământul ÅŸi în Canaan ÅŸi în Ferezei; ÅŸi eu puÅ£in sunt cu numărul, ÅŸi de se vor aduna asupra mea, mă vor tăia ÅŸi voi pieri ÅŸi eu ÅŸi casa mea” . Vecinii ar fi trecut prin sabie pe toÅ£i bărbaÅ£ii dacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu n-ar fi oprit mâna lor ÅŸi n-ar fi pus capăt acelor nenorociri. „Åži a fost, spune Scriptura, frica lui Dumnezeu peste cetăţile dimprejurul lor ÅŸi n-au alergat pe urma fiilor lui Israel” . Cum a fost viaÅ£a lui Iacov după ce a scăpat de aceste rele? A avut oare timp să-ÅŸi tragă sufletul? Nu! Atunci s-a năpustit asupra lui culmea nenorocirilor, moartea iubitei lui soÅ£ii, moarte înainte de vreme ÅŸi silnică: „A născut Rahila, spune Scriptura, ÅŸi greutate a avut in naÅŸtere. Åži a fost când a născut ea cu greu, i-a zis moaÅŸa: Cutează, căci ÅŸi acesta îţi este fiu. Åži a fost când îşi da ea sufletul (căci murea), a chemat numele lui: fiul durerii mele” . Åži pe când era încă puternică jalea lui Iacov, Ruben i-a mai mărit tristeÅ£ea necinstind patul tatălui său . Atât de mult l-a îndurerat pe Iacov acest lucru, încât chiar pe patul de moarte l-a blestemat pe fiul lui, atunci când părinÅ£ii simt cea mai mare dragoste pentru copiii lor, mai cu seamă când este primul născut, cum era Ruben. Nu trage puÅ£in în cumpăna dragostei părinteÅŸti acest lucru. Marea tristeÅ£e a lui Iacov a îndepărtat însă toate acestea ÅŸi, chemându-l pe Ruben, a spus: „Ruben, cel întâi-născut al meu, tu tăria mea ÅŸi începutul fiilor mei, cumplit te-ai purtat, cumplit ÅŸi îndărătnic; sumeÅ£itu-te-ai ca apa, ca să nu fierbi. Că te-ai suit în patul tatălui tău; atunci ai spurcat aÅŸternutul în care te-ai suit” .
Când Iosif, fiul iubitei lui femei, a crescut mare ÅŸi se aÅŸtepta Iacov să-i fie o mângâiere a durerii pierderii soÅ£iei sale, atunci, tocmai prin fiul lui, i se pregătiseră fel de fel de nenorociri. FraÅ£ii lui Iosif au muiat în sânge haina lui ÅŸi i-au arătat-o tatălui lor . Prin această faptă feciorii lui i-au pricinuit o durere cumplită. N-a jelit numai moartea lui Iosif, ci ÅŸi felul morÅ£ii lui. Gândurile care-i sfâşiau sufletul erau multe ÅŸi felurite: că a murit fiul iubitei sale soÅ£ii, că era mai bun decât toÅ£ii fiii lui, că era fiul cel mai drag, că era în floarea vârstei, că el l-a trimis la moarte, că n-a murit în casă, nici în pat, nici lângă tatăl său, fără să spună sau să audă vreun cuvânt de mângâiere, că n-a murit de moarte bună, că a fost sfâşiat de viu de cruzimea fiarelor sălbatice, că nu s-a găsit nici o rămăşiţă din trupul lui ca să o adune ÅŸi să o dea pământului, că n-a suferit el, tatăl, o astfel de lovitură în tinereÅ£e, când putea s-o suporte, ci acum, la adânci bătrâneÅ£i. Puteai să vezi o priveliÅŸte cumplit de dureroasă: părul alb mânjit cu ţărână, pieptul bătrân dezgolit de cămaÅŸa sfâşiată, iar bocetele, cu neputinţă de mângâiat. „Åži-a rupt, spune Scriptura, Iacov hainele sale ÅŸi a pus pe mijlocul lui sac ÅŸi a plâns pe fiul său zile multe. S-au adunat toÅ£i fiii lui ÅŸi fiicele lui ÅŸi au venit să-l mângâie; ÅŸi nu vrea să se mângâie, zicând că: Mă voi pogorî în iad la fiul meu plângând” . Ca ÅŸi cum ar fi trebuit ca niciodată sufletul lui să nu-i fie lipsit de tristeÅ£e, astfel, când începuse să se vindece această rană, a venit o foamete care a cuprins tot pământul . Foametea i-a adus de la început o mulÅ£ime de neplăceri. Când feciorii lui s-au întors cu grâu din Egipt, au adus o uÅŸurare nenorocirii, dar au adus-o amestecată cu alt necaz: fiul său Simeon nu s-a întors cu fraÅ£ii lui din Egipt ; acest lucru i-a stricat toată bucuria curmării foametei. Necazul însă nu s-a mărginit numai la atât.
Cei din Egipt îl cereau ÅŸi pe Veniamin , singura mângâiere ce-i mai rămăsese în locul femeii lui moarte ÅŸi a fiului său mâncat de fiarele sălbatice. Nu numai asta îl făcea pe Iacov să Å£ină lângă el pe Veniamin, ci ÅŸi vârsta lui fragedă ÅŸi grija educaÅ£iei lui. „Nu se va pogorî, a zis Iacov, fiul meu cu voi, pentru că fratele lui a murit, ÅŸi el singur mi-a rămas. Åži de i se va întâmpla să slăbească pe calea pe care veÅ£i merge, îmi veÅ£i duce bătrâneÅ£ile mele cu întristare în iad” . La început, pentru toate aceste motive a rămas neînduplecat, spunând că nu-l va lăsa să plece. Dar când foametea a ajuns mai cumplită ÅŸi simÅ£ea că nenorocirea se măreÅŸte, i-a dat voie, deÅŸi plângea cu amar: „Pentru ce mi-aÅ£i făcut rău spunând omului aceluia că mai aveÅ£i un frate?” . Plecarea lui Veniamin l-a îndurerat mai mult decât orice, rostind aceste cuvinte pline de jale: „Iosif nu mai este, Simeon nu mai este; ÅŸi pe Veniamin să-l luaÅ£i? Peste mine au venit toate acestea!” . Prin aceste cuvinte se plângea că după Iosif ÅŸi Simeon încercau să i-l răpească ÅŸi pe Veniamin ÅŸi arăta că va suferi orice numai să nu se despartă de copil, în sfârÅŸit, biruit, l-a dat cu propriile sale mâini, zicând: „Åži pe fratele vostru luaÅ£i-l ÅŸi sculându-vă mergeÅ£i la acel om. Åži Dumnezeul meu să vă dea vouă har înaintea omului ca să lase pe fratele vostru celălalt ÅŸi pe Veniamin. Cât despre mine, de-mi va fi dat să rămân fără copii, atunci să rămân” , Iacov a fost copleÅŸit de multe nenorociri, i se sfâşia inima de durere, ÅŸi numărul copiilor lui se împuÅ£ina încetul cu încetul; totuÅŸi răbda toate nenorocirile, chiar dacă necazurile ce-l loveau erau din ce în ce mai mari. Mai mare i-a fost tristeÅ£ea pricinuită de pierderea lui Simeon ÅŸi a lui Veniamin decât cea pricinuită de pierderea lui Iosif. Nenorocirea pentru care nu mai ai credinţă de îndreptare, chiar dacă ne pricinuieÅŸte foarte mari supărări, o uităm repede, căci ea ne taie orice nădejde. Dar nenorocirea despre care nu ÅŸtii cum se va termina nu lasă sufletul să se liniÅŸtească; nesiguranÅ£a celor ce se pot întâmpla măreÅŸte ÅŸi înnoieÅŸte mereu chinul sufletului. Adevărul spuselor mele îl poÅ£i vedea bine în viaÅ£a Fericitului David; atâta vreme cât copilul  îi trăia, îl jelea; după ce i-a murit însă copilul, n-a mai plâns. Slugile lui David erau nedumerite din pricina purtării lui; de aceea l-au întrebat pentru ce nu mai plânge după ce i-a murit copilul, o dată ce-l jelea pe când trăia ; David le-a dat aceeaÅŸi explicaÅ£ie ca ÅŸi cea dată de mine acum . Era firesc, deci, ca Iacov să se fi temut ÅŸi să fi tremurat mai mult acum, deoarece nu ÅŸtia ce sfârÅŸit va avea această nouă nenorocire. Mi s-ar putea însă obiecta:
– Dar priveliÅŸtea aceea plăcută ÅŸi vederea lui Iosif l-au bucurat mai târziu.
– Dar ce folos? După cum n-ai nici un folos dacă bagi în gheaţă membrele pârjolite la un foc puternic, tot astfel nimic n-ar fi fost în stare să mai miÅŸte inima lui Iacov, al cărui suflet a fost atât de mult tulburat de dureri ÅŸi a fost pârjolit puternic de flacăra tristeÅ£ii, mai cu seamă că acum, din pricina bătrâneÅ£ii, simÅ£irea nu-i mai era atât de vie. AcelaÅŸi lucru îl spunea ÅŸi Barzilai, rugându-l pe David: „Câte vor fi zilele vieÅ£ii mele acolo, ca să sui cu regele în Ierusalim? Astăzi sunt om de optzeci de ani; voi cunoaÅŸte între bine ÅŸi între rău? Va gusta robul tău toate câte va mânca sau toate câte va bea? Sau voi auzi glasul cântăreÅ£ilor ÅŸi al cântăreÅ£elor? Pentru ce să fie robul tău povară pentru domnul meu, regele?” . Dar pentru ce e nevoie să alergăm la mărturia altora spre a trage această concluzie, când putem s-o auzim chiar din gura celui care a suferit? ÃŽntrebat de Faraon despre viaÅ£a lui, după ce ÅŸi-a văzut fiul, spune: „PuÅ£ine ÅŸi rele sunt zilele mele; n-au ajuns la zilele părinÅ£ilor mei” . Iacov avea deci necontenit vie în suflet amintirea necazurilor sale.

12. Dar Iosif, acest strălucit ÅŸi slăvit fiu al lui Iacov, pe cine n-a depăşit prin suferinÅ£ele sale? Tatăl lui a avut numai un frate care-l duÅŸmănea; Iosif însă, cu mult mai mulÅ£i. Iacov ÅŸi-a petrecut toată copilăria în belÅŸug ÅŸi în mare tihnă; Iosif însă a fost silit, încă de pe când era copil, să trăiască printre străini ÅŸi să suporte necazurile ÅŸi neplăcerile călătoriei. Iacov avea lângă el pe mama sa, care-i uÅŸura duÅŸmănia fratelui său; Iosif însă, încă de pe când era tânăr, când avea mai cu seamă nevoie de ajutorul mamei, a fost lipsit cu totul de acesta. Mai mult încă: Isav a supărat pe Iacov numai cu ameninÅ£area; fraÅ£ii lui Iosif însă au prefăcut duÅŸmănia în faptă; dinainte de a-l vinde îl pizmuiau ÅŸi-l bârfeau. Poate fi ceva mai groaznic decât a avea necontenit duÅŸmani cu tine în casă? „Au adus învinuire împotriva lui; ÅŸi văzând că tatăl lui îl iubeÅŸte mai mult decât pe ceilalÅ£i fii ai lui l-au urât pe el ÅŸi nu-i puteau grăi nimic de pace” . N-aÅŸ putea spune că a fost o nenorocire atât de mare când s-a aflat în stăpânirea negustorilor sau a dregătorului. AceÅŸtia s-au purtat cu mult mai omenos decât fraÅ£ii lui. Dar nici după ce a ajuns în Egipt nu s-a potolit furtuna necazurilor; dezlănÅ£uindu-se din nou, o furtună mai puternică l-a acoperit. Vei crede poate că am de gând să vorbesc de viclenia stăpânei sale; înainte de aceasta am să vorbesc de un alt necaz, mai cumplit. Groaznic, într-adevăr e groaznic să fii defăimat pentru astfel de fapte, să fii osândit, să fii întemniÅ£at vreme atât de îndelungată, când eÅŸti un copil liber, de bun neam ÅŸi n-ai făcut niciodată cunoÅŸtinţă cu astfel de nevoi. Dar cu mult mai împovărătoare decât toate aceste furtuni socot că a fost furtuna pricinuită de vârsta sa.
Dacă a respins dragostea stăpânei sale pentru că el însuşi nu era tulburat de poftă, nu-l laud mult pe Iosif, nici nu-l admir, dând eu ascultare cuvintelor lui Hristos. Hristos spune că vor fi vrednici de împărăţia cerurilor nu cei care sunt din fire fameni, ci cei care singuri se fac fameni . Care ar fi fost biruinţa lui Iosif dacă nu s-ar fi făcut pe sine famen? Împotriva cui şi-a încununat fruntea? Pe cine a învins, ca să fie proclamat învingător, dacă n-a avut cu cine se lupta şi nu încerca nimeni să-l trântească la pământ? Nu spunem că sunt caşti şi nici nu-i lăudăm pe cei care nu trăiesc cu animalele, deoarece firea noastră nu pofteşte o astfel de împreunare. Prin urmare, dacă pe Fericitul Iosif nu l-a tulburat dorinţa de a trăi cu stăpâna sa, pentru ce să ne minunăm de castitatea lui? Dar dacă atunci când flacăra dragostei este mai puternică decât la oricare altă vârstă -n-avea decât douăzeci de ani -, dacă atunci când tirania poftei este de nestăpânit, chiar când nu-i provocată din afară, dacă, deci, atunci s-a năpustit asupra tânărului desfrânata lui stăpână, care şi-a mărit frumuseţea firească pe care o avea şi cu vrăjile femeieşti, şi cu înfrumuseţarea chipului ei, cine ar putea povesti furtuna sufletului lui, tulburarea şi chinul său, când dinăuntru îl tulburau firea şi vârsta, iar din afară îl asaltau vicleniile egiptencei, nu o zi sau două, ci vreme îndelungată? După părerea mea, Iosif tremura atunci nu numai pentru el, ci suferea şi pentru ea, văzând-o că se silea să se arunce într-o prăpastie atât de mare.
Că acesta era gândul lui Iosif se vede de acolo că el îi răspunde cu multă bunătate sufletească. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să-i vorbească obraznic ÅŸi s-o insulte; ea ar fi suferit totul cu uÅŸurinţă pentru că-l iubea, Iosif însă n-a rostit astfel de cuvinte, nici nu le-a gândit, ci i-a grăit cuvinte de credinţă, prin care socotea s-o întoarcă de la gândul ei; altceva mai mult n-a spus. „Iată, a spus el, domnul meu nu cunoaÅŸte nimic din cele câte mi s-au încredinÅ£at în casa lui ÅŸi toate câte sunt în ea le-a dat în mâna mea; ÅŸi nu este în casa aceasta nimic care să nu fie sub mine ÅŸi nu-mi este oprit nimic altceva afară de tine, pentru că tu eÅŸti femeia lui. Cum voi face acest mare rău ÅŸi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” . Åži după ce a vorbit cu atâta blândeÅ£e ÅŸi a arătat atâta curăţie sufletească ÅŸi trupească, a fost bârfit; iar Dumnezeu a îngăduit. A fost legat, ÅŸi nici atunci n-a vădit hula ÅŸi bârfeala nedreaptă a femeii. Voia să primească mare răsplată ÅŸi cununi mai strălucitoare. Pentru aceea a rămas tot în temniţă, ÅŸi când slugile împăratului au fost eliberate. Nu-mi vorbi de omenia temnicerului! Cercetează mai degrabă cuvintele lui Iosif, ÅŸi vei vedea durerea sufletului său. După ce a tălmăcit visul, a spus paharnicului: „Ci adu-Å£i aminte de mine când îţi va fi bine ÅŸi fă milă cu mine ÅŸi adu-i aminte de mine lui Faraon ÅŸi să mă scoÅ£i din această închisoare; că am fost furat din pământul evreilor, ÅŸi aici n-am făcut nimic, m-au aruncat în temniÅ£a aceasta” . Ar fi suferit cu uÅŸurinţă întemniÅ£area, dar îi era nespus de greu să trăiască la un loc cu astfel de oameni: jefuitori de morminte, hoÅ£i, ucigaÅŸi de părinÅ£i, desfrânaÅ£i, criminali -căci închisoarea era plină numai cu astfel de oameni.
Nu-l supăra şi nu-l întrista numai aceasta, ci şi faptul că vedea că mulţi oameni se istovesc acolo fără rost şi fără vreo vină. Cu toate acestea, robul împăratului a fost eliberat din temniţă, lucru de care te plângi şi tu acum, iar Iosif, omul liber, a rămas să se mai chinuie în închisoare. Dacă mi-ai spune că Iosif a dobândit mai târziu putere împărătească, n-ai face altceva decât să-mi vorbeşti de roiul de griji, de nopţi nedormite, de nenumărate treburi care, toate, nu aduc nici o bucurie celor ce doresc să ducă o viată liniştită şi fără de grijă.
ÃŽn afară de acestea, chiar dacă au avut vreo bucurie, drepÅ£ii Vechiului Testament n-au putut avea cea mai mare bucurie, căci în vremea lor nu se descoperise încă împărăţia cerurilor ÅŸi nici nu se făcuse cunoscută făgăduinÅ£a bunătăţilor viitoare. Dar acum, când stau în faÅ£a noastră atâtea bunătăţi, când cunoÅŸteam cu toÅ£ii care sunt realitatea ÅŸi sensul acestei vieÅ£i, spune-mi, te rog, se mai poate întrista cineva, chiar dacă n-are nici o bucurie în viaÅ£a aceasta pământească, ÅŸi, în general vorbind, mai poate socoti ca bun ceva din cele ce se întâmplă pe pământ, o dată ce cunoaÅŸte bunătăţile cereÅŸti? Poate fi un suflet mai ticălos decât acela care, în timp ce aÅŸteaptă să se mute nu după multă vreme la cer, caută tihna din lumea aceasta ÅŸi veselia pământească, veselie ce nu se deosebeÅŸte întru nimic de umbră? Solomon spune: „DeÅŸertăciunea deÅŸertăciunilor, toate sunt deÅŸertăciuni” . Dacă omul care, mai mult decât toÅ£i oamenii, a încercat pe propria-i piele valoarea plăcerilor din lumea aceasta, a vorbit astfel despre plăceri, cu mult mai mult noi trebuie să gândim aÅŸa, noi, care nu avem nimic comun cu pământul, care am fost înscriÅŸi în Cetatea cea de sus ÅŸi cărora ni s-a poruncit să locuim cu mintea în cer.