din „DESPRE MÄ‚RGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CÄ‚INŢĂ. DESPRE NECAZURI ÅžI BIRUIREA TRISTEÅ¢II”
1. Cele spuse mai sus sunt îndestulătoare să-ţi stingă flacăra tristeţii şi să te înduplece să-ţi uşurezi sufletul. Dar ca să te mângâi şi mai mult, m-am gândit să-ţi adresez şi acest cuvânt, punându-ţi mai întâi această întrebare:
– Dacă te-ar pofti cineva să te facă împărat pământesc, ÅŸi, înainte de a intra în oraÅŸ spre a te încorona, ar trebui să poposeÅŸti la un han plin de glod ÅŸi de fum, zgomotos din pricina drumeÅ£ilor, tulburat din pricina hoÅ£ilor de drumul mare, în care ai avea multe necazuri ÅŸi supărări, spune-mi, te rog, te-ai întoarce oare din drum din pricina acestor neplăceri? N-ai dispreÅ£ui totul ca pe o nimica? Nu-i oare curată nebunie ca, atunci când e vorba să ajungi stăpân peste pământ, să nu te descurajeze nici una dintre greutăţile ce-Å£i ies în cale, pentru că te trufeÅŸti cu nădejdile tronului împărătesc, iar când este vorba să te pregăteÅŸti să pleci în ceruri, să-Å£i pierzi curajul ÅŸi să te tulburi de tot ce Å£i se întâmplă în spelunca asta a pământului? ÃŽntr-adevăr, nu-i nici o deosebire între traiul nostru de pe pământ ÅŸi traiul dintr-o speluncă sau dintr-un han. SfinÅ£ii, voind să arate acest lucru, se numeau pe ei înÅŸiÅŸi străini ÅŸi călători; prin aceste cuvinte ne învaţă că trebuie să ne batem joc ÅŸi să nu dăm nici o importanţă tuturor celor din viaţă, fie vesele, fie triste, ne învaţă să ne dezlipim sufletul de pământ ÅŸi să-l lipim de cer.
Haide deci să trecem la sfinţi! Să mutăm cuvântul de la Iosif la Moise! Acesta, omul cel mai blând dintre toţi oamenii , s-a născut pe vremea când neamul său era foarte nefericit; părinţii lui l-au înstrăinat ; necunoscându-şi părinţii, a fost crescut de mic de barbari . Poate fi oare o situaţie mai împovărătoare decât aceasta pentru un evreu tânăr şi înţelept, chiar dacă ar fi trecut de nenumărate ori drept fiu al împăratului?
Pentru Moise nu era numai aceasta grozăvia, ci ÅŸi aceea că-ÅŸi vedea neamul zbătăndu-se în cele mai mari nenorociri. Ar fi putut să se bucure de desfătările ÅŸi de plăcerile vieÅ£ii din palatele împărăteÅŸti, când îi vedea pe toÅ£i cei din neamul lui într-o atât de mare furtună, el, care nu suferea nici să trăiască, nici să fie înscris în cartea lui Dumnezeu dacă nu se mântuieÅŸte neamul său ? Dacă pe noi, care trăim după atâta vreme, care nu suntem îndreptăţiÅ£i ca Moise să iubim poporul iudeu, ne cuprinde mila când auzim de uciderea pruncilor, gândeÅŸte-te ce a trebuit să sufere Moise, legat prin dragoste de tot poporul evreu, iar prin ochi, spectator al nenorocirilor lor, silit totuÅŸi să numească părinÅ£i pe asupritorii neamului său. După părerea mea, Moise jelea pe nefericiÅ£ii copii mai mult decât îi jeleau părinÅ£ii lor. Aceasta se vede din faptele săvârÅŸite de el mai târziu. Când n-a putut nici să-l convingă nici să-l silească pe aÅŸa-zisul lui tată să pună capăt poruncii sălbatice ÅŸi tiranice, s-a hotărât să ia parte la suferinÅ£ele lor. Nu mă minunez atât de mult de hotărârea lui, cât sunt uimit că flacăra tristeÅ£ii îi mistuia sufletul cu mult înainte; căci aceasta-i concluzia ce-o trag din omorul săvârÅŸit de el. Cel care preface durerea în omor, acela arată prin fapta săvârÅŸită cât de puternică îi este durerea. Nu s-ar fi răzbunat cu atâta tărie dacă n-ar fi suferit, din pricina suferinÅ£ei copiilor omorâţi, mai mult decât părinÅ£ii lor. Dar dacă s-a răzbunat, ÅŸi-a răcorit oare puÅ£in sufletul de tristeÅ£ea lui? A putut să se bucure desăvârÅŸit de uÅŸurarea ce a avut-o de pe urma răzbunării? Chiar a doua zi, a venit peste fericitul acela o altă durere, mai cumplită decât cea dintâi, ÅŸi l-a cuprins o frică aÅŸa de mare, încât a fugit din Egipt. Cumplit lucru este să te vorbească de rău un om oarecare, dar când te bârfeÅŸte un om căruia i-ai făcut bine, când nesocoteÅŸte binefacerea pe care i-ai făcut-o ÅŸi spune: „Vrei să mă omori ÅŸi pe mine cum ai omorit ieri pe egipteanul acela?” , atunci, da, atunci ocara nu mai poate fi suferită ÅŸi este în stare să-l piardă pe cel ocărât. Astfel, după tristeÅ£e a venit peste Moise ÅŸi mânie. Sufletul lui însă era cuprins ÅŸi de un al treilea necaz, teama de împărat; aceasta pusese stăpânire atât de mult pe sufletul dreptului, încât l-a alungat din Å£ară . Ajunge deci fugar Fiul împăratului. Dacă-l fericeÅŸte cineva pe Moise pentru că a crescut în palatul împărătesc, să-ÅŸi aducă aminte acum, când e fugar, de traiul bun de pe vremea când era în palat, ÅŸi va vedea că tocmai acest trai bun a fost pentru el pricină a nenumărate supărări ÅŸi neplăceri. Nu-i tot una ca un om care s-a născut ÅŸi a crescut într-o casă simplă, care a întâmpinat multe greutăţi, care a străbătut multe drumuri ÅŸi a suferit multe necazuri, să fie silit să rătăcească vreme îndelungată ÅŸi să sufere multe neplăceri în pământuri străine, cu a pătimi aceleaÅŸi neajunsuri un om care n-a cunoscut deloc aceste necazuri, ci toată viaÅ£a lui a trăit în lux ÅŸi în huzur. Fuga va fi mai grea pentru acesta decât pentru acela, dacă se întâmplă să vină peste el vreodată o nevoinţă ca aceasta. Iar pentru Moise încercarea a venit. Ajuns fugar, îşi găseÅŸte scăparea la un om care era ÅŸi închinător la idoli, ÅŸi de alt neam .
Nu-i puÅ£ină pricină de tristeÅ£e să fii găzduit o vreme aÅŸa de îndelungată de un preot al demonilor. A fost tocmit de preotul acela să-i pască turmele, ÅŸi a fost cioban la oi vreme de patruzeci de ani. Dacă i se pare cuiva că lucrul acesta e o nimica, să întrebăm nu pe cei care de frică au trebuit să fugă de acasă ÅŸi să se ascundă, ci pe cei care de bunăvoie au plecat de acasă pentru puÅ£ină vreme, ÅŸi ne vor spune cât sunt de neliniÅŸtiÅ£i, cât sunt de necăjiÅ£i, cât de mare bine socotesc întoarcerea acasă. Judecă acum, te rog, ÅŸi vezi cât e de mare nenorocirea lui Moise când i se părea mai uÅŸoară decât întoarcerea acasă, atât de dorită de alÅ£ii, viaÅ£a ticăloasă pe care o ducea, frica ce-l apăsa ÅŸi traiul său împovărător ÅŸi greu! Să nu judeci traiul lui după cuvintele „păştea oile” , ci cu acest prilej adu-Å£i aminte de cuvintele lui Iacov, pe care, cu lacrimi, le-a spus socrului său: „Am plătit de la mine furtiÅŸagurile zilei ÅŸi furtiÅŸagurile nopÅ£ii. Ziua mă ardea căldura, ÅŸi noaptea, gerul; ÅŸi se depărta somnul de la ochii mei” . După cum uÅŸor se poate presupune, astfel de necazuri a îndurat Moise, mai mulÅ£i ani decât Iacov, ÅŸi cu atât mai mare greutate cu cât ÅŸi pământul în care păştea Moise oile era mai sărac decât pământul în care păstorise Iacov. Nu are nici o importanţă faptul că Moise nu s-a plâns ca Iacov; nici fericitul acela n-ar fi spus nimic dacă împrejurarea nu l-ar fi dus la mare strâmtorare ÅŸi dacă nerecunoÅŸtinÅ£a socrului său nu l-ar fi silit să rostească aceste cuvinte. Numai traiul printre străini este îndestulător să amărască viaÅ£a unui om, care n-a plecat din Å£ara lui pentru altă pricină, ca Moise, ci numai pentru a-ÅŸi câştiga pâinea cea de toate zilele: „Ca pasărea, spune Solomon, izgonită din cuibul ei, aÅŸa este omul care robeÅŸte, când se înstrăinează din locurile sale” . Pe vremea aceea Moise nu mai era sigur nici de zilele lui; trăia cu frica în sân ca o slugă fugită de la un stăpân crud, care tremură mereu de teama de a nu fi prinsă. Frica lui era atât de mare, încât după atâta vreme, trecuseră patruzeci de ani, când Dumnezeu îi porunceÅŸte să plece, Moise ÅŸovăie ÅŸi pregetă, chiar când aude pe Dumnezeu spunându-i: „A murit cel ce căuta sufletul tău” .
2. A fost înduplecat ÅŸi a plecat ÅŸi a trebuit să-ÅŸi părăsească nevasta ÅŸi copiii. Dar iarăşi au venit peste el, din partea stăpânitorului de atunci al Egiptului, ocări, insulte ÅŸi ameninţări, iar din partea celor cărora le făcea bine, învinuiri ÅŸi blesteme. Faraon spunea: „Pentru ce, Moise ÅŸi Aron, întoarceÅ£i pe popor de la lucrul lui? MergeÅ£i fiecare din voi la locul vostru” . Iar israeliÅ£ii spuneau: „Să vă vadă Dumnezeu ÅŸi să vă judece, că aÅ£i făcut urât mirosul vostru înaintea lui Faraon ÅŸi înaintea slugilor lui, ca să daÅ£i sabie în mâinile lor ÅŸi să ne omoare” .
Pline de tristeÅ£e ÅŸi împovărătoare sunt aceste cuvinte; dar mai împovărător decât toate era faptul că a fost socotit un înÅŸelător, deÅŸi venise în Egipt ca să vestească poporului său nenumărate bunătăţi: libertatea, eliberarea de toate muncile la care erau supuÅŸi. Åži, pe bună dreptate, putea fi considerat aÅŸa, căci nu li s-a uÅŸurat povara robiei la care erau supuÅŸi; li s-a mărit ; iar cel aÅŸteptat să fie izbăvitorul întregului neam, cel care le făgăduise mântuirea, acela părea să fie pricina chinurilor ÅŸi a biciuirilor, părea să fie un viclean ÅŸi aducător de nenorocire. Cine n-ar fi fost înghiÅ£it cu uÅŸurinţă de tristeÅ£e dacă i s-ar fi făgăduit scăparea de niÅŸte munci atât de mari, ÅŸi, în locul celor făgăduite, ar fi văzut că se mai adaugă alte chinuri, mai cumplite? Se întrista Moise; cum este firesc să se întristeze cel care aude ÅŸi vede acestea. TristeÅ£ea însă nu i-a schimbat hotărârea; a rămas neclintit, cu toate că faptele nu întăreau făgăduinÅ£a, ci erau cu totul potrivnice. S-a apropiat de Dumnezeu, I-a spus Lui toate, s-a plâns îndelung ÅŸi I-a spus: „Doamne, pentru ce ai împilat pe poporul acesta? Pentru ce m-ai trimis pe mine? De când m-am dus la Faraon ca să vorbesc în numele Tău, a împilat pe poporul acesta, ÅŸi n-ai izbăvit pe poporul Tău” . AÅŸa s-a plâns Moise lui Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a poruncit ca ÅŸi mai înainte. Moise le-a făcut din nou israeliÅ£ilor aceleaÅŸi făgăduinÅ£e, dar ei nu le-au mai primit, pentru că sufletele lor erau obosite ÅŸi triste ÅŸi „N-au ascultat de Moise, spune Scriptura, din pricina tristeÅ£ii ÅŸi a muncilor celor aspre” . Neascultarea lor l-a întristat mult pe Moise.
Când a făcut minunile în faÅ£a lui Faraon, a fost luat în râs de multe ori ; totuÅŸi a răbdat cu bărbăţie ÅŸi această batjocură, în sfârÅŸit, li s-a dat voie să plece din Egipt ; au prins ÅŸi Moise ÅŸi iudeii curaj. Dar, înainte de a răsufla cum trebuie, l-a cuprins o frică tot atât de mare ca ÅŸi atunci când a fugit din palatul împărătesc; dar, mai bine spus, o frică mai mare chiar decât aceea. Nu trecuseră trei zile de la plecarea lor, ÅŸi au văzut că toÅ£i barbarii înarmaÅ£i erau în urma lor . Au păţit ÅŸi ei ca niÅŸte robi fugiÅ£i în ţări străine, care dau pe neaÅŸteptate cu ochii de stăpânii lor, sau chiar ca ei înÅŸiÅŸi dacă s-ar fi întâmplat să se bucure în somn de un vis frumos, că au scăpat de robia egipteană, dar apoi, deÅŸteptându-se, se văd tot în Egipt, supuÅŸi la aceleaÅŸi munci. Dar, mai bine spus, nu ÅŸtiu ce li s-a părut că este vis: cele trei zile de libertate sau vederea înspăimântătoare a duÅŸmanilor în urma lor? Atât de întunecată le era vederea de negura tristeÅ£ii! Moise însă era stăpânit de un întuneric ÅŸi mai mare. Nu se temea, ca ceilalÅ£i israeliti numai de egipteni, ci ÅŸi de egipteni, ÅŸi de israeliÅ£i. Åži unii ÅŸi alÅ£ii îl socoteau un înÅŸelător ÅŸi un prefăcut; egiptenii îşi băteau joc de el, îl atacau; iudeii îl îndurerau ÅŸi-l întristau. Dar pentru ce e nevoie să dovedim în acest chip tristeÅ£ea lui Moise, când este cu putinţă să înÅ£elegem toată durerea sufletului lui datorită vocii coborâte de sus? ÃŽn timp ce Moise tăcea ÅŸi nici nu îndrăznea să deschidă buzele, Dumnezeu i-a zis: „Pentru ce strigi către Mine?” . Printr-un singur cuvânt. Dumnezeu ne-a făcut cunoscută toată tulburarea sufletului său.
3. După ce a dispărut şi această teamă, s-au ridicat din nou nenorociri şi mai mari. Mai rău decât egiptenii şi decât Faraon s-au purtat cu el tot timpul cei conduşi de el, poporul care primise nenumărate bunătăţi. Mai întâi, l-au atacat pricinuindu-i mari supărări; au cerut să le dea carnea pe care o mâncau în Egipt ; nu erau mulţumiţi cu cele pe care le aveau, ci le doreau pe cele din timpul robiei. Iar acest lucru îl copleşea pe Moise. Ar fi avut oare Moise o situaţie mai fericită dacă ar fi primit poruncă să conducă o armată de nebuni şi de smintiţi? Cu toate acestea, acel fericit bărbat le suporta pe toate cu bărbăţie; dacă nu i-ar fi iubit, ar fi suportat cu uşurinţă purtarea lor. S-ar fi supărat numai de cele ce-i făceau lui personal; dar pentru că-i iubea mai mult decât îi iubiseră părinţii lor, a avut din pricina acestei purtări de grijă şi o altă supărare, pricinuită de păcătoşenia şi răutatea lor. Nu-l amăra atât de mult ocara, cât stricăciunea şi răutatea lor. Înainte chiar de a primi iudeii mana, hrana aceea minunată , pe Moise l-a amărât mult nerecunoştinţa lor; după ce au primit mana, după ce au fost înconjuraţi de noi minuni, ei continuau să-şi arate răutatea, fărădelegea şi lăcomia în ce priveşte strângerea hranei . Nu trecea multă vreme, şi iarăşi murmurau, iarăşi criticau binefacerile lui Dumnezeu. Acel fericit bărbat plângea şi se întrista pentru fiecare dintre ei, mai mult decât cei ce păcătuiau. Când au făcut viţelul de aur, ei jucau şi chefuiau , iar el jelea şi se întrista; şi s-a blestemat cu acel cumplit blestem . Cu toate acestea, nimic nu l-a făcut să îndepărteze din sufletul lui în întregime dragostea ce le-o purta. Câtă durere, câte lacrimi nu va fi vărsat Moise când vedea că cei atât de dragi lui ajung din ce în ce mai răi! Ţi-e viaţa cu neputinţă de trăit când ai un singur copil şi-l vezi că alunecă spre rău, chiar dacă tu însuţi eşti mai stricat decât toţi. Ce va fi simţit oare Moise, care avea de îngrijit ca pe nişte copii zeci de mii, dar, mai bine spus, pe care-i iubea mai mult decât pe copii. Nici un tată, dacă n-ar fi făcut nici un păcat, nu s-ar fi rugat să moară împreună cu copilul lui, cum a făcut Moise. Cât crezi deci că a suferit Moise, care avea atât de mulţi copii, omul care ura răul şi iubea binele, când a văzut pe toţi că se îndreaptă ca o turmă de oi spre prăpastia răutăţii? Căci dacă ameţeala supărării nu l-ar fi orbit şi nu i-ar fi zdruncinat sufletul din temelie, n-ar fi aruncat plăcile legii din mâini, nici nu le-ar fi sfărâmat . Dar a repetat această nenorocire .
– Spune-mi, te rog, prin ce mijloc?
– Chiar dacă mijlocul de vindecare a dat rezultate bune, totuÅŸi ochii lui erau plini de lacrimi. Nimeni nu are o inimă de piatră, încât să nu sufere nimic când vede că fraÅ£ii ÅŸi rudele se măcelăresc între ei, iar această măcelărire cuprinde un număr de trei mii de oameni. Åži noi ne pedepsim ÅŸi ne batem copiii când îi prindem că greÅŸesc cu ceva, dar ne doare când o facem ÅŸi suferim mai mult decât cei pe care-i pedepsim.
4. Mare jale era atunci în întreaga tabără. Dar peste necazurile de mai înainte a venit alt necaz. Dumnezeu i-a ameninÅ£at că n-are să-i mai conducă, ci are să-i părăsească ÅŸi are să-i dea sub paza unui înger. Pentru Moise ameninÅ£area aceasta a lui Dumnezeu era grozav de dureroasă. Ascultă ce-I spune lui Dumnezeu: „Dacă nu vei merge Tu cu mine, să nu mă mai scoÅ£i de aici” . Vezi că frica ÅŸi întristarea se Å£in lanÅ£? Grozăvia nu s-a oprit la atât. După ce L-a înduplecat pe Dumnezeu, ÅŸi Cel iubitor de oameni a consimÅ£it ÅŸi a dat harul, alte dureri l-au acoperit: iudeii s-au mâniat pe Cel ce-i miluia; din această cauză au trecut prin cele mai cumplite nenorociri. După măcelul acela care a pricinuit atâtea lacrimi, iudeii au greÅŸit iarăşi. Păcatul lor a adus peste ei foc din cer; focul i-ar fi ars pe toÅ£i dacă Dumnezeu n-ar fi arătat ÅŸi atunci faţă de ei marea Sa iubire de oameni . Totdeauna pentru Moise tristeÅ£ea a fost îndoită: ÅŸi pentru că erau pedepsiÅ£i ÅŸi omorâţi, ÅŸi pentru că cei rămaÅŸi în viaţă continuau să fie tot răi ÅŸi păcătoÅŸi, nefolosind nimic de pe urma nenorocirilor celorlalÅ£i. Nu se terminase pedeapsa cu moartea, ÅŸi supravieÅ£uitorii ÅŸi-au adus aminte de ceapa din Egipt, erau nemulÅ£umiÅ£i cu cele ce aveau ÅŸi ziceau: „Cine ne va hrăni pe noi cu carne? Adusu-ne-am aminte de peÅŸtii pe care-i mâncam în Egipt, de castraveÅ£i, pepeni, praz, ceapă ÅŸi usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot; nimic, afară de mană, nu văd ochii noÅŸtri” . Atunci Moise, nemaiputând suferi nerecunoÅŸtinÅ£a lor, biruit de supărare, nu vrea să le mai aibă grija ÅŸi-ÅŸi doreÅŸte moartea în locul acelei vieÅ£i amare. Ascultă chiar cuvintele lui: „Åži a spus Moise, zice Scriptura, către Dumnezeu: Pentru ce ai întristat pe robul Tău ÅŸi pentru ce nu am găsit har înaintea Ta când ai pus peste mine sarcina acestui popor? Au doară eu am zămislit pe tot poporul acesta, sau eu l-am născut, că îmi spui mie: Ia-l pe el în sânul tău, cum ia doica pe copilul ce suge lapte, ÅŸi du-l în pământul pe care l-am jurat părinÅ£ilor lui? De unde am eu carne ca să dau la tot poporul acesta? Că mi se plâng, zicând: Dă-ne carne ca să mâncăm! Nu voi putea eu singur să port pe poporul acesta, căci mai greu decât puterea mea îmi este cuvântul acesta. Dar dacă nu faci aÅŸa cu mine, omoară-mă îndată, dacă am găsit har înaintea Ta” .
Acestea a rostit Moise care spunea: „Åži acum, dacă vei ierta păcatul lor, iartă-l; dar dacă nu, ÅŸterge-mă din cartea vieÅ£ii pe care ai scris-o” . Atât de mult l-a răvăşit tristeÅ£ea. AceleaÅŸi suferinÅ£e le îndură ÅŸi părinÅ£ii când se supără adeseori din pricina relelor pe care le fac copiii lor. Din purtarea de mai târziu a lui Moise vedem că el n-a încetat de a-i iubi, deÅŸi a rostit cuvintele de mai sus. După trimiterea iscoadelor în pământul Canaan, au încercat să-l omoare ÅŸi l-au lovit cu pietre; scăpând din mâinile lor a început din nou să se roage lui Dumnezeu pentru ei, ÅŸi-L ruga să Se îndure de cei care voiau să-l omoare . După cum se vede, îi iubea mai mult decât iubeÅŸte un părinte pe copiii săi. N-a trecut multă vreme după moartea iscoadelor, ÅŸi era încă mare jalea; l-au învăluit pe Moise alte pricini de tristeÅ£e, mai întâi pentru că iudeii voiau să lupte împotriva amaleciÅ£ilor, cu toată împotrivirea lui Moise, iar în al doilea rând pentru că au fost uciÅŸi de amaleciÅ£i . ÃŽnainte de războiul acesta mulÅ£i muriseră de holeră ÅŸi de lăcomie. „Åži a omorât pe cei mai mulÅ£i dintre ei, spune Scriptura, pe când era încă mâncarea în gura lor” . Pe când avea încă înaintea ochilor moartea aceea cumplită ÅŸi încă nu se terminase jalea, a venit pentru el o altă durere; a ajuns la aÅŸa de mare strâmtorare, încât se ruga să moară prea iubitul lui popor de o moarte nemaiîntâlnită ÅŸi neobiÅŸnuită. Unii au ars de un foc aprins pe neaÅŸteptate, iar alÅ£ii au fost înghiÅ£iÅ£i de crăpăturile deschise ale pământului . N-au murit în acest chip câţiva oameni, ci mai mult de cincisprezece mii de bărbaÅ£i.
Cum crezi că-l priveau, din pricina celor întâmplate, pe Moise rudele ÅŸi prietenii celor morÅ£i? Dar cum se privea pe sine însuÅŸi Moise, care vedea că din pricina pedepsei lui Dumnezeu au rămas copii orfani ÅŸi femei văduve, că au murit sora lui, fratele lui ÅŸi fiii aceluia, că au pierit în foc din cauza nelegiuirii? Fiecare dintre aceste nenorociri era îndestulătoare să zdrobească un suflet care nu suferise deloc mai înainte, dar încă unul răvăşit până atunci de atât de mari nenorociri! După ce au învins pe cananeeni ÅŸi au făcut un mare înconjur, iarăşi au cârtit iudeii ÅŸi iarăşi au pierit, dar nu de boală, ca mai înainte, ÅŸi nici de foc sau de deschizăturile pământului ca altă dată, ci de muÅŸcăturile ÅŸarpelui . Ar fi murit toÅ£i cei muÅŸcaÅ£i de ÅŸarpe dacă Moise n-ar fi rugat iarăşi pe Dumnezeu . Au scăpat ÅŸi de această stricăciune, ÅŸi au scăpat ÅŸi de blestemele vrăjitorului , dar s-au aruncat iarăşi pe ei înÅŸiÅŸi în cele mai adânci prăpăstii. După binecuvântările lui Valaam , dar, mai bine spus, ale lui Dumnezeu – căci cuvintele lui Valaam nu erau pornite din propria sa voinţă, ci se datorau puterii lui Dumnezeu care-l miÅŸca -, au făcut desfrânare cu fetele celor de alt neam ÅŸi au slujit idolului Baal Peor . Moise, văzând atâta desfrânare ÅŸi batjocură, a poruncit să se omoare unul pe altul, zicând: „Fiecare să omoare pe vecinul lui care s-a închinat lui Baal-Peor” . Moise a procedat ca un doctor; când acesta vede că o rană nu se vindecă, deÅŸi îi face o mulÅ£ime de tăieturi ÅŸi o arde de multe ori, porunceÅŸte să fie tăiată ÅŸi arsă din nou partea rămasă nevindecată. Când auzi de toate aceste greutăţi, să nu-Å£i închipui că au fost numai atâtea, căci din cele scrise în Scriptură am lăsat o mulÅ£ime la o parte: războaiele, împotrivirile duÅŸmanilor, călătoriile îndelungate, ocara surorii sale, pedepsirea ei , din pricina căreia a suferit ÅŸi mai mult blândul Moise. Dar, chiar dacă ai strânge cu toată grija la un loc toate necazurile lui Moise scrise în Scriptură, vei vedea că acestea nu reprezintă nici cea mai mică parte din câte a suferit. Dacă ai de condus în propria-Å£i casă numai câteva slugi, ÅŸi-Å£i fac atâtea necazuri ÅŸi supărări, dar Moise, – care a trebuit să conducă atâtea zeci de mii de oameni timp de patruzeci de ani, ÅŸi mai ales în pustie, unde nu-i suflare de vânt, nici apă -, câte necazuri n-a fost silit să aibă în fiecare zi, câte griji, câte neplăceri ÅŸi pentru vii, ÅŸi pentru morÅ£i! Pe toÅ£i câţi i-a scos din Egipt i-a văzut murind, în afară de doi bărbaÅ£i ; dar nici el n-a fost învrednicit să-i ducă în pământul făgăduinÅ£ei pe fiii ÅŸi fetele celor morÅ£i în pustie, ci a privit doar pământul făgăduinÅ£ei de pe vârful muntelui Nebo .
A cunoscut felul pământului ÅŸi bogăţia lui, dar nu i s-a îngăduit să se bucure de el cu ceilalÅ£i israeliÅ£i; a rămas dincoace de hotarele pământului făgăduit ÅŸi a murit. Din pricina aceasta se plângea către israeliÅ£i, spunând: „Åži Domnul Dumnezeu S-a supărat pe mine pentru cele ce aÅ£i spus ÅŸi S-a jurat că eu nu voi trece Iordanul acesta ÅŸi nu voi intra în pământul pe care Domnul Dumnezeu Å£i-l dă Å£ie moÅŸtenire. Eu mor în pământul acesta ÅŸi nu voi trece Iordanul iar voi veÅ£i trece ÅŸi veÅ£i moÅŸteni pământul acela bun” . Åži ceea ce este mai grozav din toate este că s-a coborât cu durerea în suflet în locuinÅ£a morÅ£ilor; a cunoscut mai dinainte nenorocirile ce aveau să vină peste iudei: închinarea la idoli, robia, necazuri nespuse, încât sufletul lui era răvăşit nu numai de nenorocirile văzute de el ÅŸi întâmplate în timpul lui, ci ÅŸi de cele ce nu se întâmplaseră încă. Moise a cunoscut durerea ÅŸi necazul chiar din copilărie ÅŸi a intrat în mormânt tot cu sufletul întristat.
5. Iosua al lui Navi, urmaÅŸul său, s-a bucurat, ca să spun aÅŸa, de aceleaÅŸi necazuri ca ÅŸi Moise. Dacă a scăpat de unele pentru că era tânăr, apoi a împlinit lipsa lor după moartea lui Moise. Nu ÅŸi-a sfâşiat hainele ÅŸi ÅŸi-a presărat cenuşă pe cap numai pe când trăia Moise, ci ÅŸi după moartea lui a ajuns în aceeaÅŸi strâmtorare, dar, mai bine spus, mai mare chiar, încât a stat culcat cu faÅ£a la pământ o zi întreagă. Ascultă cuvintele ÅŸi plânsetele lui: „Åži ÅŸi-a rupt Iosua hainele lui ÅŸi a căzut cu faÅ£a la pământ înaintea Domnului până seara, el ÅŸi bătrânii lui Israel ÅŸi au pus praf pe capul lor, ÅŸi a spus Iosua: Mă rog Å¢ie, Doamne. Pentru ce a trecut robul Tău pe poporul acesta Iordanul, ca să-l dai pe el amoreilor ÅŸi să ne piardă pe noi? Mai bine am fi rămas ÅŸi să fi locuit dincolo de Iordan. Åži ce voi zice după ce a întors Israel grumazul lui înaintea duÅŸmanului lui? Åži de vor auzi canaaneii ÅŸi toÅ£i cei ce locuiesc pământul, ne vor înconjura ÅŸi ne vor pierde de pe pământ” . Dumnezeu a auzit cuvintele lui Iosua ÅŸi i-a spus pentru ce au fost înfrânÅ£i israelitii. Când a cunoscut pricina, a pierdut pe toÅ£i până la unul, n-a omorât numai pe cel ce a păcătuit, ci ÅŸi rudele, slugile ÅŸi toate vitele lui ; aceasta îi răvăşise cu totul sufletul. Dacă noi nu putem vedea pedepsirea unor oameni străini, cât n-a suferit Iosua al lui Navi când a trebuit să omoare pe cei de acelaÅŸi neam cu el, pe soldaÅ£ii lui? Ce să spunem de înÅŸelăciunea ghibeoniÅ£ilor şi de bănuiala împotriva neamurilor care locuiau dincolo de Iordan ? Ce să mai spunem că a trăit numai în războaie ÅŸi lupte? Ar putea oare rămâne netulburat sufletul în faÅ£a atâtor nenorociri? Chiar dacă avea numai victorii, totuÅŸi bucuria pricinuită de biruinÅ£e îi era tulburată de grija celor ce mai rămâneau de făcut, iar împărÅ£irea pământului prin tragere la sorÅ£i i-a dat mult de lucru ÅŸi i-a pricinuit multe neplăceri . Cunosc această greutate toÅ£i cei care au fost rânduiÅ£i să împartă chiar o avere neînsemnată a cuiva, între fraÅ£i sau între alÅ£ii care au ajuns moÅŸtenitori în alt chip. Nu cred că mai este nevoie să vorbesc de celelalte suferinÅ£e ale poporului iudeu. Scopul meu nu este de a vorbi despre viaÅ£a grea ÅŸi plină de necazuri dusă de un om oarecare; ci despre viaÅ£a unuia dintre cei care au bine-plăcut foarte mult lui Dumnezeu.
6. De aceea, de crezi cu cale, vom trece peste Eli. Acesta este unul dintre cei care au păcătuit din pricina răutăţii copiilor lui, dar, mai bine spus, din pricina trândăviei lui. N-a fost pedepsit pentru că avea copii răi, ci pentru că-i cruÅ£a mai mult decât trebuie ÅŸi n-a apărat legile lui Dumnezeu când copiii lui le călcau în picioare . Fiind conÅŸtient de acest lucru, a rostit această cumplită ameninÅ£are: „ÃŽnsuÅŸi Domnul va face ce-i plăcut înaintea Lui” . Din această pricină să-l lăsăm la o parte pe Eli, ÅŸi să trecem la Samuel. De mic copil, a fost crescut în templu ÅŸi era necontenit bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. Era din copilărie atât de virtuos, încât înainte de a ajunge bărbat a fost primit în ceata minunaÅ£ilor profeÅ£i, atunci când era lipsă de profeÅ£i. Scriptura spune: „Nu era vedenie, iar cuvântul profetic era rar” . AÅŸadar, Samuel, născut cu multe lacrimi, când a văzut mai întâi mort pe dascălul său de acea moarte vrednică de milă , a fost miÅŸcat mult ÅŸi s-a tulburat adânc, aÅŸa cum este ÅŸi firesc unui ucenic recunoscător ÅŸi iubitor. Mai târziu, a fost silit să jelească necontenit nenorocirile iudaice. Copiii lui erau nedrepÅ£i ÅŸi răi ÅŸi se făceau din ce în ce mai păcătoÅŸi . Samuel era îndurerat ÅŸi de asta, dar ÅŸi pentru că nu puteau să moÅŸtenească cinstea ce i se dăduse lui. Supărării acesteia i-a urmat o altă supărare, dar, mai bine spus, nu i-a urmat, căci cea dintâi nici nu încetase, ci i s-a adăugat. Este vorba de cererea nelegiuită a israeliÅ£ilor de a le rândui un rege . Cererea lor l-a descurajat atât de mult, încât a avut nevoie de foarte multă mângâiere. Ascultă ce-i spune Dumnezeu: „nu te-au dispreÅ£uit pe tine, ci pe Mine.” .
Cu toate acestea, ÅŸi după această întâmplare le purta de grijă atât de mult, încât le-a spus: „Să nu mi se întâmple să păcătuiesc de a înceta să mă rog pentru voi” . Ce bucurie ar fi putut simÅ£i Samuel când vedea că poporul lui prea iubit este nefericit, este biruit de războaie ÅŸi mânie pe Dumnezeu? ÃŽi mai rămânea vreo clipă din viaţă în care să nu se întristeze ÅŸi să nu lăcrimeze? După ce le-a rânduit rege pe Saul , necazurile au fost ÅŸi mai dese, unele după altele. Când Saul a adus jertfă împotriva voinÅ£ei lui Dumnezeu , când învingând pe amaleciÅ£i a cruÅ£at, împotriva poruncii Lui, pe regele lor , i s-a rănit atât de mult sufletul lui Samuel că nici n-a mai vrut să-l vadă, ÅŸi, din ziua aceea până în cea din urmă zi a vieÅ£ii, a jelit ÅŸi a lăcrimat . A fost chiar mustrat de Dumnezeu pentru că se întristează atât din pricina lui Saul: „Până când vei jeli pentru Saul, o dată ce Eu Mi-am întors faÅ£a de la el?” . Dacă era trist pentru aceste întâmplări, cât de mare trebuie să fi fost supărarea lui când Saul a înjunghiat fără pricină o mulÅ£ime de preoÅ£i , când a încercat de două ori să omoare pe binefăcătorul său , pe omul care nu-i făcuse nici un rău, când l-a văzut proorocind dezbrăcat de haine , când l-a văzut descurajat , când a auzit pe David plângându-se împotriva lui ÅŸi Å£inându-l de rău?
7. Am amintit de David. Nu ÅŸtiu ce să fac: să vorbesc mai întâi de plângerile sale îndelungate ÅŸi dese, de care sunt plini Psalmii, sau, lăsându-le la o parte, spre a le citi când vei avea răgaz, să-Å£i povestesc acum despre necazurile lui? David a avut o mulÅ£ime de încercări ÅŸi pe când era păstor: asprimea climei, lupta cu fiarele sălbatice. Pentru a înÅ£elege greutăţile vieÅ£ii de păstor sunt îndestulătoare, pe de o parte, cuvintele lui Iacov , iar, pe de altă parte, cele spuse chiar de către David lui Saul privind lupta lui cu leul ÅŸi cu ursul . Părăsind viaÅ£a de păstor, a început să se ocupe cu treburile războiului încă pe când era tânăr de tot. Nu mai vorbesc despre invidia fraÅ£ilor lui, deÅŸi este foarte împovărător ÅŸi acest lucru. După ce a câştigat acea strălucită victorie într-o minunată luptă , a dat peste un duÅŸman mai puternic decât Goliat cel învins, a dat de Saul, omul căruia îi făcuse bine. Saul n-a pornit pe faţă lupta împotriva lui David; a îmbrăcat masca prieteniei; se prefăcea că-l cinsteÅŸte ÅŸi-i poartă de grijă, dar se purta ca un duÅŸman. Ce mare rău este să Å£i se răsplătească binele cu rău! Ascultă pe alt fericit profet! Necontenit se plânge, se supără ÅŸi spune: „îmi răsplătesc cu rele în loc de bune!” . Să nu fi avut nici un alt necaz, numai faptul că el, generalul, era bănuit de rege, că era privit cu duÅŸmănie de Saul, era îndeajuns să-l întristeze cumplit! Dar pentru ce să vorbesc de supărarea unui general când se vede bănuit de regele său? Ne întristăm chiar dacă suntem bănuiÅ£i de servitorii noÅŸtri. Dar când se Å£es uneltiri împotriva vieÅ£ii celui duÅŸmănit? Poate fi o viaţă mai amară? David le-a răbdat ÅŸi le-a suferit pe toate: trăia în casă cu ucigaÅŸul lui; lupta în războaie pentru el. ÃŽn sfârÅŸit, a plecat din casa lui Saul, s-a ferit din calea luptei ce i-o purta . Trăia acum departe de el; departe fiind, a cunoscut mai bine câtă duÅŸmănie avea regele său faţă de el ÅŸi a putut să mai capete puÅ£in curaj.
LiniÅŸtea n-a Å£inut multă vreme. Când David a fost silit să facă faţă unei atât de mari armate a lui Saul numai cu patru sute de oameni , tremura mai mult decât înainte de plecare. GândeÅŸte-te ce se petrecea în sufletul lui David! Nu avea nici cetate de apărare, nici fortăreaţă, nici aliaÅ£i, nici hrană! Era silit să lupte cu un om care le avea pe toate acestea, în afară de pustie ÅŸi de peÅŸterile de acolo, nu putea găsi nici un loc de scăpare. Abia intrase în cetatea numită Cheila , că a ÅŸi trebuit să plece îndată de acolo, deoarece un preot i-a spus că, dacă rămâne acolo, Dumnezeu nu-l va izbăvi din mâinile lui Saul . Iar preotul acesta era cel care a fugit din mâinile lui Saul ÅŸi a vestit regelui David tragedia întâmplată în Nobe ; atunci David a rostit acele amare cuvinte: „Eu sunt de vină, a spus el, de moartea sufletelor întregii case a tatălui tău” . Prin faptul că preotul acesta stătea necontenit lângă el, nu făcea altceva decât să-i amintească de nenorocirea aceea. Uitându-se la el, îşi amintea totdeauna de pieirea preoÅ£ilor,- iar amintindu-ÅŸi de această pieire ÅŸi făcându-se pe sine răspunzător de un măcel atât de mare, ducea o viaţă mai ticăloasă decât a unui osândit. Chiar dacă nu l-ar fi supărat nimic altceva, gândul că el era ucigaÅŸul atâtor preoÅ£i era destul de puternic încât să-i rănească ÅŸi să-i slăbănogească sufletul. Gândul acesta îl chinuia ÅŸi-i rodea sufletul noaptea ÅŸi ziua mai mult decât un vierme. Peste această rană deschisă a venit încă un alt ÅŸir de răni. Nu puÅ£in a suferit când Nabal l-a ocărât în fata slugilor lui, numindu-l fugar, dezertor ÅŸi rob nerecunoscător ; când s-a dus să caute scăpare la AchiÅŸ ÅŸi de frică s-a prefăcut nebun, cazând la pământ, încrucişându-ÅŸi ochii ÅŸi făcând bale la gură ; se chinuia mai mult decât cei într-adevăr îndrăciÅ£i, mai cu seamă când se gândea la ce strâmtorare l-a adus Saul, căruia îi făcuse atât de mult bine. ÃŽn sfârÅŸit, a căpătat putină liniÅŸte când s-a refugiat în pământul duÅŸmanilor lui Israel, la AchiÅŸ . Aici a trebuit să lupte împotriva vrăjmaÅŸilor acelora . Satrapii însă pizmuindu-l, l-au bârfit lui AchiÅŸ ÅŸi l-au izgonit din armată ca pe un netrebnic, viclean ÅŸi trădător. „Åži s-au mâniat pe el, spune Scriptura, satrapii celor de alt neam ÅŸi i-au zis lui: întoarce pe bărbat ca să se ducă la locul în care l-ai pus pe el, ÅŸi să nu vină cu noi la război, ca să nu se facă vânzător taberei. Căci cu ce preÅ£ se va împăca acesta cu domnul său, dacă nu cu preÅ£ul capetelor oamenilor acelora?” . Rănit de aceste cuvinte, a plecat acoperit de ocară ÅŸi tristeÅ£e. Ajuns în Å¢iclag, locuinÅ£a lui pe pământ străin, a dat peste atât de mari necazuri, încât era să fie aproape înăbuÅŸit de durere.
Necazurile venite peste el erau în stare să-i întunece sufletul chiar dacă s-ar fi aÅŸteptat la ele; dar păreau de două ori mai mari ÅŸi mai greu de suferit decât erau pentru că au venit pe neaÅŸteptate, când nici nu se gândea. A plecat deci David de pe câmpul de luptă acasă să se odihnească ÅŸi să găsească mângâiere tristeÅ£ii sale la copii ÅŸi la soÅ£ii. Dar când a ajuns, a auzit îndată că soÅ£iile ÅŸi copiii i-au fost luaÅ£i în robie de către duÅŸmani . Privea focul, fumul, sângele ÅŸi morÅ£ii. Abia începuse să-ÅŸi plângă durerea ÅŸi să jelească robia celor duÅŸi în robie, că locuitorii oraÅŸului s-au năpustit asupra lui, mai sălbatic decât fiarele . Fiecare locuitor al oraÅŸului dorea să răzbune, prin uciderea lui, nenorocirile abătute asupra lor. După cum când vânturi potrivnice suflă pe mare, furtuna pricinuită de izbirea acelor vânturi este mare ÅŸi sălbatică, tot astfel ÅŸi în sufletul lui David groaznică era furtuna ÅŸi învălmăşeala de gânduri, căci tristeÅ£ea ÅŸi frica îi curmau răsuflarea, iar suferinÅ£ele sufleteÅŸti îl copleÅŸeau. A reuÅŸit să scape David ÅŸi din aceste nenorociri, să-ÅŸi dobândească toÅ£i prinÅŸii de război . Dar înainte de a se bucura de victorie, îl loveÅŸte o veste amară, uciderea lui Ionatan . Cât de mult i-a răvăşit sufletul această nenorocire o putem cunoaÅŸte din plângerile lui: „A căzut pe mine dragostea ta, spune el, ca dragostea femeilor” . Dar pentru ce vorbesc de plângeri? Dacă a vărsat atâtea lacrimi pentru tatăl lui Ionatan, pentru Saul, pentru duÅŸmanul lui, pentru vicleanul care i-a dorit de nenumărate ori moartea, ce n-a suferit pentru Ionatan, care a fost alături de el în acele primejdii, care l-a scăpat adeseori din cursele tatălui său, care a luat parte la toate tainele lui, care pentru multe lucruri a făcut învoieli cu el? Ce n-a suferit deci pentru acesta, când a aflat că a fost răpit din viaţă tocmai în clipa în care putea să-i răsplătească toate binefacerile primite de la el?
8. Pe când era încă mare durerea lui David, generalul său, Ioab, i-a pricinuit o altă supărare: a ucis pe Abner, care-i făgăduise să-i predea lui David fără oboseală ÅŸi cu multă uÅŸurinţă toată oÅŸtirea; ÅŸi-l omorâse înainte de a-ÅŸi fi îndeplinit făgăduinÅ£a, folosindu-se de viclenie . Atât de mult s-a întristat regele din pricina acelei ucideri, încât a blestemat pe Ioab , iar pe patul de moarte i-a poruncit lui Solomon, fiul său, să răzbune această ucidere murdară . Plânsetele, prin care rechema amintirea lui, sunt îndestulătoare să ne înfăţiÅŸeze starea sufletului său: „Åži ÅŸi-a ridicat spune Scriptura, regele glasul său ÅŸi a plâns la mormântul lui Abner ÅŸi a spus: „A murit Abner cum a murit Nabal; mâinile tale nu s-au legat nici picioarele tale nu s-au băgat în obezi, nici nu te-ai apropiat ca Nabal; înaintea fiilor nedreptăţii ai căzut” . Ce s-a întâmplat mai târziu? IÅŸboÅŸet a fost ucis cu viclenie . La durerea pricinuită de această ucidere – David a suferit atât, încât a poruncit să fie omorâţi ucigaÅŸii lui IÅŸboÅŸet – s-a mai adăugat ÅŸi răscoala ÅŸchiopilor ÅŸi a betegilor , care l-a tulburat mult. După ce a învins pe aceÅŸti duÅŸmani ÅŸi pe alÅ£ii, aduce chivotul cu multă bucurie. Pe când îl aducea ÅŸi se bucurau toÅ£i, în mijlocul veseliei s-a întâmplat o nenorocire ce le-a umbrit plăcerea ÅŸi a întristat ÅŸi a înspăimântat mult sufletul regelui. Ce se întâmplase? Uza voise să sprijine chivotul care era să cadă; dar deodată l-a lovit mânia lui Dumnezeu ÅŸi a căzut mort . Frica aceasta a zguduit sufletul lui David atât de mult, încât n-a mai îndrăznit atunci să ducă chivotul în cetatea lui ; voia să afle mai întâi ce va păti Obed-Edom care primise în casa lui chivotul . Mai târziu a murit regele amoniÅ£ilor ; David a făcut o faptă vrednică de un bărbat înÅ£elegător ÅŸi omenos: a trimis oameni să mângâie pe fiul regelui ÅŸi să-l înduplece să sufere cu resemnare moartea tatălui său . Fiul regelui însă, în loc să răsplătească cinstea cu cinste, ÅŸi-a bătut joc de trimiÅŸii lui David ÅŸi i-a trimis aÅŸa batjocoriÅ£i înapoi la rege . Å¢i se pare mic lucrul acesta pentru a răni ÅŸi a doborî sufletul regelui? Nu arată oare cumplita supărare a lui David războiul pornit împotriva amoniÅ£ilor? Războiul acesta purtat cu atâta înverÅŸunare, care i-a adus atâtea necazuri, nu are altă pricină decât batjocorirea trimiÅŸilor lui David .
Necazurile amintite până acum, chiar dacă ar fi fost amestecate cu fel de fel de plăceri ÅŸi bucurii, sunt îndestulătoare pentru a ne face să tragem concluzia că viaÅ£a lui David a fost una dintre vieÅ£ile cele mai pline de dureri. Dar suferinÅ£ele care au venit mai pe urmă au fost atât de mari, încât cele de până acum nici nu mai pot fi socotite suferinÅ£e. SuferinÅ£ele acestui rege au întrecut toate miturile ÅŸi toate tragediile scriitorilor profani, nenorocirile ce cădeau peste David ÅŸi casa sa erau nemaiîntâlnite; se Å£ineau lanÅ£ unele după altele. David era nevoit totdeauna să tămăduiască o nenorocire cu nenorocirea următoare. Ascultă! Amnon, fiul lui David, s-a îndrăgostit de Tamara, sora lui vitregă ; cuprins de patimă, a necinstit-o; după ce a necinstit-o, a urât-o ÅŸi se lăuda că a necinstit-o; a poruncit îndată unei slugi s-o izgonească din casă fără voia ei ÅŸi a lăsat-o să umble prin oraÅŸ strigând ÅŸi plângând . Abesalom, fratele ei bun, a aflat de asta; a chemat la ospăţ pe toÅ£i fraÅ£ii lui, printre care era ÅŸi Amnon, necinstitorul surorii lui; în timp ce mânca ÅŸi bea, a pus slugile să-l ucidă . De la ospăţ s-a ridicat un om, care din pricina zgomotului nu ÅŸtia bine ce se întâmplase, ÅŸi s-a dus ÅŸi a spus regelui că au fost uciÅŸi toÅ£i copiii lui . Åži a jelit regele pretinsa ucidere a tuturor copiilor lui . Când a aflat adevărul, l-a ameninÅ£at pe Abesalom cu moartea; acesta a fugit ÅŸi a trăit printre străini trei ani . ÃŽn tot acest timp tatăl lui a fost mâniat pe el. Nici după scurgerea celor trei ani David nu l-ar fi chemat, dacă iscusinÅ£a generalului său, Ioab, nu l-ar fi făcut să dea, împotriva voinÅ£ei lui, această făgăduinţă . L-a chemat înapoi; dar nici aÅŸa nu s-a tămăduit rana inimii sale, ci l-a îndepărtat din faÅ£a ochilor săi încă alÅ£i doi ani. Abia după trecerea acestui timp îndelungat, rugat tot de Ioab, generalul lui, l-a iertat . Abesalom voind să se răzbune pe tatăl său pentru toate aceste umilinÅ£e – de fapt, dorind să ia tronul tatălui său -, se răscoală împotriva lui ÅŸi aduce din nou peste capul său rătăcirile ÅŸi pribegiile suferite pe vremea lui Saul; dar, mai bine spus, împrejurările în care a rătăcit ÅŸi a fugit acum erau mai cumplite decât cele de pe vremea lui Saul. Pe atunci a suferit acestea ca general; acum însă a fost silit să trăiască fugar după ce fusese mulÅ£i ani rege ÅŸi după ce învinsese, ca să spunem aÅŸa, pe toÅ£i duÅŸmanii. Cel care-l silea să pribegească nu era un străin, nici un duÅŸman, ci omul care ieÅŸise, după cum însuÅŸi se plângea, din coapsele lui .
Pe vremea lui Saul, David era în floarea vârstei şi putea să sufere totul cu bărbăţie; acum însă era bătrân şi ar fi avut nevoie ca acel nelegiuit fiu să-i îngrijească bătrâneţile, nu să uneltească şi să pornească război împotriva lui. Şi a plecat regele desculţ, însoţit de câţiva oameni, cu faţa acoperită şi cu lacrimi pe obraji . Lupta aceasta între el şi fiul lui nu era numai o pricină de durere, ci şi una de ruşine. Abesalom s-a purtat cu fericitul acela mai rău decât Saul; a necinstit pe tatăl său intrând la ţiitoarele lui nu pe ascuns, ci în foişor, în văzul tuturor . Din pricina urii pe care o avea împotriva tatălui său, a călcat în picioare şi legile firii, şi legile căsătoriei şi, îmbătat de nebunie, a îndrăznit să facă înainte de a sfârşi războiul ceea ce fac învingătorii: lua prizonieri şi-i arăta ca pe trofee ale biruinţei sale. Pe când era David aşa de îndurerat şi atât de înspăimântat, l-a întâlnit Ţiba, sluga lui Mefiboşet . Ţiba l-a tulburat şi mai mult minţindu-l şi spunându-i că stăpânul său, Mefiboşet, era prieten cu Abesalom .
9. După Å¢iba a venit Åžimei , om nelegiuit ÅŸi rău, care l-a acoperit cu nenumărate ocări, însoÅ£ind ocările cu pietre: „IeÅŸi, a spus el, bărbatul sângiurilor, ÅŸi bărbat fără de lege. Domnul a întors asupra ta tot sângele casei lui Saul, pentru că te-ai făcut rege în locul lui ÅŸi a dat Domnul domnia în mâinile Iui Abesalom, fiul tău, ÅŸi Å£i-a arătat răutatea sa, pentru că tu eÅŸti bărbatul sângiurilor” . La auzul acestor cuvinte, David se mistuia de durere ÅŸi suferea; durerea ÅŸi-a arătat-o în plângerile lui; nu îndrăznea să facă altceva, ci a spus: „LăsaÅ£i-l pe el să blesteme, că Domnul i-a spus lui; că doar va întoarce Domnul smerenia mea ÅŸi-mi va întoarce Domnul bine în locul blestemului din ziua aceasta” , ÅŸi l-a lăsat să plece sănătos . David aÅŸtepta ÅŸtiri de la HuÅŸai ; cuprins de griji ÅŸi de frică se întreba ce sfârÅŸit vor avea toate necazurile sale. Când HuÅŸai a adus la cunoÅŸtinÅ£a lui David planurile lui Abesalom, s-a pornit război cum nu s-a mai văzut niciodată din câte războaie au fost pe lume. Mai degrabă enigmă decât război. Pe omul care era pricina atâtor nenorociri, singurul care a dat naÅŸtere războiului, a cărui moarte ar fi pus capăt tuturor nenorocirilor, tocmai pe acest om David căuta să-l cruÅ£e, de acest om se îngrijea foarte mult să nu moară în luptă ÅŸi pentru viaÅ£a lui se ruga de generali, spunându-le necontenit: „CruÅ£aÅ£i-mi pe fiul meu Abesalom” . Poate fi o încurcătură mai grozavă? Poate fi o zăpăceală mai vrednică de milă? David a fost silit să pornească un război în care dorea, deopotrivă, ÅŸi să învingă ÅŸi să fie învins. Nu voia să fie biruit; altfel n-ar fi trimis împotriva lui Abesalom o armată aÅŸa de mare. Dar nici nu voia să-l biruie; altfel n-ar fi oprit uciderea aceluia care adunase ÅŸi menÅ£inea armata pe picior de război, în sfârÅŸit, soarta războiului s-a hotărât ÅŸi a luat sfârÅŸitul voit de Dumnezeu. Cel care căuta să ucidă pe tatăl său a fost biruit . Toată lumea se bucura ÅŸi se veselea , numai David jelea ÅŸi lăcrima; s-a închis în casă ÅŸi se gândea la cel ucis . Era supărat că nu murise el în locul aceluia. „Cine-mi va da, zicea el, moartea în locul tău, dragul meu fiu Abesalom!” .
S-a mai auzit vreodată de o nenorocire mai grozavă decât a lui David? Când Abesalom ÅŸi-a ucis fratele, David se ferea să-l omoare; când Abesalom s-a pornit cu furie împotriva lui, îl cruţă. Åži n-ar fi contenit multă vreme să-ÅŸi jelească fiul dacă n-ar fi venit Ioab ÅŸi nu i-ar fi arătat că plânsul lui este fără rost ÅŸi nesocotit; vorbindu-i cu tărie, l-a făcut să-ÅŸi vină în fire ÅŸi să primească armata într-o Å£inută vrednică de un rege . Dar nici după sfârÅŸitul acestui război n-au luat sfârÅŸit necazurile lui David. Mai întâi s-au răsculat soldaÅ£ii ÅŸi s-au împărÅ£it . Abia se supuseseră cu multă linguÅŸeală regelui, că s-au îndepărat din nou de el ÅŸi s-au alăturat de Åžeba ; ÅŸi a izbucnit dintru început din nou război când se mai vedeau încă rămăşiÅ£ele celui de mai înainte. Tulburat din cauza acestor fapte, David a adunat oÅŸtirea ÅŸi a trimis-o la luptă împreună cu generalii . Ioab s-a întors biruitor ÅŸi din acest război, dar n-a lăsat ca bucuria victoriei să fie lipsită de tristeÅ£e. Mânat de invidie, Ioab a omorât, fără vreo vină, pe generalul Amasa , care luase parte la războiul împotriva lui Åžeba ÅŸi supusese lui David tot poporul . Uciderea lui Amasa l-a tulburat ÅŸi a răvăşit atât de mult sufletul lui David, încât pe patul de moarte a poruncit ÅŸi în legătură cu acesta lui Solomon, fiul său; ÅŸi l-a rugat să nu lase nepedepsit pe ucigaÅŸul lui Amasa . Grozăvia era că David nu îndrăznea să spună cuiva cauza tristeÅ£ii sale, pentru motivul că alte nenumărate nenorociri continuau să-l chinuie. După terminarea acestor războaie, a venit peste toată Å£ara foamete . Pentru a scăpa de foamete, a fost silit să dea spre moarte pe fiii lui Saul . Aceasta o spune proorocia: „Din pricina lui Saul ÅŸi din pricina casei lui se face nedreptatea aceasta, pentru că au ucis pe ghibeoniÅ£i” . Dacă-Å£i aduci aminte cum a plâns David pe Saul , îţi poÅ£i da seama ce-a suferit când a trebuit să dea pe fiii lui Saul în mâinile ghibeoniÅ£ilor. A răbdat ÅŸi aceste necazuri, dar altele au venit peste el. După foamete, a venit ciumă ÅŸi au murit ÅŸaptezeci de mii de bărbaÅ£i doar într-o jumătate de zi . Atunci regele a rostit acele cuvinte pline de milă. Văzând pe înger scoţându-ÅŸi sabia, a spus: „Iată eu, am păcătuit ÅŸi eu, păstorul, am făcut fărădelege; dar aceÅŸtia, turma, ce au făcut? Să fie peste mine mâna Ta ÅŸi peste casa tatălui meu” . Nu pot povesti cu de-amănuntul toate necazurile lui David. Nici nu sunt scrise toate în Scriptură. Din plângerile ÅŸi din vaietele lui putem deduce ÅŸi tăria supărărilor care n-au fost consemnate în Scriptură, dar ÅŸi că dreptul David n-a încetat niciodată de a plânge ÅŸi a suferi. Ce spune? „Zilele anilor noÅŸtri intru ei înÅŸiÅŸi ÅŸaptezeci de ani; iar dacă vor fi în putere, optzeci de ani, ÅŸi ce este mai mult decât aceÅŸtia, osteneală ÅŸi durere” . Dacă vei spune că prin aceste cuvinte David a vorbit în general despre orice viaţă omenească, ÅŸi nu despre a lui, atunci susÅ£ii mai mult decât doresc. N-am nevoie să spun mai mult, deoarece însuÅ£i mărturiseÅŸti că nu numai viaÅ£a lui David, dar ÅŸi viaÅ£a oricărui om are mai multe supărări decât bucurii. După cum însuÅ£i bine spui, David a rostit această sentinţă nu numai după ce a cercetat bine viaÅ£a lui, ci după ce a cercetat temeinic ÅŸi viaÅ£a altora. A rostit aceleaÅŸi cuvinte ca ÅŸi patriarhul Iacov, dar cu mai multă tărie. Iacov spunea: „PuÅ£ine ÅŸi rele sunt zilele mele” , iar David spune: „Zilele anilor noÅŸtri intru ei înÅŸiÅŸi ÅŸaptezeci de ani”, adică ale oricărui om, „iar ce este mai mult decât atâta, osteneală ÅŸi durere”.
10. Dar, după cum am spus, pe celelalte supărări şi necazuri ale lui David ţi le las să le cercetezi tu mai cu de-amănuntul când ai răgaz . Voi trece la ceilalţi profeţi, deşi nu ne-au lăsat în scris viaţa lor. Cu toate că stă în faţa noastră o astfel de greutate, sunt de părere că voi putea să arăt, întemeiat numai pe câteva cuvinte de-ale lor, că toată viaţa le-a fost plină de dureri.
În primul rând au îndurat ceea ce au suferit toţi sfinţii: au trăit toată viaţa lor chinuiţi, bătuţi, tăiaţi cu fierăstrăul, loviţi cu pietre, întemniţaţi, ucişi cu sabia, pribegind în piei de oaie, în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, îndurând rele . La toate acestea se mai adăuga o supărare şi mai mare: vedeau că oamenii, care se purtau aşa de rău cu ei, ajung din ce în ce mai păcătoşi; aceasta îi întrista mai mult decât propriile lor suferinţe.
Profetul Osea spunea: „Blestem ÅŸi minciună, furtiÅŸag ÅŸi preacurvie ÅŸi ucidere s-au revărsat peste pământ, ÅŸi sânge cu sânge se amestecă” . Prin aceste cuvinte ne arată că răutatea lor era mare ÅŸi întortocheată ÅŸi că săvârÅŸeau răul fără teamă.
Profetul Miheia strigă: „Vai mie! Că m-am făcut ca cel ce adună paie la seceriÅŸ ÅŸi ca cel ce adună bobiÅ£e de struguri la cules, când nu sunt struguri” . Prin aceste cuvinte se plângea că sunt rari oamenii care săvârÅŸesc binele.
Alt profet se plânge tot din această cauză. Amos, păstorul de capre, nu jelea numai răutăţile lor, ci plângea din pricina nenorocirilor lor mai mult decât din pricina propriilor lui încercări ÅŸi se ruga lui Dumnezeu, spunând: „Fie-Å¢i milă de mine. Doamne! Cine va scula pe Iacov, căci este slab! Să-Å¢i pară rău, Doamne, de aceasta!” . Dar nici aÅŸa rugăciunile sale n-au fost auzite, căci se spune mai jos: „Åži aceasta nu va fi, zice Domnul” .
Isaia, când a auzit că va fi pustiit tot pământul, n-a vrut să fie mângâiat, ci plângea necontenit ÅŸi zicea: „LăsaÅ£i-mă, amar voi plânge. Nu mă veÅ£i putea mângâia” . Felul morÅ£ii era mai grozav decât orice nenorocire.
Cine va putea să citească fără să lăcrimeze plângerile lui Ieremia, scrise într-o carte deosebită, ÅŸi plângerile răspândite în toată profeÅ£ia lui, atât pentru cetate, cât ÅŸi pentru el? Uneori spunea: „Cine va da capului meu apă ÅŸi ochilor mei izvor de lacrimi? Că voi plânge pe poporul acesta ziua ÅŸi noaptea” . Iar alteori: „Cine-mi va da în pustie sălaÅŸ mai de margine, ÅŸi voi părăsi pe poporul acesta ÅŸi mă voi duce de la el? Căci toÅ£i sunt niÅŸte desfrânaÅ£i” . Iar alteori, plângându-se, spunea: „Vai mie, maică. Pentru ce m-ai născut, bărbat osândit ÅŸi certat cu tot pământul?” . Alteori îşi blestema ÅŸi ziua naÅŸterii, zicând: „Blestemată să fie ziua în care m-am născut” . Groapa cu noroi, în care a fost aruncat , necazurile pricinuite de lanÅ£uri, bătăile, uneltirile, necontenita batjocură l-au adus într-o stare sufletească atât de grea, încât l-au istovit. Ce s-a întâmplat când Ierusalimul a fost cucerit de Nabucodonosor, iar Ieremia a fost cruÅ£at ÅŸi cinstit de barbari ? S-a bucurat oare de cinstea ce i se dădea? Nu! Atunci a scris plângerile sale amare, în care plângea pe cei morÅ£i; a văzut apoi că necazurile ce vor veni sunt mai mari decât cele dinainte, deoarece când au scăpat din război, au mâniat pe Dumnezeu. După ce iudeii i-au făgăduit lui Ieremia că i se vor supune în totul ÅŸi nu i se vor mai împotrivi, s-au pogorât din nou în Egipt , cu toate că proorocind le spusese să nu se ducă . L-au luat ÅŸi pe profet cu ei. Din pricina nerecunoÅŸtinÅ£ei lor l-au silit să le prezică nenorociri mai grozave decât cele de mai înainte .
Ce a suferit Iezechiel? Ce a suferit Daniel? N-au trăit tot timpul în robie? Iezechiel a fost osândit la foamete şi sete pentru păcate străine ; când a murit soţia lui, i s-a poruncit să sufere o atât de mare nenorocire fără să scoată vreo lacrimă . Poate fi ceva mai groaznic decât să nu ţi se îngăduie să-ţi plângi propriile tale nenorociri? Nu mai amintesc că a fost silit să-şi mănânce pâinea coaptă cu necurăţenie de om, să stea culcat pe o singură parte trei sute nouăzeci de zile, şi altele asemenea câte i s-au poruncit să le sufere . Chiar dacă n-ar fi avut nici o supărare, fie din pricina necazurilor spuse de mine mai sus, fie din pricina necazurilor lăsate la o parte, numai faptul că un om drept şi curat a trăit printre duşmani, printre barbari şi printre oameni spurcaţi, era mai îngrozitor decât orice pedeapsă.
După toate aparenÅ£ele, profetul Daniel s-a bucurat de multă cinste; a fost crescut în palatele împărăteÅŸti, avea putere; n-ai putea spune că a trăit în robie . Dar dacă ai asculta rugăciunea lui, dacă ai cunoaÅŸte postul lui, schimbarea feÅ£ei lui, desele lui rugăciuni, ÅŸi dacă ai ÅŸti bine pentru ce pricini a făcut toate acestea, vei afla că el suferea ÅŸi se întrista mai mult decât toÅ£i. Nu era trist numai din pricina nenorocirilor din vremea lui, ci era tulburat ÅŸi din pricina celor viitoare, învrednicindu-se, deÅŸi acestea nu se întâmplaseră, să fie văzute de ochii săi profetici. Cu toate că n-a văzut cu ochii trupului pe iudei scăpaÅ£i de robia în care erau, a fost silit să vadă cu ochii minÅ£ii mai dinainte o altă robie a lor; cu toate că Ierusalimul nu fusese încă zidit din nou, l-a văzut Daniel cucerit, a văzut templul pângărit de jertfe ÅŸi pustiit ÅŸi toată sfinÅ£enia călcată în picioare . Din pricina aceasta jelea ÅŸi lăcrima, zicând: „RuÅŸinea feÅ£ei nouă, regilor noÅŸtri conducătorilor ÅŸi părinÅ£ilor noÅŸtri, care am păcătuit înaintea Ta, Doamne” .
11. Dar nu ÅŸtiu cum s-a făcut că am sărit dintre profeÅ£i tocmai sufletul mare cât cerul al profetului Ilie, care locuia pe pământ ca ÅŸi cum ar fi locuit în cer. Din cele de pe pământ n-avea altceva decât cojocul . Care au fost deci suferinÅ£ele acestui mare ÅŸi minunat om?, dacă e drept să-l numim om. După ce a vorbit cu Ahab cu atâta îndrăznire , după ce a pogorât foc din cer , după ce a ucis pe preoÅ£ii lui Baal , după ce a închis ÅŸi a deschis cerul, ÅŸi una ÅŸi alta după voinÅ£a sa , deci după ce a săvârÅŸit fapte atât de multe ÅŸi atât de mari, a fost cuprins de o frică atât de mare ÅŸi de o tristeÅ£e atât de adâncă, încât a rostit aceste cuvinte: „Ia-mi sufletul meu din mine, că nu sunt mai bun decât părinÅ£ii mei” . A rostit aceste cuvinte un om care nici astăzi n-a murit. Nu numai atât, dar chiar când a plecat în pustie, dormea cu frica în sân, copleÅŸit de cea mai cumplită tristeÅ£e. Elisei, ucenicul lui Ilie, n-a primit doar îndoit duhul dascălului, ci ÅŸi cu mult mai multe necazuri . Fericitul Pavel arătându-i pe aceÅŸtia ÅŸi enumerând necazurile lor, spunea: „De aceÅŸtia nu era vrednică lumea” .
La timp potrivit mi-a venit sub pană numele fericitului Apostol. Este de-ajuns să te uiţi la el, ca să te mângâi. Ce tristeţe, ce durere n-ar dispărea, când vorbim de Pavel, după ce am vorbit despre ceilalţi? Socot că nici nu trebuie să mai vorbesc de foamea, de setea, de goliciunea, de pericolele de pe mare sau din pustie, de frica, de ameninţările, de vicleniile, de temniţele, de rănile, de nopţile nedormite, de primejdiile de moarte, şi de toate celelalte câte le-a suferit Pavel pentru predicarea Evangheliei.
- Da, dar deşi acestea l-au mâhnit şi l-au îngreunat peste măsură, totuşi i-au dat şi bucurii.
- Dar ce crezi că a suferit când toţi cei din Asia l-au urât , când galatenii, un întreg popor, pe care-i lăudase pentru credinţa |or, s-au abătut de la credinţă , când corintenii au împărţit Biserica lor prin dezbinări şi au făcut pe desfrânat nesimţitor din pricină că nu se purtaseră cu el cu toată asprimea ? Cât întuneric n-a cuprins sufletul lui? Dar pentru ce e nevoie de cuvintele mele, când putem să-i cunoaştem supărările şi necazurile chiar din cuvintele sale?
Scriindu-le corintenilor, le spunea: „Cu multă supărare ÅŸi cu strângere de inimă v-am scris cu multe lacrimi” . Åži iarăşi: „Nu cumva, venind, să mă umilească Dumnezeu ÅŸi să plâng pe mulÅ£i care au păcătuit mai înainte ÅŸi nu s-au pocăit” . Iar galatenilor le scria: „Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naÅŸterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” . Despre cei din Asia îi scrie ucenicului său cu durere în suflet . Nu numai acestea îl supărau, ci ÅŸi ghimpele ce i s-a dat lui atât de mult îl strâmtora ÅŸi-l necăjea, încât adeseori se ruga de Dumnezeu să-l scape de el ; cuvântul „de trei ori” înseamnă aici: „adeseori”, în general vorbind, când putea să-i fie sufletul liniÅŸtit, de vreme ce era trist chiar când nu avea pe fratele său Tit lângă dânsul? „N-am avut tihnă, pentru că n-am găsit pe fratele meu Tit” . AceeaÅŸi supărare o avea ÅŸi când se îmbolnăvea cineva: „Dumnezeu, spune Pavel, l-a miluit pe el (vorbea filipenilor despre Epafrodit), ÅŸi nu numai pe el, ci ÅŸi pe mine, ca să nu am întristare peste întristare” , întristându-se mult din pricina înÅŸelătorilor ÅŸi a celor care se împotriveau lui, spunea în Epistola către Timotei: „Alexandru arămarul mi-a făcut multe rele. Să-i răsplătească Dumnezeu după faptele lui” . Ar fi putut să-i înceteze, măcar pentru puÅ£in timp, tristeÅ£ea ÅŸi durerea? Nu numai cele spuse mai sus îi apăsau sufletul, pe lângă acestea erau ÅŸi altele ce-l supărau neîncetat. Pavel însuÅŸi le-a făcut cunoscute, zicând: „Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în fiecare zi este grija de toate Bisericile. Cine este slab, ÅŸi eu să nu fiu slab? Cine se sminteÅŸte, ÅŸi eu să nu ard?” . AÅŸadar, dacă Pavel ardea pentru fiecare din cei care se sminteau, înseamnă că era cu neputinţă să se stingă aprinderea aceea din sufletul lui. Cei care se sminteau nu lipseau, aÅŸa că dădeau necontenit focului pricină de a arde. Dacă au căzut oraÅŸe ÅŸi adesea neamuri întregi, cu atât mai mult era cu putinţă să se smintească necontenit unul sau doi, o dată ce erau atâtea Biserici în întreaga lume. Să presupunem, prin imposibil dacă vrei, că nu s-ar fi smintit nici unul, că nu s-ar fi despărÅ£it nimeni niciodată de învăţătura lui ÅŸi nici nu i s-ar fi întâmplat vreun lucru dintre acestea dureroase, nici în acest caz nu pot să-l aflu lipsit de tristeÅ£e. Iar în această privinţă nu pot lua alt martor decât pe cel care a suferit. Ce spune Pavel? „AÅŸ fi dorit să fiu eu anatema de la Hristos pentru fraÅ£ii mei cei de un neam cu mine, cei după trup, care sunt israeliÅ£i” . Cuvintele lui au acest sens: Ar fi mai de dorit pentru mine să cad în iad decât să văd că israeliÅ£ii nu cred în Hristos. Cuvintele „aÅŸ fi dorit să fiu anatema” acest înÅ£eles îl au. Cel care prefera chinul iadului pentru a putea aduce pe toÅ£i iudeii la Hristos arată că, o dată ce n-a reuÅŸit să facă aceasta, ducea o viaţă mai împovărătoare decât cei chinuiÅ£i în iad, deoarece dorea mai mult chinurile iadului decât îndepărtarea israeliÅ£ilor de Hristos.
12. Nu cugeta, pentru fiecare din cele spuse, numai la cauza care a făcut să se întristeze bărbaţii de care ţi-am vorbit! Gândeşte-te şi la mărimea tristeţii, şi vei vedea că tristeţea lor este mai mare decât a ta. Prin cele ce am scris am căutat să văd dacă ei au suferit mai mult decât tine. Tristeţea nu se măsoară numai cu pricina care i-a dat naştere, ci, de obicei, se judecă chiar din cuvintele pe care le rostim şi din faptele la care acestea dau naştere. Mulţi oameni care şi-au pierdut numai averile au suferit mai mult decât tine, scump prieten; unii s-au înecat, alţii s-au spânzurat, pentru că n-au putut suporta paguba; altora, tăria tristeţii le-a stins lumina ochilor. Cu toate că pierderea averii pare mai mică şi mai uşoară decât boala ducă-se pe pustii, totuşi mulţi au putut răbda această boală, dar au fost biruiţi de cealaltă. Nu judeca tristeţea pricinuită de pierderea banilor după starea sufletului tău, nici nu socoti că şi alţii gândesc la fel cu tine pentru că tu dispreţuieşti pierderea averilor. Pe mulţi oameni această pierdere i-a înnebunit şi i-a omorât. Un suflet viteaz nu poate fi doborât de nici una, nici de pierderea banilor, nici de boala ducă-se pe pustii; un suflet slab însă, legat mai mult de cele din lumea aceasta, este amărât mai mult de pierderea banilor decât de boala ducă-se pe pustii.
– Pentru ce?
– Nu este acelaÅŸi lucru a te teme necontenit de foame ÅŸi a fi supărat câteva zile de boala aceasta. Toată furia acestei boli Å£ine puÅ£in timp, ca o febră, sau ca o temperatură, sau ca o fază a unei boli care ne loveÅŸte, dar, mai bine spus, Å£ine cu mult mai puÅ£in timp decât toate acestea.
– Dar dacă-i biruie tăria bolii?
– AÅŸ putea să-Å£i arăt pe mulÅ£i oameni cuprinÅŸi de febră că se frământă atunci când sunt stăpâniÅ£i de friguri mai mult decât îndrăciÅ£ii. ÃŽn ce priveÅŸte sărăcia, teama de a nu avea cele de trebuinţă stă necontenit lângă cel sărac ÅŸi roade ca un vierme neadormit sufletul celor îndureraÅ£i. Dar pentru ce vorbesc de sărăcie? Dacă aÅŸ voi să enumăr toate nenorocirile omeneÅŸti, nu numai eu, dar poate că tu însuÅ£i ai râde de plânsetele ÅŸi văicărelile tale. Dar nu pot să vorbesc despre toate nenorocirile tuturor oamenilor, dar, mai bine spus, nici despre cea mai mică parte din ele. De altfel, nici nu le ÅŸtiu; dar chiar dacă le-aÅŸ cunoaÅŸte, toată viaÅ£a nu mi-ar ajunge ca să Å£i le povestesc. Din atât de multe nenorociri suferite de oameni voi alege câteva exemple ÅŸi Å£i le voi povesti după putere; pe temeiul lor, vei trage concluzii ÅŸi cu privire la nenorocirile omeneÅŸti despre care nu-Å£i vorbesc. ÃŽÅ£i aduci aminte de bătrânul acela preaiubit, de Demofil, coborâtor dintr-o casă mare ÅŸi strălucită? Sunt cincisprezece ani de când nu se deosebeÅŸte întru nimic de un mort în ce priveÅŸte puterea, afară doar că tremură necontenit, grăieÅŸte ÅŸi-i cu totul conÅŸtient de chinurile pe care le suferă. TrăieÅŸte în cea mai neagră sărăcie; are un tânăr care-l slujeÅŸte, bun ÅŸi cu dragoste de stăpânul său, dar neputincios să mângâie suferinÅ£a bătrânului: nu poate nici să îndepărteze sărăcia ÅŸi nici să facă să înceteze tremurătura slăbiciunii trupului; poate numai să-i bage în gura stăpânului câte o bucăţică de pâine (căci mâinile bătrânului nu-s în stare nici atât să-l ajute), să-i ducă paharul la gură ÅŸi să-l ÅŸteargă la nas; altceva nu poate face. Bătrânul acesta, după cum am spus, se chinuie aÅŸa de cincisprezece ani.
Mă gândesc însă la slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, care era mistuit de această boală de treizeci şi opt de ani . În afară de aceştia, gândeşte-te la Aristoxen din Bitinia. Trupul lui nu era dezghiocat ca al lui Demofil, dar era stăpânit de o boală mai cumplită decât paralizia bătrânului. Simţea în partea de jos a pântecelui unele zvârcoliri şi dureri mai groaznice decât orice suferinţă; uneori îl înţepau mai rău decât ascuţişul săbiei, iar alteori îl ardeau mai tare ca focul; aceste dureri îl ţineau ziua şi noaptea; cei care nu-i cunoşteau boala credeau că-i nebun; i se încrucişau pupilele ochilor, i se încurcau de-a valma mâinile cu picioarele şi rămânea fără glas. Strigătele şi văicărelile (căci striga adeseori, cu toate că nu putea vorbi) erau mai puternice decât ţipetele femeilor cuprinse de durerile naşterii; adeseori unii dintre cei care-şi aveau casa departe de el şi aveau bolnavi chinuiţi din pricina nesomnului îi trimiteau vorbă să înceteze cu ţipetele; se plângeau că suferinzilor li se înrăutăţeşte boala din pricina strigătelor lui. Ţipa şi se văicărea nu din când în când, ci adeseori şi noaptea, şi ziua. Şi, iată, e al şaselea an de când se chinuie aşa. Nu are alături de el vreun servitor care să-l îngrijească, pentru că este sărac; n-are un doctor care să-i uşureze boala, căci ştiinţa medicală s-a dovedit neputincioasă în faţa bolii. Mulţi doctori au întrebuinţat o mulţime de leacuri (era bogat înainte de a se îmbolnăvi), dar nu i-au fost de nici un folos. Şi ceea ce este mai cumplit: nici unul dintre prietenii lui nu vrea să-l vadă; toţi l-au părăsit, chiar cei care primiseră de la el multe binefaceri. Dacă se întâmplă să intre cineva la dânsul, iese de îndată afară; camera în care locuieşte miroase greu de tot, pentru că nu are pe nimeni care să facă curăţenie. Stă lângă el o mică slujnică; ea îi face numai atâta treabă cât poate face o femeie singură ce se hrăneşte din truda mâinilor ei. Nu sunt oare suferinţele acestui om mai groaznice decât ale celor stăpâniţi de draci?
Chiar dacă Aristoxen nu-i chinuit de draci, cât nu suferă însă când se gândeÅŸte la vremea îndelungată de când zace în pat, la cheltuielile cu boala, care l-au lăsat sărac lipit pământului, la dispreÅ£ul prietenilor, la lipsa îngrijitorilor; când îl frământă gândul că nu ÅŸtie dacă vor avea cândva sfârÅŸit aceste chinuri, – aÅŸa cum te plângi ÅŸi tu totdeauna -, ba chiar, convingerea deplină că nu se vor sfârÅŸi niciodată chinurile lui atât cât va trăi, până-ÅŸi va da sufletul? Nici nu poate gândi altceva o dată ce boala este atât de grea ÅŸi se înrăutăţeÅŸte din ce în ce mai mult în fiecare zi.
13. Dar ca să nu pară că obosesc pe ascultători enumerând pe toţi nefericiţii care suferă de astfel de boli, te rog, du-te la cel căruia i s-a încredinţat administrarea spitalului pentru străini şi roagă-l să-ţi arate pe cei ce zac acolo. Vei vedea acolo rădăcinile tuturor bolilor, boli pe care nu le-ai mai întâlnit niciodată, şi tot felul de pricini de tristeţe. De la spital, du-te la închisoare; după ce vei cunoaşte toate suferinţele din acest loc, îndreaptă-ţi paşii spre porţile băilor publice, unde zac pe gunoi oameni fără îmbrăcăminte; se acoperă cu trestie în loc de haină şi de casă; suferă necontenit de frig, de boală şi de foame; cer milă de la trecători numai prin înfăţişarea lor, prin tremuratul trupului şi prin zgomotul făcut de clănţănitul dinţilor, deoarece nici nu pot să vorbească, nici să întindă mâinile, topiţi cu totul de boli atât de groaznice. Nu te opri aici! Du-te şi în locuinţele săracilor de la marginea oraşului! Acolo vei vedea bine că aparenta tristeţe care te stăpâneşte este un port nebătut de vânturi şi de furtuni. Ce vei spune despre bărbaţii cărora le cade carnea bucăţică cu bucăţică din pricina leprei, de femeile ale căror trupuri sunt măcinate de cancer? Aceste două boli sunt boli cu viaţă lungă şi nu se pot vindeca. Cei bolnavi de lepră sunt alungaţi din oraş şi nu le e îngăduit să intre nici în baie, nici în piaţă, nici în alt loc din oraş. Nenorocirea nu se opreşte aici, nici nu au vreo nădejde că pot avea cândva din belşug cele de trebuinţă traiului. Ce vei spune apoi de cei osândiţi să muncească în mine, adeseori fără nici o vină şi fără vreun folos? Toţi aceştia suferă cu mult mai mult decât cei bolnavi de ducă-se pe pustii. Dar nu mă mir dacă nu mă crezi. Nu suntem obişnuiţi să judecăm cu aceeaşi măsură suferinţele noastre şi suferinţele altora; suferinţele altora le cunoaştem numai din văzute şi din auzite, pe când pe ale noastre le cunoaştem prin experienţă proprie, prin simţuri şi le privim cu toată înţelegerea noastră. Din pricina aceasta ni se par mai greu de suportat decât suferinţele altora, chiar atunci când sunt foarte uşoare. Dar dacă ai cerceta natura acestor boli eliberat de toate aceste prejudecăţi, atunci ai privi cu alţi ochi pe cei cuprinşi de aceste boli şi le vei judeca drept. Poate că îmi vei obiecta că toate bolile despre care am vorbit sunt boli trupeşti, pe când boala ta este o boală sufletească şi din cauza aceasta este mai cumplită decât toate. Dar tocmai pentru această pricină boala ta e mai uşoară decât celelalte. Boala ta nu distruge, ca acelea, trupul; iar sufletul îl necăjeşte scurtă vreme.
Bolile despre care am vorbit mai sus se nasc în trup, dar nu-ÅŸi mărginesc vătămarea numai la trup, ci o întind ÅŸi asupra sufletului, chinuindu-l continuu ÅŸi vătămându-l din pricina marii dureri ÅŸi tristeÅ£i. „După cum nu foloseÅŸte oÅ£etul la rană, spune Solomon, tot astfel boala, căzând pe trup, mâhneÅŸte inima” . Nu-mi spune numai că bolile despre care Å£i-am vorbit se nasc din trup, ci dovedeÅŸte-mi că toată vătămarea bolii ÅŸi toată stricăciunea ei nu se întind ÅŸi asupra sufletului! Ciuma, de exemplu, nu-ÅŸi are originea în trupul nostru, dar omoară trupurile; veninul ÅŸerpilor iese din ÅŸerpi, dar ne pierde pe noi; tot aÅŸa ÅŸi cu privire la aceste boli: se nasc din trupuri, dar varsă veninul răutăţii lor în sufletul nostru. O tristeÅ£e căvârÅŸitoare este mai vătămătoare decât orice lucrare diavolească; pentru că ÅŸi diavolul, dacă îi biruie pe oameni, îi biruie prin tristeÅ£ea oamenilor; dacă vei îndepărta din sufletul tău tristeÅ£ea, diavolul nu te va mai supăra cu nimic.
– E cu putinţă oare să nu mă întristez?, mă întrebi.
– Eu te voi întreba: Nu-i cu putinţă oare să nu te întristezi? Nimeni nu te împiedică să te întristezi! Fii trist, plângi, dacă ai fi desfrânat, dacă ai ucide, dacă ai face alt păcat de acest fel, care te aruncă din împărăţia cerurilor. Dar dacă, prin ajutorul lui Dumnezeu, eÅŸti departe de a săvârÅŸi vreun astfel de păcat, pentru ce plângi în zadar? Dumnezeu ne-a sădit în suflet tristeÅ£ea nu pentru a ne folosi de ea fără socoteală, când nu trebuie ÅŸi în lucruri potrivnice, nici pentru a ne distruge pe noi înÅŸine, ci pentru ca, prin ea, să câştigăm cele mai de seamă bunuri.
– Cum le putem câştiga?
– Dacă ne întristăm la timp; iar timpul tristeÅ£ii nu este atunci când suferim răul, ci când facem răul. Noi însă am stricat rânduiala ÅŸi am schimbat timpurile; deÅŸi săvârÅŸim nenumărate rele, nu ne supărăm deloc; iar dacă vine peste noi un cât de mic necaz, ne pierdem curajul, ne apucă ameÅ£eala ÅŸi ne grăbim să scăpăm de viaţă, să ne omorâm.
14. Pentru aceasta deci ni se pare împovărătoare ÅŸi grea tristeÅ£ea, după cum ni se par împovărătoare mânia ÅŸi pofta. Åži aceste porniri aduc peste noi multe neplăceri dacă nu le întrebuinţăm bine ÅŸi atunci când trebuie. E acelaÅŸi lucru ca ÅŸi cu doctoriile prescrise de doctori: dacă doctoriile nu se dau bolnavilor pentru care s-au făcut, ci altora, care suferă de alte boli, nu numai că nu vindecă pe cei bolnavi, ci le înrăutăţesc ÅŸi mai mult boala. AcelaÅŸi lucru, după cum este ÅŸi firesc, îl face ÅŸi tristeÅ£ea. Este un leac bun ÅŸi vindecător ÅŸi, ai putea spune, curătitor al răutăţii din noi. Dacă leacul acesta se dă unui suflet trândav, care trăieÅŸte în desfătări ÅŸi are mare povară de păcate, foloseÅŸte mult celui care-l ia. Dar dacă se dă unui suflet care se luptă, se nevoieÅŸte, munceÅŸte, unui suflet îngrijorat ÅŸi nefericit, nu-i foloseÅŸte la nimic ÅŸi-l vătăma mult, pentru că îl slăbănogeÅŸte ÅŸi, mai mult, îl face ÅŸi mai uÅŸor de învins. Din pricina aceasta Pavel, scriind celor care se luptă, le spunea: „BucuraÅ£i-vă în Domnul totdeauna. Åži iarăşi vă zic: BucuraÅ£i-vă” ; iar celor trândavi ÅŸi tare îngâmfaÅ£i le spunea: „Iar voi v-aÅ£i semeÅ£it, în loc mai degrabă să fi plâns” . Să slăbească ÅŸi să usuce cu acest leac cel îngrăşat cu grăsimea păcatelor; iar cel sănătos la suflet, care se păstrează pe sine aÅŸa cum trebuie, pentru care pricină să-ÅŸi strice prin tristeÅ£e sănătatea lui sufletească? Atât de puternic este acest leac, încât pricinuieÅŸte mare rău chiar celor care au nevoie de el dacă îl întrebuinÅ£ează mai mult timp decât este necesar. Temându-se de asta, Fericitul Pavel a poruncit să fie îndată îndepărtată tristeÅ£ea, după ce ÅŸi-a făcut efectul; a adăugat ÅŸi pricina, pe care o spun acum: „Ca nu cumva unul ca acesta să fie doborât de prea multă întristare” . Dacă tristeÅ£ea, când loveÅŸte cu prea multă tărie, poate să piardă, pe cei care au nevoie de ea, ce efecte va avea asupra celor care n-au deloc trebuinţă de ea, dacă o atrag tot mai mult peste sufletul lor?
– Da, ai putea să-mi obiectezi, da, ÅŸtiu ÅŸi eu asta, dar nu ÅŸtiu cum s-o resping ÅŸi s-o îndepărtez din sufletul meu.
– Dar ce mare greutate este, dragă prietene? Dacă ar fi vorba de poftă, de dragostea trupească, de tirania umblatului după slava ÅŸi laudele lumii, sau de oricare din aceste robii, da, atunci e cu cale să te întrebi cum să scapi de ele; într-adevăr, dacă nu-i cu totul cu neputinţă, este greu ca cei ce au căzut în astfel de pofte să scape de laÅ£urile lor. Pentru ce? Pentru că plăcerea sădită în chip firesc în suflet lucrează împreună cu aceste patimi ÅŸi le ajută. Plăcerea este aceea care înconjoară pe cei stăpâniÅ£i de patimi din toate părÅ£ile, cu multe laÅ£uri, în primul rând, acesta este lucru greu de făcut, anume de a convinge sufletul să voiască cu tărie să se hotărască să scape de aceste rele. Este acelaÅŸi lucru cu patimile ca ÅŸi cu râia sau mâncărimea de piele: dacă-Å£i face plăcere să te scarpini, îţi măreÅŸti ÅŸi mai mult boala, în loc să scapi de ea. Faptul că ne ruÅŸinăm de râie contribuie mult la dorinÅ£a de a scăpa de ea. Cel care se scârbeÅŸte de ceva se va sili să arunce iute de pe el ceea ce-l scârbeÅŸte.
– Dar ce se întâmplă dacă se sileÅŸte, dar nu poate?
– Să nu înceteze să se silească, ÅŸi îndată va putea. Un creÅŸtin, dacă se întristează vreodată, trebuie să aibă numai două pricini de întristare: sau când păcătuieÅŸte el înaintea lui Dumnezeu, sau când păcătuieÅŸte aproapele său. TristeÅ£ea ta însă nu are nici una dintre aceste pricini, aÅŸa că în zadar te întristezi.
– Dar de unde pot ÅŸti că boala aceasta n-a venit peste mine ca o pedeapsă din pricina păcatelor mele?
– Acest lucru îl ÅŸtiu destul de bine, dar nu stărui acum asupra lui. Dar să presupunem, dacă vrei, că, aÅŸa după cum spui, nu ÅŸtiu bine asta, ci că este destul de limpede că boala ta e o pedeapsă din pricina păcatelor tale. Spune-mi, te rog, pentru asta te întristezi? Ar trebui să te bucuri, nu să te întristezi, că datorită bolii Å£i se ÅŸterg păcatele ÅŸi că nu eÅŸti osândit împreună cu lumea . Cel ce se întristează nu trebuie să se întristeze că este pedepsit, ci pentru că prin păcatele sale mânie pe Dumnezeu. Păcatele ne îndepărtează de Dumnezeu ÅŸi ni-L fac duÅŸman, pe când pedepsele ne împacă cu El ÅŸi-L fac să fie îndurător cu noi ÅŸi aproape de noi. Dar că sudoarea ta ÅŸi chinul tău nu sunt o pedeapsă a păcatelor tale, ci pricină de cununi ÅŸi de premii, se vede din cele ce voi spune. Chiar dacă mai înainte de a te călugări ai fi dus o viaţă ruÅŸinoasă ÅŸi desfrânată ÅŸi ai fi îmbrăţiÅŸat monahismul în această stare sufletească, nici atunci n-ar fi trebuit să ai această bănuială. Dacă Dumnezeu aduce peste noi pedepse pentru ca să ne întoarcă spre pocăinţă când nu ne căim, apoi, atunci când arătăm pocăinţă, pedepsele sunt de prisos tocmai din pricina aceasta. Este departe de Dumnezeu gândul de a voi să ne pedepsească; dimpotrivă, chiar când săvârÅŸim adeseori fapte vrednice de pedeapsă ÅŸi avem mare nevoie de căinţă ÅŸi de întoarcere la Dumnezeu, El caută să ne înÅ£elepÅ£ească numai prin ameninÅ£are ÅŸi ne înfricoÅŸează numai cu cuvântul. PoÅ£i vedea adevărul spuselor mele fie din istoria poporului Israel, fie din cele petrecute în cetatea ninivitenilor. Dumnezeu i-a ameninÅ£at numai ÅŸi nu i-a pedepsit pe niniviteni ; iar când s-au pocăit, a îndepărtat îndată de la ei ÅŸi ameninÅ£area . Mult mai mult decât noi, chiar Dumnezeu vrea să nu suferim. Nimeni nu se cruţă pe sine într-atât, cât ne cruţă Dumnezeu pe noi toÅ£i. Prin urmare, dacă Dumnezeu a înfricoÅŸat cu cuvântul ÅŸi n-a pedepsit pe cei care adeseori păcătuiau, dar i-a scăpat de acest chin când s-au pocăit, oare pe tine, care ai arătat atâta evlavie ÅŸi virtute, să te mai ÅŸi pedepsească, în loc să te scape de această ameninÅ£are? Cum poÅ£i crede una ca aceasta? ÃŽntr-adevăr, dacă ai fi fost un stricat ÅŸi viaÅ£a ta de mai înainte ar fi fost păcătoasă, după cum spuneam mai sus, ai putea să ai această părere. Dar, deÅŸi nu fără păcat, viaÅ£a ta de mai înainte decât cea de acum totuÅŸi a fost cuviincioasă ÅŸi plină de sfinÅ£enie; de aici reiese limpede că aceste lupte ale tale sunt pricini de cununi ÅŸi de o mai mare slavă.
Prin urmare, după cum am spus, trebuie să deÅŸtepÅ£i în sufletul tău aceste gânduri ÅŸi altele la fel cu ele; iar o dată cu acestea, dar, mai bine spus, chiar înainte de acestea, trebuie să risipeÅŸti acest întuneric de tristeÅ£e prin rugăciuni ÅŸi rugăminÅ£i stăruitoare către Dumnezeu. Fericitul David, acel minunat ÅŸi mare om, s-a folosit neîncetat de aceste leacuri ÅŸi a îndepărtat astfel multele dureri ale necazurilor sale, când rugându-se ÅŸi zicând: „necazurile inimii mele s-au înmulÅ£it; din nevoile mele scoate-mă” , când deÅŸteptând gânduri cuvioase: „Pentru ce eÅŸti mâhnit suflete al meu? Pentru ce mă tulburi? NădăjduieÅŸte în Dumnezeu că mă voi mărturisi Lui” . Åži iarăşi se întoarce de la gânduri la rugăciuni: „Lasă-mă, spune el, ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce ÅŸi de a nu mai fi” , ÅŸi de la rugăciuni la gânduri: „Ce-mi este mie în cer? Åži afară de Tine, ce am voit pe pământ?” . Tot astfel ÅŸi Iov, când femeia lui îl sfătuia cu gânduri drăceÅŸti, o dojenea cu gânduri cuvioase, zicându-i: „Pentru ce grăieÅŸti ca o femeie fără de minte? Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm ÅŸi pe cele rele?” . Când Iov se adresa lui Dumnezeu, se folosea de rugăciuni stăruitoare. Fericitul Pa vel cu aceste două mijloace ajuta pe cei care erau în necazuri ÅŸi încercări: Uneori spunea: „Iar dacă rămâneÅ£i fără certare, atunci sunteÅ£i fii nelegitimi ÅŸi nu fii adevăraÅ£i ; care este fiul pe care nu-l ceartă tatăl său?” , alteori se ruga: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa ispitiÅ£i peste puterile voastre” ; ÅŸi iarăşi: „De vreme ce este drept la Dumnezeu să răsplătească, celor ce vă necăjesc pe voi, cu necaz, ÅŸi vouă, celor necăjiÅ£i, cu uÅŸurare” . AÅŸadar, dacă vei voi să te foloseÅŸti ÅŸi tu de aceste arme ÅŸi te vei încinge bine cu ele din toate părÅ£ile, întărind cu gânduri atacul împotriva tristeÅ£ii, iar cu rugăciunile tale ÅŸi ale altora făcând puternic acest zid, vei simÅ£i iute roadele acestei certări a lui Dumnezeu. Vei avea nu numai câştigul că vei suporta cu curaj suferinÅ£ele de acum, dar, punându-le în practică aÅŸa cum trebuie, nu vei putea fi doborât mai târziu de nici una dintre supărările din viaţă.