Despre Rai ÅŸi Scripturi

Despre Rai ÅŸi Scripturi;
Despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi;
Despre „Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta”

Citirea dumnezeieştilor Scripturi este mult mai plină de desfătare, decât pajiştea şi Paradisul. Căci acolo sunt flori care se ofilesc, aici în Scripturi, înţelesurile prind aripi; acolo zefirul suflărilor, aici adierea Duhului Sfânt; acolo buruienile căţărătoare, aici purtarea de grijă a lui Dumnezeu protectoare; acolo greierii care cântă, glăsuiesc, acolo târâitul şarpelui, aici folosul citirii. Paradisul se găseşte într-un loc, Scripturile au cuprins lumea întreagă. Paradisul a slujit timpurile rânduite, în timp ce Scripturile, şi în timpul iernii şi în timpul verii au frunzele înverzite şi dau rodul lor. Aşadar, să iei aminte la citirea Scripturilor, căci dacă iei seama la aceasta, pleacă de la tine mâhnirea şi se înfiripează înlăuntrul tău desfătarea, dispare răutatea, prinde rădăcini virtutea şi nu ajungi să pătimeşti în vâltoarea lucrurilor învârtoşate. Marea se învolburează, dar tu pluteşti senin pe ape, căci ai cârmaci citirea Scripturilor, iar ispita lucrurilor nu smuceşte odgonul (frânghia care ţine cârma) şi că nu mint, stau mărturie lucrurile acestea. Biserica a fost asediată înainte cu puţine zile, tabăra a fost pusă şi focul din ochi se dezlănţuie şi măslinul nu l-a uscat. Săbiile n-au lipsit, dar nimeni n-a fost rănit. Porţile împărăteşti se află în zbucium, dar Biserica în siguranţă, cu toate că războiul a izbucnit de aici.

Cel ce a cerut să se refugieze în acest loc ÅŸi s-a arătat, n-a fost dat mâniei acelora. Ce ne pasă, căci avem garanÅ£ie sigură cuvintele: „Tu eÅŸti Petru ÅŸi pe această piatră voi zidi Biserica Mea ÅŸi porÅ£ile iadului nu o vor birui pe dânsa”. Åži când zic „Biserică,” nu mă refer doar la loc, ci la felul de a vieÅ£ui, nu la ziduri, ci la poruncile Bisericii. Când alergi la Biserică, nu te refugiezi într-un loc, ci într-o învăţătură, căci aceasta nu înseamnă ziduri ÅŸi etaje, ci credinţă ÅŸi viaţă.

Nu spune că cel care a trădat, a fost părăsit de Biserică; dacă el n-ar fi lăsat Biserica, nici n-ar fi părăsit-o. Nu zi şi că s-a lepădat, şi a fost părăsit. Nu Biserica l-a părăsit, ci acesta a părăsit Biserica. Nu pe dinăuntru a fost părăsit, ci pe dinafară. Aşadar, de ce ai părăsit Biserica?

Vrei să te mântuieşti? Eşti dator să întreţii jertfelnicul! Aici nu sunt ziduri, ci pronia ocrotitoare a lui Dumnezeu. Ai fost păcătos? N-a fost trimis Dumnezeu la tine? Căci El n-a venit să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Desfrânata, a fost mântuită pentru că I-a îmbrăţişat picioarele. Ai auzit ceea ce s-a citit astăzi? Acestea ţi le spun, ca niciodată venind la Biserică, să nu te îndoieşti. Rămâi în Biserică şi nu vei fi alungat din ea. Dar dacă pleci, nu Biserica este pricina. Dacă ai fi fost înăuntru, lupul n-ar fi intrat, însă dacă ieşi în afară, devii un vânat, nu din pricina strungii acesteia, ci din cauza micimii tale sufleteşti. Biserica n-are egal şi nu-mi spune despre ziduri şi arme, căci zidurile se învechesc în timp, Biserica însă, niciodată nu îmbătrâneşte. Barbarii distrug doar zidurile bisericii, şi nici demonii nu pot mai mult. Şi despre faptul că nu înşeală cuvintele, dau mărturie faptele. Câţi n-au războit Biserica, şi războind-o, au pierit?

Căci aceasta s-a arătat mai presus de ceruri, asemenea înălţimi are, şi războită fiind, biruieşte, vânată, se înalţă la suprafaţă, primeşte răni, dar nu cade sub lovituri, este zbuciumată, dar nu se cufundă în valuri, strâmtorată, dar nu suferă naufragiu, se luptă, dar nu este învinsă, lovită, dar nu înfrântă. Dar de cea fost îngăduit războiul? Ca să se arate mai stralucitoare răsplata. Aţi fost de faţă în ziua aceea şi aţi văzut câte arme s-au încrucişat şi furia mare a focului soldaţilor, în timp ce noi ne aflam în curţile împărăteşti. Dar ce? Cu harul lui Dumnezeu, nici unul dintre noi n-a fost înfricoşat de acelea.

II

Spun acestea, ca ÅŸi voi să fiÅ£i următori. Din ce pricină n-am fost înfricoÅŸaÅ£i? Pentru că nici unul dintre cei de faţă n-am simÅ£it spaima lucrurilor înfricoşătoare. Deci, ce este înspăimântător? Moartea? Nu este ea înfricoşătoare! Căci cu repejune ne duce la limanul neînviforat. Dar oprirea bunurilor? „Gol am ieÅŸit din pântecele mamei mele ÅŸi gol mă voi întoarce”. Dar exilurile? „Al Domnului este pământul ÅŸi plinirea Lui”.

Dar cuvintele de batjocură? „BucuraÅ£i-vă ÅŸi vă veseliÅ£i, când vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, minÅ£ind pentru Mine, căci plata voastră multă este în ceruri”.

Văzând săbiile, să ne gândim la ceruri, aşteptând moartea să înţelegem învierea, aflând pătimirile de jos, să numărăm răsplătirile de sus. Văzând cursele, să ne gândim la cununa cerească, căci starea luptelor se încheie în rugăciune şi în mângâiere. Eu am fost îndepărtat, dar nu era pentru mine aceasta o defăimare, căci batjocura una este: păcatul.

Chiar dacă tot universul te batjocoreşte, tu pe tine însuţi să nu te batjocoreşti, nici pe altul.

Trădarea este doar în conştiinţă. Să nu te lepezi de aceasta, şi nimeni nu te leapădă. Am fost ţinut departe, dar am văzut lucrurile, mai ales cuvintele mele devenite fapte, omilia mea propovăduită, cuvintele mele grăite public, înfăptuite în lucruri. Care omilie? Cea pe care am spus-o întotdeauna.

„Vântul a suflat ÅŸi a spulberat frunzele, fructul s-a uscat ÅŸi floarea s-a veÅŸtejit. Noaptea a plecat ÅŸi a apărut ziua. Umbra s-a cercetat ÅŸi a apărut noaptea. Au fost ridicate până la ceruri ÅŸi coborâte până la cele mai de jos. Căci valurile de sus s-au împrăştiat în picături printre lucrurile omeneÅŸti”.

Cum? Despre învăţătură vorbeau cele întâmplate. Åži am zis către mine însumi: Deci, se vor înÅ£elepÅ£i din acestea? Nu vor trece două zile, ÅŸi cele întâmplate vor fi date uitării? Căci învăţăturile erau rostite de curând. Din nou voi spune, din nou voi grăi. Ce folos? Mai da aÅŸa folos! Căci chiar dacă nu vor auzi toÅ£i, cel puÅ£in jumătate vor asculta, dacă nu jumătate, măcar un sfert, zece, cinci, chiar unul ÅŸi dacă nu este nici unul, am plată neîmpărÅ£ită. „Iarba s-a uscat ÅŸi floarea s-a veÅŸtejit, însă cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac”.

III

VedeÅ£i ieftinătatea lucrurilor omeneÅŸti? VedeÅ£i vremelnicia stăpânirii ÅŸi a bogăţiei pe care întotdeauna o caută puÅŸcăriaÅŸul, ÅŸi nu numai acesta, ci ÅŸi ucigaÅŸul de om? Căci bogăţia, nu numai că îi părăseÅŸte pe cei care o au, ci îi ÅŸi ucide pe aceÅŸtia. Atunci când cineva se vindecă de aceasta, mai ales atunci este trădat. Ce-Å£i slujeÅŸte bogăţia care astăzi este la tine ÅŸi mâine la altul? La ce-Å£i slujeÅŸte aceasta, pe care niciodată nu poÅ£i s-o stăpâneÅŸti? Vrei să te slujeÅŸti de ea? DoreÅŸti s-o ai în stăpânire? Să nu te înmormântezi cu ea, ci dă-o în mâinile săracilor. Bogăţia este o fiară care dacă este Å£inută pleacă, iar dacă este alungată, rămâne. Căci s-a spus: „RisipeÅŸte-o, dă-o săracilor, căci dreptatea Lui rămâne în veac”! Fă-o pierdută ca să nu rămână, adică n-o îngropa ca să nu plece! Unde este bogăţia? Cu plăcere aÅŸ căuta-o la cei morÅ£i! Zic acestea nu ca reproÅŸ, să nu fie, nici ca să zgândăresc vechile răni, ci ca să vă ridic vouă alte limanuri de scăpare. Când apar soldaÅ£ii ÅŸi săbiile, când cetatea arde, ÅŸi coroana nu mai are putere, când porfira este batjocorită, când toate sunt în plină nebunie, unde se află bogăţia? Unde este argintul, lecticile de argint? Unde sunt slugile? Toate au pierit! Unde sunt eunucii? ToÅ£i au dat bir cu fugiÅ£ii! Unde sunt prietenii? ToÅ£i ÅŸi-au lepădat masca de pe faţă! Unde sunt casnicii? Nu mai este nici unul! Unde sunt averile?

A plecat cel care le are pe acestea! Şi banii unde sunt? Au fost îngropaţi! Unde s-au ascuns toţi aceştia?

Ştiu că sunt stânjenitor, împovărător, zicându-vă întotdeauna că bogăţia îi părăseşte pe cei care o întrebuinţează rău, dar a venit timpul ca adevărul să se arate din cuvinte. Ce o ţii la tine pe aceasta, când în ispită nu-ţi este de nici un folos? Dacă are putere, s-o arate când eşti la nevoie, iar dacă atunci fuge, cu ce te foloseşti de la ea? Acestea ne mărturisesc faptele. Ce folos aduce? Săbii ascuţite, ameninţarea morţii, tabără dezlănţuită, aşteptarea în mijlocul unei asemenea ameninţări. Toate aici, şi bogăţia nicăieri! Unde a fugit laşul? Le-a urzit pe toate acestea, iar la vreme de nevoie fuge?

Cu toate că mulÅ£i mă strigă mereu, zicându-mi: „Te-ai legat de cei bogaÅ£i”, le răspund că ÅŸi aceia din totdeauna s-au legat de cei săraci. Eu m-am legat de bogaÅ£i? Nu de bogaÅ£i, ci de cei care folosesc bogăţia în mod rău, căci mereu spun că nu pe bogat îl defaim, ci pe răpitor. Alta este bogatul ÅŸi cel înstărit, ÅŸi alta lacomul ÅŸi hapsânul. Fă distincÅ£ie între lucrurile acestea ÅŸi nu le confunda pe cele neamestecate. EÅŸti bogat? Nu te împiedic! EÅŸti lacom? Te învinovăţesc. Ai ale tale? Desfată-te! Ai luat altele străine? Nu tac! Vrei să mă ucizi cu pietre? Sunt pregătit să-mi vărs sângele meu, doar te voi împiedica de la păcat. Nu-mi pasă de ură, nu mă îngrijesc de război, doar un lucru mă macină: propăşirea celor care mă ascultă. Åži cei bogaÅ£i, ÅŸi cei săraci sunt copiii mei. Acest pântece îi împovărează pe amândoi. Aceste strâmtorări i-au născut pe amândoi. AÅŸadar, dacă te legi de sărac, te condamn, căci nu este săracului această pagubă, cât bogatului. Căci pe de o parte, săracului nu i se face o mare nedreptate când este lipsit de bani, dar tu bogatule, eÅŸti vătămat în suflet. Cel care vrea poate să mă taie, să mă ucidă cu pietre, să mă urască, căci prilej de încoronare îmi sunt mie uneltirile acestea, iar rănile mulÅ£ime de răsplătiri.

IV

Aşadar, nu mă tem de uneltire, ci doar de un lucru: de păcat. Nu m-a vădit cineva de păcat, deşi lumea întreagă se războieşte cu mine. Căci războiul acesta mai strălucit mă arată. La fel vreau să vă fac şi pe voi. Nu vă înfricoşaţi de cursa celui puternic, ci temeţi-vă de puterea păcatului. «Omul nu te vătăma, dacă tu însuţi nu te păgubeşti. Dacă păcatul nu este în tine, şi mii de săbii să te atace, Dumnezeu te scapă, iar dacă ai păcatul, şi în Paradis dacă trăieşti, eşti căzut. Adam a fost în Rai şi a căzut, în vreme ce Iov s-a aflat pe gunoaie, şi s-a încununat. Cu ce l-a folosit pe acela Paradisul, sau cu ce l-a vătămat pe celălalt gunoiul?

Pe Adam nu l-a atacat nimeni şi a căzut, pe Iov însă, diavolul, şi s-a încununat. Nu i s-au luat lui averile? Dar evlavia n-a pângărit-o! Nu i s-au răpit lui copiii? Dar credinţa nu i s-a zdruncinat! Nu i s-a măcinat lui trupul? Dar comoara sufletului nu s-a pierdut. Nu s-a întărâtat femeia împotriva lui? Dar ostaşul n-a părăsit lupta. Nu i s-au trimis săgeţi şi suliţe? Dar rănile nu l-au ucis. Au fost aduse maşini de luptă, dar castelul nu s-a dărâmat, au venit valurile, dar corabia nu s-a cufundat.

Dacă mi-aţi păzit legea, mă rog, şi vă cuprind genunchii, dacă nu cu mâinile, măcar cu gândul şi vărs lacrimi! Niciodată să nu-l fericiţi pe bogat, nicicând să vă chinuiţi cu păcatul! Fericiţi-l pe cel care ţine dreptatea. Căci nu firea lucrurilor, ci cugetul oamenilor le face şi pe una şi pe alta. Niciodată să nu te înfricoşezi de sabie, dacă conştiinţa ta nu te mustră. Niciodată să nu-ţi fie teamă în război, dacă conştiinţa ta este curată. Unde sunt cei bogaţi care au plecat? Spune-mi! N-au căzut toţi? La început, fiind mai sus, nu tremurau toţi de aceştia? Nu le slujeau?

Dar a venit păcatul şi toate s-au cercetat. Şi slujitorii au devenit judecători, linguşitorii călăi, cei care iubeau văduvele le-au alungat din Biserică, cel care ieri o iubea pe văduvă, astăzi îi este potrivnic. De ce? Pentru că nici ieri n-a iubit în adevăr. Căci a venit timpul şi măştile s-au dat jos. N-ai iubit ieri văduvele şi ai fost numit mântuitor, ocrotitor şi binefăcător? N-ai urzit mii de laude? De ce astăzi osândeşti? Ieri lăudător şi astăzi acuzator? Ieri aduceai laude şi astăzi pui la cale crime? Ce înseamnă nestatornicia aceasta?

V

Dar oare eu nu sunt acelaÅŸi? Din cel vânat v-am devenit ocrotitor? Pătimeam mii de lucruri îngrozitoare ÅŸi n-am fost răsplătit, căci urmez Stăpânului meu, Care a zis pe cruce: „lartă-le lor, că nu ÅŸtiu ce fac”! Acestea vi le spun, ca să nu vă smintiÅ£i din pricina bănuielii duhurilor viclene. Câte schimbări n-au apărut, din pricina cărora a suferit toată cetatea, ÅŸi iată că nimeni nu se înÅ£elepÅ£eÅŸte. Când zic nimeni, nu mă refer la toÅ£i. Să nu fie! Căci nu este pajiÅŸtea aceasta nemănoasă, neprimitoare de seminÅ£e, neaducătoare de spice, ci eu sunt nesătul, căci nu vreau să se mântuiască puÅ£ini, ci toÅ£i. Şî dacă un singur rătăcit se pierde, mă pierd ÅŸi eu, ÅŸi mă văd următor acelui păstor care avea nouăzeci ÅŸi nouă de oi, dar a alergat după cea pierdută.

Până când averile? Până când argintul, aurul, vinul fermentat şi linguşelile slugilor? Până când vom fi ţinuţi prizonieri? Până când ospeţe pline de lucrare drăcească?

N-ai simţit că viaţa de acum este o drumeţie, că nu eşti cetăţean, ci călător? Ai înţeles ce am zis? Nu eşti cetăţean, ci drumeţ şi trecător! Să nu zici: am această cetate sau pe cealaltă. Nu ai nici o cetate! Aceea este sus, iar cele de aici sunt calea.

Aşadar, mărşăluim în fiecare zi câtă vreme firea aleargă. Unul este pe un drum aşternut cu averi, altul pe un drum înfundat cu aur.

Deci, când stai într-un han, îl înfrumuseţezi? Nu, ci mănânci şi bei în grabă pentru a pleca. Viaţa de aici este un han. Intrăm, încheiem prezenta viaţă, cercetăm ca să ieşim cu nădejde bună şi nu lăsăm nimic aici, ca să nu pierdem acolo. Când intri în han, ce-i spui copilului? Vezi cum aşezi lucrurile, ca să nu-ţi laşi ceva aici, ca să nu se piardă nici cel mai mic, cel mai ieftin lucru, ca pe toate să le ducem acasă. La fel şi noi în viaţa aceasta, s-o considerăm ca pe un han şi să nu uităm nimic în el, ci toate să le aducem în cetatea mamă.

EÅŸti călător ÅŸi drumeÅ£, mai degrabă un trecător neînsemnat. ÃŽn ce fel? Vă voi spune: călătorul ÅŸtie când intră în han ÅŸi când iese, căci este important ÅŸi să ieÅŸi ÅŸi să intri. Eu ÅŸtiu când am intrat în han, cu toate că din viaÅ£a prezentă nu ÅŸtiu când ies. Åži uneori îmi pregătesc hrană pentru mult timp, dar stăpânul mă cheamă silit, ÅŸi-mi zice: „Nebunule, cele pe care le-ai gătit, ale cui vor fi? Căci în noaptea aceasta voi lua sufletul tău”! IeÅŸirea este nesigură, zidirea nestatornică, pretutindeni mii de dărâmături ÅŸi de valuri. Ce te înnebuneÅŸti după acestea, ÅŸi de ce laÅŸi adevărul, ca să alergi după umbre?

VI

Spun acestea, şi nu voi înceta să le spun mereu, lucrând cu durere adâncă şi închizând rănile, nu ale celor căzuţi, ci ale celor care sunt. Căci aceia au plecat, şi în cele din urmă au primit. Iar aceia care s-au aflat în suferinţele acelora, mai siguri au devenit. Şi ce să facem? Îmi zici?

Fă doar un singur lucru: urăşte averile ÅŸi iubeÅŸte-Å£i viaÅ£a! Leapădă-te de cele care sunt, nu zic de toate, ci rupe-te doar de cele prisositoare. Nu le pofti pe ale altora, n-o jefui pe văduvă, nu răpi de la orfani, nu-i lua casa! Nu zic de persoane, ci de lucruri. Dacă conÅŸtiinÅ£a cuiva se împotriveÅŸte, aceasta nu este din pricina cuvântului meu. De ce răpeÅŸti acolo unde se află invidia? RăpeÅŸte unde găseÅŸti cununa! Să nu răpeÅŸti pământul, ci cerul, „Împărăţia Cerurilor este a celor care se silesc, ÅŸi silitorii o răpesc”. De ce să-l răpeÅŸti pe săracul care strigă după tine? RăpeÅŸte-L pe Hristos care te ÅŸi laudă. Ai văzut nerecunoÅŸtinÅ£a ÅŸi nebunie, să răpeÅŸti de la săracul care are aÅŸa puÅ£in?! Hristos îţi spune: „Pe Mine răpeÅŸte-Mă, Care Mă bucur de răpire, ÃŽmpărăţia Mea răpeÅŸte-o ÅŸi sileÅŸte-te pentru aceasta”!

Dacă vrei să răpeşti împărăţia de jos, mai ales dacă vrei s-o stăpâneşti, vei fi pedepsit, însă, dacă nu răpeşti împărăţia de sus, atunci vei primi pedeapsa!

Acolo unde sunt cele lumeşti, găseşti invidia, iar acolo unde sunt cele duhovniceşti, afli iubirea. Cugetă la acestea în fiecare zi, şi să nu te tulburi, să nu te sminteşti din nou după două zile, când vezi o lectică purtată, înveşmântată şi împodobită în mătăsuri.

Nu-l lăuda pe bogat, ci doar pe cel care ţine dreptatea. Nu te purta rău cu săracul, ci învaţă din lucruri, învaţă judecata cea dreaptă şi fără greşeală.

Să nu stai departe de Biserică, pentru că nimeni nu este mai puternic decât aceasta. Nădejdea, mântuirea şi scăparea ta este Biserica. Aceasta este mai înaltă decât cerurile şi mai lată decât pământul. Niciodată nu îmbătrâneşte, ci întotdeauna se află în plină glorie. Pentru aceasta, Sfânta Scriptură spune clar despre ea, că este munte nezdruncinat şi neînviforat. Fiind fără stricăciune, este numită fecioară, plină de splendoare, este chemată împărăteasă, fiind rudă cu Dumnezeu i se zice fiică. Deşi stearpă, este roditoare, de aceea o numeşte Născătoare fără sfârşit, îi atribuie mii de numiri, ca să scoată înainte nobleţea ei. Căci, ca şi Stăpânul ei, are multe nume. Acesta Se numeşte şi Părinte şi Cale şi Viaţă şi Lumină, Stâncă, Ispăşitor, Temelie, Uşă, Cel fără de păcat, Domnul Dumnezeu, Fiul, Unul-Născut, Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu. Nu este de ajuns un nume care să cuprindă totul? În nici un caz. Deci, pentru aceea sunt miile de nume, ca să aflăm ceva despre Dumnezeu, chiar şi puţin.

La fel ÅŸi Biserica, este numită „cea cu multe nume”. Se numeÅŸte fecioară, dar oare nu era desfrânată înainte de aceasta? AÅŸadar, aici este minunat Mirele, că a luat o desfrânată ÅŸi a făcut-o fecioară. Oh, minunăţia ÅŸi paradoxul lucrurilor! Nunta, la oameni, pierde fecioria, în timp ce nunta la Dumnezeu, o înviază. La noi, oamenii, cea care era fecioară ÅŸi s-a căsătorit, nu mai este fecioară. Prin Hristos, cea care era desfrânată, odată căsătorită, s-a făcut fecioară.

VII

Ereticul să explice doar aceasta, cel curios să vorbească despre naÅŸterea de sus, căci aceÅŸtia zic: „Cum S-a născut Tatăl”? Åži-i spun lui: „Cum Biserica, desfrânată fiind, a devenit fecioară? Cum, cea care a născut, a rămas fecioară”?

„Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu”! Pavel a zis: „Căci v-am logodit pe voi unui singur Bărbat, ca să vă înfăţiÅŸez lui Hristos fecioară neprihănită. Oh, adâncul înÅ£elepciunii ÅŸi al priceperii”!

„Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu”! Ce înseamnă aceasta? Spune: „Vă râvnesc”! Tu, cel duhovnicesc, râvneÅŸti? „Da, râvnesc, ca ÅŸi Dumnezeu”, spune. Åži Dumnezeu râvneÅŸte? Da, dar nu din patimă, ci din iubire ÅŸi gelozie.

„Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu”! îţi spun cum „râvneÅŸte”. A văzut pământul distrus de demoni ÅŸi L-a dat pe Fiul Său, căci cuvintele spuse despre Dumnezeu, n-au putere. Se zice: Dumnezeu este gelos, Dumnezeu Se mânie, Dumnezeu Se căieÅŸte, Dumnezeu urăşte. Cuvintele acestea sunt omeneÅŸti, dar sensurile divine, vrednice de Dumnezeu.

Cum râvneÅŸte Dumnezeu? „Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu”. Se mânie Dumnezeu? „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine”! Dumnezeu oare, chiar ÅŸi doarme? „Scoală-te, Doamne, de ce dormi”? Dumnezeu Se căieÅŸte? „M-am căit că l-am făcut pe om”. Dumnezeu urăşte? „Sărbătorile voastre ÅŸi lunile noi le urăşte sufletul Meu”.

Dar nu lua seama la neputinţa cuvintelor, ci la sensurile vrednice de dumnezeire. Dumnezeu este gelos pentru că iubeşte. Se mânie, nu suferă, ci pedepseşte şi chinuieşte. Dumnezeu doarme, nu întinzându-se, ci îndelung răbdând. A ales cuvintele. Astfel, şi când auzi că Dumnezeu naşte, să nu crezi că S-a împărţit, ci este de aceeaşi fiinţă. Căci cuvintele acestea multe, Dumnezeu le-a folosit pentru noi şi despre El, ca să luăm aminte.

VIII

Ai cugetat la ce-am spus? Ia aminte întru totul, iubitule! Există nume dumnezeieÅŸti ÅŸi nume omeneÅŸti. „PrimeÅŸte-l de la Mine ÅŸi dă-Mi-l pe acesta. Dă-Mi-le pe ale tale, ÅŸi primeÅŸte-le pe ale Mele”, spune. De ale Mele ai nevoie, nu Eu am nevoie, ci tu. Căci de vreme ce fiinÅ£a Mea este nestricăcioasă, tu eÅŸti om încurcat cu trup, cauÅ£i cuvinte ÅŸi lucruri trupeÅŸti, căci înveÅŸmântat în carne iei din cunoÅŸtinÅ£a cuvintelor, ca să le pricepi pe cele înalte în înÅ£elesuri. Câte nume n-au primit de la Mine, ÅŸi câte nume nu Mi-au dat? Acesta este Dumnezeu, ÅŸi pe mine m-a numit dumnezeu. Acolo firile lucrării, aici cinstea numelui. Eu am zis: „Dumnezei sunteÅ£i ÅŸi fiii Celui Preaînalt, toÅ£i”. Aici sunt cuvinte, acolo firile lucrărilor. M-a numit Dumnezeu, căci m-a cinstit. Acesta, a fost numit om, Fiul Omului, Cale, Uşă, Piatră.

Pe acestea de la mine le-a luat, pe acele cuvinte de la El mi le-a dat. De ce a fost numit Cale? Ca să înveţi că prin El ne ridicăm la Tatăl. De ce a fost numit Piatră? Ca să pricepi lucrurile neîndoielnice şi nezdruncinate ale credinţei. De ce a fost numit Temelie? Ca să afli că pe toate le ţine. De ce a fost numit Rădăcină? Ca să ştii că în Acesta înflorim. De ce a fost numit Păstor? Pentru că pe noi ne păstoreşte. De ce S-a numit Oaie? Pentru că pentru noi S-a adus jertfă de ispăşire. De ce a fost numit Viaţă? Pentru că ne-a înviat pe noi, cei morţi. De ce a fost numit Lumină? Pentru că ne-a izbăvit de întuneric. De ce a fost numit Tărie? Pentru că este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl. De ce a fost numit Logos? Că S-a născut din Tatăl.

Căci aşa cum cuvântul meu se naşte din suflet, la fel şi Fiul S-a născut din Tatăl. De ce a fost numit Veşmânt? Pentru ca eu, botezându-mă, să mă îmbrac cu Acesta. De ce a fost numit Masă? Pentru că îl mănânc pe El, desfătându-mă cu Sfintele Taine. De ce a fost numit Lăcaş? Pentru că mă sălăşluiesc în El. De ce Sălăşluitor? Pentru că ne-am făcut templul Lui. De ce a fost numit Cap? Pentru că eu sunt mădularul Lui. De ce S-a chemat Mire? Pentru că m-a găsit potrivit să-I fiu mireasă. De ce a fost numit neprihănit? Pentru că m-a făcut feciorelnic. De ce a fost numit Stăpân? Pentru că eu sunt roaba Lui.

IX

Aşa cum zicea, am aflat că Biserica este când mireasă, când fiică, când fecioară, când roabă, când împărăteasă, când cea stearpă, când munte, când paradis, când cea cu mulţi fii, când crin, când izvor, toate este. De aceea, te rog, auzind acestea să nu crezi că sunt fireşti, ci ajută-te cu cugetul, căci asemenea lucruri nu pot fi trupeşti.
Ia seama la ce-ţi spun: muntele nu este fecioară, fecioara nu este mireasă, împărăteasa nu este roabă, Biserica este toate acestea. De ce? Pentru că nu în trup sunt acestea, ci în suflet. Căci în trup, ele sunt cu neputinţă, dar în suflet, au lărgime multă.

„Şezut-a împărăteasa de-a dreapta ta”. ÃŽmpărăteasa? Cea călcată în picioare, cea săracă, cum a putut să devină împărăteasă, ÅŸi unde s-a urcat? ÃŽmpărăteasa a stat la înălÅ£ime. Cum? Deoarece împăratul S-a făcut rob. Nu era, ci S-a făcut. Deci, învaţă din cele ale dumnezeirii, ÅŸi înÅ£elepÅ£eÅŸte-te din cele ale iconomiei. Află cine era, ÅŸi cine S-a făcut pentru tine, ÅŸi nu amesteca lucrurile, nici nu fă din actul iubirii de oameni, pricină de blasfemie. Acela era înalt ÅŸi aceasta smerită, înalt, nu ca loc, ci ca fire. FiinÅ£a era neprihănită, nepieritoare, firea nestricăcioasă, neînÅ£eleasă, nevăzută, necuprinsă, totdeauna fiind ÅŸi aceeaÅŸi fiind, mai presus de îngeri, mai înaltă decât puterile cele de sus, biruind gândul, depăşind cugetul, fără putinÅ£a de a fi văzută, ci doar crezută, îngerii au văzut ÅŸi s-au cutremurat, heruvimii s-au acoperit cu aripile, întotdeauna înfricoşându-se. A privit spre pământ ÅŸi l-a făcut pe el să se cutremure, a ameninÅ£at marea ÅŸi a uscat-o pe ea, râurile în pustiu, munÅ£ilor le-a pus stavilă ÅŸi văilor măsură. Cum să grăiesc? Cum să le arăt? MăreÅ£ia Lui nu are hotare, înÅ£elepciunea Lui nu are număr, judecăţile Lui sunt fără fund, iar căile Lui necercetate. Acesta este „Cel mai mare ÅŸi mai puternic”, dacă ÅŸi aceasta este sigur să spunem. Dar ce pătimesc? Om sunt ÅŸi omeneÅŸte vorbesc. Cer iertare Stăpânului că am limbă din ţărână. Căci nu cu obrăznicie mă folosesc de aceste cuvinte, ci din greutatea neputinÅ£ei ÅŸi a firii limbii noastre.

Milostiv să-mi fii mie, Stăpâne, că nu din îndrăzneală mă folosesc de aceste cuvinte, ci pentru că nu am altele; căci nu rămân la slăbiciunea cuvântului, ci urc pe aripa înţelesului.

„Cel mai mare ÅŸi mai puternic”. Spun acestea, ca nu cumva rămânând la cuvinte, nici la sărăcia celor spuse, să înveÅ£i că ÅŸi Acesta face la fel. Ce te minunezi, dacă eu fac acestea, ca ÅŸi Acesta când vrea să înfăţiÅŸeze ceva, depăşind cele omeneÅŸti? Fiindcă oamenilor le grăieÅŸte, Se foloseÅŸte ÅŸi de imagini omeneÅŸti, pe măsura slăbiciunii ascultătorilor, înfăţişări care nu sunt suficiente să reprezinte ce s-a spus, nici n-au puterea să conducă la toată deplinătatea măsurii, să pătrundă miezul ei.

X

Ajută-te pe tine însuÅ£i, nu descuraja cu cuvânt tânguitor. Căci când apare aÅŸa, nu este ceea ce pare, nici nu se arată fiinÅ£a goală (căci nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, El este „Cel ce este”). AÅŸadar, S-a pogorât ÅŸi Heruvimii s-au înfricoÅŸat, a venit la cele de jos, ÅŸi munÅ£ii au fumegat, S-a coborât ÅŸi marea s-a uscat, cerul s-a cutremurat, ÅŸi dacă nu S-ar fi coborât, cine ne-ar fi ridicat?

De aceea, aşa cum nu apare ceea ce este, cel care-L priveşte, poate să-L vadă; astfel, apare când ca bătrân, când ca tânăr, când în foc, când în adiere, când în apă, când în războaie, neschimbându-Şi firea, dar făcându-Se la vedere după felurimea celor pe care-i are înainte.

Astfel, ÅŸi când vrea să spună ceva despre El, se foloseÅŸte de imagini omeneÅŸti. Deci, ce să grăiesc? S-a urcat pe munte ÅŸi „S-a schimbat la faţă înaintea lor, ÅŸi a strălucit faÅ£a Lui ca lumina ÅŸi hainele Lui s-au făcut albe ca zăpada”. S-a deschis, zic, puÅ£in din dumnezeire, le-a arătat lor pe Dumnezeul care sălăşluia în El, „S-a schimbat înaintea lor”.

LuaÅ£i aminte cu mare atenÅ£ie la cuvinte. Zice: „Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor, ÅŸi au strălucit veÅŸmintele Lui ca lumina ÅŸi înfăţiÅŸarea Lui ca soarele”.

De vreme ce ziceam: „Cel mai mare ÅŸi mai puternic”, ÅŸi mai spuneam „Milostiv fii mie, Stăpâne” (căci nu rămân la cuvânt, ci mă uluiesc ÅŸi nu am altă slovă potrivită), vreau să te înÅŸtiinÅ£ez că din Scriptura aceasta m-am adăpat. Evanghelistul n-a putut să arate strălucirea Lui ÅŸi zice „a strălucit”. Cum a strălucit? Spune-mi! Cu putere. Åži cum zici „ca soarele”? Zici că a strălucit ca soarele? Da! De ce? Pentru că nu am altă stea mai puternică. Åži era alb „ca zăpada”. De ce ca zăpada? Pentru că nu am altă materie mai strălucitoare. Că nu a strălucit aÅŸa, se arată din ceea ce urmează: „Şi ucenicii au căzut cu faÅ£a la pământ”. Dacă ar fi strălucit ca soarele, ucenicii n-ar fi căzut cu faÅ£a la pământ, căci în fiecare zi vedeau soarele ÅŸi nu cădeau. Dar pentru că
strălucea mai presus decât soarele şi decât zăpada, de aceea, nesuportând strălucirea, au căzut cu faţa la pământ.

XI

Spune-mi, deci, o evanghelistule, dacă strălucea mai mult decât soarele, de ce zici „precum soarele”? Da, cunoÅŸti că dacă vreau să prezint lumina, n-am un alt astru mai mare, nu am altă imagine mai împărătească între astre. Spuneam acestea ca să nu insiÅŸti pe neputinÅ£a cuvântului. Å¢i-am arătat căderea ucenicilor. Au căzut ÅŸi s-au îngreunat, ÅŸi au rămas la pământ. „SculaÅ£i-vă!”, le-a zis, ÅŸi i-a ridicat pe ei ÅŸi erau îngreunaÅ£i. Căci nu strălucirea cea mare i-a făcut aÅŸa, ci somnul a cuprins ochii lor. Astfel, lumina care a apărut era mai puternică decât cea a soarelui. Evanghelistul a zis „ca soarele”, pentru că astrul acesta ne este cunoscut nouă ÅŸi le depăşeÅŸte pe toate celelalte astre.

Deci, aÅŸa cum ziceam, „Cel mai mare ÅŸi mai puternic” a râvnit o desfrânată. Dumnezeu ÅŸi-a dorit pentru Sine o desfrânată? Da, la firea noastră desfrânată mă refer. Dumnezeu doreÅŸte o desfrânată? Omul, dacă pofteÅŸte o desfrânată este osândit, iar Dumnezeu o doreÅŸte pe aceasta? Foarte mult! ÃŽn timp ce omul, însă, pofteÅŸte desfrânata ca să se facă desfrânat, Dumnezeu o doreÅŸte ca să o preschimbe în fecioară. Astfel, pofta omului înseamnă pierderea celei desfrânate, în timp ce dorirea lui Dumnezeu înseamnă mântuirea acesteia.

„Cel mare ÅŸi puternic” a dorit o desfrânată? Åži de ce? Ca să devină Mire. Åži ce face? Nu trimite la aceasta pe nici unul dintre robi, nu-l trimite pe înger, nici pe Arhangheli, pe Heruvimi ÅŸi Serafimi, ci El însuÅŸi Se apropie ca un iubit. Din nou, auzind despre iubire, să nu crezi că este pătimaşă.

Alege înÅ£elesurile cuvintelor, aÅŸa cum albina cea mai bună atinge florile, ia nectarul, lăsând florile. A dorit o desfrânată? Åži ce face? N-o ridică pe ea sus, căci nu vroia s-o înalÅ£e desfrânată la cer, ci coboară Acesta pe pământ. Vine spre desfrânată ÅŸi nu Se ruÅŸinează. Vine la coliba acesteia ÅŸi o află beată. Åži cum vine? Nu-Åži goleÅŸte fiinÅ£a, ci Se face aÅŸa cum era desfrânata. Nu la gândire, ci la fire devine ca aceasta, pentru ca să nu se sperie, să nu fugă, văzând că El nu este căzut ca ea. Vine spre desfrânată ÅŸi Se face Om. Åži cum Se face? Se zămisleÅŸte în pântece, se măreÅŸte câte puÅ£in ÅŸi vine pe drumul vârstei mele. Cine? Iconomia, nu dumnezeirea, înfăţiÅŸarea de rob, nu de stăpân, trupul meu, nu fiinÅ£a Aceluia, creÅŸte încet ÅŸi Se amestecă cu oamenii, cu toate că o află pe aceasta plină de răni, chinuită, hărÅ£uită de demoni. Åži ce face? Vine spre ea. Aceea L-a văzut ÅŸi a fugit. I-a chemat pe magi. „Ce, vă temeÅ£i de Mine? Nu sunt judecător, ci doctor. N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea”. I-a chemat îndată pe magi. Oh, biruinÅ£a ÅŸi paradoxul lucrurilor! Magii, pe dată s-au făcut începători. Åži S-a aflat în iesle Cel ce Å£ine universul, ÅŸi S-a înfăşat în scutece, Cel Care Se îngrijeÅŸte din totdeauna de toÅ£i. A ridicat templu ÅŸi Dumnezeu S-a sălăşluit în el. Åži au venit magii, ÅŸi îndată I S-au închinat. A venit vameÅŸul ÅŸi s-a făcut evanghelist. A ajuns desfrânata ÅŸi a devenit fecioară. S-a oprit ÅŸi cananeanca ÅŸi s-a desfătat cu iubirea de oameni.

Acest Iubit nu i-a cerut socoteală despre păcate, ci i-a iertat greşelile şi fărădelegile. Şi ce face? O ia pe aceasta şi Se uneşte cu ea. Şi ce-i dă acesteia? Inelul. Care inel? Pe Duhul cel Sfânt.

Sfântul Pavel spune: „Cel ce ne întăreÅŸte pe noi împreună cu voi este Dumnezeu…, ÅŸi ne-a ÅŸi pecetluit pe noi, ÅŸi a dat arvuna Duhului în inimile noastre”. Pe Duhul Sfânt i l-a dat acesteia. După aceea i-a zis: „Nu te-am sădit în Rai? Răspunde!”. „Da”. „Şi cum ai căzut de acolo”? „A venit diavolul ÅŸi m-a luat”.

„Ai fost sădită în Paradis ÅŸi te-a scos afară? Uite, te sădesc în Mine. Eu te Å£in. Cum, nu îndrăzneÅŸti să vii la Mine? Nici în cer nu te urc, ci mai bine aduc cerul aici. în Mine însumi, Stăpânul cerului, te sădesc pe tine”!

Păstorul poartă de grijă turmei ÅŸi lupul nu vine. „Mai bine mă las în grija Lui ÅŸi vin”, zicea firea. Åži El păzeÅŸte firea noastră ÅŸi diavolul vine ÅŸi este înfrânt. „Te-am sădit în Mine”. De aceea ÅŸi zice: „Eu sunt rădăcina, voi mlădiÅ£ele”. Åži a sădit-o pe aceasta în El însuÅŸi. AÅŸadar, ce se întâmplă? Sunt păcătos ÅŸi necurat! Să nu te îndoieÅŸti căci sunt doctor. Am văzut vasul meu ÅŸi ÅŸtiu cum s-a sfărâmat. Din lut era înainte de aceasta, ÅŸi s-a destrămat, îl voi plăsmui din nou prin baia renaÅŸterii, ÅŸi-l voi da pe el focului. Căci a zis: „A luat ţărână din pământ ÅŸi l-a făcut om, l-a plăsmuit pe el”. A venit Acesta, a luat din nou, a suflat asupra lui, l-a băgat în apa Botezului, dar nu i-a lăsat lui trupul de ţărână, ci i l-a învârtoÅŸat. A dat ţărâna focului Duhului Sfânt; „Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt ÅŸi cu foc”. L-a băgat în apă ca să-l plăsmuiască din nou, iar în foc ca să-l întărească. De aceea, profetul, proorocind de sus, a zis: „Ca vasele olarului îi vei strivi pe ei”. N-a zis ca vasele de lut pe care fiecare le face, ci ca vasele acelea de ceramică, pe care olarul le lucrează la roată. Deci, chemându-ne prin cuptorul Botezului „ca vasele olarului îi vei strivi pe ei”, le plăzmuieÅŸte din nou ÅŸi le bagă în cuptor. Cobor prin Botez ÅŸi mi se plăsmuieÅŸte din nou înfăţiÅŸarea, sunt băgat în focul Duhului ÅŸi mă fac vârtos. Ca să nu lungesc cuvintele, ascultă-l pe Iov: „Tină ne-a făcut pe noi” ÅŸi pe Pavel: „Având comoara aceasta în vase de lut”. Deci, uită-te la tăria lutului, căci nu prin foc se vădeÅŸte, ci prin Duhul. Åži cum adică, vas învârtoÅŸat în foc? „De cinci ori, patruzeci de lovituri fără una am primit, de trei ori am fost bătut cu beÅ£e, odată am fost bătut cu pietre, ÅŸi vasul de lut nu s-a sfărâmat. O zi ÅŸi o noapte am petrecut în largul mării”. ÃŽn mare s-a aflat ÅŸi vasul de lut nu s-a risipit, a naufragiat ÅŸi comoara nu s-a pierdut, corabia a fost învolburată de valuri, dar încărcătura a plutit.

„Având comoară”…! Ce fel de comoară? „Darul, dreptatea, sfinÅ£irea, izbăvirea Duhului”. Care? Spune-mi! „În numele lui lisus Hristos, scoală-te ÅŸi mergi”… „Enea, te vindecă lisus Hristos…”. „Ţie-Å£i spun, duh viclean, ieÅŸi din omul acesta”.

XII

Ai văzut comoară mai strălucitoare decât comorile împărăteşti? Oare poate să facă mai mult mărgăritarul împăratului, decât cuvintele Apostolului? Pune mii de coroane împărăteşti peste morţi şi nu se scoală, iar un cuvânt ieşit din gura Apostolului a readus firea oprită, şi aceasta în cele mai de dinainte s-a arătat.

„Având comoara aceasta”. Oh, comoară, care nu trebuie să fii păstrată, ci care ÅŸi păzeÅŸti templul acesta, aici te afli? Ai priceput ce am zis? ÃŽmpăraÅ£ii pământului ÅŸi cârmuitorii, când au comori, au ÅŸi castele măreÅ£e construite, ziduri, porticuri, uÅŸi, temniÅ£e, zăvoare, ca să păzească comoara. Hristos însă, a făcut altfel: a pus comoara nu în încăperi de piatră, ci a aÅŸezat-o în vase de lut. Dacă comoara este mare, de ce vasul este slab? Dar nu pentru aceasta este slab vasul, fiindcă comoara este mare. Căci nu este păstrată de vas, ci aceasta păstrează vasul. Deci, eu având comoara în mine, cine poate s-o fure? A venit diavolul, a venit lumea întreagă, au venit zecile de mii, ÅŸi n-au furat comoara. Vasul a fost biciuit, ÅŸi comoara n-a fost lepădată, a fost cufundat în mare, ÅŸi nu s-a înecat, a murit, ÅŸi comoara nu s-a pierdut. AÅŸadar, ne-a dat arvuna. Unde sunt blasfemiatorii care nu-L preÅ£uiesc pe Duhul Sfânt? LuaÅ£i seama! „Cel ce ne întăreÅŸte pe noi împreună cu voi în Hristos este Dumnezeu, ÅŸi Cel care ne-a dat arvuna Duhului”.

Voi toÅ£i ÅŸtiÅ£i că arvuna este o parte mică din tot, aÅŸa cum auziÅ£i. Cineva vine să cumpere o casă de mare cinste, ÅŸi i se zice: „Dă-mi arvună, ca să prind curaj”. Un altul vine ca să-ÅŸi ia femeie, îi oferă zestre ÅŸi lucruri ÅŸi zice: „Dă-mi garanÅ£ie”. Ai luat seama? Åži în fapta robului arvună, ÅŸi în tot felul de schimburi, arvună. De vreme ce Hristos a făcut înÅ£elegere cu noi („Căci ca mireasă pe mine voia să mă ia”, zice firea) ÅŸi arvună mi-a dat în scris, nu de bani, ci de sânge, arvuna aceasta, mi-a scris-o ca plată a bunurilor „pe care ochiul nu le-a văzut ÅŸi urechea nu le-a auzit, ÅŸi la inima omului nu s-au suit”. AÅŸadar, a scris în arvună nemurirea, lauda împreună cu îngerii, izbăvirea de moarte, libertatea faţă de păcat, moÅŸtenirea împărăţiei foarte bogate, dreptatea, sfinÅ£irea, izbăvirea de cele de aici, aflarea celor viitoare. Mare mi-a fost darul! Ai luat aminte cu atenÅ£ie? Vezi ce faci! A venit s-o ia pe desfrânată, zic pe aceasta care era necurată, ca să afli despre iubirea Mirelui. A venit, m-a luat, mi-a scris arvună. Åži îi spune: „îţi dau Å£ie bogăţia Mea. Cum? Ai primit Paradisul, primeÅŸte-le ÅŸi pe acestea”, îi zice. „L-ai pierdut pe cel frumos la vedere? PrimeÅŸte-l pe acesta, ia-le pe acestea toate. Dar darul, nu mi-a fost dat mie aici.

XIII

Ia seama la cele care sunt scrise în dota aceasta. Mi-a scris în dotă despre învierea trupurilor, despre nestricăciune. Căci în tot cazul, neputrejunea nu urma învierii, căci amândouă erau asemenea. MulÅ£i au înviat ÅŸi din nou au murit precum Lazăr, la fel ÅŸi trupurile sfinÅ£ilor. Dar acum nu este aÅŸa, ci în înviere găseÅŸti neputrejune, dănÅ£uire împreună cu îngerii, întâmpinarea Fiului lui Dumnezeu pe nori „şi aÅŸa totdeauna cu Domnul vom fi”, izbăvirea de moarte, libertatea faţă de păcat, omorârea morÅ£ii. Care este aceea? „Cele pe care ochiul nu le-a văzut ÅŸi urechea nu le-a auzit ÅŸi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a pregătit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El”. ÃŽmi dai bunuri pe care nu le-am văzut? Spune-mi! „Da, aici le promit celui care Mă iubeÅŸte”. De ce nu-mi dai zestrea aici? „Ţi-o voi da când vei veni la Părintele Meu, în curÅ£ile împărăteÅŸti, căci Eu am venit la tine, ÅŸi nu tu la Mine. Am venit nu ca tu să rămâi, ci ca să te iau ÅŸi să te înalÅ£. Nu-mi cere aici zestrea, ci afl-o întotdeauna în nădejde, în credinţă”. Åži aici nu-mi dai nimic? Zice: „PrimeÅŸte arvuna, ca să crezi Mie despre cele viitoare”. Odată cu arvuna, primeÅŸte ÅŸi logodna. De aceea Sfântul Pavel zice: „Căci m-am potrivit vouă”.

Dumnezeu ni le-a dăruit pe cele prezente ca logodnic, căci El este Mirele, dar zestrea toată rămâne acolo. Cum? Eu zic: aici îmbătrânesc, acolo nu îmbătrânesc, aici mor, acolo nu mă sfârşesc, aici mă întristez, acolo nu mă mâhnesc, aici sărăcie şi boală şi curse, acolo nimic din toate acestea; aici întuneric şi lumină, acolo doar lumină. Aici înşelăciune, acolo libertate, aici boală, acolo sănătate, aici viaţa are sfârşit, acolo este nesfârşită. Aici păcatul, acolo dreptatea, iar fărădelegea nicăieri. Aici invidia, acolo nimic din toate acestea.

„Dă-mi acestea”, a zis. AÅŸteaptă, ca ÅŸi semenii tăi robi, să se mântuiască, aÅŸteaptă. Apără-ne ÅŸi pe noi ÅŸi dă-ne arvuna. Care arvună? Duhul Sfânt, darurile Duhului.

Deci, să spun despre Duhul Sfânt. Le-a dat Apostolilor inelul, zicându-le: „LuaÅ£i-l, ÅŸi daÅ£i-l la toÅ£i!”. Inelul se împarte? Se împarte ÅŸi nu se desparte; se împarte ÅŸi nu se sfârÅŸeÅŸte. Află despre darul Duhului. Åži Petru ÅŸi Pavel au primit Duhul Sfânt ÅŸi au străbătut lumea întreagă, ca să izbăvească pe păcătoÅŸi de fărădelegi, să-i îndrepte pe ologi, să-i îmbrace pe cei goi, să-i învieze pe cei morÅ£i, să-i curăţească pe cei leproÅŸi, să-i scoată pe diavoli, să-i nimicească pe demoni. L-au propovăduit pe Dumnezeu, au întemeiat Biserica, au distrus templele, au ridicat altare, au înrădăcinat virtutea, au alungat răutatea, iar pe oameni i-au făcut îngeri.

XIV

Pretutindeni erau acestea. Arvuna a cuprins toată lumea. Când spun toată lumea, zic de pământul luminat de soare, de mare, de insule, de munÅ£i, de văi, de culmile cele înalte. Sfântul Pavel, purtat de aripi, i-a cercetat pe cei din vechime doar cu o gură, el făcătorul de corturi, croitorul cu cuÅ£itul ÅŸi cusătorul de piele. Åži acest meÅŸteÅŸug nu s-a făcut piedică virtuÅ£ii, ci făcătorul de corturi s-a arătat mai puternic decât demonii, cel ce filozofa fără grai, mai înÅ£elept decât înÅ£elepÅ£ii. Când? Atunci când a luat arvuna, a păstrat inelul ÅŸi l-a păzit. ToÅ£i au crezut că împăratul S-a potrivit firii noastre, iar demonul a aflat ÅŸi el ÅŸi s-a îndepărtat. L-a văzut pe Mire ÅŸi s-a cutremurat ÅŸi s-a retras, a văzut veÅŸmintele, ÅŸi a dat bir cu fugiÅ£ii. Oh, puterea Duhului! Căci nu s-a dat stăpânire doar sufletului ÅŸi trupului, ci ÅŸi veÅŸmântului, ÅŸi nu numai veÅŸmântului, ci ÅŸi umbrei. Petru era înconjurat de mulÅ£imi ÅŸi umbra lui alunga bolile, îi îndepărta pe diavoli ÅŸi-i învia pe morÅ£i. Acesta a înconjurat lumea, tăind buruienile necredinÅ£ei ÅŸi semănând seminÅ£ele evlaviei cu plugul cel mai bun, plugul învăţăturii. Åži la cine a venit? La traci, la sciÅ£i, la inzi, la mauri, la sardinieni, la goÅ£i, la fiarele sălbatice, ÅŸi i-a schimbat pe toÅ£i. De când? De la logodnă. Cum le-a păstrat? Prin darul Sfântului Duh. Om simplu, gol, desculÅ£, era cel care a dat arvuna Duhului. De aceea spune: pentru acestea, cine este puternic? „Puterea noastră este de la Dumnezeu, Care ne-a învrednicit ÅŸi pe noi să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai Duhului”. Vezi ce a făcut Duhul Sfânt? A găsit pământul plin de demoni ÅŸi l-a preschimbat în cer. Căci nu înÅ£elegi cele prezente decât cugetând la acestea. Atunci era tânguitul, atunci erau peste tot altare, fum, grăsimea jertfelor, desfrânări, ritualuri, demonii lui Bahus, acropolele diavolului, desfrânarea încununată, ÅŸi Pavel era unul. Cum n-a fost înăbuÅŸit? Cum n-a fost sfâşiat? Cum a deschis gura? A intrat în Thebaida ÅŸi a luat robi. A intrat în curÅ£ile împărăteÅŸti ÅŸi pe împărat l-a făcut ucenic. A intrat în sala de judecată, ÅŸi judecătorul i-a zis lui: „Cu puÅ£in de nu m-ai convins să devin ÅŸi eu creÅŸtin”. Åži judecătorul a devenit ucenicul lui. A intrat în temniţă ÅŸi l-a convertit ÅŸi pe temnicer. A ajuns la insula barbarilor ÅŸi pe viperă a făcut-o învăţător. A ajuns la poporul romanilor ÅŸi l-a smuls pe senator. A ajuns la râuri, la locurile pustii ale lumii de peste tot. Nu pământul, nu marea au însemnat suferinÅ£ele izbânzilor lui, căci a dat arvuna inelului. Åži dând-o, zice: „Pe ale mele Å£i le dau, Å£i le făgăduiesc”.

De aceea, profetul spune acestea: „Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină înfrumuseÅ£ată”. Nu veÅŸmânt zice, ci virtute. De aceea, în altă parte, Scriptura spune: „Cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă”? Deci, nu de haină vorbeÅŸte, ci de desfrânare ÅŸi de fapta întinată ÅŸi necurată. Astfel, hainele murdare sunt păcatul, iar podoaba, virtutea. Deci, haina aceasta era a împăratului. Acesta i-a dăruit ei haina, căci era goală ÅŸi urâtă la vedere.

„Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Lui în haină aurită”. Nu la veÅŸminte se referă, ci la virtute, căci n-a grăit despre aur. Ia seama ÅŸi la acest cuvânt, căci are multă nobleÅ£e în înÅ£elesuri. N-a zis veÅŸmânt de aur, ci aurit. Ascultă cu cuminÅ£enie. VeÅŸmântul de aur, este în totalitate din aur, cel aurit are o parte aur ÅŸi altă parte de mătase. AÅŸadar, de ce n-a zis că mireasa n-a purtat veÅŸmânt de aur, ci aurit? Ia seama exact. Spune că vieÅ£uirea Bisericii este felurită. Căci deoarece nu toÅ£i ducem viaÅ£a la fel, ci unul de feciorie, altul de văduvie, celălalt de evlavie se îngrijeÅŸte, veÅŸmântul Bisericii este vieÅ£uirea ei.

XV

Deci, pentru că Stăpânul nostru a văzut că dacă o cale este tăiată, mulÅ£i au să se lenevească, de aceea a lăsat felurite drumuri. Nu poÅ£i să intri prin feciorie? Intră prin nunta cu o singură femeie. Nu poÅ£i prin nunta aceasta? Atunci prin nunta a doua. Nu poÅ£i să intri prin înÅ£elepciune? Intră prin milostenie. Nu poÅ£i prin milostenie? Intră prin postire. Nu poÅ£i prin aceasta? încearcă prin aceea. Nu poÅ£i prin aceea? la-o pe aceasta. De aceea, n-a arătat veÅŸmântul de aur, ci aurit. Este mătase, este porfiră, este aur. Nu poÅ£i să fii aur? Fă-te mătase! Te primesc doar în veÅŸmânt. Pentru aceea, ÅŸi Pavel a zis: „Dacă cineva zideÅŸte pe temelia aceasta aur, argint, pietre preÅ£ioase…”. Nu poÅ£i să fii piatră preÅ£ioasă? Fă-te aur! Nu poÅ£i să fii aur? Fă-te argint, numai în temelie. Åži, din nou, în altă parte, zice: „Alta este strălucirea soarelui, alta slava lumii ÅŸi alta a stelelor”. Nu poÅ£i să fii soare? Fă-te lună! Nu poÅ£i să fii lună? Fă-te stea! Nu poÅ£i să fii o stea mare? Fă-te ca una mică, doar în ceruri! Nu poÅ£i să fii fecioară? CăsătoreÅŸte-te cu înÅ£elepciune, doar în Biserică! Nu poÅ£i să te lipseÅŸti de agoniseală? Fă milostenie, doar în Biserică, doar în veÅŸmânt, doar împărătesei. „Aurit” este veÅŸmântul, adică felurit. Nu te alung pe tine de pe cale, căci belÅŸugul virtuÅ£ilor a împlinit uÅŸor iconomia împăratului.

„…în haină aurită înveÅŸmântată, felurit împodobită”. Felurit este veÅŸmântul acesteia, ÅŸi dacă vrei, cugetă la adâncimea cuvântului rostit, ÅŸi vezi veÅŸmântul aurit. Căci aici sunt cei care vieÅ£uiesc singuri, cei care-ÅŸi trăiesc nunta smerit, nu cei care s-au despărÅ£it demult, ci monogamii, văduvele îmbunătăţite. VeÅŸmântul are flori felurite, copaci ÅŸi mulÅ£i palmieri. Multe sunt stelele, dar unul soarele; multe vieÅ£ile, dar unul Paradisul, multe templele, dar unul Raiul, multe bisericile, dar o singură Maică (un singur baptisteriu). Pe de o parte trupul, ochii, degetul, dar toate sunt una. Căci acesta este mic, acela mare ÅŸi celălalt foarte mic. Fecioara are nevoie de cea căsătorită, căci ÅŸi fecioara este din nuntă, ca să nu dispreÅ£uiască nunta. Fecioara este rădăcina nunÅ£ii. Toate sunt legate, cele mari cu cele mici ÅŸi cele mici cu cele mari.

„Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită, înveÅŸmântată, felurit împodobită”.

Deci, „Ascultă, fiică…”. Starostele Å£i-a spus că vei ieÅŸi să-L întâmpini pe Mire, depăşindu-Å£i natura ÅŸi firea. Eu sunt Starostele.

„Ascultă fiică…”, îndată s-a făcut femeie. Da! Căci nimic nu este în trup. Căci ÅŸi ca femeie a fost potrivită ÅŸi ca fiică iubeÅŸte; ÅŸi ca roabă prevesteÅŸte; ÅŸi ca fecioară se păstrează, ÅŸi ca paradis se zideÅŸte, ca mădular se păzeÅŸte, ca ÅŸi cap, prevesteÅŸte, ÅŸi ca rădăcină sădeÅŸte, ÅŸi ca păstor păstoreÅŸte, ÅŸi ca Mire se potriveÅŸte, ÅŸi ca Izbăvitor iartă, ÅŸi ca oaie se jertfeÅŸte, ÅŸi ca logodnic se păstrează întru cele bune ÅŸi ca bărbat prevede cu grijă. Multe înÅ£elesuri sunt, ca să ne desfătăm chiar ÅŸi în mică parte de iconomie.

„Ascultă fiică ÅŸi vezi ÅŸi priveÅŸte lucrurile de nuntă ÅŸi duhovniceÅŸti”. „Ascultă fiică”. Fiica aceasta, mai înainte era a demonilor, fiică a pământului nevrednică de pământ, ÅŸi acum s-a făcut fiica împăratului. Acesta a voit să fie iubitul ei, căci cel care iubeÅŸte nu cercetează starea, cel îndrăgostit nu vede urâciunea; de aceea se numeÅŸte îndrăgostit, pentru că deseori iubeÅŸte ÅŸi urâciunea. AÅŸa a făcut ÅŸi Hristos; a văzut-o lipsită de frumuseÅ£e (că nu aÅŸ zice că aceasta era frumoasă la chip) ÅŸi S-a îndrăgostit ÅŸi a făcut-o pe aceasta tânără, neavând pată sau întinăciune. Oh, Mirele, înfrumuseÅ£ează urâţenia miresei!

„Ascultă fiică, ascultă ÅŸi vezi”. Două cuvinte spune: „ascultă, vezi”, pe cele două din tine, pe cele din ochi ÅŸi cele din auz. AÅŸadar, zestrea acesteia era în ascultare. Dacă ÅŸi cei care prevedeau mai în profunzime îi îngăduiau pe cei neputincioÅŸi, ÅŸi eu luându-o înainte, vă laud ÅŸi sunt părtaÅŸ cu cei care urmează acelora. Deoarece zestrea acesteia era în ascultare (ce înseamnă în ascultare? ÃŽn credinţă, „Căci credinÅ£a este din ascultare”. ÃŽn credinţă, nu în desfătare ÅŸi nici în toată încercarea). Spuneam mai înainte că în două părÅ£i s-a tăinuit zestrea acesteia: o parte a dat-o în locul arvunii ÅŸi cealaltă parte i-a făgăduit-o în viitor. Ce i-a dat acesteia? I-a dăruit iertarea păcatelor, izbăvirea de pedeapsă, dreptate, sfinÅ£ire, izbăvire, trup împărătesc, masă dumnezeiască, duhovnicească, învierea morÅ£ilor. Căci pe toate acestea le aveau apostolii. Prin urmare, pe unele le-a dat, pe altele le-a făgăduit, primele erau prin trăire ÅŸi desfătare, iar celelalte în credinţă ÅŸi nădejde. Åži ascultă! Ce a dat? Botezul, jertfa. Acestea sunt din trăire? PriveÅŸte-le! Ce a făgăduit? ÃŽnvierea, neputrejunea trupurilor, unirea împreună cu îngerii, dănÅ£uirea cu arhanghelii, vieÅ£uirea împreună cu Acesta, viaÅ£a neprihănită, bucurii „pe care ochiul nu le-a văzut ÅŸi urechea nu le-a auzit, ÅŸi la inima omului nu s-au suit”. Pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El.

XVI

Înţelegeţi cele spuse? Să nu le pierdeţi, căci de aceea mă ostenesc cu acestea, ca să le pricepeţi. Aşadar, zestrea era împărţită în două. în cele prezente şi în cele viitoare, în cele văzute şi în cele auzite; în cele dăruite şi în cele crezute; în cele prin trăire şi în cele prin desfătare; în cele din viaţa de aici şi în cea de după înviere. Pe acestea le vezi, pe acelea le auzi. Deci, ia seama ce spune acesteia, ca să nu crezi că doar pe acestea le-a primit, cu toate că erau mari şi negrăite, şi depăşeau orice gând.

„Ascultă fiică ÅŸi vezi”. Ascultă-le pe acelea ÅŸi vezi-le pe acestea, ca să nu spui; din nou în nădejde, din nou prin credinţă, din nou în cele viitoare. Åži vezi-le pe cele care mi se dau, pe cele care mi se făgăduiesc. Deci, acelea în nădejde, acestea le-a primit chezăşie, garanÅ£ie, dovadă, îţi făgăduiesc Å£ie împărăţia, crede din cele prezente, crede Mie. Mi-ai promis împărăţia? Da! Mai mult Å£i-am dat! Pe Stăpânul împărăţiei. „Care nu L-a cruÅ£at pe însuÅŸi Fiul Său, ci pentru noi toÅ£i L-a dat pe El”. Cum să nu ni se dăruiască prin Acesta toate? ÃŽmi dai învierea trupurilor? Da, chiar ÅŸi mai mult Å£i-am dat! Ce? Izbăvirea de păcat. Cum mai mult? Căci păcatul a născut moartea! Pe mamă am sfâşiat-o, ÅŸi pe fiu nu-l voi pierde? Rădăcina am uscat-o, ÅŸi rodul nu-l voi lua?

„Ascultă fiică ÅŸi vezi”. Ce să văd? Pe cei morÅ£i înviaÅ£i, pe cei leproÅŸi cuiăţiÅ£i, marea neînvolburată, paraliticul Å£inându-se pe picioare, paradisul deschis, pâinile înmulÅ£indu-se, pe păcătoÅŸi dezlegaÅ£i, pe ologi săltând, pe tâlhar făcându-se cetăţean Raiului, pe vameÅŸul devenit evanghelist, pe desfrânată devenită fecioara cea mai smerită.

„Ascultă fiică ÅŸi vezi”. Ascultă-le pe acelea, ÅŸi priveÅŸte-le pe acestea. Din cele de aici primeÅŸti dovada, cât despre acelea, Å£i-am dat chezăşia. Le consideri mai bune pe acestea acelora! Åži ce vrei să spui? Acestea sunt ale mele!

„Ascultă fiică ÅŸi vezi”. Acestea sunt zestrea. Ce oferă mireasa? Să vedem! Tu ai adus ceva vreodată, ca să nu fii lipsită de zestre? Ea zice: Ce pot să-Å¢i aduc de la altare păgâneÅŸti, de la tămâieri, de la demoni? Ce am să-Å£i ofer? Ce? Doar pricepere ÅŸi credinţă”.

„Ascultă fiică ÅŸi vezi”. Åži ce vrei să fac? Uită pe poporul tău. Care popor? Poporul demonilor, al idolilor, al fumului, al grăsimii jertfelor, al sângelui.

„Şi vezi ÅŸi uită pe poporul tău ÅŸi casa părintelui tău”. Lasă-l pe tatăl tău ÅŸi vino la Mine. Eu L-am lăsat pe Părintele Meu, ÅŸi am venit la tine, ÅŸi tu nu-l laÅŸi pe tatăl tău? Dar l-am lăsat, ca să nu creadă Fiul că L-am părăsit.

„Eu am consimÅ£it, aÅŸa am rânduit, am luat trup”. Aceasta este dat Mirelui ÅŸi miresei, ca să-ÅŸi părăsească părinÅ£ii ÅŸi să se unească unul cu celălalt.

„Ascultă fiică ÅŸi vezi, ÅŸi uită poporul tău ÅŸi casa părintelui tău”. Åži ce-mi dai dacă uit? „Şi va dori împăratul frumuseÅ£ea ta”. II ai ca iubit pe Stăpânul. Deci, dacă îl ai iubit, le ai ÅŸi pe toate ale Lui. Dacă puteÅ£i să pricepeÅ£i cele spuse, este bine, căci înÅ£elesul lor este fin. Åži vreau să închid gura iudeilor.

Dar fiţi în acelaşi gând cu mine, căci chiar dacă cineva aude sau nu, eu sap şi ar.

„Ascultă fiică ÅŸi vezi ÅŸi uită poporul tău ÅŸi casa părintelui tău ÅŸi împăratul va dori frumuseÅ£ea ta”. Iudeul vorbeÅŸte aici de frumuseÅ£ea prin simÅ£uri, de cea trupească ÅŸi nu de cea duhovnicească.

XVII

Ia aminte ca să învăţăm ce este frumuseţea trupului şi ce este frumuseţea duhovnicească. Aşa cum sufletul şi trupul sunt două realităţi distincte, la fel există frumuseţea trupului şi frumuseţea sufletului.

Ce este frumuseţea? Mirosul asmuţit, ochiul dulce, înfăţişarea ispititoare, buzele senzuale, gâtul ridicat, coama agitată, unghiile foarte lungi, vârsta tânără, albul înfloritor. Această frumuseţe trupească este din fire sau din voinţă? Se mărturiseşte că din fire. Ia seama, ca să înveţi înţelesurile filozofilor. Această frumuseţe a chipului, a ochilor, a părului, a frunţii, se întâmplă din fire sau din voinţă liberă? Este foarte clar, că de la fire se întâmplă, căci urâtul, chiar să-l iubească mii, nu poate să se facă frumos după trup. Căci cele nemişcate ale firii, de-ar trece chiar şi munţii, nu se schimbă. Aşadar, cea frumoasă va fi întotdeauna frumoasă, chiar dacă nu este iubitoare de frumos. Urâtul nu poate să se facă frumos, nici frumosul urât. De ce? Pentru că acestea ţin de fire. Deci, ai văzut frumuseţea trupească? S-o aducem înlăuntrul sufletului. Roaba să vină spre stăpân, spre suflet s-o aducem. Priveşte acea frumuseţe, mai ales ascultă despre aceea, căci nu poţi s-o vezi, fiindcă este nevăzută.

Aşadar, ce este frumuseţea sufletului? Înţelepciune, îngăduinţă, milostenie, iubire, dragoste de fraţi, dorinţă de iubire, ascultare de Dumnezeu, plinirea legii, dreptate, cuget smerit. Acestea sunt frumuseţile sufletului.

Prin urmare, acestea nu sunt de la fire, ci din voinÅ£a liberă. Åži cel ce nu le are, poate să le primească, iar cel care le are, dar se trândăveÅŸte, le-a ÅŸi pierdut. Căci aÅŸa cum ziceam despre trup, că urâtul nu poate să devină frumos, la fel ÅŸi despre suflet, spun invers, anume că sufletul urât poate să devină frumos. Căci cât de necioplit era sufletul lui Pavel, cel care blestema ÅŸi ocăra? Åži ce plin de frumuseÅ£e când spunea: „Lupta cea bună am luptat, drumul l-am încheiat, credinÅ£a am păstrat-o”! Cât de urât era sufletul tâlharului, ÅŸi cât de frumos s-a făcut când s-a învrednicit să audă: „Amin, îţi zic Å£ie, astăzi vei fi cu Mine în Rai”! Cât de mare era urâţenia vameÅŸului când răpea, ÅŸi câtă frumuseÅ£e a sufletului lui, când a împărÅ£it din ale casei sale. Ai văzut că frumuseÅ£ea trupului nu poate să se schimbe, căci nu este din voie liberă, ci din fire! FrumuseÅ£ea sufletului, însă, se trage din dorinÅ£a neîngrădită. Ai primit învăţăturile. Care? Că frumuseÅ£ea sufletului vine din ascultarea de Dumnezeu ÅŸi că dacă urmezi Acestuia, sufletul urât leapădă urâţenia ÅŸi devine frumos.

„Saule, Saule, de ce Mă prigoneÅŸti”? „Cine eÅŸti, Doamne”? „Eu sunt lisus”. Åži a ascultat, ÅŸi ascultarea aceasta i-a făcut sufletul frumos, din neîmplinit cum era. Iarăşi zice vameÅŸului: „Vino, urmează-Mi”! Åži s-a sculat vameÅŸul, ÅŸi a devenit apostol, iar sufletul lui dezgolit a devenit frumos la înfăţiÅŸare. Din ce pricină? Datorită ascultării. Iarăşi le spune pescarilor: „VeniÅ£i după Mine, ÅŸi vă voi face pescari de oameni”! Åži din ascultare cugetul lor s-a făcut minunat. De aici, vedem ce înseamnă frumuseÅ£ea.

„Ascultă fiică ÅŸi vezi, ÅŸi uită poporul tău ÅŸi casa părintelui tău, ÅŸi va pofti împăratul frumuseÅ£ea ta”. Ce fel de frumuseÅ£e va pofti? Cea sufletească. Din ce motiv? Pentru faptul că a uitat, căci zice: „ascultă ÅŸi uită”. Acestea sunt din voinÅ£a liberă.

„Ascultă”, a zis. Cea urâtă ascultă, ÅŸi urâţenia aceasta nu se dezleagă decât prin trup.

„Ascultă”, a zis celei păcătoase, ÅŸi dacă vei asculta, vei vedea care este frumuseÅ£ea.

De vreme ce urâţenia miresei nu era fizică, ci voită (căci n-a ascultat de Dumnezeu şi a încălcat porunca), prin aceasta i se aduce ei un medicament străin, din afară. Aşadar, s-a făcut urâtă, nu din fire, ci din voinţă liberă, şi frumoasă, a devenit prin ascultare.

„Ascultă fiică ÅŸi vezi ÅŸi uită poporal tău ÅŸi casa părintelui tău ÅŸi va dori împăratul frumuseÅ£ea ta”.

AÅŸa să ÅŸtii, că nimic nu se referă la simÅ£uri când auzi de frumuseÅ£e, să nu socoteÅŸti că este vorba de ochi, nas, gură, gât, ci de evlavie, credinţă, iubire, de cele dinăuntru, căci toată slava fiicei împăratului este lăuntrică”.

Pentru toate acestea, să mulţumim lui Dumnezeu, Dătătorul de viaţă, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin!