Despre relaţia dintre bărbat şi femeie

(Migne, P. G. 61,211-224)

„Vă laud pe voi că de toate ale mele vă aduceÅ£i aminte ÅŸi după cum v-am dat predaniile aÅŸa le Å£ineÅ£i” (I Corinteni 11, 2).

1. SfârÅŸind cuvântul despre jertfele idoleÅŸti precum se cuvenea ÅŸi făcându-l mai desăvârÅŸit decât toate [celelalte], trece la alt [subiect]. Åži acesta era o vinovăţie a lor, însă nu aÅŸa mare. Ceea ce am spus, spun ÅŸi acum: nu pune la rând toate învinovăţirile cele mari, ci le aÅŸează după rânduiala potrivită, punând la mijloc cele mai uÅŸoare, mângâind [prin aceasta] povara cuvântului care s-a întâmplat ascultătorilor din certarea neîncetată. De aceea ÅŸi ceea ce e mai grav decât toate pune la urmă, adică [problema] învierii. Dar deocamdată discută altceva mai uÅŸor, zicând: „Vă laud pe voi că de toate ale mele vă aduceÅ£i aminte”. Căci atunci când e vorba de un păcat mărturisit [de toÅ£i |, osândeÅŸte ÅŸi ameninţă foarte, dar când e vorba de unul nu aÅŸa clar, îl pregăteÅŸte mai întâi ÅŸi atunci ceartă.

Asupra păcatului recunoscut [de toţi] se ridică împotrivă, pe când pe cel neclar îl face recunoscut [de toţi]. De pildă, desfrâul era recunoscut de toii [ca păcat], de aceea nu a trebuit să mai dovedească cum că e păcat, ci acolo a arătat numai mărimea păcatului prin comparaţie. Iarăşi, a se judeca la alţii era păcat, însă nu aşa mare. De aceea l-a pregătit [ca să-l arate păcat]. Jertfirea la idoli era un păcat neclar, deşi era un foarte mare rău. De aceea îl arată ca fiind păcat şi apoi se ridică asupra lui prin cuvânt. Şi când face aceasta nu numai depărtează de greşeli, ci şi conduce spre cele contrare.

Căci nu a zis numai că nu trebuie să desfrânăm, ci ÅŸi că trebuie să arătăm multă sfinÅ£enie [haghiosyne]. De aceea a adăugat: „SlăviÅ£i, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru ÅŸi în duhul vostru” (cf. I Corinteni 6, 20). Åži spunând, iarăşi, că cel înÅ£elept nu trebuie să fie înÅ£elept în înÅ£elepciunea din afară, nu se mulÅ£umeÅŸte cu atât, ci porunceÅŸte să fie nebun [în înÅ£elepciunea din afară]. Åži sfătuind să nu ne judecăm la cei din afară, nici să nedreptăţim, înaintează ÅŸi nimiceÅŸte însuÅŸi faptul de a ne judeca ÅŸi sfătuieÅŸte nu numai să nu nedreptăţim, ci chiar să fim  nedreptăţiÅ£i. Åži discutând despre jertfirile idoleÅŸti nu a spus că trebuie doar să ne depărtăm de cele oprite, ci chiar de cele îngăduite, dacă prin asta se face poticnire. Åži nu numai pe fraÅ£i să nu-i lovim, ci ÅŸi pe elini sau pe iudei. „Fără de vină să fiÅ£i ÅŸi faţă de iudei, ÅŸi faţă de elini, ÅŸi faţă de Biserica lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 32).

Sfârşind, dar, tot cuvântul despre toate acestea, după aceea trece şi la altă învinovăţire. Şi care e aceasta? Femeile şi se rugau, şi prooroceau cu capul gol descoperit. Căci pe atunci femeile prooroceau. Iar bărbaţii purtau plete, fiindcă se îndeletniceau cu filosofia, şi când se rugau şi prooroceau îşi acopereau capetele. Fiecare din aceste [obiceiuri] ţinea de legea păgână.

AÅŸadar, fiindcă deja îi îndemnase în legătură cu acestea când fusese la ei ÅŸi unii au ascultat, iar alÅ£ii nu, de aceea, iarăşi, ÅŸi prin epistolă, ca un doctor înÅ£elept, punând [plasturele] cuvântului, îndreaptă păcatul. Iar că deja îndemnase pe când fusese de faţă e limpede din cele spuse la început. Căci de ce, nespunându-le mai înainte în epistolă nimic despre aceasta, după ce a trecut de alte învinovăţiri, îndată le zice: „Vă laud că vă aduceÅ£i aminte de toate ale mele ÅŸi precum v-am dat vouă predaniile aÅŸa le Å£ineÅ£i”? Vezi că unii au ascultat – pe care îi ÅŸi laudă -, iar unii nu au ascultat – pe care îi ÅŸi îndreaptă prin cele ce urmează când zice: „Iar dacă cineva pare că e iubitor de ceartă, noi nu avem un asemenea obicei” (I Corinteni 11, 16)? Căci dacă pe toÅ£i – ÅŸi pe cei virtuoÅŸi, ÅŸi pe cei neascultători – i-ar fi osândit, [atunci] pe aceia [pe cei virtuoÅŸi] i-ar fi făcut mai arţăgoÅŸi, iar pe aceÅŸtia mai uÅŸuratici.

Acum însă lăudându-i ÅŸi primindu-i pe unii ÅŸi acuzându-i pe alÅ£ii, ÅŸi pe aceia i-a mângâiat, ÅŸi pe aceÅŸtia i-a pregătit să se domolească, îndestulătoare ar fi fost ÅŸi acuzaÅ£ia în sine să-i lovească. Dar când îi mai pune alături ÅŸi pe unii virtuoÅŸi ÅŸi vrednici de laudă, acul se face mai mare. Dar nu începe de la acuzaÅ£ie, ci de la laude – ÅŸi încă mari laude -, zicând: „Vă laud pe voi că vă uduceÅ£i aminte de toate ale mele”.

Căci aÅŸa e obiceiul lui Pavel, ca ÅŸi peste lucruri mici să Å£ese laude mari, nefăcând [însă] aceasta spre linguÅŸire. Să nu fie! Căci cum [ar fi putut face asta] cel care nu tindea nici la bani, nici la slavă, nici la altceva din unele ca acestea? ÃŽnsă pentru mântuirea lor toate le uneltea. De aceea ÅŸi scoate în faţă lauda, zicând: „Vă laud pe voi că vă aduceÅ£i aminte de toate ale inele”. Care toate? Căci cuvântul îi era doar pentru nepurtarea pletelor ÅŸi neacoperire. ÃŽnsă, precum am zis, el revarsă cu îmbelsugare laude ca să-i facă mai râvnitori.

De aceea zice: „Că vă aduceÅ£i aminte de Å£oale ale mele ÅŸi precum v-am dat predaniile, aÅŸa le Å£ineÅ£i”.
Prin urinare, ÅŸi nescris multe le-a predat atunci, lucru care ÅŸi în altă parte ÅŸi în multe locuri îl arată limpede. Dar atunci numai le-a predat, pe când acum le arată ÅŸi pricina. Căci astfel ÅŸi pe aceÅŸtia care ascultă i-a făcut mai puternici, ÅŸi pe aceia care se umflă în pene i-a potolit. Apoi nu zice că: „Voi aÅ£i ascultai, iar ceilalÅ£i nu au ascultat”, ci, fără [a arunca] vreo învinuire [concretă], lasă să se înÅ£eleagă aceasta, în chip ascuns, din învăţătura ce urmează, zicând aÅŸa: „Vreau ca voi să ÅŸtiÅ£i că al oricărui bărbat, cap este Hristos. Iar capul femeii este bărbatul. Iar capul lui Hristos este Dumnezeu” (l Cormteni 11,3).

Aceasta este explicaţia cauzală. Şi o pune ca să-i facă mai atenţi pe cei mai slabi. Deci, cel credincios cum trebuie si sănătos nu are nevoie nici de cuvânt, nici de explicaţie pentru cele ce au fost poruncite, ci îi ajunge numai faptul că e predanie. Dar cel mai slab, când află şi explicaţia, atunci ţine ceea ce s-a spus cu mai multă râvnă şi se supune cu mai multă sârguinţă.2

2. De aceea, nici nu a zis pricina până când nu a văzut porunca călcată. AÅŸadar, care e pricina? „Capul oricărui bărbat este Hristos”. AÅŸadar, ÅŸi al păgânului?
Nicidecum. Căci dacă suntem trup al lui Hristos ÅŸi mădulare în parte ÅŸi, prin aceasta, Acela este cap al nostru, înseamnă că pentru cei care nu sunt în trup, nici nu împlinesc locul mădularelor, nu este cap [Hristos] încât când zice „oricărui” trebuie să se înÅ£eleagă „oricărui [bărbat] credincios”. Vezi cum pretutindeni îl aţâţă din nou pe ascultător [akrostes]! Căci ÅŸi când a vorbit despre dragoste, ÅŸi când [a vorbit] despre smerita cugetare, ÅŸi când [a vorbit] despre milostenie, de acolo ÅŸi-a luat exemplele3.
„                         ……
„Capul femeii este bărbatul ÅŸi capul Lui Hristos este Dumnezeu”. Aici ne fac împiedecare ereticii, gândind, pe baza celor spuse, o oarecare micÅŸorare a Fiului. Dar cad ei în cursă. Căci dacă bărbatul e cap al femeii, deofiinţă [homousios] e capul cu trupul. Åži [atunci] cap al lui Hristos fiind Dumnezeu, deofiinţă cu Tatăl este Fiul.

– ÃŽnsă noi nu vrem să arătăm aici că este altă fiinţă, ci că este condus [archetai] [Fiul de Tatăl], zice [ereticul].
– AÅŸadar, ce vom spune la aceasta? Că mai ales, când se spune ceva înjositor despre El în trup, ceea ce se spune nu arată înjosirea Dumnezeirii [Sale], ci Å£ine de iconomie4. Dar, spune, cum vrei tu acum să deduci aceasta din aceea?
– După cum bărbatul conduce pe femeie, aÅŸa ÅŸi Tatăl pe Hristos.
– Dar atunci, ÅŸi cum [conduce] Hristos pe bărbat, tot aÅŸa ÅŸi Tatăl pe Fiul. „Căci capul oricărui bărbat este Hristos”, zice. Dar cine ar putea primi acestea cândva? Căci dacă pe cât e mai presus Fiul de noi, pe atâta e ÅŸi Tatăl de Fiul, gândeÅŸte-te la câtă înjosire îl cobori pe El [pe Tatăl], încât nu toate trebuie să se cerceteze la fel în cazul nostru ÅŸi al lui Dumnezeu. Ci trebuie lăsată lui Dumnezeu superioritatea proprie ÅŸi atâta câtă se cuvine lui Dumnezeu. Căci dacă nu vom accepta aceasta, vor urma multe nepotriviri.

Dar ia aminte. Cap al lui Hristos este Dumnezeu. Acesta [Hristos] este al bărbatului ÅŸi acela [bărbatul] al femeii. Deci dacă în cazul tuturor înÅ£elegem la fel „capul”, atât este de depărtat Fiul de Tatăl, ca noi de el. Dar ÅŸi femeia atât este de depărtată de noi, ca noi de Dumnezeu Cuvântul. Åži ceea ce este Fiul în raport cu Tatăl, aceasta suntem ÅŸi noi în raport cu Fiul ÅŸi femeia în raport cu bărbatul. Åži cine va putea suferi acestea? ÃŽnsă altfel trebuie înÅ£eles capul în cazul femeii ÅŸi bărbatului ÅŸi nu ca în cazul lui Hnstos7 AÅŸadar ÅŸi in cazul Fiului ÅŸi al Tatălui în alt mod trebuie să înÅ£elegem.

Dreptslăvitor adevărat este aceea dintre milostenia făcuta de Hristos şi cea  făcută de un simplu om.  Cea a lui Hristos vizează relaţia veşnică cu cel milui şi aduce în sine adâncimea dumnezeiască, insesizabilă pentru ochiul trupesc. Cea a omului simplu, deşi lăudabilă, nu are adâncimea pomenită. Pentru experimentarea acestei adâncimi trebuie să ai ochii minţii luminat de botezul Bisericii Ortodoxe. Fiecare virtute nu este decât o particularitate a sfintelor taine ale Bisericii.

– Åži cum în alt mod trebuie să înÅ£elegem?, zice [ereticul].

– Ca ÅŸi cauză [to aition]. Căci dacă la conducere [arche] ÅŸi la supunere căuta să se refere Pavel, precum zici tu, nu ar fi adus femeia în mijloc, ci mai degrabă pe un rob ÅŸi un stăpân5. Căci chiar dacă ne este supusă femeia, însă [ne este supusă] ca femeie, ca una liberă, ca una de aceeaÅŸi cinste. Dar ÅŸi Fiul, chiar dacă S-a supus Tatălui, însă [S-a supus] ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu. Căci pe cât e mai multă ascultarea Fiului faţă de Tatăl decât a oamenilor faţă de născătorii lor, aÅŸa ÅŸi libertatea Lui este mai mare. Fiindcă nu sunt cele ale Fiului faţă de Tatăl mai mari ÅŸi mai adevărate decât ale oamenilor, iar cele ale Tatălui faţă de Fiul mai mici6.

Căci dacă ne minunăm de Fiul că S-a supus, că a venit până la moarte, şi încă moarte pe cruce, şi minune mare a Lui socotim acest lucru, trebuie să ne minunăm şi de Tatăl că a născut un Asemenea [Fiu] nu ca pe un  rob Căruia I se porunceşte, ci ca pe Unul liber Care îl ascultă şi ca pe un împreună sfătuitor. Căci robul nu este împreună sfătuitor. Iar când auzi de împreună sfătuitor să nu înţelegi că Tatăl are nevoie neapărat de aşa ceva, ci că Fiul este de aceeaşi cinste cu Născătorul Său.

AÅŸadar, nu adu în toate exemplul bărbatului ÅŸi al femeii. Căci în cazul nostru [al oamenilor] în chip firesc femeia se supune bărbatului. Åži asta pentru că egalitatea ar produce luptă. Åži nu numai pentru aceasta, ci ÅŸi pentru înÅŸelarea care s-a întâmplat la început7. De aceea când a fost adusă la fiinţă [femeia], nu a fost supusă îndată [bărbatului]. Iar când a adus-o pe ea la bărbat, nici ea nu a auzit din partea lui Dumnezeu ceva de acest fel, nici bărbatul nu a spus către ea ceva asemănător, ci i-a zis că os din oasele lui ÅŸi carne din carnea lui era (cf. Facerea 2, 23). Dar la început nu i-a pomenit nicidecum de supunere. Dar când s-a folosit rău de stăpânie [exusia] ÅŸi cea care fusese ajutor a fost aflată uneltitoare ÅŸi pe toate le-a pierdut, atunci pe dreptate a auzit: „Către bărbatul tău întoarcerea ta” (Facerea 3, 16). Fiindcă era firesc ca acest păcat să războiască neamul nostru [omenesc] (căci nu ar fi folosit cu nimic spre pace ceea ce se năştea din el, odată ce s-a întâmplat aceasta, ci acest lucru l-ar fi făcut ÅŸi mai aspru pe bărbat, încât nu ÅŸi-ar fi cruÅ£at nici mădularul său, care era [femeia) ieÅŸită din el)8.

Cunoscând Dumnezeu răutatea diavolului, a zidit [întărit] peste [femeie] acest cuvânt ÅŸi a nimicit prin această hotărâre vrăjmăşia care urma să iasă din uneltirea [diavolului] ÅŸi a surpat ca pe un zid despărÅ£itor reaua pomenire a păcatului, sădind [între ei] pofta9. Dar în cazul lui Dumnezeu ÅŸi al Acelei FiinÅ£e curate, nimic de acest fel nu trebuie să presupunem. AÅŸadar, nu primi exemplele în toate cazurile la fel, fiindcă ÅŸi în alte cazuri multe păcate grele ies de aici. Căci ÅŸi la începutul epistolei a zis: „Toate sunt ale voastre; ÅŸi voi, ai lui Hristos; ÅŸi Hristos, al lui Dumnezeu” (I Corinteni 3, 22-23).

3. Deci cum? La fel sunt toate ale noastre ÅŸi noi, ai lui Hristos, ÅŸi Ffristos, al lui Dumnezeu? Nicidecum, ci până ÅŸi celor fără minte le este limpede deosebirea, chiar dacă s-a folosit aceeaÅŸi expresie ÅŸi în cazul lui Dumnezeu ÅŸi al lui Hristos ÅŸi al nostru. Åži în altă parte, numindu-1 pe bărbat cap al femeii, a adăugat: „După cum ÅŸi Hristos este cap ÅŸi Mântuitor ÅŸi cârmuitor al Bisericii, aÅŸa ÅŸi bărbatul este dator să fie faţă de femeia lui” (cf. Efeseni 5, 23-24).

Prin urmare, la fel vom înţelege şi aceasta, si toate cele scrise efesenilor împreună cu aceasta în ceea ce priveşte acest subiect? Să nu fie! Că nici nu e cu putinţă. Aceleaşi cuvinte sunt spuse şi în cazul lui Dumnezeu, şi al oamenilor, dar altfel se înţeleg acelea şi altfel acestea. Dar, iarăşi, nu toate trebuie să le înţelegem schimbat. Fiindcă atunci ar părea că toate sunt degeaba spuse şi nici noi n-am avea nici un folos. Căci după cum nu toate trebuie înţelese la fel, aşa nu toate trebuie lepădate pur şi simplu. Şi ca să fie mai clar eeea ce spun, voi încerca să arăt aceasta printr-un exemplu.

S-a spus că Hristos este cap al Bisericii. Dacă nu primesc nimic omenesc referitor [la această formulare], pentru ce mi s-a mai spus aceasta? Iarăşi, dacă toate le primesc [în înţelesul omenesc], va urma multă nebunie. Căci capul este pătimitor ca şi trupul şi supus aceloraşi [lucruri ca şi trupul].

Aşadar, ce trebuie să las la o parte şi ce trebuie să primesc? Să las la o parte acestea pe care le-am spus10 şi să primesc unirea adâncă şi cauza şi locul întâi în conducere11. Şi nici pe acestea în mod simplist, ci şi aici în chip firesc trebuie să cugetăm la ceva mai mare şi cuvenit lui Dumnezeu. Căci [ în cazul lui Dumnezeu] şi unirea este mai adâncă, şi conducerea mai cinstită.

Iarăşi ai auzit de Fiu. Nici aici nu primi toate, dar nici nu lepăda toate, ci, primind câte se cuvin lui Dumnezeu – că este de aceeaÅŸi fiinţă, că este din El, cele nelalocul lor ÅŸi care Å£in de slăbiciunea omenească lasă-le pe pământ12. S-a spus iarăşi că Dumnezeu este lumină. Deci vom primi toate câte Å£in de lumina aceasta văzută? Nicidecum, căci în cazul luminii văzute ea este mărginită de întuneric ÅŸi loc, ÅŸi este miÅŸcată ÅŸi umbrita de altă putere.

Dar nimic din acestea nu trebuie să cugetăm referitor la Fiinţa Aceea. Dar nici nu le lepădăm pe toate pentru această pricină, ci vom culege ceea ce este folositor din exemplu, adică luminarea care ne vine nouă de la Dumnezeu şi depărtarea de întuneric care vine din aceasta. Şi acestea [spuse acum] sunt pentru eretici. Dar trebuie să mergem mai departe.

Căci pe bună dreptate s-ar nedumeri cineva aici, întrebându-se ce vinovăţie era ca femeile să fie descoperite şi bărbaţii acoperiţi? Ce fel de vinovăţie este aceasta, află de aici: s-au dat bărbatului şi femeii multe alte simboluri [symbola], lui ale conducerii, ei ale supunerii. Şi împreună cu acelea [a fost dat] şi acesta: ca ea să fie acoperită şi el descoperit. Deci, dacă simboluri [symbola] sunt acestea, amândoi păcătuiesc distrugând [sygkeontei13] buna rânduială [eutaxia] şi hotărârea fdiataghe] lui Dumnezeu şi trec peste limitele proprii, el căzând în uşurătatea aceleia, iar ea ridicându-se mai presus de bărbat prin înfăţişarea sa [dia tou schematou].

Căci dacă e legiuit [themis] să nu se schimbe hainele, nici ea să nu poarte mantie bărbătească, nici el mantie femeiască sau acoperământ – „căci nu va fi”, zice, „haina bărbatului pe femeie, nici nu va îmbrăca bărbatul haină femeiască” (Deuteronom 22, 5) – cu mult mai mult nu trebuie să se schimbe între ele acelea14.

Căci acestea15 [hainele] au fost legiuite de oameni, chiar dacă Dumnezeu mai pe urmă le-a întărit, dar acel lucru este de la fire, mă refer la a fi acoperit şi a nu fi acoperit. Iar când zic fire, zic Dumnezeu. Căci Cel Ce a făcut firea El însuşi este. Deci, când răstorni aceste limite [oros] ia aminte câte vătămări se fac. Şi să nu-mi spui că mic este acest păcat. Căci este mare în sinea lui, fiindcă este neascultare. Dar chiar dacă ar fi fost mic, devenea mare, pentru că este simbol al unor realităţi mari. Dar că este mare cu adevărat, e limpede din faptul că dă atâta bună rânduială [eutaxia] neamului [omenesc], rânduind [diatatton] cine este conducătorul şi cine cel condus în lumea [aceasta], încât cel ce calcă [această lege] pe toate le distruge [sygkeo] şi leapădă darurile lui Dumnezeu şi azvârle la pământ cinstea dată lui [bărbatului] de sus. Şi [asta] nu numai bărbatul, ci şi femeia. Căci într-adevăr, şi pentru ea este cea mai mare cinste să păzească rânduiala proprie, după cum şi faptul că se răzvrăteşte este ruşine. 16

De aceea, pentru amândoi a pus acest lucru, zicând aÅŸa: „Tot bărbatul care se roagă sau prooroceÅŸte având pe cap [acoperământ], ruÅŸinează capul lui. Åži orice femeie care se roagă sau prooroceÅŸte cu capul neacoperit, ruÅŸinează capul ei” (I Corinteni 11, 4-5). Căci erau, după cum spuneam, ÅŸi bărbaÅ£i ÅŸi femei care prooroceau, fiindcă ÅŸi femeile aveau pe atunci această harismă, precum fiicele lui Filip (cf. Faptele Apostolilor 21,9) ÅŸi altele înainte de ele ÅŸi după ele. Despre ele a spus proorocul mai înainte că „Vor prooroci fii voÅŸtri ÅŸi fiicele voastre vedenii vor vedea” (Ioil 2, 28).

AÅŸadar, pe bărbat nu îl sileÅŸte să fie pururea cu capul descoperit, ci numai când se roagă. „Căci tot bărbatul, dacă are pe cap când se roagă sau prooroceÅŸte, ruÅŸinează capul lui”. Dar femeii îi porunceÅŸte ca pururea să fie cu totul acoperită [katakalypto]. De aceea zicând: „Orice femeie rugându-se sau proorocind cu capul neacoperit cu totul [akatakalypto], ruÅŸinează capul ei”, nu s-a oprit numai la atât, ci a continuat spunând: „căci este la fel cu cea rasă” (l Corinteni 11, 5). Iar dacă a fi ras este pururea ruÅŸinos, e limpede că ÅŸi a fi neacoperit cu totul este totdeauna ocară17.

4. Åži nu s-a mulÅ£umit numai cu asta, ci iarăşi a adăugat, zicând: „datoare este femeia să aibă [semn de stăpânie] [ exusia] pe cap, din pricina îngerilor” (I Corinteni 11, 10). [Prin aceasta] arată că nu numai în vremea rugăciunii, ci totdeauna trebuie să fie acoperită. Dar în cazul bărbatului nu îl lasă cu totul fără acoperământ, ci numai fără plete. Căci numai atunci când se roagă îl opreÅŸte să fie acoperit, pe când a purta plete îi interzice totdeauna.18

Nu a zis „acoperit ci „având pe cap”, arătând că şi daca se ruga cu capul descoperit dar ar avea plete este acelaşi lucru ca si când l-ar fi acoperit. Căci pleata a fost dată în loc de acoperământ.

„Si daca lemeia nu se acoperă, să se ÅŸi tundă. Dar dacă este ruÅŸine pentru femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere” (I Corinteni 11,6) La început îi cere să nu aibă capul descoperit, dar înaintând îi sugerează ÅŸi să îl aibă acoperit totdeauna – prin aceea că zice „este la fel cu cea rasă, dar [îi sugerează] ÅŸi faptul de a-l îngriji ÅŸi a avea toată sârguinÅ£a [pentru acoperirea capului].

Că nu a zis simplu să se acopeie, ci să se acopere cu totul încât să fie acoperita din toate părÅ£ile cu de-amanuntul.10 Åži o ruÅŸinează prin referirea la ceva necuviincios, atingându-se foarte tare de ea , ÅŸi zicând:   „Iar dacă nu se acoperă cu totul, să se radă”. „Dacă arunci acoperământul pus de legea lui Dumnezeu”, zice, „aruncă-l ÅŸi pe cel al firii20″. Iar dacă cineva zice: „Şi cum ar fi acest lucru ruÅŸine pentru femeie, dacă, [făcându-l], ea se ridică la slava bărbatului?21″, aceea o spunem: nu se ridică, ci cade ÅŸi din cinstea proprie. Căci a nu rămâne în limitele proprii ÅŸi în legile puse de Dumnezeu, ci a te ridica mai presus de ele nu este adăugire, ci împuÅ£inare.

Căci după cum cel ce tinde către cele străine ÅŸi răpeÅŸte cele care nu sunt ale lui nu îşi adaugă nimic mai mult, ci se împuÅ£inează, pierzând ÅŸi ceea ce avea – lucru care s-a întâmplat ÅŸi în rai -, aÅŸa ÅŸi femeia, nu îşi adaugă bunul neam [eygheneia] [cinstea] al bărbatului, ci îşi pierde buna înfăţiÅŸare [buna cuviinţă] [eyschemosyne] de femeie.
Åži nu numai de aici îi vin cele de ruÅŸine, ci ÅŸi din lăcomie. Acceptând, dar, ceea ce este mărturisit [de toÅ£i] ca ruÅŸinos ÅŸi zicând: „dacă este ruÅŸine pentru o femeie să se tundă sau să se radă”, pune mai departe ÅŸi ceea ce e de la el [de la apostol], spunând: „să se acopere cu totul”. Åži nu a zis „să-ÅŸi lase părul să atârne”, ci „să se acopere cu totul”, legiuind amândouă acestea deodată ÅŸi din amândouă părÅ£ile pregătindu-le: ÅŸi din cele legiuite ÅŸi din cele contrare22. Căci ÅŸi acoperământul ÅŸi pleata sunt acelaÅŸi lucru; ÅŸi cea rasă, ÅŸi cea care are capul descoperit sunt, iarăşi, acelaÅŸi lucru. „Căci este la fel cu cea rasă”.

Iar dacă cineva ar zice: „Şi cum este acelaÅŸi lucru, de vreme ce una are acoperământul firii [părul], iar cea rasă nu are acesta?”, vom spune că prin libera alegere [proairesis] l-a aruncat, prin faptul că are capul descoperit. Iar dacă nu este lipsită de păr, aceasta Å£ine de fire, nu de aceea [de femeie], încât ÅŸi cea rasă are capul descoperit în aceeaÅŸi măsură cu aceea [care nu poartă acoperământ]. Căci de aceea a îngăduit ca [părul] să acopere [capul] prin fire, ca ÅŸi de aici învăţând aceasta, să se acopere23. Apoi pune ÅŸi pricina, după cum am spus-o în alte locuri, vorbindu-le ca unor oameni liberi.
Deci, care e pricina?

„Pentru că bărbatul este dator să nu se acopere, fiind chip ÅŸi slavă a lui Dumnezeu” (I Corinteni 11,7). [Åži], iarăşi, aceasta este altă pricină: „Pentru că are cap numai pe Hristos, nu trebuie să-ÅŸi acopere capul. Dar ÅŸi pentru că o conduce pe femeie”. Căci dregătorul care se apropie de împărat trebuie să aibă simbolul conducerii [dregătoriei]. AÅŸadar, după cum nimeni dintre dregători nu ar îndrăzni să se arate fără brâu ÅŸi hlamidă celui ce poartă coroana, aÅŸa ÅŸi tu, fără simbolurile conducerii – care sunt neacoperirea -, nu te ruga lui Dumnezeu, ca să nu te ocărăşti ÅŸi pe tine, ÅŸi pe Cel Ce te-a cinstit.

– Dar acelaÅŸi lucru se întâmplă ÅŸi în cazul femeii, ar zice careva. Căci ÅŸi pentru aceea este ocară [hybris]24 a nu avea simbolurile supunerii25.
„Iar femeia este slava bărbatului” (I Corinteni 11, 7). Prin urmare, firească este conducerea bărbatului [în raport cu femeia]. Apoi, pentru că a spus-o hotărât, pune iarăşi alte pricini ÅŸi raÅ£ionamente, ducându-te la facerea dintâi ÅŸi zicând aÅŸa: „Căci nu este bărbatul din femeie, ci femeia din bărbat” ( l Corinteni 1 1 , 8). Iar dacă a fi din altul este slavă a aceluia din care este, cu mult mai mult faptul de a fi asemenea26.

„Căci nu a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (I Corinteni 11,9). Aceasta este a doua superioritate, ba mai degrabă a treia sau a patra, întâia este că Hristos este capul nostru [al bărbaÅ£ilor] iar noi al femeilor. A doua, că noi suntem slava lui Dumnezeu iar femeia este [slava] noastră. A treia, că nu noi suntem din femeie, ci ea din noi. A patra, că nu noi suntem pentru ea, ci ea pentru noi. De aceea, datoare este femeia să aibă [ semn de] stăpânie pe cap.
– De care „de aceea”, spune-mi?
– „Pentru acestea ce au fost spuse”, zice, „Ba, mai bine zis, nu numai pentru acestea, ci ÅŸi pentru îngeri. Dacă dispreÅ£uieÅŸti pe bărbat, ruÅŸinează-te de îngeri”.

5. Aşadar, a fi acoperită este [semn] al supunerii şi al stăpânirii. Căci a te pleca pregăteşte şi sfiala, şi paza virtuţii tale. Fiindcă pentru cel condus este virtute şi cinste a rămâne în ascultare. Iar bărbatul nu trebuie neapărat să facă aceasta, căci este chip al Stăpânului său, dar pentru femeie este firesc. Gândeşte-te, dar, la covârşirea fărădelegii, când, fiind cinstit cu atâta stăpânire, te faci pe tine de ruşine, răpind înfăţişarea femeii. Şi faci acelaşi lucru ca şi când, luând coroana, ai arunca-o de pe cap şi în loc de coroană ai lua o haină de rob.

„Însă nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, întru Domnul” (I Corinteni 11,11). Fiindcă a dat multă superioritate bărbatului, zicând că femeia este din el ÅŸi pentru el, ÅŸi sub el, ca nici pe bărbaÅ£i să nu-i înalÅ£e mai mult decât trebuie ÅŸi nici pe acelea să le înjosească, ia aminte cum adaugă îndreptarea, zicând: „Nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, întru Domnul”

„Nu-mi iscodi”, zice, „numai cele care Å£in de întâietate, nici nu [aminti] de facerea aceea [de la început]. Căci dacă vei cerceta cele de după acestea, fiecare este pricina fiecăruia, ba mai degrabă nu fiecare a fiecăruia, ci Dumnezeu este [cauza] tuturor”. De aceea zice: „nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, întru Domnul”.
„Căci după cum femeia este din bărbat, aÅŸa ÅŸi bărbatul prin femeie” (l Corinteni 11, 12). Nu a zis „din femeie”, ci iarăşi „din bărbat”. Căci acest lucru rămâne încă neÅŸtirbit pe seama bărbatului27. Dar nu ale bărbatului sunt aceste isprăvi, ci ale lui Dumnezeu. De aceea a ÅŸi adăugat: „Şi toate sunt din Dumnezeu” (I Corinteni 11, 12). AÅŸadar, dacă toate sunt ale lui Dumnezeu, ÅŸi El însuÅŸi porunceÅŸte acestea28, încrede-te ÅŸi nu grăi împotrivă.

„JudecaÅ£i în voi înÅŸivă: se cuvine ca femeia neacoperită cu totul să se roage lui Dumnezeu?” (I Corinteni 11, 13). Iarăşi îi pune judecători ai celor spuse, ceea ce a făcut ÅŸi în cazul jertfelor idoleÅŸti. Căci ÅŸi acolo zice: „JudecaÅ£i voi ceea ce zic” (I Corinteni 10, 15). Iar aici: „JudecaÅ£i în voi înÅŸivă”. Ba ceva mai înfricoÅŸat le sugerează aici. Căci în acest caz ocara [hybris] trece la Dumnezeu. Dar nu zice aÅŸa, ci cumva mai blând ÅŸi mai acoperit: „Se cuvine ca femeia neacoperită cu totul să se roage lui Dumnezeu?”.

„Sau nu vă învaţă însăşi firea că bărbatul, dacă îşi lasă plete, îi este lui necinste; iar femeia dacă îşi lasă plete îi este slavă? Că părul i s-a dat în loc de acoperământ” (I Corinteni 11, 14-15). Ceea ce face pururi, punând rationămente simple, face ÅŸi aici, alergând la obiceiul comun ÅŸi foarte ruÅŸinându-i pe cei care întârzie să înveÅ£e acestea de la el [de la apostol], când ar fi putut să le înveÅ£e ÅŸi din obiceiul comun.

Căci unele ca acestea nu sunt necunoscute nici chiar barbarilor. Åži ia aminte cum pretutindeni se foloseÅŸte în chip biciuitor de limbaj. „Tot bărbatul care se roagă cu capul acoperit necinsteÅŸte capul lui”. Åži iarăşi: „Dacă este ruÅŸine pentru femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere cu totul”. Åži iarăşi aici: „Bărbatul, dacă poartă plete, necinste îi este. Femeia, dacă poartă plete, slavă îi este, că părul în loc de acoperământ i-a fost dat”.

– „Dar dacă i-a fost dat in loc de acoperământ”, ar zice [careva], „pentru ce mai trebuie să adauge alt acoperământ?”
– Pentru că nu numai de la fire, ci si din libera alegere să mărturisească supunerea. Iar că trebuie să te acoperi, a legiuit ÅŸi firea, luându-Å£i-o înainte. Adaugă, dar, ÅŸi cele din partea ta, ca să nu pari că răstorni ÅŸi legile firii, fapt care ar fi nu numai [semn] de multă îndrăzneală, ci ÅŸi luptă împotriva firii. De aceea ÅŸi pe iudei învinovăţindu-i, Dumnezeu le-a spus: „Ai ucis pe fiii tăi ÅŸi pe fiicele tale. Aceasta este mai presus de toate urâciunile tale” (cf. Iezechiel 5, 9-10).

Åži iarăşi Pavel, certându-i pe romanii desfrânaÅ£i, aÅŸa le sporeÅŸte osânda, zicând că nu numai că întrebuinÅ£au [lucrurile] în afara legii lui Dumnezeu, ci chiar ÅŸi în afara firii. „Căci au schimbat întrebuinÅ£area firească cu cea în afara firii” (Romani 1, 26). De aceea si aici se osteneÅŸte pentru acest subiect, arătând însuÅŸi acest lucru: că nu legiuieÅŸte nimic străin ÅŸi că la elini toate cele ce Å£in de noutate sunt de fapt contra firii. AÅŸa ÅŸi Hristos, arătând aceasta, a zis: „Câte vreÅ£i să vă facă vouă oamenii, faceÅ£i-le ÅŸi voi lor” (Matei 7, 12), dovedind că nu introduce nimic nou. „Iar dacă cineva pare că este iubitor de ceartă, noi un asemenea obicei nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu” (I Corinteni 11,16). Prin urmare, de iubirea de ceartă Å£ine împotrivirea la acestea, nu de raÅ£ionament.

ÃŽnsă chiar ÅŸi aÅŸa, i-a certat cu măsură, făcându-le mai multă ruÅŸine, lucru care făcea ÅŸi mai greu cuvântul. „Căci noi”, zice, „un asemenea obicei nu avem, ca să ne întărâtăm ÅŸi să ne certăm, ÅŸi să ne împotrivim”. Åži nu a rămas numai la atât, ci a adăugat „nici Bisericile lui Dumnezeu”, arătând că Bisericile din toată lumea se împotrivesc [unui asemenea obicei de a se certa], însă chiar dacă pe vremea aceea corintenii erau iubitori de ceartă, acum toată lumea a primit ÅŸi a păzit legea aceasta29, atât de mare este puterea Celui Răstignit.

6. Dar mă tem ca nu cumva primind înfăţiÅŸarea exterioară, în ceea ce priveÅŸte faptele, unele femei să fie găsite de ruÅŸine ÅŸi să fie descoperite în alt mod30. De aceea, scriind lui Timotei, Pavel nu s-a mulÅ£umit cu acestea, ci a adăugat ÅŸi altele, spunând: „în îmbrăcăminte cuviincioasă, împreună cu sfiala si întreaga înÅ£elepciune să se împodobească pe ele, nu în împletituri sau aur” (1 Timotei 2, 9). Căci dacă nu trebuie să aibă capul descoperit, ci să poarte în tot locul simbolul supunerii, cu mult mai mult trebuie să arate aceasta prin fapte. AÅŸa ÅŸi femeile dinainte, „domni” îi numeau pe bărbaÅ£ii lor ÅŸi le lăsau lor cele ale întâietăţii.]

– „Dar ÅŸi aceia”, ar zice [o femeie], „îşi iubeau femeile lor”.
– Åžtiu ÅŸi eu, ÅŸi nu sunt în necunoÅŸtinţă. ÃŽnsă când facem îndemn pentru cele cuvenite Å£ie, nu cată la cele ale acelora [ale bărbaÅ£ilor]. Căci ÅŸi când îndemnăm pe copii să se supună părinÅ£ilor, spunându-le că e scris: „CinsteÅŸte pe tatăl tău ÅŸi pe mama ta”, ei zic către noi: „Spune ÅŸi ceea ce urmează după, că ÅŸi voi, părinÅ£ilor, să nu-i întărâtaÅ£i pe copii”. Åži robilor când le spunem că e scris să se supună stăpânilor ÅŸi să nu slujească de ochii oamenilor, ÅŸi ei, i iarăşi, ne cer cele ce urmează, poruncindu-ne să-i îndemnăm ÅŸi pe stăpâni la , aceleaÅŸi. „Căci ÅŸi acelora Pavel le-a poruncit”, zice [robul], „să lase ameninÅ£area”.

Dar să nu facem aşa, nici să căutăm cele poruncite altora când suntem întrebaţi pentru ale noastre. Căci nici învinovăţirile nu sunt în comun. Leapădă acuzaţia şi caută numai una cum să te dezbari de vinovăţiile tale. Fiindcă şi Adam a învinovăţit pe femeie, şi ea pe şarpe, dar nu i-a scos nicidecum acest lucru.

Aşadar, nici tu nu-mi spune asta acum, ci sârguieşte-te cu toată bunăvoinţa.[eygnomosyne] să dai bărbatului ce-i datorezi. Fiindcă şi când vorbesc cu bărbatul tău sfătuindu-l să te iubească şi să-ţi poarte de grijă, nu-l las să aducă în discuţie legea pusă asupra femeii, ci îi cer ceea ce e scris pentru el. Aşadar, şi tu lucrează numai cele cuvenite ţie, şi dă-te pe tine supusă bărbatului31. Căci dacă pentru Dumnezeu te supui bărbatului, nu-mi aduce înainte cele ce el este dator să le facă, ci cele de care Legiuitorul te-a făcut responsabilă, pe acestea împlineşte-le cu de-amănuntul. Căci aceasta mai cu seamă înseamnă să te supui lui Dumnezeu: chiar dacă pătimeşti cele contrare, să nu calci legea.

Căci de aceea cel ce iubeşte pe cel ce-l iubeşte nu pare că face ceva mare, pe când cel ce se îngrijeşte de cel ce-l urăşte acesta mai cu seamă este încununat, în acelaşi fel cugetă şi tu: dacă suferi un bărbat împovărător, vei lua cunună strălucită. Iar dacă e blând şi paşnic, pentru ce să-ţi dea plata Dumnezeu? Şi acestea le zic nu poruncindu-le bărbaţilor să fie obraznici, ci ca să le înduplece pe femei să-şi rabde bărbaţii obraznici. Căci când fiecare se sârguieşte să împlinească ce este al său, degrabă vor urma şi cele ale aproapelui32. De pildă, când femeia se pregăteşte să rabde un bărbat mai aspru iar bărbatul să nu întărâte pe femeia cumplită, atunci toate scapă de valuri în liniştea unui liman. Aşa era şi la cei vechi. Fiecare împlinea cele ale sale şi nu cerea cele ale aproapelui. Ia aminte! Avraam a luat cu sine pe nepot. Femeia nu l-a învinovăţit. I-a poruncit [femeii] să călătorească cu el o cale lungă. Nu a grăit împotrivă nici la aceasta, ci l-a urmat. Iarăşi, după acele multe necazuri şi osteneli, şi sudori, fiind stăpân peste toate, a dat lui Lot întâietatea. Şi nu numai că nu s-a necăjit Sarra pentru asta, dar nici gura n-a înălţat-o, nici a grăit ceva de acest fel, cum grăiesc acum multe dintre femei când văd pe bărbaţii lor înjosiţi în asemenea situaţii. Şi mai cu seamă când îi văd înjosiţi de cei mai de jos decât ei, îi ocărăsc şi îi numesc nebuni şi lipsiţi de minte, şi muieratici, şi trădători, şi tâmpiţi, însă aceea nimic de acest fel nu a zis, nici n-a cugetat, ci a iubit toate cele făcute de acela.

Åži lucru ÅŸi mai mare: după ce l-a făcut pe acela [pe Lot] stăpân peste alegerea [pământului] ÅŸi [Lot] a dat celui dumnezeiesc [lui Avraam] cele mai mici, l-a cuprins [pe Lot] o primejdie cumplită. Åži auzind patriarhul, i-a înarmat pe toÅ£i ai lui ÅŸi s-a pregătit contra întregii armate a perÅŸilor numai cu slugile lui. Åži nici atunci nu l-a reÅ£inut ea, nici nu a zis ceea ce ar fi fost firesc: „Omule, unde te duci, aruncându-te în prăpastie ÅŸi predându-te atâtor primejdii ÅŸi vărsându-Å£i sângele pentru un bărbat care te-a înjosit ÅŸi a răpit toate ale tale? Dacă pe tine te dispreÅ£uieÅŸti, fie-Å£i milă măcar de mine care am lăsat casa ÅŸi patria, ÅŸi prietenii, ÅŸi rudeniile, ÅŸi te-am urmat atâta cale, ÅŸi nu mă îmbrăca cu văduvia ÅŸi cu relele ce vin din văduvie”. Nimic din acestea nu a zis, nici nu a gândit, ci le-a suferit toate cu tăcere.

După acestea, rămânându-i pântecele fără odraslă, ea nu a pătimit cele ale femeilor, nici nu s-a plâns cu amar. ÃŽnsă acela [Avraam] se jelea, însă nu către femeie, ci către Dumnezeu. Åži ia aminte cum fiecare păzea cele cuvenite lui. Căci nici el nu o dispreÅ£uia pe Sarra ca pe una fără copii, nici nu o ocăra în vreun fel pentru aceasta. Aceea, iarăşi, se sârguia să gândească vreo mângâiere lui Avraam pentru lipsa de copii, [dându-i-o] pe slujnică. Căci pe atunci nu erau oprite acestea ca acum. Fiindcă acum nici femeilor nu le dă voie legea să facă asemenea lucruri cu bărbaÅ£ii, nici acelora [bărbaÅ£ilor] nu li se îngăduie astfel de amestecări, fie cu ÅŸtiinÅ£a, fie fără ÅŸtiinÅ£a femeilor lor, chiar dacă i-ar îngreuia de mii de ori întristarea pentru lipsa de copii. Fiindcă aud ÅŸi ei că „viermele lor nu moare ÅŸi focul lor nu se stinge” (Macabei 9,48). Căci acum nu se îngăduie, dar atunci nu erau oprite. De aceea ÅŸi femeia a poruncit aceasta, ÅŸi acela a ascultat-o; dar ÅŸi [dacă a ascultat-o] n-a [făcut-o] pentru plăcere.
– „Dar ia aminte”, ar zice [careva], „cum iarăşi a lepădat-o când i-a poruncit femeia”.
-  Tocmai asta vreau să arăt şi eu, că şi el s-a supus ei întru toate, şi ea lui.

7. Însă nu lua aminte numai la acestea, ci, spunând acestea, cercetează şi cele de dinainte: cum slujnica a ocărât-o, cum s-a lăudat înaintea stăpânei. Şi ce era mai dureros decât asta pentru o femeie liberă şi cu bunăcuviinţă? Aşadar, să nu aştepte femeia virtutea bărbatului, şi atunci [numai] să o dea pe a ei. Căci asta nu e nimic mare. Nici, iarăşi, să nu aştepte bărbatul buna rânduială a femeii, şi atunci [numai] să filosofeze. Căci nici asta nu e vreo ispravă. Ci fiecare, după cum am spus, să dea cel dintâi cele ale sale.

Căci dacă celor din afară care ne pălmuiesc obrazul drept trebuie să le dăm şi celălalt obraz, cu mult mai mult trebuie să  suferim pe bărbatul obraznic.Şi nu spun asta ca femeia să fie lovită. Să nu fie! Căci acest lucru este cea de pe urmă ocară [hybris], nu pentru cea lovită, ci pentru cel ce loveşte, însă chiar dacă dintr-o împrejurare oarecare ai parte, femeie, de un astfel de bărbat, nu te necăji, ci cugetă că ai plată pusă deoparte pentru acestea şi laudă în viaţa aceasta.

Şi către voi, bărbaţilor, aceea spun. Să nu aveţi un asemenea păcat care să vă silească să vă loviţi femeia. Dar ce zic de femeie? Nici pe o slujnică nu-i este îngăduit bărbatului liber să o lovească sau să-şi pună mâinile pe ea. Iar dacă a lovi o roabă este ocară mare pentru un bărbat, cu mult mai mult să-şi întindă mâna asupra celei libere. Şi asta ar putea-o vedea cineva şi de la legiuitorii din afară (cei păgâni) care nu silesc pe cea care a pătimit astfel de lucruri să mai locuiască cu cel ce a lovit-o, de vreme ce este nevrednic de locuirea cu ca. Căci este cea de pe urmă nelegiuire ca să necinsteşti ca pe o roabă pe tovarăşa de viaţă, care este legată strâns de tine prin cele de trebuinţă şi prin Cel de sus.

De aceea, un astfel de bărbat – dacă mai trebuie să-l numim bărbat ÅŸi nu fiară – este socotit la fel cu ucigaÅŸii de tată ÅŸi de mamă. Căci dacă ne-a fost poruncit ca pentru femeie să lăsăm ÅŸi tată, ÅŸi mamă, nu nedreptăţindu-i pe aceia, ci plinind legea dumnezeiască – ba ÅŸi înÅŸiÅŸi părinÅ£ilor le este atât de dorit acest lucru, încât, părăsiÅ£i fiind, au ÅŸi bucurie ÅŸi se învoiesc la aceasta cu multă sârguinţă -, cum nu este cea de pe urmă nebunie ca să o înjosim pe aceasta [pe femeie] pentru care Dumnezeu ne-a poruncit să-i lăsăm până ÅŸi pe părinÅ£i? Deci, oare numai nebunie este aceasta? Dar ruÅŸinea cine o va suferi, spune-mi? Ce cuvânt-o va putea înfăţiÅŸa, când Å£ipete ÅŸi urlete se aud pe stradă, ÅŸi vecinii ÅŸi trecătorii aleargă la casa celui ce face aceste necuviinÅ£e ca la o fiară vătămată la cele dinăuntru. Mai bine să se deschidă pământul pentru cel ce face asemenea lucruri decât să mai fie văzut după aceea în for.

– „Dar femeia este obraznică”, ar zice [careva].
– Dar gândeÅŸte-te că este femeie, vas slab, iar tu bărbat. Căci de aceea ai fost „hirotonit” [echeirotonethes] conducător ÅŸi Å£i s-a dat funcÅ£ia capului, ca să porÅ£i slăbiciunea celei conduse.35 Fă-Å£i, dar, strălucită conducerea. Åži va fi strălucită când nu necinsteÅŸti pe cel condus. Åži precum împăratul cu atât se arată mai cinstit, cu cât îl arată mai cinstit pe locÅ£iitorul lui, iar dacă necinsteÅŸte ÅŸi ruÅŸinează măreÅ£ia acelei vrednicii [a locÅ£iitorului], i se va tăia nu puÅ£in din slava lui, aÅŸa ÅŸi tu, dacă necinsteÅŸti pe cea care conduce după tine36, îţi vatămi, ÅŸi nu oricum, chiar cinstea conducerii tale.

AÅŸadar, cugetând toate acestea, fii cu mintea întreagă, ÅŸi împreună cu acestea cugetă ÅŸi la seara aceea când, chemându-te tatăl ei, Å£i-a dat ca pe o comoară fiica ÅŸi, despărÅ£ind-o de toÅ£i – ÅŸi de mamă, ÅŸi de el, ÅŸi de casă -, a încredinÅ£at în mâna ta toată purtarea de grijă pentru ea. GândeÅŸte-te că, după Dumnezeu prin ea ai copiii ÅŸi te-ai făcut tată; ÅŸi să fii ÅŸi din această cauză blând faţă de ea.

8. Nu vezi pe lucrătorii de pământ cum îngrijesc în tot chipul pământul care a primit odată seminţele, chiar dacă ar avea mii de neajunsuri, cum ar fi lipsa de rodnicie, buruienile rele, ploile abundente? Fă şi tu aceasta! Căci aşa, cel dintâi te vei bucura şi de roade, şi de linişte. Căci şi liman este femeia, şi cel mai mare leac de înveselire. Aşadar, dacă fereşti limanul de vânturi şi valuri37, te vei bucura de multă siguranţă când te întorci din for. Iar dacă o umpli de agitaţii şi tulburare, îţi pregăteşti un naufragiu mai cumplit.

Deci, ca să nu se întâmple asta, fă ceea ce îţi zic. Când se întâmplă ceva întristător în casă din cauză că ea a greşit, mângâi-o şi nu îndelunga întristarea. Chiar dacă lepezi toate, nimic nu este mai întristător decât a nu o avea pe femeie locuind cu tine cu dragoste [eynoia] 37. Iar dacă îi spui păcatul să nu-i spui nimic aşa de dureros care să o răzvrătească, încât şi pentru aceste motive iubirea [agape] ei să-ţi fie mai de preţ decât toate38.

Căci dacă trebuie să purtăm greutăţile unii altora, cu mult mai mult ale femeii. Şi chiar dacă ar fi săracă, să n-o ocărăşti. Chiar dacă ar fi fără de  minte, să nu treci peste ea, ci mai degrabă învaţ-o39 [rythmizein]. Căci este mădular al tău şi aţi devenit un trup. Dacă este flecăreaţă şi beţivă şi mânioasă nu trebuie să te îndurerezi pentru acestea, nici să te mânii, ci roagă-L pe Dumnezeu şi îndeamn-o, şi slăluieşte-o, şi fă toate ca să scoţi patima40. Dar dacă o loveşti şi adânceşti boala nu te mai grijeşti de ea. Căci înfruntarea se destramă prin blândeţe nu prin altă înfruntare. Şi împreună cu acestea gândeşte-te şi la răsplata de la Dumnezeu.

Când îţi este îngăduit să o lepezi de la tine, nu fă asta pentru frica lui Dumnezeu, ci suferă-i atâtea neajunsuri, temându-te de legea pusă în aceste cazuri, care opreşte a lepăda femeia, chiar dacă are vreo boală, şi vei lua plată negrăită. Dar şi înainte de răsplată vei dobândi cele foarte mari prin aceea că o pregăteşti pe ea sa fie mai ascultătoare şi tu devii prin ea mai îngăduitor. Se zice despre cineva din filosofii cei din afară că avea o femeie împovărătoare şi flecară şi beţivă41. Şi fiind întrebat de ce rabdă o astfel de femeie, a spus că o are acasă ca loc de antrenament în cele ale filosofici.

„Căci voi fi”, zicea el, „mai blând cu ceilalÅ£i de vreme ce sunt învăţat prin ea în fiecare zi”. AÅ£i strigat lucruri mari42? ÃŽnsă eu mă îndurerez acum mult, când păgânii sunt mai filosofi decât noi, deÅŸi nouă ni s-a poruncit să-i urmăm pe îngeri. Ba mai degrabă ni s-a poruncit să-L urmăm chiar pe Dumngzeu în ceea ce priveÅŸte blândeÅ£ea.

Aşadar, filosoful zice că pentru aceea având femeie rea nu o leapădă. Iar unii zic că pentru aceea şi-a luat-o de nevastă. Iar eu, fiindcă mulţi dintre oameni sunt predispuşi la prostie, îndemn ca dintru început să facem toate şi să ne sârguim ca să ne luăm o soţie potrivită şi plină de toată virtutea. Iar dacă se întâmplă să greşim şi să nu ne aducem în casă o mireasă bună şi uşor de suferit atunci, să-i urmăm acestui filosof şi să o educăm [rythmizein ] pururi, şi nimic să nu punem înaintea acestor lucruri. Fiindcă şi neguţătorul, până nu face înţelegere cu tovarăşul său [de călătorie], înţelegere care poate să-i aducă pacea, nu îşi pune corabia pe mare, nici nu face altă călătorie.

Aşadar, şi noi să facem toate ca să menţinem înlăuntru toată pacea cu tovarăşul nostru în călătoria şi corabia aceasta a vieţii. Căci astfel şi toate celelalte ne vor fi liniştite şi vom străbate în siguranţă marea vieţii acesteia.

Acest lucru să-l facem şi înaintea [problemelor] casei, şi a slugilor, şi a banilor, şi a ţarinilor, şi a treburilor politice43. Şi mai de preţ decât toate să ne fie ca cea care locuieşte în casă împreună cu noi să nu se răzvrătească, nici să fie în despărţire de noi. Căci astfel şi celelalte ne vor veni de la sine şi vom avea multă uşurare în cele duhovniceşti, trăgând cu unire de gând [homonoia] acest jug [al căsniciei].

Şi pe toate isprăvindu-le vom avea parte de bunătăţile puse deoparte [în ceruri], de care fie ca noi toţi să ne împărtăşim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, împreună cu care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Omilia a XXVI-a din Comentariul la Epistola I catre Corinteni

2   Deci explicarea peste masura a predaniei Bisericii, „de ce”-ul pus asupra oricarui lucru rămas de la sfinţi este semnul slăbirii noastre. Iar cei slabi cu totul, care au căzut din Biserica se ocupă numai să cerceteze toate. Dacă ar trăi puterea tainelor, nu le-ar ajunge timpul sa le adanceasca, dar, pentru ca au cazut din har, isi extind cantitativ cercetarea credintei.

3 Asta inseamna ca adevaratul continut al oricarei virtuti nu poate fi experimentat decat  în Biserica cea una şi drept slăvitoare. Orice virtute este un act eclezial şi depinde hotarator de faptul ca suntem trupul lui Hristos. Paganul, ereticul si schismaticul nu traiesc plenar si la adevarata ei dimensiune nici una din virtuti. Orice virtute  in Biserica are exact acelasi efect pe care il are orice act al lui Hristos. Deci dupa fiecare act si gest, si vorba, si gand ale lui Hristos au fost mantuitoare pentru omenire si univers, la fel orice virtute si act , si cuget al Bisericii, ca trup al lui Hristos, are aceiasi valoare mantuitoare pentru lume si univers. Diferenta dintre milostenia, de pilda a  unui pagan  si a unui crestin dreptslavitor adevarat este aceea dintre milostenia facuta de Hristos si cea facuta de un simplu om. Cea a lui Hristos vizeaza relatia vesnica cu cel miluit si aduce in sine adancimea dumnezeiasca, insesizabila pentru ochiul trupesc, pe cand cea a omului  simplu (care nu devine madular teandric prin har), desi laudabila , nu are adancimea amintita , cacipentru experimentarea acestei adancimi, atat cat e cu putinta fapturii, trebuie sa ai ochiul inimii luminat prin Botezul in Biserica Ortodoxa. Fiecare virtute nu este decat o particularizare a tainei Bisericii.

4 Toate afirmatiile mai omenesti despre Hristos intrupat nu tin de planul teologiei, ci de cel al iconomiei. Dupa dumnezeiestii Parinti, teologia se referala relatiile intratrinitare iar iconomia la relatia lui Dumnezeu cu faptura.

5 Dacă „capul” se referea la funcţia lui de stăpânire a trupului, ar fi adus exemplul stăpânului şi robului. De remarcat că deşi Tatăl este numit uneori de sfinţi şi arche în Treime, adică Izvor şi Principiu, aici arche se referă la conducere şi stăpânire.

6 Oamenii, dacă copiii îi ascultă, îi fac părtaşi şi de o cinste cu ei. Deci Tatăl e limpede ca este de aceiasi cinste cu Fiul.

7 Supunerea femei bărbatului este consecinţă a căderii din rai. Femeia de buna voie si-a generat aceasta stare.

8  Antagonismul sexelor şi ideea de complementaritate a bărbatului şi femeii, în sensul în care îl înţeleg tradiţiile păgâne, sunt urmări ale păcatului adamic. Prin păcat s-a distorsionat, s-a stricat firea, în sensul că a dobândit un alt mod de manifestare. Acest antagonism nu poate fi depăşit în chip real decât în Hristos. Orice altă încercare de depăşire se situează în limitele creatului şi nu are perspectiva veşniciei şi a gândului dintru început al lui Dumnezeu pentru om. Doar când firea se restaurează în Hristos. bărbatul şi femeia îşi pot înţelege exact locul fiecăruia si raţiunea existenţei.

9 Condensat, ideea pasajului este următoarea: păcatul a pornit pe bărbat împotriva femeii (dovada era că fiecare acuza pe un altul pentru păcatul săvârşit şi încerca să-şi scoată pielea). De aceea Dumnezeu sădeşte în cei doi pofta carnală, ca să fie mai puternică decât ura produsă de starea păcătoasă. Prin păcat Adam şi Eva pierduseră comuniunea lăuntrică şi reală. Pofta trupească era un medicament pentru ca să se mai poată salva ceva din legătura dintre ei doi. Deci starea feciorelnică este cea care aduce între oameni (chiar şi între bărbaţi şi femei) relaţiile adevărate, în viaţa viitoare relaţiile dintre noi nu vor mai fi carnale, ci de altă natură, neştiută nouă (sau cel puţin cunoscută parţial). Oricum, acea comuniune va fi nesfârşit mai profundă decât cea de acum. Iar la înviere nu se mai mărită, nici nu se mai însoară, ci vor fi ca îngerii, după cuvântul Mântuitorului (cf. Matei 22, 30). Esenţial este ca cei căsătoriţi să conştientizeze acest lucru: ei trebuie încet-încet să  depăşească relaţia carnală şi să şi să ajungă la iubirea lăuntrică în care trupul nu dispare (cum s-ar putea crede în mod fals), ci devine instrument de manifestare a duhului nostru. Relaţiile carnale, care sunt foarte căutate astăzi, nu sunt de fapt decât semnul egoismului şi al urii adânci pe care oamenii şi-o poartă unul altuia. Prin acestea ei încearcă să îşi rezolve neîmplinirile adânci ale fiinţei lor, neîmpliniri cauzate de pacatul lui Adam si pacatele personale. Subliniem că pofta carnală dintre bărbat şi femeie nu a existat înainte de cădere şi deci nu ţine de firea omului aşa cum a gândit-o Dumnezeu. Asta nu înseamnă că este păcat, ci doar un mijloc util, în starea de cădere, pentru a ajuta pe om (dacă este folosit lupă legea dumnezeiască) să iasă din această stare cu harul lui Hristos.

10 Cele referitoare la pătimirea capului asemenea trupului.

11Din exemplul trupesc trebuie luate numai anumite aspecte pentru a avea o imagine a tainei duhovniceÅŸti. ÃŽn cazul acesta concret capul ÅŸi trupul sunt imagine a lui Hristos ÅŸi a Bisericii
numai întrucât capul este cauză şi conducător şi unit intim cu trupul. Faptul că este şi pătimitor nu mai este o însuşire potrivită cu realitatea duhovnicească ce vrea să o exprime. Dar care însuşiri trebuie acceptate şi care nu, poate înţelege numai omul duhovnicesc. De aceea, doar omul luminat de har poate pricepe sensul real al Sfintei Scripturi, dar şi acela, doar în parte. Cunoştinţele academice nu au rolul hotărâtor, deşi pot fi de folos.

12Aici a greşit Arie (şi de altfel orice eretic): în faptul că atribuia lui Dumnezeu însuşiri nepotrivite Lui. Şi asta o făcea pentru că mintea nu îi era curăţită ca să înţeleagă drept Scripturile. În erezie nu cade decât cel care nu are minte curăţită şi luminată de har. Fragment ilizibil.

13 Sygkeo nu înseamnă propriu zis a disrtuge ci a confunda, a amesteca lucrurile.

14 Faptul de a fi acoperit sau nu.

15 Tipul specific de îmbrăcăminte pentru fiecare sex a fost instituit de oameni iar Dumnezeu l-a socotit ca bun. Dar acoperirea capului sau descoperirea lui ţin de modificarea adusă în fire de păcat. Ele sunt simboluri ale realităţii deformate de păcat. În Rai Eva nu avea acoperământ pe cap pentru că era stăpână pe sine şi liberă. Azi femeile au lepădat acoperământul pentru că vor să fie libere, asemenea Evei, numai că vor în alt mod decât a rânduit Dumnezeu. De fapt, orgia păcatului, prezentă în societatea de azi la fiecare pas, nu este decât o încercare nebună de a recupera starea paradisiacă. Atunci Adam şi Eva, de pildă, erau goi şi nu se ruşinau. Şi azi oamenii umblă mai mult goi şi nu se ruşinează, dar alta este starea lăuntrică din noi. Faptul că Adam şi Eva s-au acoperit în Rai înseamnă că îşi dădeau seama de starea de păcat. Omul de azi nu mai vrea să primească faptul că este păcătos, şi fără Hristos nu poate să iasă din această stare.

16 Faptul că se leapădă aceste simboluri este dovada că omul nu mai vrea să facă voia lui Dumnezeu şi devine apostat.

17 Azi a umbla o femeie rasă nu mai e ruÅŸine, ci titlu de glorie ÅŸi model pentru multe altele.  A umbla fără acoperământ este cea mai mare cinste (din contră, a avea acoperământ este semnul ruÅŸinii în societatea de azi). Oricum, lipsa acoperământului este semnul nesupunerii ÅŸi al stării de lepădare de Dumnezeu. Omenirea aproape toată se leapădă de Dumnezeu. Åži asta în numele unei unităţi a religiilor. Ni se va spune că Sfânta Maria Egipteanca nu avea ceva pe cap, ÅŸi asta se vede chiar în iconografie. Răspunsul este că ea atinsese starea Evei din Rai. Iar cucernicia ÅŸi sfielnicia ei în faÅ£a bărbatului se vede limpede din dialogul cu Sfântul Zosima. ÃŽn plus, purta această cucernicie ÅŸi sfială în adâncul inimii, deÅŸi era mai presus prin harisme de cuviosul bărbat. Sfânta Măria Egipteanca nu mai avea atât nevoie de simbol, de vreme ce trăia nemijlocit starea duhovnicească al cărei simbol era acoperământul, sau, mai bine spus, o ÅŸi depăşise. Unul din semnele că o femeie este în duhul care trebuie este următorul: cerându-i-se să poarte, în orice context, acoperământ pe cap, să nu simtă nici o răzvrătire în adâncul inimii, ci să împlinească acel lucru cu bucurie, cu conÅŸtiinÅ£a că astfel este plăcută lui Hristos. ÃŽn viaÅ£a cuvioasei Melania Romana (31 dec.) este o întâmplare edificatoare în acest sens: „Aceasta, [împărăteasa Verina], auzind despre viaÅ£a lor cea plăcută lui Dumnezeu, avea mare dorinţă să-i vadă ÅŸi de aceea, de multe ori, a trimis către Melania rugăciune să vină la palat să se întâlnească cu dânsa. Ca să nu se arate măreaţă că nu primeÅŸte să se întâlnească cu împărăteasa, Melania a luat ÅŸi pe Apelian [soÅ£ul Melaniei], ÅŸi s-au dus amândoi. Era atunci legea pusă ca să nu îndrăznească nici o femeie a intra în casele împărăteÅŸti cu capul acoperit, însă ea, defăimând legea cea politicească, iar porunca fericitului Apostol Pavel fără nici o schimbare păzind-o, nici capul nu ÅŸi-a descoperit, nici rasa cea săracă nu ÅŸi-a schimbat-o, ci aÅŸa fiind îmbrăcată a mers la casele împărăteÅŸti, neÅ£inând seama de lucrurile cele de mult preÅ£ care erau acolo”. ÃŽn plus, Sfântul Ioan lega mai sus acoperământul, sau lipsa lui, de starea lumii acesteia (ele marchează rolul de conducător ÅŸi condus). Aceste simboluri îşi împlinesc adevărata funcÅ£ie tocmai în societate.

18 ÃŽn mod inevitabil cineva ar pune problema astfel: „Dar Hristos nu a avut părul lung? Oare călugării nu au părul lung? Oare nu au fost mulÅ£i sfinÅ£i care au avut părul lung (de pildă, Sf. Daniil Stâlpnicul purta părul asemănător cu un hippie: lung cu cărare pe mijloc)?”. Aparent un rocker nu s-ar diferenÅ£ia din acest punct de vedere de un călugăr. Åži toluÅŸi diferenÅ£a este fundamentală. Nici călugării ÅŸi nici Domnul Hristos nu sunt potrivnici Sfântului Pavel în care grăia acelaÅŸi Duh Sfânt. Călugării ÅŸi Mântuitorul poartă părul lung tocmai ca expresie a neîngrijiri de cele ale lumii, îl lasă să crească tocmai pentru că sunt prea preocupaÅ£i de cugetarea dumnezeieÅŸtilor taine ÅŸi nu mai acordă nici o atenÅ£ie celor din afară. Călugărul care a fugit în pustie era atât de desprins de lume, încât, după mărturiile din Pateric, abia se putea găsi la el vas pentru pâine ÅŸi apă, de foarfecă ne mai putând fi vorba. De altfel, mulÅ£i călugări, din pricina nevoinÅ£ei aspre, îşi pierdeau până ÅŸi podoaba capilară ÅŸi barba. Pentru ei părul lung nu este semnul sine qua nou al călugăriei, ci o consecinţă firească. Pentru rocker însă parul este însemn emblematic. Nu eÅŸti rocker adevărat dacă nu ai părul lung. Pentru ei părul este obiectul unei griji permanente. Deci ceea ce pentru călugăr este semnul unei dezlipiri de cele ale lumii, pentru rocker este semnul lipirii de lume, de un ideal ce Å£ine de lumea aceasta. Modelul călugărului este Hristos, al rockerului vreun star de muzică rock De altfel Sfântul Pavel avertizează împotriva cutumelor pagâne care se perpetuaseră în creÅŸtinism ÅŸi aduc cu ele un mod de a gândi. Părul mare era apanajul elitei filosofice păgâne. Problema este de a nu fi rob modului de gândire legat de anumite însemne exterioare. Acoperământul capului o pune pe femeie în relaÅ£ie cu starea dintre Adam ÅŸi Eva de după cădere. El o ajută să înÅ£eleagă starea de la care pleacă. Desigur că un călugăr care face din starea sa un motiv de mândrie ÅŸi slavă deÅŸartă, etalându-ÅŸi călugăria sa, este la fel de vinovat ca ÅŸi o femeie fără acoperământ. Amândoi fac acest lucru din mândrie sau slavă deÅŸartă, din dorinÅ£a de a se impune, în plus, există sfinte care nu numai că nu au avut acoperământ, dar care au îmbrăcat haine bărbăteÅŸti ÅŸi au vieÅ£uit, nu în pustie, ci în mănăstire printre bărbaÅ£i, fără să fie recunoscute (Sf. Matrona – 9 nov., Sf. Eufrosina – 25 sept., Sf. Evghenia – 24 dec., Sf. Teodora din Alexandria – 11 sept., etc.). Dar la toate acestea se poate foarte limpede observa duhul de adâncă smerenie în care trăiau, ÅŸi cinstea dată bărbaÅ£ilor. Dacă femeia nu poartă acoperământ, pentru că nu vrea să se opună duhului lumii, se face părtaşă acestui duh apostat. RaÅ£iunile adânci ale fiecărui suflet nu le cunoaÅŸte însă decât Dumnezeu. La fel este ÅŸi cu barba pentru preoÅ£i. Dacă nu port barbă sau reverendă pentru că mi-e ruÅŸine de lumea care mă va ocărî, sunt la fel de vinovat ca ÅŸi femeia care nu poartă acoperământ pentru acelaÅŸi motiv. Dacă nu port barbă pentru că nu am sau mi-a căzut din multa nevoinţă, atunci nu e nici o problemă. Deci importantă este aÅŸezarea sinceră înaintea lui Dumnezeu. CreÅŸtinul, indiferent de statutul lui în Biserică, nu trebuie să facă nici un compromis cu lumea.

19 Vedem azi că şi cele care îşi pun batic pe cap îşi pun un voal subţire sau îşi acoperă doar o parte a capului, sau îşi aranjează într-un anumit mod baticul încât să le pună în valoare anumite însuşiri etc. Toate acestea sunt variante ale neacoperirii. Se foloseşte până şi acoperământul pentru a răsturna scopul lui. Aceasta este, în general, o mare viclenie a diavolului: a folosi tocmai cele drepte ca să le răstoarne chiar pe ele însele. Mai bine zis. se foloseşte de aspectul lor formal pentru a deturna sensul lăuntric.

20 Adică părul.

21 Cum e lucru de ruşine să îşi lase acoperământul din moment ce, făcând aşa, devine fi ea asemănătoare bărbatului şi astfel are aceeaşi slavă cu el? Acesta este şi resortul adânc al modului de comportament al femeii de azi. Ea crede că dobândeşte mai multă cinste ducă se poartă ca bărbaţii.

22  Prin aceea că arată care este normalitatea şi respinge ceea ce e nefiresc.

23 Firea îi este dată omului ca învăţătoare. Omul trebuie să-şi asume conştient ceea ce este învăţat prin fire de Dumnezeu. Faptul că creştetul este acoperit de păr arată că femeia trebuie să înţeleagă a-şi accepta starea ei şi a-şi acoperi capul. Dar aceste reguli aparent exterioare, sunt simboluri ale unor realităţi tainice. Dacă schimbăm simbolurile, riscăm să nu mai avem niciodată acces la realităţile tainice. Drumul spre tainele credinţei trece prin strunirea, la început silită, a firii nărăvaşe prin frâul simbolurilor şi regulilor din Biserică. Aceste reguli nu sunt arbitrare, cum s-ar crede, nici nu ţin de vreo epocă, ele sunt simboluri ale unor realităţi veşnice. Dacă sunt ţinute cu înţelegere, nu în chip idolatru sau habotnic, ele modelează firea căzută şi o predispun la primirea tainelor. La fel este cu tipicul slujbelor.

24 Hybris nu înseamnă propriu zis ocară, ci este actul prin care cineva iese din limitele proprii ÅŸi îşi arogă o poziÅ£ie care nu i se cuvine. Se poate traduce, funcÅ£ie de context, prin „mândrie” sau prin „violare a drepturilor cuiva”, „uzurpare” etc. Hybris în esenţă este lepădarea ordinii ÅŸi legii date de Dumnezeu. Este ieÅŸirea din raÅ£iunea firii.

25 Deci ceea ce nouă, din pricina mândriei, nu ne convine şi numim inegalitate ţine de legea dumnezeiască şi de bunul mers al lumii. Dacă nu intrăm în rânduiala lui Dumnezeu, nici lumea şi nici tot ce ne înconjoară nu merg bine, căci sunt lipsite de binecuvântarea lui Dumnezeu retrasă din pricina nesupunerii noastre. Într-o împărăţie şi dregătorul, şi ostaşul nu sunt inegali decât unul în raport cu altul, dar în esenţă fiecare este de fapt egal cu celălalt prin faptul că fiecare ascultă de acelaşi împărat. Treaba fiecăruia este să-şi facă rolul său nu al altuia şi pentru asta e răsplătit sau blamat.

26 Probabil referire aluzivă la faptul că Fiul, fiind din Tatăl, este o cinste pentru Tată că Fiul este Dumnezeu, nu creatură.

27Faptul că bărbatul a fost făcut înaintea femeii are o raţiune foarte adâncă ce ţine de planul veşnic al lui Dumnezeu, iar bărbaţii şi femeile ar trebui să ţină cont de acest dat. În decursul timpului această raţiune rămâne în vigoare, dar ea este greu de priceput pentru firea căzută. Oricum, ea e legată de taina lui Hristos şi a Bisericii. De aceea doar în Biserică se poate înţelege ceva din ea.

28 El porunceÅŸte aceste „inegalităţi” spre binele nostru. El ne porunceÅŸte smerenia, dar El însuÅŸi S-a smerit nu numai prin întrupare ÅŸi răstignire, ci ÅŸi creând lumea, deÅŸi nu avea nevoie de ea. Ba faptul că ne mântuieÅŸte este tot o smerire, căci acceptă ca cel supus ÅŸi creat să devină egalul Său, după har. Åži ca să faci pe cineva egalul tău trebuie ca tu să te cobori, să te smereÅŸti în faÅ£a lui, iar el să înÅ£eleagă smerirea ta ÅŸi starea lui de supus. La baza poruncilor lui Dumnezeu stă negrăita smerenie ÅŸi dragoste. Taina dintre bărbat ÅŸi femeie conÅ£ine în sine taina dintre Dumnezeu ÅŸi creaÅ£ie. CreaÅ£ia este de la Dumnezeu, nu invers, este pentru El, nu El pentru ea, este supusă Lui, nu El ei. La fel femeia: este din bărbat, pentru bărbat, supusă bărbatului. Dar după cum creaÅ£ia, deÅŸi este aÅŸa, trebuie să ajungă prin har la starea dumnezeiască, la fel ÅŸi femeia, nu este aÅŸa pentru ca să rămână aÅŸa, ci pentru ca să devină prin har ceea ce e bărbatul. Dar acest lucru nu se poate dacă nu se pleacă de la datul creatural concret. Actul prin care creatura nu-ÅŸi acceptă datul creatural (adică faptul că este creatură, nu Creator) ÅŸi nu lucrează conform firii sale este demonic. Doar diavolul nu a vrut să accepte că este creatură ÅŸi să devină dumnezeu prin har. EsenÅ£a unui astfel de act este mândria. Deci nu e vorba de inegalităţi fundamentale ÅŸi fiinÅ£iale -căci toÅ£i suntem creaturi -, ci de inegalităţi funcÅ£ionale, necesare pentru buna rânduială a întregii creaÅ£ii si pentru ajungerea ei la îndumnezeire.

29 Ca femeile să fie acoperite şi bărbaţii să nu-şi lase plete.

30 DeÅŸi afirmă răspicat ÅŸi tare că trebuie să se Å£ine rânduiala exterioară, sfântul atenÅ£ionează ca nu cumva să intervină formalismul. Nu cumva pe dinafară femeile să fie cucernice, cu batic bine îmbrobodite, cu fuste „regulamentare”, iar pe dinăuntru să nu aibă de fapt acoperământ, din pricina mândriei, invidiei, judecăţii aproapelui etc. Există însă ÅŸi o altă capcană, mai ales pentru idealiÅŸti ÅŸi intelectuali. Ei spun că nu trebuie Å£inută rânduială exterioară, pentru că e formalism, ÅŸi că e important lăuntrul omului. Ei nu pot suferi elementele exterioare ale evlaviei, care sunt simboluri ale unor taine adânci. AceÅŸtia bolesc de o mândrie mult mai fină ÅŸi mai greu de corectat decât cei habotnici ÅŸi formaliÅŸti, cu atât mai mult cu cât, sub masca libertăţii lăuntrice, ei sunt robiÅ£i cutumelor lumii cultivate.

32Imaginea din lextul grec este cea a unui cal care se supune frâului călăreţului.

33 Se referă la faptul că nunta este o legătură care se susţine si creşte spre veşnicie, pe de-o parte, prin harul lui Dumnezeu, iar pe de alta, prin nevoile şi realităţile ce ţin de lumea aceasta, realităţi prin care cei doi îşi cresc relaţia.

34 Această formulare ar putea pune în paralel funcţia bărbatului în familie cu cea a preotului în Biserică. De altfel, este logic acest lucru din moment ce preotul este chip al lui Hristos iar relaţia bărbat femeie este asemănată cu cea dintre Hristos şi Biserică. O astfel de perspectivă ar putea face din căsătorie o trăire continuă a Sfintei Liturghii. Merită adâncită această paralelă. Spunem doar că după cum liturghia nu se poate face doar de preot sau credincioşi, ci este nevoie ca ambii să slujească laolaltă pentru ca Duhul Sfânt să Se coboare peste toţi şi, în plus, trebuie să fie cu toţi pregătiţi, la fel în căsnicie se cerc curăţie şi sinceritate adâncă din partea fiecăruia şi împreună slujire, pentru ca Duhul Sfânt să-i prefacă în chip conştient pe cei doi un trup şi un duh; ba mai mult, să-i prefacă în trup al lui Hristos, când Hristos este totul în cei doi.

35 Femeia este şi ea conducătoare în urma bărbatului.

36 Vânturile şi valurile sunt duhurile necurate şi slăbiciunile firii.

37 Dragostea aceasta nu se referă la aspectul sexual, ci e vorba de o atitudine lăuntrică a mintii. Mai adânc s-ar traduce: „să aibă gând bun faţă de bărbat”, „să fie de un gând cu bărbatul”.

38 Este ca în călugărie: nu trebuie să pui nimic al tău mai presus de voia celuilalt.

39 Este esenÅ£ial ca soÅ£ul să înÅ£eleagă că partenerul este însăşi viaÅ£a lui. Trebuie să-i acorde celuilalt răbdare, înÅ£elegere, timp etc. adică tot ce are el. Fără această asumare a problemelor celuilalt, indiferent cât de prosteÅŸti sau derizorii ar părea, nu există dragoste jertfelnică ÅŸi soÅ£ii nu pot deveni un trup. Lupta ÅŸi în căsnicie este tot împotriva duhurilor răutăţii ÅŸi trebuie o mare artă ÅŸi smerenie ca să putem birui cu harul lui Dumnezeu. Căsătoria asumată serios ar putea fi uneori o cale mult mai potrivita de a cunoaÅŸtere a tainelor dumnezeieÅŸti decât călugăria de tip „regiment”, cu ascultări formale. O căsătorie adâncă, centrata pe   descoperirea tainei celuilalt, se apropie foarte mult de vieÅ£uirea în pustie în care ucenicul trăia împreună cu bătrânul său ÅŸi lua aminte în concret la modul dumnezeiesc de vieÅ£uire al aceluia. Patimile ÅŸi pornirile rele pot mult mai uÅŸor să fie tămăduite dacă cei doi se ??? în cele mai mici detalii, cu atât mai mult cu cât între ei există dragoste sinceră (nu ne referim la aspectul trupesc) lucru care adesea nu se întâmplă între ucenic ÅŸi stareÅ£.

40 Deci, preocuparea bărbatului trebuie să fie despătimirea femeii şi a femeii despătimirea bărbatului. Altfel nu există dragoste între ei. Privirea fiecăruia nu trebuie să fie orientată spre sine, ci spre celălalt. Atunci căsătoria oferă un cadru de adevărată mucenicie. Fiecare în căsătorie devine mucenic de bună voie nu atât răbdând neajunsurile celuilalt, cât sârguindu-se să se dezbare de atenţia la egoismul său şi să se preocupe de mântuirea (nu de patimile!) celuilalt.

41 Este vorba de Socrate şi soţia lui, Xantipa.

42 Probabil că auditorii au lăsal să le scape strigăte de uimire.

43 Buna înţelegere în casă cu soţia este hotărât pe primul plan. Acest imperativ nu este decât corolarul unei legi generale duhovniceşti: când omul este în regulă înlăuntrul său, toate merg bine în afară. La fel, dacă în casă merge bine relaţia dintre soţi, toate celelalte merg bine. În alt chip nu este cu putinţă.