Despre Sfantul Vavila

DESPRE SFÂNTUL VAVILA ŞI ÎMPOTRIVA PĂGÂNILOR

Cartea pentru Fericitul Sfânt  Vavila
Împotriva lui Iulian  şi împotriva  păgânilor

1. Domnul nostru Iisus Hrîstos, când era aproape să pătimească ÅŸi să moară de o moarte aducătoare de viaţă, în noaptea aceia din urmă a chemat pe ucenici la o parte, ÅŸi între alte multe poveÅ£i, le-a spus ÅŸi următoarele cuvinte : (Ioan 14, 12) „Amin, amin zic vouă: cine crede în Mine, va face ÅŸi el faptele pe cari le fac Eu, si încă mai mari decât acestea”.

Au fost mulÅ£i alÅ£i învăţători, cari au avut ucenici ÅŸi au făcut minuni, cum se laudă Grecii; însă nici unul dintre dânÅŸii n’a îndrăznit vreo dată să spună sau să cugete ceva asemănător. Åži nu pot Grecii, oricât ar fi ei de sfruntaÅ£i, să arate că ar fi avut vreo cuvântare sau o proorocie asemănătoare ; ci ei spun că la dânÅŸii se arată stafiile celor morÅ£i ÅŸi strigoii celor răposaÅ£i de către făcătorii de minuni, ÅŸi se fălesc cu glasurile din mormânt auzite de către unii; însă nici unul dintre ei nu cutează să spună că vre-unul din bărbaÅ£ii cari au trăit la ei ÅŸi au fost slăviÅ£i, sau din aceia pe cari după moarte i-au socotit ca zei, ar fi spus aÅŸa ceva ucenicilor săi.

Åži dacă vreÅ£i, am să vă spun pricina, de ce anume, ei care spun cu neruÅŸinare toate celelalte ÅŸi au minÅ£it cu sfruntare, n’au îndrăznit să născocească ceva asemănător. Nu fără temei, ÅŸi nu fără rost s’au ferit de o asemenea născocire, căci oamenii aceia ciumaÅ£i au văzut în viclenia lor, că acela care vrea să înÅŸele, trebue să spună lucruri ce se pot crede, ÅŸi pline de ÅŸiretenie, în aÅŸa fel ca să nu poată fi date de gol; căci vânătorii isteÅ£i nu întind păsărilor ÅŸi peÅŸtilor laÅ£ul gol, ci îl acopăr cu nada din toate părÅ£ile ÅŸi numai astfel izbuteÅŸte vânătoarea; căci dacă mrejile s’ar vedea, nici peÅŸtii, nici pasările nu s’ar prinde în ele, ba nici nu s’ar apropia măcar, ÅŸi atunci ÅŸi vânătorul ÅŸi pescarul s’ar întoarce acasă cu mânile goale.

Pentrucă aÅŸa dar ÅŸi aceia plănuiau să prindă pe oameni ca într’un laÅ£, n’au aruncat în marea vieÅ£ii acesteia viclenia goală, ci plăsmuind ÅŸi pregătind lucrurile cu cari să poată prinde pe cei mai săraci cu duhul, s’au ferit de a merge mai departe cu minciuna, temându-se să nu ajungă prea departe, ÅŸi fiindu-le frică să nu strice ÅŸi pe cele dintâi prin mărimea, nemăsurată a celor de-al doilea.

Căci dacă ar fi zis că unul din ai lor a făgăduit aÅŸa ceva, cum a făgăduit Mântuitorul ucenicilor săi, s’ar fi făcut de râs ÅŸi în faÅ£a acelora pe care-i amăgiseră, ca unii ce nu ar fi fost în stare să spună măcar minciuni ce se pot crede ; căci a prezice ÅŸi a face astfel de lucruri, întru adevăr, stă numai în puterea acelei fericite virtuÅ£i.

Dacă demonii au putut să arate ceva închipuiri acelor pe cari vreau să-i momească, asta s’a întâmplat atunci când izvorul luminii nu era încă cunoscut gloatei. Deoarece în vremea aceea, atât din alte amăgiri, cât ÅŸi din jertfe s’a văzut că acele ce se făceau erau fapta demonilor.

Faptul că porunceau să însângereze altarele cu sânge omenesc, şi că părinţii lor chiar le porunceau să pregătească astfel de jertfe, nu e de ajuns ca să întreacă orice hotar al smintelii? Acei cari nu se satură niciodată de nenorocirile noastre şi nu pun nici un sfârşit sau capăt războiului vestit nouă, ci duşi mereu de o turbare fără moarte, ca şi cum nu le-ar fi deajuns, ca să-şi răsvrătească sufletul, că jertfesc pe micuţi şi pe femei în locul boilor şi al oilor la altarele lor, au născocit acuma o nouă nelegiuire ucigaşă de oameni, au iscodit un chip de nenorocire nou şi ne mai pomenit.

Căci pe aceia, cari se cuvenea să plângă măcelul celor ucişi, i-au înduplecat să se înfăţişeze de bunăvoie spre a se supune acelui măcel nenorocit; şi, ca să nu fie călcate numai legile orânduite de oameni, au prăpădit din temelii şi legile firii, înnebunindu-o pe ea împotriva ei înşişi, şi pornind împotriva vieţii omeneşti cel mai nelegiuit din toate omorurile.

Căci atunci nimeni nu se temea aÅŸa de mult de duÅŸmanii lui, cum se temea de părinÅ£i; ÅŸi pe aceia în care trebue mai ales să ai încredere, îi bănuiau ÅŸi îi urau mai tare. Decât, demonii nelegiuiÅ£i, prin care Dumnezeu   îi adusese pe aceia la privirea  (contemplarea) acestei   lumi,   tocmai prin aceiaÅŸi   căutau   să-i   facă   să   piardă acest dar, făcând pricinuitori  ai morÅ£ii din aceia cari dăduseră viaÅ£a, voind să arate că ei nu s’au ales cu nici un câştig de pe urma bunătăţii lui Dumnezeu,  ca unii ce  n’aveau nevoe  de   alÅ£i ucigaÅŸi decât de   părinÅ£ii lor.

Aceste lucruri, chiar dacă după ele s’ar fi întâmplat  o mare minune,   (nu vreau   să spun atunci când s’ar fi arătat un lucru de nimic, fără nici   o însemnătate, ÅŸi plin de înÅŸelăciune multă;  ci chiar dacă s’ar fi întâmplat ceva însemnat)   aceste   lucruri,   zic,   sunt de ajuns,   cel   puÅ£in   pentru ceice nu-s nebuni, ca să dovedească cine  erau ceice făceau asemenea lucruri, cât de   blestemaÅ£i ÅŸi nelegiuiÅ£i,  ei,   cari nu lăsau nimic neurzit ca să ne ducă la  pieire pe noi ÅŸi starea noastră.

2.    Dar Domnul nostru Iisus  Hristos nu ne-a   poruncit aşa ceva: ci pentru minunile Sale fiind mărit, şi pentru poveţile Sale nu mai puţin decât pentru minuni, cu   drept cuvânt I se închină toţi şi e socotit ca   Dumnezeu.

Căci a pus capăt acestei, nelegiuiri prin venirea Sa, şi, ceia ce-i mai minunat, ne-a slobozit de acea sălbatică şi   năpraznică   stăpânire,   nu numai   pe   noi   care I ne închinăm,   ci   chiar şi   pe aceia   cari   Îl   hulesc   pe   dânsul, fiindcă după  aceia nici unul dintre păgâni nu a mai fost silit să aducă astfel de jertfe idolilor săi.

Atât de mare e dragostea pe care o arată neamului nostru, iar Dumnezeu a făcut duşmanilor Săi mai   multe   binefaceri   decât   relele   pe  care   demonii le fac prietenilor   lor.

Intr’adevăr   demonii silesc  pe aceia   cari îi cinstesc ÅŸi li se închină, să-ÅŸi   jertfească propriii  lor fii, ci Hristos a cruÅ£at pe duÅŸmanii Săi de aceste porunci,  ÅŸi a hărăzit scutirea de slujba cea sălbatică ÅŸi pacea aceasta minunată, nu numai alor săi, ci chiar ÅŸi străinilor, arătând că aceia (demonii) sunt tiranii ÅŸi stricătorii   neamului nostru,   deoarece se poartă   ÅŸi cu  ai lor ca ÅŸi cu niÅŸte  străini; ÅŸi erau într’adevăr străini.

Ci El (Hristos) era cu   adevărat   Împăratul,   Făcătorul   şi Mântuitorul   întregului neam omenesc şi de aceea a cruţat şi pe străini (pe păgâni)   ca şi cum   ar fi fost ai Lui.

Căci   întreaga   făptură   omenească era lucrarea Sa,   după cum zice ucenicul   său (Ioan  1,  11):   „A venit întru ale Sale ÅŸi ai Lui nu L-au primit”.

Dar nu e acuma  timpul ca să povestesc îndurarea Lui faţă de noi, ÅŸi chiar dacă cineva ar vorbi despre ea în toate necazurile, chiar de ar avea atâta putere câtă e firesc să aibă puterile netrupeÅŸti, tot n’ar putea să vorbească de ea cum se cuvine. Åži cât de bun e, o ÅŸtie numai El, deoarece numai El este bun.

Ci uite   ce cuvinte   spune  El   ucenicilor   Săi:   „Amin,  amin zic vouă: cel ce crede în Mine va face ÅŸi el faptele Mele, ÅŸi încă mai mari decât acestea”.

Şi nu le-ar fi hărăzit atâta putere, dacă nu ar fi fost înzestrat cu o nesfârşită bunătate.

Iar dacă ne întreabă cineva   cuprins   de   îndoială,   unde s’a   înfăptuit   această proorocie, să ia cartea ce se numeÅŸte Faptele Apostolilor,  care nu cuprinde faptele tuturor,   ci numai faptele   unuia sau   a doi, ÅŸi va vedea pe bolnavi  culcaÅ£i în paturile lor iar umbrele fericiÅ£ilor    acelora   apostoli   dându-le   înapoi   sănătatea   doar   prin atingere ÅŸi pe mulÅ£i năvârlioÅŸi scăpaÅ£i de demonul ce îi frământă, numai   atingându-se   de   veÅŸmintele   lui   Pavel.

Iar   dacă cineva spune că acestea sunt înÅŸelătorii ÅŸi  plăsmuiri ciudate ÅŸi nevrednice de crezare, apoi chiar aceea ce se vede acum e de ajuns să închidă gura hulitoare ÅŸi s’o ruÅŸineze, ÅŸi să înfrâneze limba cea neînfrânată.

Căci nu e în lumea aceasta nici   un ţinut,  nici un , neam,   nici   un   oraş   unde   să   nu se   cânte   aceste   minuni, care, dacă ar fi născociri, nu ar fi atât de preamărite.

Şi dovadă despre acest lucru puteţi să daţi voi înşivă căci nu avem nevoe să luăm încredinţarea din   altă parte, când ne-o daţi   chiar voi duşmanii noştri.

De ce,   rogu-vă, pe acel Zoroastru şi   Zamolxe, mulţi nu-i cunosc nici măcar după nume,   ba încă foarte puţini îi cunosc ?   Nu   fiindcă   erau plăsmuiri toate cele ce   se   spuneau despre ei ? Deşi atât ei, cât şi cei ce au născocit ale lor, se zice că au fost oameni meşteri: cei dintâi ca să plănuească şi să pue în lucrare scamatoria, iar ceilalţi ca să umbrească minciuna prin cuvinte ademenitoare.

Dar de surda se fac toate acestea; ÅŸi cu drept cuvânt, dacă se   află că însăşi   temelia e putredă   ÅŸi mincinoasă, precum,   dimpotrivă,   când ea e trainică   ÅŸi   adevărată, zadarnice sunt   toate uneltirile   duÅŸmanilor ca s’o   dărâme,   căci puterea adevărului n’are nevoe de nici un ajutor ; ÅŸi chiar dacă nenumăraÅ£i ar fi acei ce încearcă s’o stârpească,  ea (legea, credinÅ£a) nu numai că nu se prăpădeÅŸte, ci se face ÅŸi mai strălucitoare ÅŸi măreaţă chiar prin munca celor ce o lovesc, ÅŸi îşi râde de aceia cari în zadar se chinuesc ÅŸi se smintesc.

CredinÅ£ele noastre despre cari voi spuneÅ£i că sunt plăsmuiri, s’au ostenit să le desfiinÅ£eze ÅŸi tiranii, ÅŸi regii ÅŸi sofiÅŸtii neîntrecuÅ£i la vorbe; aÅŸiÅŸderea ÅŸi filosofi ÅŸi scamatori ÅŸi magi ÅŸi demoni; „Şi limba lor s’a tocit împotriva acestora” potrivit cuvântării prooroceÅŸti (Psalm 63) ÅŸi (tot acolo) „Loviturile lor s’au schimbat în săgeÅ£i de prunci”.

Regii, din uneltirile pregătite împotriva noastră, au câştigat numai atât cât le era de ajuns ca să se aleagă în faÅ£a tuturor cu renumele de sălbăticie ; căci din pricina mâniei împotriva mucenicilor, sălbăticindu-se împotriva firei obÅŸteÅŸti, n’au băgat de seamă că s’au băgat în nespus de multe ruÅŸini, iar filosofi ÅŸi dascăli pătrunzători, cari în faÅ£a multora treceau drept oameni vrednici de cinste, iar alÅ£ii mari vorbitori, după lupta pornită împotriva noastră s’au făcut de ocară, părând că întru nimic nu se deosebesc de copiii ce aiurează.

Åži dintre atâtea noroade ÅŸi neamuri n’au putut să ademenească spre părerea lor nici pe un înÅ£elept, nici pe un nerod, nici o femee, nici un bărbat, nici un micuÅ£; iar scrierile lor sunt într’atât de caraghioase, că unele din cărÅ£ile lor au pierit demult, iar altele s’au irosit de îndată ce s’au arătat.

Şi dacă rămâne ceva din ele, se păstrează la creştini, atât de departe suntem ca să bănuim că de pe urma uneltirilor lor trebue să ne temem de vreo pagubă; atât de mult râdem de iscusitele lor urziri împotriva noastră.

Dacă trupurile noastre ar fi de diamant, nesupuse stricăciunii, nu ne-am teme să strângem în mâna noastră ÅŸerpi, scorpioni ÅŸi foc, ci am ÅŸi arăta (altora să vadă); tot astfel nici când Hristos ne-a pregătit astfel de suflete ÅŸi astfel de credinţă, nu ne temem, căci avem la noi veninurile duÅŸmanilor. Căci dacă ni s’a poruncit să călcăm peste ÅŸerpi, scorpioni ÅŸi peste orice tiranie, cu atât mai vârtos peste viermi ÅŸi cărăbuÅŸi; atât de mare e depărtarea între vătămarea dela ei, ÅŸi uneltirile diavolului viclean.

3.     Ci ale noastre sunt astfel, pe când împotriva alor voastre n’a purtat nimeni nici odată război;   căci nici nu le e  îngăduit creÅŸtinilor   să   răpună    rătăcirea    prin   silă   ÅŸi   samavolnicie,   ci mântuirea   oamenilor   trebue   dobândită prin   înduplecare,   prin cuvânt ÅŸi prin   blândeÅ£e.

De   aceea nici   un împărat creÅŸtin n’a dat împotriva voastră astfel de hotărîri   cum au născocit împotriva noastră acei ce se închinau la demoni.

Åži totuÅŸi rătăcirea aceea a păgânilor, cu toate că   a avut parte   de   atâta liniÅŸte ÅŸi n’a fost turburată niciodată   de nimeni,  s’a stins   prin sine ÅŸi în sine însăşi s’a năruit, tocmai ca trupurile,  care, fiind cuprinse de o  îndelungă putrezire,   (lingoare),   fără să le vateme   nimeni,   se prăpădesc dela sineÅŸi ÅŸi  pier destrămându-se încetul cu încetul.

Astfel că, deÅŸi n’a pierit cu totul de pe pământ acel râs satanic, totuÅŸi cele ce s’au întâmplat sunt destulă dovadă ca să întărească credinÅ£a despre ce va fi.

Căci   dacă într’un timp   aÅŸa de scurt cea mai mare parte (din rătăcirile voastre)  a pierit,  despre cealaltă nimeni nu se va mai  îndoi.

Åži  dacă  după  luarea oraÅŸului, după dărâmarea zidurilor,  după arderea caselor de sfat, a teatrelor, a locurilor  de plimbare, ÅŸi după uciderea   tuturor   celor ce erau în floarea vârstei,  cineva vede niÅŸte portice pe jumătate arse, câteva părÅ£i dela unele case mai stând în picioare,  câteva babe împreună cu copii   mici,   nu o să se teamă   că   biruitorul, care a isprăvit   partea mai grea   a lucrului,   n’o să fie în stare să isprăvească ÅŸi ce a mai rămas.

Dar nu tot astfel stau lucrurile pescarilor (creştinilor),   ci   înfloresc   din zi   în zi   mai   mult, nefiind aduse până la vremea de azi, prin întinderi mari şi largi, şi prin linişte,  ci prin strâmtorări, războae şi lupte.

Căci păgânătatea  a fost răpusă de puterea lui Hristos,  după ce se întinsese în toate părÅ£ile ÅŸi cuprinsese sufletele tuturor,  adică atunci când era în culmea   puterii   ÅŸi măririi ei;   ci   propovăduirea   noastră n’a început a avea duÅŸmani, atunci când se întărise ÅŸi răspândise pretutindeni, ci era silită să stea în linie de bătae împotriva întregii lumi, mai înainte de a se întări  ÅŸi de a prinde rădăcini în sufletul ascultătorilor, chiar la începuturile ei, „împotriva puterilor ÅŸi cârmuirilor ÅŸi a stăpânilor întanerecului acestui veac, împotriva duhovniceÅŸtilor puteri ale răutăţii”  (Efes. 6, 12);  când scânteia credinÅ£ii nu era încă bine aprinsă, atunci se revărsau asupra ei de pretutindeni râuri ÅŸi genuni.

Ştiţi că nu e tot  una să  smulgi un  copac care are rădăcini de mii de ani, cu a smulge unul ce a fost răsădit de curând.

Ci aÅŸa fiind lucrurile, marea de duÅŸmani, cum am spus, s’a revărsat asupra micei scântei de evlavie, care nu numai că nu s’a stins, dar făcându-se mai mare ÅŸi mai strălucitoare, a cuprins repede toate, pustiind ÅŸi mistuind repede lucrurile duÅŸmane, iar pe al său ridicându-l ÅŸi suindu-l la o înălÅ£ime nespusă, măcar că o chiverniseau niÅŸte oameni de rând, necunoscuÅ£i.

Şi pricina nu erau cuvintele sau minunile acestor pescari, ci puterea lui Hristos care lucra în dânşii.

Dintre acei ce făceau astfel de fapte, unul era Pavel, lucrător de corturi; celalt, Petru, pescar.

Şi unor oameni aşa de umili şi de rând nu le-ar fi venit niciodată în minte să plăsmuiască aşa ceva, afară dacă nu vrea cineva să spună că ei şi-au pierdut minţile şi au fost nebuni. Şi că nu au fost nebuni se vede din cele ce au îndreptat, prin cuvântul lor, cât şi din aceia cari şi acum ascultă de ei.

Drept aceea ei niciodată n’ar fi umblat cu astfel de minciuni, ÅŸi nici nu s’ar fi fălit cu ele. Căci, precum spuneam la început, cine vrea să înÅŸele, minte într’adevăr, dar nu minte astfel ca să poată fi prins de toÅ£i.

Dacă după ce lucrurile s’au întâmplat ÅŸi atât de mulÅ£i au fost martori la împlinirea lor, atât dintre acei cari au crezut în acele timpuri, cât ÅŸi dintre aceia cari mai târziu au vestit acestea pretutindeni, ÅŸi nu numai la noi, ci ÅŸi la barbari ÅŸi chiar la aceia cari sunt mai sălbatici decât barbarii, ÅŸi totuÅŸi mai rămân câţiva, cari după atâtea dovezi, ÅŸi după mărturia, ca să zic aÅŸa, a întregului pământ, nu cred în cele întâmplate, ÅŸi o fac fără nici o cercetare, fără nici o probă; atunci cine ar fi primit în sufletul său această credinţă dela început, fără să fi privit cum stau lucrurile, ÅŸi nefiind întărit cu nici o mărturie vrednică de încredere ?

Ce i-ar fi făcut pe ei ca să plăsmuiască ÅŸi să născocească aÅŸa ceva? Căci nu se bizuiau nici pe talentul de a vorbi (căci cum s’ar fi putut bizui când unul dintre ei nici nu ÅŸtia citi), nici pe avuÅ£iile lor, căci abia aveau cu ce trăi de azi pe mâne prin munca mâinilor lor ÅŸi abea aveau ce mânca; ÅŸi nici nu se puteau făli cu strălucirea neamului lor; pe tatăl unuia nici nu-l cunoaÅŸtem, aÅŸa era de neÅŸtiut ÅŸi necunoscut; tatăl lui Petru e în adevăr cunoscut, dar numai cu atât îl întrece pe celalt, că Scriptura pomeneÅŸte numai de numele tatălui său; ÅŸi aceasta din pricina fiului.

Dacă vrea cineva să cerceteze ţinutul şi neamul, va afla că unul e cilician iar celalt e cetăţeanul unui oraş neînsemnat; şi nu al unui oraş ci al unui biet cătun,   căci bărbatul acela era de fel din Bethsaida, un sat din Galileea, astfel numit.

Åži dacă aude cineva de meÅŸteÅŸugurile lor,   va   vedea că   nu-s   nici   însemnate, nici prea vrednice de cinste, căci într’adevăr meseria făcătorului de corturi, e mai   bine   văzută   decât   a   pescarului,   însă   ÅŸi   ea   e   mai prejos   decât   celelalte    meserii.     De   unde,   rogu-vă,   ar   fi   îndrăznit   să   născocească   aÅŸa   ceva ?   ÃŽncurajaÅ£i   de   ce   nădejde ? Bizuindu-se pe ce ? Oare pe trestia undiÅ£ii ? Sau pe briceag ÅŸi pe burghiu ? O voi, ce daÅ£i dovadă de atâta sminteală, porniÅ£i-o de aci, ÅŸi mergeÅ£i de vă spânzuraÅ£i sau asvârliÅ£i-vă în prăpastie.

4.     Să presupunem,  dacă vreÅ£i, că un lucru ce nu se poate face, se poate face într’adevăr,   ÅŸi că cel care a ieÅŸit din baltă, spune: „Umbra trupului meu a înviat pe morÅ£i”, ÅŸi că acela, care a ieÅŸit din magherniÅ£a lui de corturi de piele,  se laudă tot astfel cu veÅŸmintele sale;  cine dintre ascultători era aÅŸa de smintit ca să creadă doar pe cuvânt,  când era vorba de   lucruri   aÅŸa   de însemnate?

De ce în vremea aceea, nici un alt meseriaÅŸ n’a spus aÅŸa ceva despre sine, sau altul despre el ?   Åži dacă ale noastre ar fi născociri,   era de crezut   că aceia cari au   venit   în urmă mai cu uÅŸurinţă ar fi putut născoci astfel de minciuni. Căci aceia dintâi, neputându-se sluji de pilda altora care ar fi fost înaintea lor, nu puteau avea încredere cu privire la izbutirea   lucrului; dar aceÅŸtia din urmă,  văzându-i pe cei dintâi, ar fi  cutezat mâi uÅŸor o asemenea plăsmuire, deoarece pilda celor dinainte dădea încredere urmaÅŸilor, că nimeni pe lume n’are minte, ci toÅ£i sunt smintiÅ£i ÅŸi nebuni,   aÅŸa că oricui   îi e   îngăduit   să   spue   despre sine ce o vrea ÅŸi să facă ÅŸi pe alÅ£ii să creadă.

Nimicuri, fireÅŸte, ÅŸi vrednice   de râs   sunt   aceste   cuvinte   izvorîte   din sminteala păgânească.  Căci precum dacă cineva s’ar năpusti împotriva cerului cu săgeÅ£i, ca ÅŸi cum ar vrea să-l sfâşie cu armele, sau ar vrea să sece oceanul, golindu-l cu mâinile, n’ar fi nimeni dintre oamenii de duh să nu-ÅŸi râdă de el, ÅŸi  nici un om aÅŸezat care să nu-l plângă cu hohote, tot astfel se cade să râdem de păgâni ÅŸi să-i plângem când vorbesc împotriva noastră, căci ei încearcă un lucru ÅŸi mai greu decât cel care nădăjdueÅŸte să străpungă cerul sau să sleiască genunea. Åži nici lumina, câtă vreme va fi lumină, nu se va întuneca, nici adevărul lucrurilor noastre nu va fi făcut de ruÅŸine, căci nu e nimic mai puternic decât adevărul.

Şi că acele întâmplări vechi, de care am auzit din spuse, nu sunt mai puţin de crezut decât lucrurile de faţă pe cari le vedem acum, poate mărturisi oricine nu-i nebun sau smintit; dar ca să povestim biruinţa în prisosul ei, să vă spun un lucru minunat, întâmplat în zilele noastre.

Decât, să nu vă turburaţi, dacă, făgăduind să vă istorisesc o minune făcută în vremea noastră, voi începe povestirea cu o întâmplare veche; căci nu mă voi opri numai la acestea, nici nu vă voi spune lucruri vechi după un temei nou; căci amândouă se împletesc laolaltă, şi nu putem să despărţim şirul lor; ci vă veţi da seama îndeajuns, dacă veţi asculta povestea însăşi.

5.     Era un împărat în   vremea   străbunilor   noÅŸtri.    Cum a fost în alte privinÅ£e,  nu vă pot spune;  dar după ce veÅ£i auzi nelegiuirea pe care a îndrăznit s’o facă,  veÅ£i afla cât de hain era în apucăturile   lui.

Ce nelegiuire fu aceea?   Un neam care se găsea în război cu dânsul, găsise cu cale că e bine să înceteze războiul ÅŸi   să pună capăt   măcelurilor dintr’o parte ÅŸi alta,  să liniÅŸtească   lucrurile,   să   potolească   primejdiile ÅŸi teama,   să   se Å£ie în hotarele sale ÅŸi să  nu poftească altele mai   întinse   decât acelea; căci e mai bine,  îşi ziceau ei, să te bucuri fără frică de puÅ£inul ce-l ai, decât să te lăcomeÅŸti după mai mult, ducându-Å£i viaÅ£a necurmat în spaimă ÅŸi tremur, făcând rău altora ÅŸi păţind dela ei la fel.

Şi hotărînd ei aşa, se lăsară de război,  şi începură să trăiască o viaţă   paşnică,   pregătindu-se   totodată să   aşeze pace prin o  învoială   trainică,   în condiţiuni   temeinice.    Şi făcând ei legământ,   după ce jurară de o parte  şi  de alta, înduplecară pe regele lor să dea pe fiul său ca  zălog puternic de pace, acelora cari mai înainte le fuseseră duşmani, arătându-şi în felul acesta încrederea lor, şi dând în acelaş timp dovadă că au încheiat  cu ei pacea fără gânduri ascunse, înduplecat de aceste vorbe, regele dădu pe fiul sau,   după credinţa lui,   unor prieteni   şi tovarăşi; însă, de fapt, după cum a arătat sfârşitul întâmplării, fiarei celei mai crunte dintre toate.

Căci după ce a primit pe băiat potrivit rânduielii legământului   ÅŸi   prieteniei,   deodată   a   călcat   totul în picioare ÅŸi a nesocotit jurăminte, legământuri, ruÅŸinea de oameni, evlavie faţă de Dumnezeu, mila de tinereÅ£ea băiatului; nici tinereÅ£ea acestuia n’a muiat inima fiarei,   ÅŸi nici   răzbunarea   care de  obicei  vine  după   astfel de fărădelegi n’a speriat pe omul fără inimă;  ÅŸi nici nu i-au venit în minte vorbele tatălui care-i lasă copilul ca pe o comoară, spunându-i, când îl încredinÅ£a pe mâna lui, ÅŸi rugându-l, să aibă mare grijă de el,  că îl lasă pe el tată ca ÅŸi cum el ar fi făcut pe băiat,   rugându-l   fierbinte   ca astfel să-l crească ÅŸi să-l înveÅ£e ca pe un fiu al lui, făcându-l vrednic de viÅ£a strămoÅŸilor săi;  vorbind astfel,   el a pus mâna băiatului în mâna ucigaÅŸului ÅŸi apoi a plecat scăldat de lacrămi.

Dar inima acelui nelegiuit nu fu mişcată de nici unul din aceste lucruri, ci scuturându-se de toate făptueşte o  fărădelege   mai   cruntă  ca oricare alta.

Căci un asemenea omor e mai cumplit   decât uciderea propriului fiu;   vă iau mărturie pe voi,   pe  care nu v’ar fi durut aÅŸa de tare (dacă e vorba să măsor după simÅ£irea mea) dacă aÅ£i fi auzit că el ÅŸi-ar fi ucis feciorul;  căci atunci împreună cu legea obÅŸtească ar fi fost călcată ÅŸi legea firească ;  aici însă s’au adunat la un loc mai multe pricini, cari prin mulÅ£imea lor sunt mai tari ÅŸi decât nevoia.

De câte ori mă gândesc  că băeţaşul,   care nu   făcuse nici un rău,   dat fiind   de   tatăl   său,   luat din   patul   străbunilor   săi,   schimbând   desfătarea   din   casa lui, cinstea,  slava, pe o creştere în străini,   pentru ca acel nelegiuit să aibă încredere în legământ, după aceia a fost răpus de acela, lipsit de strălucirea casei părinteşti de hatârul acestui ucigaş, în cele din urmă omorât de acela; sunt frământat de   simţiri protivnice, cu sufletul   lâncezind   şi aprins în acelaş timp,   pe deoparte din pricina mâniei, pe de alta din pricina întristării.

Căci când cuget la acela,   închipuindu-mi-l înarmat,   învârtind   sabia, luând   pe   băiat de gât,   şi vârând în el   sabia cu   aceiaşi mână dreaptă cu care primise comoara,  mă sfâşiu şi mă înnec de suparare; şi iarăşi când văd pe băiat înspăimântat, tremurând, scoţând strigăte sfâşietoare, chemând pe tatăl său şi spunând că el a fost pricina tuturor acestora, şi dojenind de omor nu pe acela care îi vâra sabia în gâtlej, ci pe tatăl său, neputând nici să fugă, nici să se apere, ci învinovăţind zadarnic pe părintele său, apoi primind lovitura, sbătându-se, izbind podeaua cu picioarele, şi mânjind pământul cu şiroaie de sânge, mi-se rupe inima, gândul mi-se întunecă şi un nor de tristeţe îmi împâenjeneşte ochii.

Dar fiara aceia n’a simÅ£it nimic din toate acestea; ci ea se pregătea pentru acest măcel ca ÅŸi cum ar fi fost vorba să înjunghie un miel de jertfă. Ci băiatul, după ce primise lovitura, zăcea mort, pe când ucigaÅŸul stăruia în nelegiuirea lui, căutând prin fapta lui din urmă să întunece pe cea dintâiu.

IÅŸi închipue poate cineva, că am să vorbesc de îngropăciune ÅŸi că voi spune cum că ucigaÅŸul n’a îngăduit mortului nici măcar un petec de pământ; nu, vă voi spune ceva mai cumplit.

După ce îşi pângărise mânile blestemate cu acest sânge (nevinovat) ÅŸi dăduse oarecum priveliÅŸtea unei noi tragedii, sfruntatul acela mai -nemilos ca piatra, ca ÅŸi cum nu s’ar fi făcut cu nimic vinovat, a mers la biserica Domnului.

Poate se minunează unii întrebându-se, de ce n’a căzut lovitură din cer să lovească pe cel ce a cutezat astfel de fapte, sau dece nu l’a trăznit Dumnezeu, ca mai înainte de a intra în biserică să-i ardă cu trăznet chipul lui neruÅŸinat.

Ci eu, dacă cumva le vine aÅŸa ceva în minte, îi laud ÅŸi admir osârdia lor; decât eu cred că n’au nevoe deloc, aici de laude, nici de admiraÅ£ia mea. Căci ei sunt cuprinÅŸi de o dreaptă supărare, atât pentru băiatul ucis pe nedrept, cât ÅŸi pentru legile lui Dumnezeu călcate cu atâta nesocotinţă, dar fiind cuprinÅŸi de mânie, ei n’au fost atât de pătrunzători, cât trebuia; fiindcă în cer e o lege cu mult mai presus decât această dreptate.

Ce lege anume?

Ca păcătoÅŸii, să nu fie pedepsiÅ£i numai decât, ci să se dea celui ce a păcătuit, vreme ÅŸi răgaz ca să poată să se scuture de păcat, ÅŸi prin pocăinţă să se facă deopotrivă cu ceice nu s’au făcut vinovaÅ£i de nici o faptă rea ; ceeace s’a arătat ÅŸi faţă de nelegiuitul acela, dar el întru nimic n’a folosit, ci a rămas neîndreptat.

Insă Dumnezeu în bunătatea Lui, prevăzând ÅŸi aceasta, nici atunci nu l’a nesocotit ÅŸi nici n’a încetat de a face celece se cuveneau; ci l’a ÅŸi cercetat pe acela când era bolnav, ÅŸi i-a ajutat să-ÅŸi capete iar sănătatea. Dar acela n’a vrut să primească leacul; ba încă a lovit pe lecuitorul trimes la el pentru aceasta. Iar leacul ÅŸi felul leacului era astfel:

6.    In timpul când se petrecea acea faptă cumplită şi vrednică de milă, trăia   un mare şi minunat om,   dacă ne   e   îngăduit   să numim om pe acela care păstorea turma aceasta. Numele lui era Vavila.

Acest Vavila, căruia i se încredinÅ£ase prin harul Duhului această biserică a lui Hristos,   n’aÅŸ putea spune că   întrecea pe Elie ÅŸi pe Ioan, urmaÅŸul lui, ca să nu spun o vorbă grea, dar atât s’a apropiat de ei, că întru nimic nu era mai prejos decât acei bărbaÅ£i vrednici.

Căci el,  nu pe tetrarhul a câtorva oraÅŸe, nici pe regele unui singur neam, ci  pe acela  care stăpânea cea mai mare parte a lumii, pe acel însetat de sânge, care cârmuia foarte multe noroade, multe cetăţi,   ÅŸi o nespus de mare oaste,  pe cel temut de către toÅ£i ÅŸi toate, din pricina mărimii împărăţiei sale ÅŸi a cruzimii apucăturilor lui,  ca pe un rob   de rând ÅŸi   de nimica, l’a alungat din biserică cu aceiaÅŸi tărie ÅŸi liniÅŸte,  cu care un păstor îndepărtează   din turmă  o oaie bolnavă   de râie,   împiedîcându-o ca să molipsească ÅŸi pe celelalte cu  boala ei.

Åži a făcut aceasta întărind cuvântul lui Dumnezeu, că adecă rob e numai acela care săvârÅŸeÅŸte păcatul, măcar de ar purta pe cap o mie de coroane,  chiar de ar porunci întregului neam omenesc;  ÅŸi că acel   care nu   s’a făcut   vinovat de nici un   păcat,   chiar   de ar face parte   dintre supuÅŸi,    trebue socotit   mai   presus   decât   toÅ£i regii. Drept aceea îndată   supusul  a poruncit cârmuitorului ÅŸi a făcut judecată asupra celui   ce domnea peste toÅ£i,   ÅŸi a dat împotriva lui hotărâre osânditoare.

Ci tu, auzind acestea, să nu treci lesne peste spusele mele. Căci chiar povestea în sine, că un supus a izgonit din tinda bisericii pe împărat, e de ajuns să înalte şi să uimească sufletele ascultătorilor.

Iar dacă vrei să afli de-a fir a păr toată minunea, nu lua aminte la vorbe numai, ci zugrăveşte-ti în minte lăncierii, scutaşii, căpitanii, dregătorii, toţi acei ce stau pe la curtea împărătească, pe acei ce stau în fruntea cetăţilor,  închipue-ti fala celor din fruntea alaiului, din urma alaiului, a celor ce îndepărtează   mulţimea,   şi   toată   cealaltă   slujitorime;   iar   în mijloc pe însuşi împăratul, mergând cu mare mândrie, şi părând şi mai fălos, prin veşmintele lui, prin porfira de pe el, prin nestimatele împrăştiate peste tot pe mâna dreaptă, la încheetura mantiei,   şi cele cari străluciau pe diadema de pe capul lui.

Şi nu-ţi opri aici închipuirea,  ci cuprinde în ea şi pe Vavila, robul lui Dumnezeu, pe fericitul Vavila,   veşmântul  lui smerit, îmbrăcămintea   lui   de rând, sufletul lui  pocăit, firea lui departe de orice îndrăzneală; şi după ce ti-ai zugrăvit pe amândoi astfel şi  i-ai pus alături pe unul de celălalt, atunci vei pricepe acel lucru minunat, ba încă nici    atunci   nu   vei   pricepe   pe   deaîntregul,   căci   despre   acea vorbă nesfiită a lui nu-ti poate da o idee  nici cuvântarea, nici înfăţişarea, ci numai   experienţa   şi obiceiul, iar sufletul   lui neclintit nu-l poate   cunoaşte   decât acela care poate   să se ridice până la aceeaşi culme a curajului ca şi el.

Căci cum s’a  apropiat acel bătrân?

Cum şi-a  făcut loc   printre păzitori?

Cum  a deschis   gura ?

Cum   a vorbit ?

Cum l-a   mustrat ?

Cum a pus mâna în pieptul aceluia care se umfla de mânie şi încă fierbea de omor?

Cum a împins îndărăt pe ucigaş?

Nici una din faptele aceluia nu l-a   speriat şi nu l-a   făcut să se lase   de gândul lui.

O   suflet neînfricat,   şi cuget măreţ!

O minte  cerească şi îngerească tărie!

Acel  om vrednic  a săvârşit totul cu un  astfel de curaj ca şi  cum ar fi văzut tot alaiul   acela zugrăvit pe un perete.

Decât, el era crescut în acele   dumnezeeşti   învăţături, că adică treburile acestei lumi nu sunt  decât nălucă şi vis,  şi încă mai deşarte decât acestea.

De aceea nu l-a  înspăimântat nimic din toate acestea,   ba mai  degrabă   i-au   dat curaj;   căci priveliştea acestor lucruri îi ducea mintea lui la Împăratul cel de sus care stă pe Heruvimi   şi priveşte genunile,   la tronul   slăvit din înălţimi; la oastea cerească, la miriadele de îngeri,   la miile de arhangheli,  la acel cumplit scaun de judecată, la acel judeţ fără mită, la râul de foc,  la Însuşi Judecătorul.

Din pricina aceasta mulându-se cu totul de pe pământ în cer,   ca ÅŸi cum   ar fi stat lângă acel  Judecător   ÅŸi   l-ar   fi   auzit   poruncindu-i   să   alunge din staulul sfânt pe   acel blestemat   ÅŸi   nelegiuit,   l-a   ÅŸi alungat ÅŸi l-a despărÅ£it de   celelalte   oi,   necătând   câtuÅŸi   de puÅ£in spre acelea ce păreau cumplite lucruri,   ci a venit în   ajutor   legilor „dumnezeeÅŸti,    călcate,   cu   multă   bărbăţie   ÅŸi   foarte   mult   curaj alungându-l pe acela.

Şi cât curaj  trebue să fi arătat el faţă de ceilalţi ?

Căci   el,  care cu   atâta îndârjire   s’a   pornit   împotriva cârmuitorului, de care din ceilalÅ£i era să se teamă ?

Eu bănuesc, mai bine zis cred,  că acel bărbat n’a făcut niciodată  nimic nici din ură,  nici din pătimire,   ci a stat bărbăteÅŸte ÅŸi   curagios împotriva temerii,  ÅŸi împotriva   linguÅŸirii mai tari  decât   teama, ÅŸi împotriva altor apucături   asemănătoare —   cum   sunt   multe   la oameni — neclintindu-se   nici cu un fir de   păr   de   pe   drumul dreptei judecăţi.

Căci dacă haina omului, râsul   dinţilor,   călcătura piciorului ne arată felul lui,  cu atât mai mult celelalte fapte măreţe ale lui ne pot arăta vrednicia lui în viaţa lui cea de toate zilele;  şi el nu trebue slăvit numai  pentru vorba lui nesfiită, ci că a  mers cu   curajul lui   până la hotarul dincolo   de   care   nu se mai poate trece.

7.     Astfel  este înţelepciunea lui Dumnezeu, care nu îngâdue dreptului să  lupte nici   prea mult nici prea puţin,   ci   păstrează peste tot măsura.   Ci îi era îngăduit,  dacă vrea,  să meargă mai departe.

Căci aceluia care îşi luase gândul dela viaţă  (altfel nu s’ar fi apropiat de împărat,  dacă nu s’ar fi împlătoÅŸat cu astfel de gânduri,  ca să facă toate cu putere) îi era îngăduit să spele cu ocări pe   împărat,   să-i  smulgă diadema de pe cap,   să-l   lovească în faţă,  când i-a pus mâna în piept.

Dar n’a  făcut aÅŸa, căci îi era sufletul dres   cu sare duhovnicească,   ci   a   făcut   cu rânduială dreaptă a judecăţii,  ÅŸi cu sănătos rost,  nu ca înÅ£elepÅ£ii păgânilor, cari niciodată nu-ÅŸi arată curajul lor în chip cumpătat, ci în tot locul, ca să zic aÅŸa,   sau mai mult sau mai puÅ£in decât se cade, aÅŸa că nicăieri nu pot face pe alÅ£ii să creadă în bărbăţia lor, ci peste  tot fac să se   creadă că sunt călăuziÅ£i   de patimi nesocotite ;  atunci, când nu izbutesc, trec în faÅ£a tuturor,  ca oameni fricoÅŸi, iar când trec măsura, de oameni îngâmfaÅ£i, umblând după deÅŸartă slavă.

Nu tot astfel  fericitul acela;   căci el nu făcea la întâmplare tot ce-i venea în minte,  ci el, numai dupăce cerceta cu luare aminte totul, şi   după ce-şi potrivea gândurile cu legile dumnezeeşti, le ducea la lucru.

De aceea nici   n’a făcut tăetura la suprafaţă numai,   ca  să nu   rămână partea cea   mai   mare   a boalei;   nici mai adâncă decât se cuvenea,   ca   să nu strice sănătatea prin o rană prea   mare, ci,   după ce a potrivit rana cu boala, s’a   slujit de cel  mai   bun   leac.

Iată   dece am spus fără sfială că acela era curat   de mânie,  de frică,   de îngâmfare,   de dorinţa slavei deşarte, de ură, de teamă şi de linguşire.

Åži dacă ar fi nevoe să spun ceva   neaÅŸteptat, nu mă mir atâta   că fericitul acela a îndrăznit   să înfrâneze   nebunia   cârmuitorului, cât că a   priceput   întrucât trebuia   să   facă aceasta,   ÅŸi că   nici cu vorba nici cu fapta n’a mers prea departe.

Şi cumcă acest lucru e mai vrednic de mirare   decât acela,  (dovada e)   că   poţi găsi mulţi, cari după ce au făcut acel lucru, nu au putut să-l săvârşească şi pe acesta.

Căci deseori oricine poate vorbi fără sfială; însă a face acest lucru   la timp   nemerit, în chipul,   cu   cumpătarea şi, chibzuinţă cuvenită, e fapta unui suflet mare şi vrednic de  admiraţie.

Căci când  pe  fericitul  David,   Semei cu un  mare curaj l-a acoperit de ocară, numindu-l om sângeros, eu n’aÅŸ spune că aceasta e curaj sau vorbă nesfiită, ci mai degrabă necumpătare a limbii ÅŸi cutezanţă a sufletului, ori obrăznicie sau îngâmfare, într’un cuvânt   orice   mai degrabă   decât curaj.

După părerea mea, se cade ca  acela  care vrea să înfrunte pe altul    să se ferească din răsputeri de îngâmfare şi nechibzuinţă, şi să-şi arate   puterea   lui,   numai   în   felul   cuvintelor şi   al   lucrurilor.

Doctorii,  când   sunt nevoiţi   să tae   mădularele   putrede,   sau să oprească  boala celor  înfrigurate,  nu  se   apucă  de  lecuit  plini de mânie;   ci atunci mai mult ca oricând se   cuvine să-şi   ţină cugetul în starea potrivită, pentru ca turburarea sufletului   să nu vateme   meşteşugului   lor.

Şi   dacă   cel   care   vrea   să   vindece trupul, are nevoe de atâta linişte sufletească,   ce vom hotărî că trebue să facă, — rogu-vă — doctorul de suflete,   şi câtă, filosofie îi vom cere lui ?

Fireşte, cu mult mai mare;   atâta câtă a arătat acel mucenic.    Căci punându-ne oarecum   nouă   oarecari hotărîri şi reguli, ca de aci să împrumutăm felul de a lucra în celelalte cu oarecare măsură, a îndepărtat pe nenorocitul acela din incinta sfântă.

Åži se pare că atunci s’a făcut doar un singur lucru bun ;  dar dacă cineva îl cercetează,   ÅŸi desfăsurându-l din toate părÅ£ile îl priveÅŸte cu luare aminte, va afla în el ÅŸi un al doilea, ÅŸi un al treilea, ÅŸi   încă o frumoasă   comoară de folos.

Căci cel alungat atunci era unul singur,   iar cei care au câştigat printr’ânsul erau mulÅ£i;  căci toÅ£i necredincioÅŸii din împărăţia lui,  care cuprindea cea mai mare parte a pământului, s’au uimit ÅŸi s’au mirat, când au aflat   cât curaj  dăduse   Hristos slugilor sale,   au   râs de josnicia lor de robi  linguÅŸitori  ÅŸi   au  văzut câtă  deosebire e între vrednicia creÅŸtinilor ÅŸi ruÅŸinea păgânilor.

ÃŽntr’adevăr aceia, cărora la   ei  li s’a   încredinÅ£at grija   celor   sfinte,   se   închină   mai mult decât la demoni  ÅŸi  la  idolii  lor,  la  împăraÅ£i,   ÅŸi  de   teama acestora ÅŸed ÅŸi  lângă statuile lor, aÅŸa că acei demoni vicleni tot împăraÅ£ilor au  să mulÅ£umească pentru cinstea ce li  se face.

Căci îndată   ce   se   întâmplă să se   aleagă   un   împărat,   care   nu   are aceiaşi credinţă cu ei (preoţii păgâni),  dacă intră cineva în capiştile idolilor, va vedea întinse   pe ziduri ici şi colo   pânze de păianjen, iar statuia   atât de acoperită de praf,   că nu i se mai vede nici nasul, nici ochiul,   nici altă parte a chipului;   iar din altare,  în cea mai   mare parte năruite,   nu mai stau în picioare decât rămăşiţele,   şi dealtfel şi acestea împresurate   de   o   iarbă aşa de deasă, încât   cine nu ştie că sunt altare,   crede că vede nişîe grămezi de băligar.

Aşa se face că odinioară  li se îngăduia să fure tot ce vroiau,  şi  sub   cuvânt că  slujesc  idolilor,  să facă pe, placul   pântecelui;   dar   acum   dece   se   mai   năcăjesc?   Căci stând lângă ei şi ostenindu-se,   nu   mai au nădejde   nici   de cea mai mică răsplată,   idolii nefiind altceva decât   lemne şi  pietre; dar  ceea  ce-i  mai  momeşte  să  se  prefacă a-i  sluji,   nu   e   decât cinstea pe care le-o fac împăraţii; dar şi aceea piere, când împăraţii sunt cuminţi şi se închină Fiului lui Dumnezeu.

8. Dar la noi nu aşa stau lucrurile, ci tocmai dimpotrivă. Când se sue pe tron un împărat care are aceeaşi credinţă ca noi, creştinismul merge mai slab; căci nu prin cinstea din partea oamenilor se ridică acesta; când însă ajunge împărat un necredincios, duşman nouă şi urgisindu-ne prin tot felul de rele, atunci înfloreşte şi străluceşte creştinismul, atunci e timpul răsplăţii şi al trofeelor, atunci e prilej  de cununi, de a fi vestit în faţa lumii,  de a-şi arăta vrednicia.

Iar dacă ne întâmpină cineva spunând   că şi   acum mai sunt   cetăţi cari în sminteala   lor faţă de idoli le aduc aceiaşi închinăciune, mai întâi va număra numai puţine de felul acesta,  şi apoi nici în felul ăsta nu va putea să dea de ruşine spusele mele. Căci spusa mea rămâne în picioare, şi în  loc de împărat, ei (aceia cari făceau întâmpinarea),  au pe dregătorii oraşelor,   cari   aduc idolilor,  o deopotrivă închinăciune.

Dar pricinile acestei închinăciuni sunt ziafeturile şi ospeţele, atât ziua cât şi noaptea, cântecul   de   flaute,   de   tobe,   voia  de a   vorbi   fără   sfială   cuvinte ruşinoase, de a făptui lucruri şi mai ruşinoase,   de a se îndopa cu mâncări până plesnesc de   beţie,  de a-şi face de cap,   şi de a se tăvăli în cea mai ruşinoasă sminteală;  această risipă sfruntată mai   ţine şi cocoleşte   rătăcirea  (erezia)   care altfel   era pe ducă.

Intr’adevăr   cei   mai bogaÅ£i,  luând   pe  lângă   dânÅŸii   drept linge-talere   pe   acei   ce pier  de foame, îi   hrănesc  ca   pe niÅŸte câni   ce   stau în preajma   mesei   le umflă   burÅ£ile   neruÅŸinate   cu rămăşiÅ£ele ospeÅ£elor blestemate,  ÅŸi fac cu ei ce vor.

Ci noi cari urâm  fărădelegea şi nesocotinţa voastră, noi nu dăm  de mâncare la ceice rabdă de foame din pricina lenei,  ci îi sfătuim să muncească spre a agonisi astfel pâinea de toate zilele şi pentru sine, şi pentru alţii;  şi încuviinţăm ca schilozii  să capete doar hrana trebuincioasă, dela acei cari le-o  pot da.

Dela noi sunt alungate chefurile ÅŸi   beÅ£iile ÅŸi toate   celelalte sminteli   ÅŸi neruÅŸinare,   iar în locul lor au fost primite „toate cele vrednice de cinste,  curate, drepte,  vrednice de laudă,  tot ce e virtute, tot ce e spre laudă”.

Apoi,  Vavila a arătat, că ceeace spun ei spre fala filosofilor lor (păgâni),  nu  e  decât  slavă   deÅŸartă,  cutezanţă   ÅŸi  faptă  de  suflet copilăresc.  Căci el n’a luat un butoi ÅŸi s’a închis în el, nici n’a colindat târgul îmbrăcat cu vestminte zdrenÅ£uite, fiindcă aceste lucruri, deÅŸi par’că cer multă muncă ÅŸi amărăciune, dar nu sunt vrednice de laudă. Ci este ÅŸi aceasta una din ÅŸireteniile diavolului, ca să facă pe aceia ce-i slujesc lui,  să se apuce de astfel de munci cari să chinuiască pe cei înÅŸelaÅ£i de dânsul, ÅŸi  să-i facă de râsul tuturor, deoarece munca,   din care nu reese nici un câştig,   e lipsită  de orice laudă.

Intr’adevăr, sunt ÅŸi azi oameni pierduÅ£i, plini de nenumărate rele, cari fac isprăvi mai mari decât filosoful acela, unii înghit cue ascuÅ£ite, alÅ£ii mănâncă încălţăminte, iar alÅ£ii, după ce s’au sfătuit, au făcut lucruri cu mult mai rele decât acestea; ÅŸi cu mult mai minunate decât butoiul ÅŸi zdrenÅ£ele aceluia; dar noi nu încuviinţăm nici pe unii, nici pe alÅ£ii, ci precum pe filosof, tot astfel ÅŸi pe toÅ£i ceilalÅ£i ce fac astfel de isprăvi grozave ÅŸi ciudate, îi plângem socotindu-i nenorociÅ£i.

Dar, îmi vei spune, i-a vorbit regelui cu mare curaj. Ia să vedem acel mare curaj,  dacă nu cumva e mai deşert chiar decât acel ciudat butoi.

In ce a stat acel curaj ?   Când Macedoneanul pornea   împotriva   PerÅŸilor,   ÅŸi stând   în faÅ£a   lui i-a  dat   voe să spună dacă are nevoe de  ceva, a răspuns Diogene:   „De nimic, doar    să    nu-mi   facă   regele   umbră”    căci   atunci    filosoful   se sorea.

Nu intraţi în   pământ de ruşine ?   Nu vă acoperiţi ?    Nu plecaţi de aci să vă îngropaţi în pământ,   voi care aveţi   o  aşa de înaltă părere, despre lucrurile de care mai degrabă ar trebui să vă fie ruşine ?

Cu  cât ar fi fost mai bine,  ca,  îmbrăcat cu o mantie mai groasă,  să-şi  vadă  de lucru   şi să ceară regelui   un lucru de folos,  decât să stea să se sorească îmbrăcat în zdrenţe, ca pruncii   de ţâţă,   pe cari doicile,  dupăce  i-au   spălat şi   i-au uns,  îi pun  la acel lucru, din pricina căruia filosoful şedea atunci cerând  hatârul unei   băbuţe nenorocite?

Dar poate   e vrednică de mirare această vorbă nesfiită ? Ba nu e nimic mai cumplit ca ea.

Un  om de   ispravă trebue să-şi   măsoare  toate   faptele sale după folosul obştesc,  şi să   îmbunătăţească (să   îndrepteze)  viaţa altora;  dar să ceară ca să nu-i facă umbră?!

Ce oraÅŸ, ce casă, ce   bărbat   sau   ce    femee    s’au   mântuit   prin   astfel   de   vorbe?

Spune-mi folosul unui astfel de chip de a vorbi ;  căci noi arătăm folosul ce a ieşit din acel curaj al mucenicului, şi  îl vom desluşi şi mai bine,  mergând mai departe cu povestea.

9. Intr’acestea mucenicul a pedepsit pe acel batjocoritor pe cât îi era îngăduit unui preot, a înfrânat îngâmfarea domnitorilor, a venit în ajutor legilor lui Dumnezeu călcate, a cerut pedeapsa pentru tânărul ucis, o pedeapsă mai grea decât oricare alta pentru ceice au minte.

Vă aduceţi aminte, de bună seamă, cum se înfierbânta fiecare ascultător, când vorbeau de omor şi cum dorea să pună   mâna pe ucigaş,   sau să se   ivească de undeva   un   răzbunător   al   omorului.

Acest   lucru  la   făcut   acel bărbat fericit, şi i-a dat pedeapsa cuvenită, care putea să-l întoarcă la calea cea bună,   dacă nu   era cu totul   nesimţitor,   nu cerându-i împăratului să se dea la o  parte din soarele ce-l încălzea,   ci   alungând ca   pe   un   câine sau   pe un rob nevrednic din curtea stăpânului, pe celce   cu neruşinare năvălea   în   locul sfânt şi răsturna totul.

Vezi că nu lăudându-mă (în deşert), am dovedit prin Vavila, că minunile săvârşite de filosofii voştri sunt copilăreşti?

Decât, a   fost   cumpătat şi a dus   o   viaţă măsurată acel  Sinopean,  care  nici  măcar o  căsătorie  în  regulă   n-a făcut.

Dar spune şi cum şi în ce chip. Dar  tu nu vei adaogă aceasta, ci mai degrabă eşti gata să-l lipseşti de lauda cumpătării, decât să spui dece fel   era această cumpătare,   căci atât era de plină de ruşine   şi   ocară.

Aş trece   bucuros   la   nimicurile   altora, la truda lor zadarnica   şi la faptele   lor ruşinoase;   căci,   rogu-vă, când şi unde a   fost socotit   ca ceva folositor să   guşti   sămânţa omenească,    cum    făcea   acel    Stagirit ?

Ce   folos    să    te    împreuni cu mamele şi surorile, cum a hotărât prin lege,  (Zenon), filosoful din fruntea şcoalei Stoice ?

AÅŸ arăta că ÅŸi căpetenia Academiei,  ÅŸi dascălul său,  ÅŸi alÅ£ii cari sunt socotiÅ£i mai vrednici de admiraÅ£ie,   au fost ÅŸi  mai desfrânaÅ£i decât aceÅŸtia,   aş   destăinui nelegiuita lor dragoste de băeÅ£i, pe care ei o socot drept o parte cinstită din filosofia lor, desvăluind-o  de  acea vorbire înflorită, dacă  nu  s’ar lungi prea mult cuvântarea noastră, care merge spre altă Å£intă, ÅŸi dacă nu s’ar dovedi prin  unul  singur cât de curagioÅŸi sunt ceilalÅ£i.

Dacă cel mai de seamă,   care, atât după vorba lui nesfiită, cât ÅŸi din cumpătarea lui, se părea că urmăreÅŸte o parte mai serioasă a filosofiei, s’a dat   de gol că e atât de neruÅŸinat, atât de nechibzuit ÅŸi neghiob,   zicând   că nu   e   nici un râu să te hrăneÅŸti cu carne de om;  ce rost mai are să vorbim împotriva   celorlalÅ£i,   de vreme   ce acela care fiind pus în fruntea aÅŸezământului   strălucea   înaintea   celorlalÅ£i,   s’a dovedit faţă   de toÅ£i   a  fi aÅŸa de  vrednic  de râs,  de  copilăros  ÅŸi  de  smintit?

De aceia  să  ne întoarcem acolo de  unde ne-am îndepărtat  de firul cuvântării.

Astfel   pe   necredincioşi   fericitul acela i-a dojenit,   iar   pe credincioşi i-a făcut şi mai cucernici; nu numai pe oamenii de rând, ci şi pe ostaşi,   pe căpetenii,  pe voevozi,   arătând că împăratul cât şi cel mai de jos   om în faţa lui Hristos   sunt nume goale,  şi că cel încununat  cu diademă  nu stă  mai presus,  când e nevoe de îndreptare şi pedeapsă.

Pe lângă aceasta a înfrânat pe acei neruşinaţi cari spuneau că ale noastre nu-s altceva decât îngâmfare şi plăsmuire,  dovedind curajul apostolilor prin fapte; învăţându-ne că   odinioară fără îndoială  au fost asemenea bărbaţi, când arătarea minunilor le dădea lor o putere încă şi mai mare.

Åži mai e încă ÅŸi o a treia învăţătură nu fără însemnătate: cât priveÅŸte   pe   cei chemaÅ£i   să fie preoÅ£i   ÅŸi   să   domnească,   a smerit cugetul acestora ÅŸi   l’a înălÅ£at pe al acelora,   arătând   că preotul e mai cu adevărat căpetenie atât a celor de pe pământ cât-ÅŸi a celor din cer, decât acel ce se îmbracă în porfiră ÅŸi că preotul   e   dator să nu   ÅŸtirbească această a   sa   putere,   ci   mai degfabă să se lapede de viaţă,  decât de puterea pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu de sus.

Căci acel ce moare astfel,  chiar după moarte poate tuturor să  le   fie de folos,   iar cel care   părăseÅŸte această rânduială,   nu numai   după   moarte   n’a   folosit   nimănui, dar   chiar    în   timpul   vieÅ£ii   a   vlăguit   pe   mulÅ£i   din   cei   puÅŸi sub a ocârmuirea   sa,   făcându-se   de   râs   ÅŸi   ocară   faţă   de   păgâni ;    pe   lângă   aceasta   plecând   de   aici,   cu   multă   ruÅŸine   ÅŸi obidă   va   fi   chemat   la   judecata   lui   Hristos   de unde   puterile mărete pentru  aceasta   îl   vor   duce   în   cuptorul   (gehenei).

De aceea un   înÅ£elept   (Ecclesiastul   4,   26) ne   sfătueÅŸte:  „Sa   nu iei chip   împotriva   prietenului   tău”.    Åži    dacă    nu   suntem   la    adăpost cu prefăcătoria,  chiar când am vătămat pe un om,   cu cât e vrednic de o mai mare pedeapsă cel care n’a sărit în   ajutorul legiîi dumnezeeÅŸti când a fost călcată ?

Odată cu acestea ne-a învăţat un lucru nu mai puÅ£in bun ; că anume fiecare trebue să-ÅŸi facă datoria, chiar dacă de aici n’ar ieÅŸi nici un folos pentru alÅ£ii.

Intr’adevăr nici Vavila nu s’a ales cu vreun folos din vorbirea lui nesfiită faţă de împărat ci el ÅŸi-a făcut datoria toată, nelesând nimic neîmplinit din ceeace era în puterea lui să facă.

Iar celce suferea de boală, prin   sminteala   lui   a făcut   nefolositoare   priceperea   vraciului, svârlind cu mare turbare leacul din rană.  Şi ca şi cum nu i-ar fi fost de ajuns că a săvârşit un omor şi că a năvălit cu neruşinare în casa lui Dumnezeu, a mai adăogat o nelegiuire la alta, şi ca şi cum ar fi năzuit să întreacă pe cele dintâi prin cele de pe urmă,  şi să întunece bolile dinainte   prin mărimea celor următoare   (căci aşa   e nebunia   diavolului,    ca   să facă   în acelaş timp lucruri protivnice între sine), astfel a dat fiecărui omor ceva prin   care unul să-l întreacă pe celalt.

Åži era într’adevăr uciderea dintâi mai vrednică de milă  decât cea de a doua, însă a doua, adică uciderea sfântului Vavila, mai nelegiuită decât cea dintâi.

Căci sufletul care a gustat odată din păcat,  şi totuşi e   necuprins de mustrare de cuget,  adaogă boalei multă creştere.    Şi   precum o scântee, căzând peste o năpraznică grămadă (de lemne)  aprinde tot ce-i iese în cale,   şi nu se opreşte  aci,  ci mistue   îndată tot ce-a mai rămas,   şi  cu cât a cuprins   mai multe lucruri   în văpaia ei,  cu  atât capătă  mai multă   putere  să   prăpădească  şi  pe celelalte,  iar  mulţimea de  lemne cuprinsă   de flăcări  ajung  o primejdie   pentru   cele ce îndată   vor cădea   şi ele   pradă focului, flacăra, prin cele cuprinse de foc,  armându-se mereu împotriva celor   ce au   să se aprindă;   aşa e şi firea păcatului:   când cuprinde  vreun  cuget al sufletului,  dacă nu e nimeni care  să stingă răul, întinzându-se mai departe se face mai primejdioasă şi nimic nu o mai poate stăpâni;  de aceea de obicei păcatele de pe urmă sunt mai grele decât   cele dintâi, căci sufletul   prin   necontenita adăogare a celor de  pe urmă, se ridică la mai mare îngâmfare şi  dispreţ,   prin   care  îşi  iroseşte   puterea  sa   şi  hrăneşte   vlaga păcatului.

Astfel   au   căzut   în tot   felul de  păcate  fără  să  bage de seamă   mulÅ£i   cari   n’au   stins   flacăra   dela început;   astfel ÅŸi nefericitul acela (împăratul)   la   cele dintâi a   adăogat   pe   urmă altele mai grele.

Căci dupăce pe tânărul acela îl   dăduse   pierzării, păşind dela   omor la  batjocorirea bisericii,   ÅŸi apoi iarăşi mergând mai departe pe această cale, s’a apucat să silnicească pe preoÅ£i;   ÅŸi punând  pe sfânt   în fiare   ÅŸi băgându-l   la   închisoare, l’a pedepsit, aceasta ca o răsplată   pentru binefacerea sfântului, pe  care,  în  loc  să-l slăvească,  să-l încununeze  ÅŸi  să-l  cinstească mai mult   decât pe   părinÅ£i,   l’a silit să rabde   lanÅ£urile   ÅŸi urgia lanÅ£urilor.

10.    Astfel,   precum   spuneam,   dacă   nimeni   nu  împiedecă păcatul în faşă de a merge  mai departe,   apoi   nu mai poate fi înfrânat   şi   ţinut   pe   loc;   ca   şi caii   turbaţi,   cari,   dupăce   au aruncat zăbala   din gură,   şi au  svârlit de pe spate   pe   călăreţi lăsându-i întinşi pe pământ, sunt primejdioşi pentru ceice le ies în cale,  şi dacă nu-i împiedică nimeni, cad în prăpastie.

Deaceea duşmanul mântuirii   noastre   duce   la   sminteală astfel de suflete pentru ca,  fiind părăsite   şi  neîngrijite de nimeni, să  le ia să le piardă,  şi să le împresure cu nenumărate rele.  Căci cei ce suferă trupeşte,  cât timp dau   voe doctorilor să se apropie de ei,   mai au o nădejde de scăpare;   dar când,   pierzându-şi   minţile,   dau cu picioarele şi muşcă pe acei ce vor să-i scape de boală, atunci: sunt bolnavi fără nădejde de îndreptare,  nu atât  din pricina felului boalei,  decât fiindcă au fost părăsiţi de aceia cari îi puteau scăpa   de   boală.

In   această   turbare   a   căzut ÅŸi   acela   de care vorbim,  căci punând  mâna  pe  vraciu,   când  acesta îi  tăia  rana, l’a alungat îndată, gonindu-l cât mai departe de casa lui.  Åži aici puteai nu numai   să   auzi   drama   lui Irod,   ci   s’o vezi cu ochii jucată   cu mai   multe   peripeÅ£ii,   fiindcă diavolul   a adus   iar în lume  acel teatru cu mai   multă pregătire ÅŸi alai,   punând în loc de tetrarh  (Irod),  persoana împăratului   ÅŸi în loc  de un  subiect, dându-ne două,   cu   mult   mai ruÅŸinoase (decât   acela   al   tetrarhului); aÅŸa că nu numai   ca număr,   dar chiar   ÅŸi prin   firea lucrurilor,  tragedia era   cu   mult   mai însemnată.

Căci aici nu se călcau legile   căsătoriei   ca acolo,   ÅŸi   acel   viclean   n’a   împletit această poveste dintr’o   împreunare neîngăduită de lege,   ci  din o pângărire   mai nelegiuită   decât   moartea fiului,   din   o   tiranie foarte crudă,  ÅŸi din o nelegiuire, nu faţă de soÅ£ie, ci faţă de însăşi sfinÅ£enia.

Fiind aşadar aruncat în închisoare fericitul acela, se bucura de lanţuri, dar suferea pentru acela care îl legase, căci nici tatăl, nici dascălul, unul când ajunge vestit din pricina răutăţii şi a nenorocirii fiului, celalalt din a şcolarului, nu se aleg cu o desfătare lipsită de mâhnire de pe urma acestei faime.

Din care pricină ÅŸi fericitul Pavel scria Corintienilor (2 Cor. 13, 17); „Ne rugăm să nu faceÅ£i nici un rău, nu ca să ieÅŸim noi cu faÅ£a curată,   ci  pentruca   voi   să   faceÅ£i  ceeace-i  bun,  iar   noi  să ne alegem cu ponosul”.

Astfel pentru acest minunat bărbat, era mai dorită mântuirea ucenicului, decât răsplata închisorii; aşişderea dorea mai mult,  ca  ucenicul cuminţindu-se  să-l lipsească   pe el de laude; ba mai degrabă, ca acesta dela început să nu fi căzut în această răutate.

Căci sfinţii nu vor să-şi împletească cununi din răstriştile străinilor;   şi dacă nu   vor din ale   străinilor,   cu atât mai puţin din relele ce cad peste ai lor.

De aceia ÅŸi fericitul David după izbândă plângea ÅŸi lăcrăma,   pentruca   ea   era împreunată   cu   nenorocirea fiului   său;   ÅŸi   chiar   când porneau căpeteniile oastei   el le  da multe sfaturi   cum  să cruÅ£e pe tiran (Avesalom),   iar   pe acei  ce doreau   să-l   ucidă,   îi   oprea   prin aceste cuvinte  (2 Regi   18,  5):   „CruÅ£aÅ£i pe  fiul meu  Avesalom”, iar după ce l-a văzut răpus   îl  plângea,   chemând   pe   nume   pe duÅŸman cu suspine ÅŸi lacrămi amare.

Iar dacă părintele trupesc îşi iubeşte atât de mult pe fiul său, cu atât mai mult cel duhovnicesc.

Cumcă   părinÅ£ii întru   duh Å£in la urmaÅŸii   lor mai   mult decât cei trupeÅŸti, auzi pe Pavel zicând (2 Cor.   11, 29):   „Cine e vătămat ÅŸi nu-s vătămat ÅŸi eu ? Cine e întărâtat ÅŸi eu nu ard?”

Dar aceasta ne   arată doar deopotrivă iubire şi doar taţii dacă ar glăsui astfel;   şi fie-ne îngăduit să spunem că ei   merg   până acolo (cu dragostea lor) ;   dar acum e  nevoe să   dăm o dovadă mai mare.

De unde o vom lua?   Tot dela aceleaÅŸi măruntae, ÅŸi din cuvintele legiuitorului.  Ce spune acesta?   „Dacă le ierÅ£i păcatul, iartă-li-l;  dacă nu, ÅŸterge-mă din cartea în care m’ai scris” (Exod 32, 31  ÅŸi următoarele).

Nici un tată,  care are putinÅ£a să se înfrupteze   din nenumărate   bunuri, n’ar   vrea   să   îndure   pedeapsa cu feciorii lui;  ci apostolul, ca unul ce a trăit întru har, arată, din pricina lui Hristos, o dragoste ÅŸi mai mare ca aceasta. Căci el nu voia să ispăşească pedeapsa împreună cu aceia, ci, pentru ca alÅ£ii să capete mântuirea, îşi dorea el singur pieirea cu aceste vorbe:   „Doream să fiu anatemă dela Hristos pentru fraÅ£ii  mei, pentru   rudele  mele   după   trup”    (Rom. 9, 3).

De   o   aşa   mare milă, de atâta dragoste erau însufleţiţi sfinţii!

De aceea era chinuit şi sufletul lui Vavila, văzând că pieirea împăratului mergea din ce în ce mai departe. Căci el făcea aceasta nu numai îndurerat din pricina templului, dar şi din dragoste pentru împărat, fiindcă acel ce batjocoreşte slujba sfântă, nu o poate întru nimic, vătăma, ci se încurcă pe sine în nenumărate rele.

11.    Astfel tatăl acela de copiii săi iubitor, văzând că hulitorul în mânia lui merge spre prăpastie, căuta să-i domolească năvala lui sălbatică,   încercând să-l  tragă înapoi   ca pe   un cal fără frâu.

Dar nu s’a lăsat nefericitul acela, ci muÅŸcând zăbala, împotrivindu-se, lăsându-se mânat de turbare ÅŸi sminteală,  după ce zvârlise   chibzuinÅ£a   dreptei judecăţi,  s’a aruncat   în   genunea pitirii celei de pe   urmă ÅŸi,   scoţând pe sfânt din   închisoare,   a poruncit   să fie adus   în cătuÅŸe,  spre   a   fi ucis.

Dar   ceeace   se vedea acolo era tocmai dimpotrivă cu ceeace se întâmpla. Acela, deşi era încătuşat cu toate lanţurile, era totuşi deslegat, atât de lanţurile de fier, cât şi de altele mai grele, adică de griji şi de munci, şi de toate celelalte cari   ne împresură   în această   viaţă trecătoare;  dimpotrivă,  cel care părea că e deslegat de cătuşele de fier şi oţel, era legat cu altele mult mai grele,   înlănţuit fiind cu lanţurile păcatului.

Fericitul bărbat,  fiind aproape de moarte, a lăsat cu   limbă   de moarte să   fie îngropat   cu lanţurile,   învăţându-ne că,   celece par de ocară,   când se fac   pentru   Hristos, ajung să fie în cinste şi în strălucire,  iar celce pătimeşte nu  se alege din   aceasta   cu ruşinea,   ci  cu slava,   şi   în   această parte luând   pildă   dela   fericitul   Pavel,   care   arăta   în   dreapta   şi   în stânga semnele de pe trup,  cătuşele, lanţul,  făcându-se şi mândru fiind de  acelea  pentru  cari  alţii  se  ruşinau.

Åži  cumcă  altora  le era ruÅŸine,   ne-a   dovedit   prin acea   apărare rostită   în faÅ£a lui Agripa.    La vorbele   aceluia:    „Se pare că   pe mine   întru puÅ£in mă faci creÅŸtin”  (Fapt. 26, 28),   Pavel a răspuns  (tot acolo 29): „AÅŸ dori ca lui Dumnezeu, ÅŸi întru puÅ£in ÅŸi întru mult să te faci creÅŸtin ÅŸi   tu ÅŸi   toÅ£i aceia câţi   sunt de faţă,  afară   de   lanÅ£urile acestea”, cuvinte pe   cari nu le-ar   fi adăogat   dacă   acest lucru nu ar fi părut multora ruÅŸinos.

Căci sfinÅ£ii cari iubeau pe Domnul primeau cu mare  tragere de inimă patimile, de pe urma cărora ÅŸi mai mult se înseninau. De aceea spune unul (Col. 1, 24): „Mă bucur intru pătimirile mele”, iar Luca (Faptele 5, 41) spune acelaÅŸ lucru despre cealaltă ceată a apostolilor, cari, spune el, după multe bătăi cu biciul, plecau „veseli, fiindcă fuseseră socotiÅ£i vrednici să rabde ocara in numele lui Hristos”.

Deci ca să nu creadă vreunul dintre păgâni, că el rabdă patimile de nevoe şi mâhnire, a poruncit ca semnele pătimirii sale să fie îngropate la un loc cu trupul său, arătând că ele îi sunt scumpe şi dragi, fiindcă el pe deantregul atârna de harul lui Hristos. Şi chiar acum cătuşele stau la un loc cu cenuşa lui ca să aducă aminte tuturor căpeteniilor bisericilor, că chiar de-ar trebui să rabde lanţuri, omor şi orice altceva, să îndure totul cu voioşie şi cu multă desfătare, astfel ca să nu părăsim sau să facem câtuşi de puţin de ruşine libertatea încredinţată nouă.

Ci   fericitul   acela   în   atâta   strălucire   şi-a   încheiat   viaţa. Poate crede cineva că noi aci vom pune capăt cuvântării noastre; de vreme ce după sfârşitul   vieţii nu mai e nici   un prilej pentru virtute şi fapte, dupăcum nici luptătorilor (atleţilor), după ce-a trecut vremea întrecerilor,  nu mai le e îngăduit   să împletească cununi.

Dar păgânii aveau drept să   creadă aşa,   fiindcă ei închiseseră nădejdea   lor în   hotarele acestei   vieţi;   noi însă, pentru care moartea e   începutul unei alte vieţi   mai luminoase, suntem   cu totul   departe de a   crede   la fel cu   ei, şi   că avem drept să facem aşa,  o voi dovedi în altă cuvântare; până atunci faptele mari ale lui Vavila pot să  dovedească mult vorbele mele.

Fiindcă   până   la   moarte   s’a luptat   pentru adevăr,   ÅŸi   până   la sânge s’a împotrivit luptând împotriva păcatului, ÅŸi-a dat sufletul ÅŸi  a  sfârÅŸit mai  cu  strălucire    decât  orice  luptător;   după  aceea pe el   l-a avut  cerul,   iar   trupul lui,   menit pentru luptă, îl cuprinde pământul ÅŸi astfel zidirea ÅŸi-a împărÅ£it pe luptător.

Decât, el putea şi să fie dus   în alt loc,   ca Enoh,   sau   luat pe   sus ca Elie,  el care a urmat pilda şi a unuia şi a celuilalt; însă Dumnezeul Acela îndurător,  care  ne-a hărăzit   nenumărate   prilejuri de mântuire,   ne-a   deschis   nouă şi   altora   drumul   ce ne poate chema   la virtute,   lăsând până atunci   la  noi   moaştele sfinţilor.

Căci după puterea cuvântului, al doilea loc îl au la noi mormintele sfinÅ£ilor ca să îndemne să le urmeze pilda pe oamenii cari îi văd pe ei. Åži oricine stă lângă sicriul lor, îndată îi simte limpede înrâurirea. Căci priveliÅŸtea sicriului, năpădind sufletul, îl uimeÅŸte ÅŸi-l trezeÅŸte, ÅŸi îl face astfel să i se pară ca si cum celce zace îngropat ar fi de faţă ÅŸi s’ar ruga ÅŸi ar vedea. Iar cel cuprins de o astfel de simÅ£ire se întoarce plin de voioÅŸie, ÅŸi schimbat cu alt om.

Åži cineva poate să vadă desluÅŸit că închipuirea răposaÅ£ilor din locurile lor intră în sufletele celor vii, dacă se gândeÅŸte cum aceia cari vin să se jelească, îndată ce s’au apropiat de morminte, îi chiamă îndată din tindă pe răposaÅ£i, ca ÅŸi cum în locul urnei ar vedea stând în faţă lor pe ceice zac în ea.

MulÅ£i alÅ£ii iarăşi, cuprinÅŸi de o nestăpânită durere, s’au sălăşluit pentru totdeauna lângă mormintele răposaÅ£ilor, lucru pe care nu l’ar fi făcut, dacă priveliÅŸtea acestui loc nu le-ar fi adus o mângăere. Dar ce vorbesc de loc ÅŸi de mormânt ? Adesea a fost de ajuns vederea unui veÅŸmânt sau amintirea unui cuvânt, ca să trezească sufletul ÅŸi să deÅŸtepte aducerea aminte gata să se ÅŸteargă.

De aceea ne-a hărăzit Dumnezeu moaştele sfinţilor.

12.     Åži cumcă eu nu în deÅŸert ÅŸi spre fală vorbesc astfel, ci că asemenea lucruri au fost făcute spre folosul nostru, ne pot încredinÅ£a minunile   făcute   zilnic  de sfinÅ£ii mucenici,   cât ÅŸi numărul mare   al celor   ce se întorc  dela ei,   nu mai   puÅ£in ca ÅŸi isprăvile   mari   chiar   după   moarte   ale  acestui   fericit   bărbai. Care după   ce a fost îngropat aÅŸa   dupăcum a cerut,  ÅŸi dupăce a  trecut    mult  timp    dela   îngropăciunea  lui,    că  n’au    rămas    în mormânt decât ţărâna ÅŸi oasele,  a găsit cu cale unul din împăraÅ£ii de mai târziu ca să i se aducă oasele aici la Dafne;  ÅŸi hotărârea aceasta   a   luat-o   el   pentrucă  Dumnezeu   i-a   îndemnat sufletul la acel lucru.

Căci el văzând locul împresurat de tinereasca necuviinţă,  ca de o silnică stăpânire, aşa că era primejdie să fie cu totul părăsit de oamenii de treabă ce voiau să trăiască cinstit,  cuprins de   milă faţă   de această vătămare,   a   trimes pe cineva să pue   capăt batjocurii.

Căci Dumnezeu   a   făcut   locul acela plăcut şi desfătător, atât prin belşugul şi felul apei, dar şi prin  aşezarea  pământului  şi  buna  rânduială a vremii,  nu  numai ca să ne odihnim   în el,   ci ca   să şi   slăvim  din pricina   lui   pe prea bunul Ziditor.

Ci duşmanul mântuirii noastre, care totdeauna se slujeşte tocmai dimpotrivă de darurile lui Dumnezeu, menind locul luat de sine în stăpânire cetelor de tineri stricaţi şi sălăşluirii demonilor, i-a făcut de ocară numele prin o poveste, din pricina căreia farmecul acelui loc mărginaş a fost pus pe socoteala demonului.

Povestea e următoarea:

Era o fată, Dafne, fiica râului Ladon (poveÅŸtile acestea au obiceiul să ne înfăţiÅŸeze râuri cari fac copii, apoi să schimbe vlăstarele lor în lucruri neînsufleÅ£ite, ÅŸi să închipuiască alte multe ciudăţenii). Se spune că pe această fată foarte frumoasă a văzut-o odată Apolon, care, după obiceiul   lui,   s’a   îndrăgostit de   dânsa;   luându-se   după   ea   s’o prindă, fata   a fugit ÅŸi s’a  oprit în acest   suburbiu.

Atunci   Pământul, mama ei,   a venit   în   ajutorul   fiicei  sale,   ca să nu păţească vreo ruşine, şi, pe dată, deschizându-şi sânul a primit pe fecioară, şi în locul ei a făcut să iasă un copăcel cu acelaş nume ca ea; desfrânatul îndrăgostit, lipsit  de iubirea lui, a îmbrăţişat pomul, şi a făcut  ca atât acesta,   cât şi locul să   fie socotite ca ale lui. Se zice   că în   locul   acesta stă   el mereu,   şi   că-l   pune mai presus de toate, ţinând la el mai   mult ca la toate celelalte locuri de pe pământ.    Se mai spune că regele de   atunci a poruncit să se clădească un templu şi un altar,  pentru ca zeul să se poată mângâia de patima  lui nebună.

Aceasta e povestea, dar  paguba izvorîtă   din ea nu e doar o poveste. Căci dupăce tineri   zvăpăiaţi au pângărit frumuseţea locului, trăind acolo cum am spus,   în  chefuri şi beţii, pentrucă răul să se întindă din ce, în ce mai mult în fiece zi, diavolul a născocit acest basm, şi a pus aci pe zeu, pentru ca basmul să le pregătească lor un mai mare pârjol de desfrâu şi nelegiuire.

Şi ca să curme aceste mari rele, împăratul a găsit foarte înţelepţeşte cu cale, să mute pe acel sfânt, spre a trimite un lecuitor celor bolnavi.

Căci dacă prin porunca ÅŸi puterea împăratului li s’ar fi oprit cetăţenilor de-a mai merge la suburbiu, porunca li s’ar fi părut tiranică, ba încă plină de cruzime ÅŸi sălbăticie; dacă pe de altă parte le-ar fi dat voe numai celor de treabă ÅŸi cuminÅ£i, împiedicând să meargă acolo numai pe cei desfrânaÅ£i ÅŸi necumpătaţî, porunca ar fi întâmpinat o mulÅ£ime de greutăţi, ceeace ar   fi însemnat   să   se ivească în  fiece zi gâlcevi,   cercetându-se în parte felul de viaţă al fiecăruia.

Åži astfel a socotit că   numai   mutarea   sfântului aici   va aduce   cel mai bun sfârÅŸit acestor rele;  căci el pricepea că mucenicul este în stare să înfrângă puterea demonului ÅŸi să îndrepteze desmăţarea tinerilor ; ÅŸi nu s’a înÅŸelat în nădejdea lui.

Căci îndată ce vine cineva la Dafne şi din pragul suburbiei vede mucenicia,  aşa se cuminţeşte, ca un tânăr la ospăţ când vede de faţă şi pe dascălul lui,  care cu ochiul îi arată cum să bea fără să se facă de ruşine, cum să mănânce,   cum   să   vorbească,   să râdă,   şi să   se teamă,   ca nu cumva trecând măsura să-şi facă de ruşine bunul lui nume;   la o astfel de privelişte,   umplându-se   de cucernicie   şi   închipuindu-şi în mintea lui pe acel fericit,  se duce numai decât la cosciug ; ajuns aci e cuprins de o mai mare teamă ; apoi îndată alungând dela sine toată nesocotinţa, pleacă uşor ca o pasăre.

Åži pe aceia pe care îi întâlneÅŸte   suindu-se din oraÅŸ,   pe dată îi trimete din drum   cu   o astfel de   smerenie la   locul de odihnă   din   Dafne, doar   că   nu   le   strigă   viersul   acela:    „ TresăltaÅ£i   Domnului   în tremur”  (Psalm 2,  11),  adăogând acea spusă apostolicească;  „Fie că mâncaÅ£i   sau beÅ£i, sau   faceÅ£i   altceva,   faceÅ£i totul   spre slava Domnului”   (I  Cor.   10,   31).

Iar pe   aceia cari se   scoboară   în oraş după desfătare (dacă se întâmplă ca,  lepădând frâul, să se dea desfrânării şi să alunece în  necumpătare şi desfătări nesocotite), pe aceştia,  zic, primindu-i beţi în hanul său, nu-i lasă să plece acasă pângăriţi de patima  beţiei,   ci, însuflându-le temere, îi aduce   la aceiaşi   cumpătare,   în care   trăiau   înainte   de   a se cufunda   în   beţie.    Şi ca o boare  subţire   de   pretutindeni   adie deasupra celor cari au fost în locaşul mucenicului;  o boare care nu se simte, şi care nu e menită să crească trupul, ci pătrunde în suflet şi   îl rândueşte cu cuviinţă   din  toate părţile, curăţând toată greutatea pământească, şi făcându-l mai uşor îl întremează dacă e îngreuiat şi gata să se poticnească.

13. Åži frumuseÅ£ea acestui loc, Dafne, ademeneÅŸte ÅŸi pe cei mai nepăsători, iar mucenicul stând ca ÅŸi într’un loc bun de pescuit, ÅŸi momind pe cei cari intră, îi Å£ine pe loc, ÅŸi potrivindu-i de mai înainte, le dă drumul lăsându-i în o astfel de stare de suflet, încât după aceia se poartă cu iubita nu în chip batjocoritor, ci plini de luare aminte.

Pentrucă oamenii, unii din nepăsare, alţii din pricina grijilor pământeşti,   nu vor să se ducă la aceste locaşuri ale mucenicilor,  Dumnezeu a   orânduit ca ei să fie astfel prinşi în mreje şi să aibă parte de leacul şi îngrijirea sufletului.

Se întâmplă ca ÅŸi cum cineva, pe un bolnav care nu vrea să ia leacurile potrivite pentru el, îl înÅŸeală dându-i leacul amestecat cu dulceaţă. Astfel, încetul  cu încetul,   aduÅŸi iar la sănătate, au ajuns   acolo,   încât   pentru   mulÅ£i,   nu   dorinÅ£a   de   desfătare,   ci de   a   vedea   pe   sfânt,   e   prilej   de   a   merge   în  acel   suburbiu,  ba, cei  cari sunt   mai de treabă, numai   din pricina   aceasta se duc   acolo;   cei   cari   sunt   mai   puÅ£in,  se duc ÅŸi   din   o  pricină ÅŸi din   cealaltă,   iar   cei   cari   sunt   ÅŸi   mai   nedesăvârÅŸiÅ£i   decât aceÅŸtia se duc numai pentru desfătare ;  dar când au ajuns acolo, mucenicul care i-a poftit ÅŸi i-a ospătat, înarmându-i cu cea mai bună za, nu-i lasă să sufere nici un rău;  ÅŸi de aceea e de mirare   ce se întâmplă acolo,   ca adică un om desfrânat   ÅŸi   nepăsător se face cumpătat, adică iese sănătos din  mijlocul nebuniei, ca ÅŸi unul   care   căzând într’un   cuptor, n’ar păţi   nimic   de   pe urma focului.    Căci   în   timp ce  tinereÅ£ea,   cutezanÅ£a   obraznică, vinul, saÅ£iul,  năpădeÅŸte cugetele mai năpraznic decât orice nepăsare, rouă trimeasă de   fericitul sfânt,   scoborându-se   prin ochi până    în   suflet,    domoleÅŸte   flacăra,   stinge   focul   ÅŸi   picură    în suflet o mare smerenie.

Astfel a curmat acel sfânt domnia desfrâului. Dar cum a pus capăt puterii demonului?

Mai întâi a făcut nefolositoare şi neputincioasă faima vătămătoare de care se bucura acea poveste, apoi a alungat pe însuşi demonul. Şi mai înainte de a vă spune felul cum l-a alungat, vă rog să băgaţi de seamă, că el nu îndată ce a sosit, a alungat pe demon, ci lăsându-l să rămână, l-a făcut neputincios şi i-a astupat gura, făcându-l mai mut decât pietrele  şi nu era mai uşor lucru să faci neputincios pe cel rămas, decât să-l alungi.

Şi acel care mai înainte înşela pe toţi oamenii, nu îndrăznea nici măcar să privească ţărâna sfântului; atât de mare e puterea sfinţilor, ale căror nici măcar umbre sau vestminte nu le pot ei răbda, cât aceştia sunt în viaţă,  şi de ale căror sicrie, după ce au murit, demonii tremură.

Åži dacă cineva nu crede în faptele Apostolilor, să-ÅŸi lapede neruÅŸinarea măcar după ce a   văzut acest lucru.   Căci   acel ce   mai înainte turbura toate cele   ale păgânilor,   fiind mustrat   de sfânt ca de un stăpân,   a pus capăt   lătratului său ÅŸi n’a   mai   vorbit.

Şi la început se părea că demonul face aşa din pricină că nu i se mai aduc jertfe şi slujbă. Căci aşa e obiceiul demonilor:  când oamenii îi slujesc  cu grăsime de jertfă şi cu fum şi  cu sânge, ei vin  ca  şi  cânii  lacomi  şi sângeroşi,  ca  să  lingă,  iar când  nimeni nu   le aduce   nimic  de felul ăsta, ei pier de foame.

In  timp ce se aduc jertfe,  se sărbătoresc taine ruşinoase — căci tainele păgânilor nu-s nimic altceva decât   iubiri   ruşinoase,   necinstiri de băieţi,  preacurvii, stricări de case ;  nu mai vorbesc de felul neghiob al măcelurilor,  şi ospeţele mai nelegiuite decât omorurile; — în timp ce se sărbătoresc acestea, zic, demonii sunt de faţă,  se bucură,   chiar   dacă   ceice săvârşesc   asemenea taine   sunt   nişte răifăcători,  nişte şarlatani, nişte ciumaţi;  şi nici nu-s altfel ceice le orânduesc.

Căci  omul înţelept,   smerit şi   la locul   lui,  nu îngădue nici cheful,  nici  beţia,   nici  să spună o   vorbă de ruşine, şi nici nu rabdă ca altul să spună aşa ceva.

Ci,  dacă purta de grijă de virtutea oamenilor, şi  lua seama cât de cât la fericirea credincioşilor săi, trebuia să nu urmărească nimic mai mult decât să-i facă să ducă o  viaţă cât se poate de bună,  păstrând moravuri curate, şi lăsându-se de acele ospeţe ruşinoase.  Dar pentru că ei  nu doresc  nimic  mai  mult ca pieirea  oamenilor,  se  bucură de aceste lucruri şi zic că sunt cinstiţi de pe urma aceea ce de obicei ne strică viaţa noastră   şi ne smulg din rădăcini toate  bunurile.

14.     La   început   aÅŸadar   se părea că ÅŸi acest   demon   tace din această pricină ;  dar, dupăcum s’a dovedit mai târziu, el era împiedicat de o puternică   nevoe:   căci ceea ce-l silea pe el să tacă,  era teama,  care, stând deasupra lui ca un frâu îl împiedica să se slujească împotriva oamenilor de obiÅŸnuita înÅŸelătorie. De unde se vede   acest lucru ?    Ci nu   faceÅ£i zgomot;   căci mă grăbesc să   vă dovedesc acest lucru, după care dovadă nici acelor ce   se   gândesc   să   se   poarte   cu   neruÅŸinare,  nu   le   va mai   fi îngăduit   să    facă   acest    lucru   nici    faţă    de  acele    vechi,  nici faţă de puterea mucenicului, nici faţă de neputinÅ£a demonilor.

Åži ca să dovedesc desluÅŸit acest lucru, n’am nevoe de presupuneri ci vă voi aduce chiar mărturia demonului însuÅŸi. Căci ei v’a făcut o rană de moarte, ÅŸi v’a ÅŸtirbit tot curajul. Ci voi sa nu vă mâniaÅ£i pe el, căci nu de bunăvoe a lăsat în părăsire ale lui, ci a făcut aceasta silit fiind de o mai mare putere.

Dar cum ÅŸi în ce   fel s’a făcut aceasta?   Murind acel împărat care pusese aici pe mucenic, pe fratele lui care avea   să-i urmeze la putere l’a adus în faÅ£a tuturor, cel care mai înainte îl ridicase la această cinste ; ÅŸi acesta a primit domnia (a fost făcut Caesar – e vorba de Iulian)  fără, diademă   căci   avea   acelaş   rang   ÅŸi putere   ca   ÅŸi fratele său.

Dar acesta fiind ÅŸarlatan ÅŸi nelegiuit, mai întâi de ochii aceluia care îi dăduse   domnia    s’a   prefăcut   că   e   creÅŸtin;   însă   după ce a murit acela, aruncându-ÅŸi masca, cu fruntea neruÅŸinată, a dat în vileagul tuturor acea credinţă rătăcită, pe care o ascunsese până atunci;   apoi trimetea porunci   în toate părÅ£ile   ca   să   se   ridice capiÅŸtile idolilor,   să se înalÅ£e altarele, să se dea demonilor vechea cinste, ÅŸi să le fie  închinate o mulÅ£ime de venituri.

La el se strângeau   din   toate părţile lumii   magi,   scamatori,   ghicitori, preoţi cerşetori de ai Cibelei,   şi (acolo erau) dughenele farmecelor;   puteai să vezi însuşi palatul împărătesc   plin   de   oameni necinstiţi şi scăpaţi (de cine ştie unde).

Căci acei cari odinioară, piereau de foame,   cari   fuseseră   prinşi   că făceau   nelegiuiri   şi otrăveau lumea, scăpaţi din închisoare sau  osândiţi la ocnă, cât şi alţii cari abia puteau să-şi  câştige traiul prin meşteşuguri urâcioase, schimbaţi   deodată   în preoţi   şi   slujitori   ai celor sfinte, erau la dânsul în mare cinste.

Iar împăratul, desbărându-se de căpitani   ÅŸi voevozi,   pe  care-i nesocotea,   colinda   prin   oraş   ÅŸi pe uliÅ£i, încunjurat de drăguÅ£ii lui ÅŸi de femeile pierdute pe cari le scosese   din locaÅŸurile de   stricăciune  unde   trăiseră;   ÅŸi calul împărătesc ÅŸi toÅ£i pretorienii   îl urmau de departe;  pezevenghii ÅŸi pezevenghele cât ÅŸi întreaga ceată a sodomiÅŸtilor, făcând roată în jurul împăratului, se plimbau prin târg, aruncând în jurul lor cuvinte ruÅŸinoase ÅŸi izbucnind în rânjete vrednice de oamenii ce se îndeletnicesc cu asemenea meserie. Åžtiu că urmaÅŸii noÅŸtri vor socoti de necrezut aceste   lucruri din pricina   nespusei   lor   ciudăţenii, căci nici un om de rând,   din acei  cari au dus   o viaţă josnică ÅŸi ruÅŸinoasă, n’ar primi   să ducă în vileagul lumii   un   astfel de trai.

Dar   nu  mai   am nevoe  de   nici o cuvântare faţă de   acei rămaşi încă în viaţă   cari au   apucat acele vremuri ;   căci   ceice le-au văzut atunci fiind de faţă,   acum le vor auzi  din nou.   De aceea pentru cele ce scriu am martori încă vii, ca să nu creadă cineva că   eu   mint   fără  nici o   măsură povestind unor   oameni neştiutori nişte vechi istorii.

Sunt   destui   tineri ÅŸi   bătrâni cari au văzut cu ochii lor aceste lucruri, ÅŸi îi rog pe toÅ£i, dacă voi înflori povestea punând ceva   dela mine, să vină să mă dea de gol. Dar n’o să mă poată învinovăţi că am adăogat ceva, ci mai degrabă că am lăsat la o parte unele lucruri ; nici nu poÅ£i să înfăţiÅŸezi cu cuvinte toată grozăvia, neruÅŸinării. Iar urmaÅŸilor cari n’ar vrea să   creadă,   le voi spune  că acelui   demon   al   vostru, Aftoditei, îi place să se slujească de asemenea slujitori. Deci nu e de mirare că nefericitului aceluia nu îi era ruÅŸine de lucruri cu cari se făleau înÅŸiÅŸi zeii cărora el socotea că trebue să li se închine.

Ce să mai povestim de ghicirile prin chemarea morţilor de pe lumea cealaltă,   de omorurile   de   copii ?   Acele jertfe   pe  cari oamenii au   îndrăznit   să le   aducă înainte   de   venirea Hristos, dar cari au încetat după venirea Lui, el a încercat să le facă iar ; nu pe faţă, căci măcar că era împărat şi putea să facă tot ce-i plăcea, dar grozăvia şi nelegiuirea faptei a biruit chiar mărimea puterii lui ; şi cu toate acestea le-a încercat.

15. Şi cum spun, acest împărat, venind deseori la Dafne cu multe daruri, aducând multe jertfe şi făcând să curgă şiroae de sânge din înjunghierea dobitoacelor, stăruia amarnic pe lângă demon, să-i ghicească ceva cu privire la ceeace avea el în minte. Şi procopsitul acela de demon,
Ce ştie al nisipului număr   şi a mării măsură
Şi pricepe pe surd şi pe mut îl aude,
cum- spune (Cresus la Herodot I, 47) n’a vrut să-i spună pe faţă ÅŸi desluÅŸit ca îi e gura astupată ÅŸi nu poate vorbi din pricina sfântului Vavila ÅŸi a învecinatei lui puteri, temându-se să nu se facă de râsul închinătorilor săi ; dar, voind să tăinuiască înfrângerea lui, a spus ca pricină a tăcerii lui,   un lucru ce l-a făcut ÅŸi mai de râs   decât tăcerea  de până atunci;   căci   prin   tăcere îşi arăta numai neputinÅ£a lui; atunci însă pe lângă neputinţă ÅŸi-a dat pe faţă ÅŸi neruÅŸinarea, încercând să tăinuiască lucruri ce nu se puteau tăinui.

Care era prilejul acelei tăceri? — „Locul acesta, Dafne, a zis demonul, e plin de leÅŸuri, ÅŸi de aceea nu poate oracolul să răspundă”.

Dar cu cât ar fi fost mai bine, nenorocitule, să   mărturiseÅŸti   puterea   mucenicului,   decât   să   aduci   în   chip sfruntat un astfel de pretext?   AÅŸa a răspuns demonul,   iar împăratul smintit, ca ÅŸi cum ar fi jucat pe scenă o piesă de teatru, s’a dus numai decât la Sfântul Vavila.

Ci,  o voi nelegiuiÅ£i ÅŸi răs-nelegiuiÅ£i, dacă nu   v’aÅ£i înÅŸela unul pe altul   de bunăvoe   ÅŸi nu v’aÅ£i sluji de prefăcătorie pentru vătămarea altora, dece tu, fără să spui numele, pomeneÅŸti leÅŸurile fără deosebire,  ÅŸi îndepărtezi numai pe sfânt, lăsând pe ceilalÅ£i, ca ÅŸi cum ai fi auzit desluÅŸit ÅŸi pe nume, că de el era vorba?

Căci după părerea demonului trebuia să desgropi toate mormintele din Dafne, ÅŸi să duci acea sperietoare cât mai departe de privirea zeilor. Dar, îmi vei răspunde,  n’a vorbit de toÅ£i morÅ£ii.   Atunci  dece n’ai spus aceasta limpede ÅŸi lămurit?   Sau   mai degrabă   Å£i-a lăsat  această ghicitoare Å£ie care jucai comedia rătăcirii?    Eu, spune demonul,   zic morÅ£ii,  ca să nu mă dau bătut pe faţă;   ÅŸi   apoi mi-e   teamă să pomenesc numele sfântului; tu pricepe ce vreau să spun, ÅŸi îndepărtează   pe   sfânt   în locul (tuturor)   celorlalÅ£i,   căci   numai el ne-a închis gura.

Åži ÅŸtia că închinătorii lui sunt aÅŸa de neghiobi, că n’o să poată să   bage de seamă această   înÅŸelătorie   pe faţă; dar chiar dacă erau toÅ£i ieÅŸiÅ£i din minÅ£i ÅŸi smintiÅ£i,  ÅŸi lui  tot nu putea să-i scape   cunoaÅŸterea   acestei înfrângeri;   atât era   doar de limpede ÅŸi săritoare în ochi.  Căci dacă,  cum spui tu, leÅŸurile oamenilor sunt o pângărire ÅŸi o întinare,  cu cât vor fi mai mult ale dobitoacelor?

Cu atât mai mult,   fireÅŸte, cu cât acest   fel e mai prejos decât celalt;   s’au desgropat lângă capiÅŸte   multe   leÅŸuri de câni, de maimuÅ£e,   de măgari ÅŸi pe acestea   trebuia mai degrabă să le îndepărtezi,  afară numai  dacă nu crezi cumva ca oamenii sunt mai prejos de maimuÅ£e.

Unde sunt acum aceia cari batjocoresc acea frumoasă lucrare a lui Dumnezeu, făcută pentru slujba  noastră, adică soarele,   şi   punându-l în   socoteala   demonului, spunând că el   e soarele ?   In timp ce în pământ zac nenumărate leşuri,   soarele se răspândeşte   pe   tot pământul   şi nicăeri nu-şi trage razele sau puterea lor îndărăt de teamă că se vor pângări;   dar zeul vostru nu se fereşte   şi nici   nu urăşte o viaţă ruşinoasă,   vrăjitorii sau omoruri,   ci le iubeşte, le îmbrăţişează şi ţine la ele ;  lui îi e scârbă numai de trupurile noastre deşi  felul acesta de răutate pare vrednic de cea mai aspră mustrare   chiar celor   ce-l săvârşesc;  pe   când   trupul   nemişcat   şi mort nu e supus la nici   o vină sau mustrare.

Dar   aşa   e rânduiala zeilor voştri,  ca să le fie scârbă de cele de cari nu trebue să le fie,  şi să cinstească şi să primească   acelea ce  sunt vrednice de cea mai mare ură şi scârbă.  Ci un om de treabă nu se va lăsa îndepărtat   dela   un sfat   bun sau dela   o   faptă   cinstită de către un mort; ci  dacă are suflet sănătos,  chiar de ar locui, lângă morminte, va da dovadă   de cumpătare şi dreptate   şi de toată virtutea.

Orice meşteşugar   va face fără   poticneală celea ce privesc meşteşugul său,  şi va fi gata faţă de muşterii lui, nu numai dacă ar şedea lângă morţi, ci chiar dacă ar fi nevoit să clădească  chiar mormintele morţilor,  şi tot astfel toţi dau mână de ajutor;   atât   zugravul   cât   şi   pietrarul   şi   făurarul   şi   arămarul;  numai  singur Apolon   dintre toţi   spune că   e împiedicat de morţi ca să prevadă  viitorul.

Dar au fost ÅŸi   la noi oameni, mari ÅŸi minunaÅ£i, cari acum o mie ÅŸi patru sute de ani au prevestit ale noastre,  ÅŸi proorocind n’au avut nevoe  de niciunul din aceste lucruri,  nu s’au plâns,   n’au cerut să se dărâme mormintele morÅ£ilor,  nici să   se arunce leÅŸurile,   nici să se născocească un nou chip neruÅŸinat de a necinsti  mormintele; ci  cu toate că unii din ei locuiau la un loc  cu neamuri necredincioase, alÅ£ii în, mijlocul barbarilor, unde totul era pângărit ÅŸi întinat, prooroceau totul întru adevăr,   iar pângăreala altora nu   vătăma proorocile lor.

Cum se face aceasta? Pentrucă ei vorbeau mânaţi de harul dumnezeesc,   iar   demonul,   lipsit de  acea   putere,   nu putea   să prezică nimic;  şi ca să nu rămâe în încurcătură, se străduia să născocească lămuriri caraghioase şi de necrezut.

Dece, mă rog, nu spusese sau nu bâlbâise aÅŸa ceva mai înainte ? Fiindcă atuncea putea să spună ca pricină, că n’avea închinători; luându-i-se acest prilej de desluÅŸire, ÅŸi-a găsit scăparea legându-se de morÅ£i, îngrijat de nenorocirea ce-l ameninÅ£a ; căci nu vrea să calce bunăcuviinÅ£a; dar voi l’aÅ£i silit, pentrucă prin marea slujbă ÅŸi închinarea ce-i faceÅ£i, i-aÅ£i luat acest prilej de desvinovăţire, ÅŸi nu i-aÅ£i mai îngăduit să se lege de lipsa de jertfe.

16. Auzind acestea actorul (Iulian împăratul) a poruncit  să se îndepărteze sicriul, ca toată lumea să  se încredinÅ£eze că   demonul   e biruit. Căci dacă acesta ar fi spus: „Din pricina sfântului nu pot vorbi, dar nu clintiÅ£i nimic,   nu faceÅ£i  nici o larmă”,   lucrul   ar  fi fost cunoscut numai de   închinătorii lui,  căci   le-ar fi   fost   ruÅŸine să povestească despre   asta mai  departe;   ci el a rânduit lucrurile în aÅŸa fel de parcă ar fi  vrut să destăinuiască neputinÅ£a sa   tuturor, care,  chiar de-ar   fi   vrut,   nu   mai   puteau   tăinui   faptul.

Nici   nu se   mai  putea   continua   prefăcătoria,   pentrucă nici un alt leş, ci numai   sfantul era mutat   de aici, şi   nu numai pe cei cari  locuiau în  oraş,  în  suburbiu   sau la ţară,  ci  chiar pe  cei  a căror locuinţă era departe de tot,   îi auzeau,   întrebând, fiindcă nu vedeau sicriul la locul lui,  dece demonul, fiind rugat de împărat să-i prezică, a răspuns că nu poate până ce nu va fi îndedepărtat  cineva pe fericitul Vavila de acolo.

Dar, caraghiosule, puteai să găseÅŸti o altă   desvinovăţire,   născocind,   cum taci de obiceiu, o mie ÅŸi una de răspunsuri ca să scapi din încurcătură; căci Lydianului (Cresus) i-ai răspuns   zicând   că   „de   va   trece râul Halys,   va dărâma  o mare împărăţie”    ÅŸi   după aceea   l-ai arătat cum era pus pe rug ; iar la Salamina te-ai slujit de aceeaÅŸi ÅŸiretenie,  adăogând   numai   o mică vorbă;   căci   cuvintele:

„Prăpădi-vei copiii femeilor” erau asemănătoare cu cele spuse Lydianului, însă adaosul „Fie că-i vremea semănatului, fie ca e a culesului”, e vrednic de mai mare râs, căci seamănă cu proorocirile ÅŸarlatanilor de răspântie ; dar nici asta nu Å£i-a plăcut. Puteai să-Å£i învălui vorbirea în cuvinte nedesluÅŸite, ÅŸiretenie de cari te slujeÅŸti de obiceiu. Dar atunci toÅ£i ar fi stăruit căutând deslegarea lucrului neînÅ£eles. Puteai să te legi de stele; ceeace faci deseori fără să-Å£i fie ruÅŸine, ÅŸi fără să roÅŸeÅŸti. Căci tu nu stai de vorbă cu oamenii cuminÅ£i, ci cu dobitoace, ÅŸi mai netoÅ£i decât dobitoace; nu erau doar dintre grecii deÅŸtepÅ£i, acei cari au auzit această prodrocie ÅŸi n’au ÅŸtiut să se ferească de înÅŸelătoria ei. Sau au înÅ£eles poate că e o minciună ? Atunci trebuia să-i spui adevărul numai preotului, ÅŸi el ar fi găsit mai bine ca tine un mijloc să tăinuiască înfrângerea.

Dar acuma, cine te-a învăţat, nenorocitule,   să   te   cufunzi într’o neruÅŸinare aÅŸa de învederată ?   Sau   poate că   n’ai   greÅŸit cu nimica tu, ci împăratul ÅŸi-a jucat prost rolul, care auzind că e vorba de morÅ£i îndeobÅŸte, s’a agăţat numai de sfântul   acela; el, împăratul te-a dat de gol,   dând   la   iveală   înÅŸelătoria,   dar nici el n’a făcut aceasta de bunăvoe, căci nu se poate ca tot el după ce te-a cinstit cu atâtea   prinoase,   apoi tot el   să-ÅŸi   bată joc de tine.

Ci puterea mucenicului pe toÅ£i deodată i-a întunecat, ÅŸi i-a făcut să nu vadă cele întâmplate, lăsând să se creadă că totul era îndreptat împotriva creÅŸtinilor, când de fapt   râsul   se întorcea nu împotriva celorce trebuiau să păţească ocara, ci împotriva celorce căutau s’o facă.

Tot astfel ÅŸi nebunilor li se pare totdeauna că lovesc pe cei din jurul lor,  când ei lovesc pereÅ£ii ocărând pe cei de faţă cu tot felul de vorbe ÅŸi vrute ÅŸi nevrute; dar prin faptele lor   nu fac de ocară pe aceia, ci   pe ei   înÅŸiÅŸi, după  cum s’a întâmplat   ÅŸi atunci.

Sicriul   era   purtat   prin tot oraşul, iar mucenicul se întorcea   ca  un luptător   în oraşul său, purtând   a doua cunună,   în oraşul în care   fusese   încununat şi mai înainte.   Aşa că, dacă cineva,  văzând faptele şi mai strălucite ale mucenicului după moartea sa,   tot nu crede   în înviere, apoi să-i fie ruşine de aici înainte.

Ca şi un vajnic luptător, el a grămădit plean peste plean, o ispravă  mare peste una şi mai mare,   o   faptă minunată peste una şi   mai minunată.    Atunci se lupta numai cu împăratul;   acum   cu împăratul şi   cu   demonul; atunci   a   îndepărtat   pe   împărat   din   înconjurul   sfânt,   acum  a gonit din tot Dafne pe ciuma aceea de diavol, neslujindu-se de braţul lui, ca mai înainte, ci luptând cu  ajutorul nevăzutei sale puteri. Cât era viu acesta, ucigaşul  nu i-a putut răbda curajul, iar acum după ce a murit nu-i poate răbda nici ţărâna nici împăratul   şi   nici demonul   care l-a aţâţat   pe   împărat   la această faptă.

Åži că le-a insuflat o frică mai mare decât cea dintâi acestor doi,  e o dovadă din aceea că împăratul l-a prins, l-a legat ÅŸi l-a ucis, pe când aceÅŸtia (din urmă) numai l-au mutat. Dece n’au poruncit nici acela ca să fie sicriul aruncat în mare, ÅŸi nici acesta n’a dorit-o ? Dece nu l-a sfarmat sau l-a ars ? Dece n’a poruncit să   fie   dus   în   pustie   într’un  loc  părăsit ?    Căci   dacă   a   mutat trupul sfântului fiindcă  era un   lucru   pângărit   ÅŸi întinat,   ÅŸi i-a fost scârbă  de   el,  nu frică, atunci  n’ar fi trebuit  să bage în  oraÅŸ un lucru nelegiuit, ci să-l trimeată departe în munÅ£i sau în păduri.

17.    Dar nefericitul   acela cunoÅŸtea   tot  aÅŸa de   bine ca ÅŸi Apolon puterea   fericitului   ÅŸi credinÅ£a   lui   în   Dumnezeu,   ÅŸi s’a temut ca, nefăcând   aceasta,   să nu cheme asupră-ÅŸi fulgerul   sau vreo altă boală. Åži despre puterea lui Hristos avea destule semne, căci ea   se arătase   atât   în   timpul   împăraÅ£ilor   cari   au   domnit înainte de el,  cât ÅŸi sub  aceia cari cârmuiau împărăţia împreună cu   el.

Căci dintre împăraÅ£ii din vechime,   cei   cari   au   cutezat asemenea   lucruri,   după   multe    nenorociri    de   neîndurat,   ÅŸi-au sfârÅŸit viaÅ£a în chip ruÅŸinos ÅŸi ticălos ;   ba unuia din ei — Maximin — i-au sărit luminile   ochilor,   cât   era   încă   viu;   unul a murit nebun,  iar celalt tot în urma unei nenorociri asemănătoare. Iar din cei din vremea lui, unchiul din partea tatălui,  deoarece a început să se   poarte mai avan cu   noi,   îndrăznind   să   atingă vasele sfinte cu mânile lui blestemate,   ba încă nemulÅ£umindu-se numai cu atât, ci mergând cu batjocura ÅŸi mai departe — căci întorcând vasele, întinzându-le ÅŸi punându-le pe podea, s’a aÅŸezat pe ele — deodată ÅŸi-a luat   pedeapsa pentru   nelegiuita   lui   ÅŸedere ;   ruÅŸinea lui vătămându-se,   s’a umplut cu viermi,  ÅŸi ca să se vadă că boala  a fost trimeasă dela Dumnezeu,  doftorii însărcinaÅ£i cu lecuirea rănii, jertfind pasări străine grase, le puneau lângă bubă ÅŸi descântau chemând viermii afară;  dar viermii n’au ieÅŸit,  ci mai amarnic   se Å£ineau de   mădularul   beteag.

Åži astfel dupăce l-au mistuit în   câteva zile,  amarnic   l-au   prăpădit.   Iar altul, însărcinat cu paza visteriei împărăteÅŸti,   deodată a plesnit în două, ispăşind ÅŸi el — se vede — pedeapsa pentru vreo nelegiuire asemănătoare. De astea ÅŸi altele la fel cugetând în mintea sa blestematul acela,  (căci n’avem vreme să le pomenim pe toate) nu îndrăznea să meargă mai departe cu cutezanÅ£a lui.

Åži cum că acestea nu le spun dela mine,   se va vedea  din celece a făcut   mai   târziu. Până   atunci să urmăm   firul povestirii.    Ce   s’a   întâmplat   după  aceea?

Lucrul acesta e de mirare pentrucă arată nu numai puterea lui Dumnezeu, ci ÅŸi nespusa lui dragoste de oameni.  Sfântul era în ocolul unde fusese pus ÅŸi înainte   de a fi dus   la   Dafne; dar  demonul   viclean   a    băgat  îndată  de   seamă   că   zadarnic   a urzit el toate uneltirile sale, ÅŸi că nu cu un mort are el să ducă luptă, ci cu un om viu  ÅŸi aprig, mai tare nu numai decât sine, ci decât toÅ£i demonii.  Căci rugându-L pe Dumnezeu ca să aprindă capiÅŸtea, a ars tot coperiÅŸul ÅŸi a mistuit idolul din cap până în tălpi,   de n’a rămas   din el   decât praf  ÅŸi cenuşă,   lăsând   numai pereÅ£ii în picioare.  Åži dacă se duce acum cineva la locul acela, ar zice   că ce s’a întâmplat   n’a fost isprava focului,   căci focul n’a fost fără o anume rânduială,   ÅŸi nu   pare a   fi fost   pricinuit de ceva neînsufleÅ£it, ci capiÅŸtea cu atâta meÅŸteÅŸug ÅŸi rost a ars, de parcă ar fi fost o mână ce ducea focul de jur împrejur, arătând ce trebue să  cruÅ£e ÅŸi ce să mistue;  ÅŸi nici nu seamănă cu cele  bântuite de foc,  ci  cu o clădire cu pereÅ£ii întregi,  care are nevoe numai de acoperiÅŸ.

Restul,  cât ÅŸi stâlpii,   atât ceice sprijineau acoperiÅŸul cât ÅŸi  tinda, afară de unul care era la partea dindărăt a capiÅŸtei, sunt toÅ£i în picioare. Åži acesta n’a fost lăsat să se frângă atunci fără rost,   ci   prin o întâmplare   pe   care   o vom spune îndată,   îndată ce   s’a întâmplat acest lucru,   preotul demonului e luat îndată ÅŸi dus la judecată unde e silit să spună cine a pus focul. Deoarece el însă nu putea să spună,  îl legară cu manile la spate,  îl bătură cu nemiluita, îl spânzurară ÅŸi-l bătură pe coaste;   dar   tot   nu   aflară  nimic. Åži   se   întâmplă ceva asemenea cu ce s’a întâmplat la ÃŽnvierea lui Hristos. Atunci, zice (Mat.  27, 64),  ostaÅŸii au fost puÅŸi de pază ca să nu fure cu viclenie trupul   lui Iisus;   dar    sfârÅŸitul lucrului a fost   de   aÅŸa fel încât nici  chiar celor sfruntaÅ£i nu li se lăsă un prilej  ca să mai tăgăduiască   cu   răutate    credinÅ£a   în   ÃŽnviere.    Åži   de   data   asta preotul a fost   târât   (la   judecată)   ca   să   mărturisească   cum   că faptul nu s’a întâmplat prin mânia dumnezeiască, ci prin ticăloÅŸia omenească; dar cu toate că a fost canonit ÅŸi bătut, neavând pe cine să dea ca vinovat, a mărturisit că focul a fost trimes de Dumnezeu, ne mai lăsând nici un cuvânt de îndoială pentru neruÅŸinaÅ£ii ce nu vreau să dea crezare lucrului.

Dar acum e vremea să spun povestirea pe care am amânat-o mai adineauri. Ce povestire anume ?

Mucenicul a speriat într’atâta pe împărat,  că acesta n’a mers mai departe cu îndrăzneala lui. Căci dupăce a urgisit aÅŸa de crunt pe acel preot pe care până atunci îl Å£inuse   în mare cinste,   ÅŸi după ce din   pricina coperiÅŸului aprins l-a sfâşiat ca o fiară sângeroasă, ÅŸi poate că nici n’ar fi răbdat să nu muÅŸte din carnea lui,  dacă lucrul nu s’ar fi părut tuturora prea nelegiuit, împăratul n’ar fi mutat iar în oraÅŸ, ca să fie în mai mare cinste, pe sfântul acela care astupase gura demonului ;   dacă   n’a   făcut-o   mai înainte,   când   demonul   s’a   dat bătut,   apoi   fără îndoială că după   focul acela,   împăratul   ar fi prăpădit   ÅŸi   dărâmat   totul,   ar   fi   ars   ÅŸi   sicriul cu   moaÅŸte   ÅŸi amândouă locaÅŸurile mucenicului, atât pe cel din   Dafne,   cât ÅŸi pe cel din oraÅŸ, dacă teama n’ar fi biruit mânia, ÅŸi fricii  n’ar fi răpus supărarea lui.

Cei mai mulţi oameni,   când   sunt   mâniaţi sau supăraţi,  dacă nu pot pune mâna pe celce le-a pricinuit suferinţa, îşi descarcă mânia asupra  celor cari le   ies în cale sau pe care-i bănuesc. Şi mucenicul nu era scutit de această bănuială; căci cum ce a ajuns în oraş, îndată a luat şi capiştea ftic. Dar, cum am spus, o patimă se războia cu alta;  şi teama biruia mânia.

Căci gândeÅŸte-te care putea fi starea sufletească a acelui  om de ispravă ( Iulian împăratul, numit om de ispravă, în batae de joc) când s’a dus în suburbiu,  când stetea ÅŸi se uita la  locaÅŸul mucenicului, ÅŸi la capiÅŸtea arsă, la idolul pierit, la prinoasele lui mistuite, ÅŸi la pomenirea despre dărnicia   lui   ÅŸi   alaiul cel   diavolesc, cu totul ÅŸtearsă.   Åži dacă chiar la o asemenea priveliÅŸte nu l-ar fi năpădit nici mânia, nici supărarea, dar, oricum, n’ar fi suferit ruÅŸinea ÅŸi cumplita   batjocură,   ci ÅŸi-ar fi repezit mâinile sale nelegiuite asupra locaÅŸului   mucenicului,   dacă   nu   l-ar fi oprit simţământul de   care   am   vorbit.

Căci   ce   se   petrecea atunci, nu era un lucru neînsemnat, ci ÅŸtirbea toată credinÅ£a păgânilor, ÅŸi le stingea toată bucuria, fiindcă întâmplarea aceea răspândise asupra lor un aÅŸa des nor de tristeÅ£e, ca ÅŸi cum deodată li s’ar fi dărâmat toate capiÅŸtele.

Åži ca o dovadă că vorbele mele sunt potrivite adevărului, vă voi înfăţiÅŸa chiar cuvintele bocetului ÅŸi cântecului de jale, pe care sofistul (E vorba de vestitul retor Libanius,   fostul dascăl de elocintă al Sf. Ioan Gură de Aur)(cuvântătorul) oraÅŸului, le-a spus pentru acest demon. AÅŸa e începutul plângerii:  „BărbaÅ£i, ai căror ochi, ca ÅŸi ai mei au fost împăenjeniÅ£i de ceaţă,   de-aci încolo să nu-i   mai   zicem acestui oraÅŸ, nici mare,  nici frumos”.

Apoi după ce a mai spus ceva despre povestea   cu Dafne   (nu e   acum   vremea   să băgăm aci întreaga poveste,  ca să   nu întindem vorba   mai   mult   decât se cuvine),   a zis  că   regele PerÅŸilor,   care   odinioară   a   cucerit cetatea, a cruÅ£at capiÅŸtea; vorbele lui sunt chiar acestea:   „Ducând oastea   împotriva   noastră,   a   socotit că   e mai bine să fie păstrată capiÅŸtea,   ÅŸi frumuseÅ£ea  icoanei ei a biruit   mânia barbarului.  Ci acum, o soare! o pământ!  cine e ÅŸi de unde e acest duÅŸman, care fără ostaÅŸi înzăuaÅ£i, ÅŸi fără prăştieri sau arcaÅŸi, a mistuit toate   cu o mică   scântee ?”

Apoi dupăce a spus că demonul a fost biruit atunci  când  închinarea păgânească  era mai înfloritoare din pricina multelor jertfe ÅŸi tainice slujbe, a adăogat: „Şi templul nostru n’a fost dărâmat  de acel potop, ci în vreme senină  a fost dărâmat,   dupăce norul trecuse”, numind potop ÅŸi vremuială, timpul împăratului   trecut.

Apoi   mergând   ceva mai departe,   tocmai de   acest  lucru   se   plânge   mai   amarnic,   prin aceste cuvinte:  „Şi astfel, atunci când erai nesocotit, iar altarele tale erau însetate după sânge,   tu, Apolon, ai rămas   păzitor   al Dafnei; ba uneori, chiar ai răbdat să fii  batjocorit ÅŸi  despuiat de podoaba ta dinafară. Iar  acuma,  dupăce Å£i s’au jertfit atâţia boi ÅŸi oi, dupăce ai primit pe piciorul tău închinăciunea cucernicei feÅ£e a împăratului, dupăce ai văzut la faţă pe celce îl preziceai, dupăce ai fost văzut   de acela, pe   care îl proorociseÅŸi,   dupăce ai fost scăpat   de năpastea vecină,   adică de mortul   acela   ce-Å£i făcea neajunsuri, ai pierit din mijlocul slujbei.

Cum ne vom mai putea făli în faÅ£a oamenilor, aducându-ne aminte de icoanele tale ÅŸi sfintele  tale odoare?”

Ce spui jalnice cântăreÅ£?   Zi aÅŸa:   cât timp a fost batjocorit ÅŸi necinstit, demonul a rămas păzitor credincios al Dafnei; iar când i s’a dat înapoi cinstea ÅŸi închinăciunea, n’a putut să-ÅŸi păzească nici măcar capiÅŸtea, mai ales când ÅŸtia că dacă se va dărâma, va păţi o mare ruÅŸine ? Dar, sofistule, cine era acel mort, care-i făcea neajunsuri „zeului?” Ce vecinătate primejdioasă era aceea ? Acesta dând de virtuÅ£ile fericitului Vavila, ÅŸi neputând să treacă înnot peste ocară, a fugit de ea ascunzându-se fără multă vorbă, mărturisind prin aceasta că demonul era supărat ÅŸi urgisit de mucenic, dar nesuflând nici o vorbă, că demonul, vrând să tăinuiască ruÅŸinea, s’a dat ÅŸi mai mult de gol, ci (sofistul nostru) a spus scurt ÅŸi cuprinzător : „fiind scăpat de o vecinătate rea”.

Dece nu spui, iscusite flecar, cine era mortul acela şi dece făcea neajunsuri numai zeului tău, şi dece numai el a fost mutat de acolo ? Şi dece numeşti rea acea vecinătate ? Oare pentrucă dădea pe faţă înşelătoria demonului ? Dar asta nu era fapta unui om rău, nici a unui mort, ci a unui om viu, făptuitor, cinstit, îngrijitor şi chivernisitor, şi făcând toate pentru mântuirea voastră, dacă aţi fi vrut.

Căci ca să nu vă mai fie îngăduit să vă amăgiÅ£i pe voi înÅŸivă, spunând că el e mâniat ÅŸi că vă mustră pentrucă nu-i mai aduceÅ£i jertfe ÅŸi că de bunăvoie a plecat dojenindu-vă că nu-l mai slujiÅ£i, ÅŸi că de aceea s’a dus din locul acesta care întru atâta îi era mai drag decât toate, încât chiar când nu i se aducea închinare îi plăcea să rămână în el (chiar tu mi-ai luat înainte spunând aceasta); „şi chiar în acest timp în care împăratul îi jertfea mulÅ£i boi ÅŸi multe oi”, ca să fie cu totul limpede că el a părăsit Dafne nevoit ÅŸi silit de o putere mai mare.

Vavila ar fi putut să-l alunge chiar dacă statuia rămânea pe loc; dar voi n’aÅ£i fi crezut, precum n’aÅ£i crezut nici când a fost împiedicat de către sfânt, iar voi tot continuaÅ£i să-i slujiÅ£i. De aceea a îngăduit ca idolul să stea aici, ÅŸi l-a răpus atunci când bântuia mai tare flacăra necredinÅ£ii, arătând că biruitorul trebue să birue pe protivnic, nu când acesta e smerit, ci când e trufaÅŸ ÅŸi semeÅ£. Căci dece, când sfântul era dus la Dafne, n’a poruncit împăratului care îl ducea, să dărâme atunci capiÅŸtea ÅŸi să mute idolul, precum făcuse demonul când poruncise să fie mutat sicriul sfântului?

Pentrucă, de bună seamă, nu era întru nimic supărat de demon, ÅŸi n’avea nevoe de ajutor trupesc, ci ÅŸi atunci, ÅŸi acum l-a răpus fără mână omenească. Åži acea dintâi biruinţă nu ne-a arătat-o nouă, ci dupăce a închis gura demonului, ÅŸi-a văzut de treabă.

AÅŸa sunt sfinÅ£ii: ei vor să săvârÅŸească numai ceeace-i trebuincios pentru mântuirea oamenilor, ÅŸi nici nu aduc acest lucru la cunoÅŸtinÅ£a oamenilor, decât dacă e mare nevoe (iar nevoia asta, o spun din nou, e grija de a mântui pe oameni); aÅŸa s’a întâmplat ÅŸi atunci.

Numai dupăce blestemul rătăcirii a început să bântue din ce în ce mai departe, ni s’a destăinuit biruinÅ£a, ÅŸi ni s’a destăinuit, nu de către biruitor, ci chiar de către cel biruit. In felul acesta mărturia nu putea fi pusă la îndoială, nici chiar de duÅŸmani, de vreme ce sfântul, chiar când era silit de nevoe, pregeta să destăinuiască celea ce îl priveau pe dânsul; dar fiindcă nici aÅŸa nu înceta rătăcirea, ci ei se încăpătinau să stărue în ea, ÅŸi cereau ajutorul demonului biruit, mai neghiobi fiind decât pietrele, ÅŸi închizând ochii în faÅ£a unui adevăr aÅŸa de desluÅŸit, atunci a fost nevoe să se dea foc idolului, ca prin această văpae, să se stingă cealaltă văpae a închinării la idoli.

19. Dece atunci învinovăţeÅŸti pe demon când zici: „Ai fugit din mijlocul slujbei?” N’a fugit de bunăvoe, ci a fost alungat ÅŸi gonit fără voe ÅŸi silit, atunci când, ademenit fiind de miros ÅŸi de jertfă, dorea mai tare să rămână. Åži ca ÅŸi cum împăratul acela domnea ca să prăpădească toate dobitoacele pământului, aÅŸa de fără cruÅ£are jertfea la altare oi ÅŸi boi, mergând cu sminteala lui până acolo, că mulÅ£i din aceia cari ÅŸi acum mai trec încă drept filosofi la ei (la păgâni), îl numeau bucătar, negustor de carne, ÅŸi cu alte asemănătoare porecle; de bună seamă dela un asemenea îmbelÅŸugat prasnic, dela aÅŸa mireasmă, fum ÅŸi ÅŸiroaie de sânge n’ar fi fugit de bunăvoe demonul, care, precum spuneai ÅŸi tu, chiar în lipsa de aceste lucruri, rămânea aci din pricina dragostei lui nebune pentru fata aceea. Dar aci, oprind puÅ£in firul cuvântării noastre, să auzim iarăşi tânguirile sofistului, care lăsând pe Apolon, se plânge lui Joe prin aceste cuvinte: „O Joe, ce loc de odihnă s’a smuls cugetului nostru obidit, cât e de lipsită de viată Dafne! Cât e de pustiu templul, pe care firea însăşi îl făcuse ca un liman în port (ca un vad în vad), ÅŸi unul ÅŸi celalalt   nebântuite de  valuri,   dar   cel de al   doilea aducând mai multă tihnă. Cine n’ar fi scăpat de boală acolo? Cine n’ar fi scăpat de teamă?   Cine ar mai  fi dorit Insulele FericiÅ£ilor?” —  „Ce   loc   de odihnă  am pierdut!”   Nelegiuitule ?  Cum e mai ferit de   gălăgie templul,   ÅŸi e un vad nebântuit de valuri, când acolo sunt flaute,   tobe, chefuri,   ospeÅ£e ÅŸi beÅ£ii ?    „Cine   n’ar   fi scăpat acolo de boală?”  zice.

Ba mai bine întreabă, cine dintre cei ce-Å£i slujesc Å£ie nu s’au molipsit   acolo de   boală ÅŸi   încă de boala cea mai grea   din toate,   chiar dacă mai   înainte   era   sănătos? Căci cine se închină demonului ÅŸi aude povestea Dafnei, văzând că nebunia demonului e atât   de mare   că chiar dupăce iubita i-a fost înghiÅ£ită (de pământ),   el tot mai stă  acolo lângă copacul din locul acela, de o cât de mare   pară a   nebuniei va fi cuprins?   In   cât   de mare   turburare,   boală,   furtună   ÅŸi   frământare va cădea?   La asta îi zici aÅŸadar   tihnă   a   sufletului ÅŸi liman ferit de valuri? La aÅŸa ceva îi spui uÅŸurare a boalei? Åži ce-i de  mirare ca pui alături unele   de   altele   lucruri    cu  totul protivnice?

Căci cei cuprinÅŸi de sminteală nu judecă despre lucruri aÅŸa cum   sunt   ele   într’adevăr,   ci   socoteala  lor   e tocmai dimpotrivă   eu   ceeace   e   aevea.    „Jocurile   olimpice   nu-s   prea departe” – căci iar mă întorc la bocet ca să arăt   ce  lovitură au primit atunci toÅ£i   păgânii ce  locuiau oraÅŸul ÅŸi   să   arăt   desluÅŸit că împăratul n’ar fi răbdat nepăsător   acest lucru, ci ÅŸi-ar fi vărsat tot necazul pe moaÅŸtele sfântului, dacă nu l’ar fi oprit o teamă mai puternică decât mânia lui.

Ce zice aÅŸa dar sofistul: „Jocurile   Olimpice   nu-s   prea   departe;    sărbătoarea   va aduna oraÅŸele   cari   vor   veni aducând   boi  să-i jertfească   lui   Apolon. Ce vom face?   Unde ne   vom ascunde?   Ce zeu ne va deschide pământul (să ne înghită) ? Ce crainic, ce surlă nu va smulge lacrămile noastre ?   Cine va vesti sărbătoarea Olimpică, ce ne va trezi jalea nenorocirii de curând întâmplată?   „Dă-mi   arcul de corn” zice tragedia (Euripide: Oreste v. 262). Ci eu fac ÅŸi o mică proorocire ca prin ea să-l prind pe făptuitor, iar cu ele (săgeÅ£ile) să-l săgetez.

Oh, îndrăzneală blestemată!   O suflet prihănit! Oh, mână cutezătoare!

Acesta e un alt Tityos (numele unui uriaş din legendele greceşti),   sau   un alt Idas (fiu al lui Neptun, zeu al mărilor),   fratele   lui Linceu (un arcaş vestit.  El era renumit pentru   puterea  lui   de   a pătrunde cu vederea oriunde); nu atât de mare ca acela,   nici aşa de bun arcaş ca acesta,   ci deprins să facă doar un lucru, adică să turbeze împotriva zeilor.

Applon, tu ai pedepsit cu moartea pe fiii lui Aloeu, ce unelteau împotriva zeilor;   iar înaintea acestuia, care de departe aducea foc (să aprindă templul), n’a ieÅŸit săgeata care să sboare în inima lui.   Oh, dreaptă vicleană!   O foc hapsân!   Unde a căzut întâi? De, unde   a  început   năpastea?    Oare   începând   dela   coperiş   a pucces la celelalte, la acel cap,   la faţă, la scut,   la diademă, la mantia lungă până’n pământ ?

Hefestos, vistiernicul locului,   n’a ameninÅ£at focul ce bântuia, dator fiind să-i dea acest ajutor zeului pentru înÅŸtiinÅ£area pe care i-a   dat-o (când Apolon i-a spus lui Vulcan că Afrodita îl înÅŸeală cu Ares) odinioară.   Dar nici Joe, cârmuitorul ploilor,  n’a trimes ploaia să stingă flacăra,   el care a stins rugul regelui Lidienilor (Cresus), când acesta era în primejdie. Ce i-a spus mai   întâi (zeului Apolon) ;celce a pornit cu război împotriva lui? De unde a căpătat îndrăzneala asta? Cum ÅŸi-a păstrat   avântul,   ÅŸi   cum nu ÅŸi-a   schimbat   hotărârea,   smerindu-se în faÅ£a frumuseÅ£ii   zeului ?

Până   unde   vei   merge   în orbirea ta, nefericitule ÅŸi nenorocitule,   spunând că asta e faptă de mână omenească,   luptându-te   cu tine însuÅ£i   ÅŸi  contrazicându-te,   ca oamenii   Å£icniÅ£i?   Căci   dacă  pe   regele PerÅŸilor, care veneaa în fruntea unei oaste aÅŸa de mari, care   cucerise   oraÅŸul, ÅŸi arsese toate celelalte temple, ÅŸi stetea cu facla în mână, gata să dea foc templului, demonul l-a schimbat — căci asta spuneai la începutul bocetului tău:  „Pe regele PerÅŸilor, pe un străbun al aceluia care   se războeÅŸte   acum   cu noi   dupăce   cuprinsese cetatea prin trădare   ÅŸi-i dase foc,   ÅŸi era pe   cale să   facă acelaÅŸ lucru ÅŸi cu Dafne, zeul   l-a schimbat,   făcându-l să arunce facla ÅŸi să se închine lui Apolon; atât de mult s’a muiat ÅŸi s’a smerit la vederea acestuia”;—acel demon, zic, care a putut atunci să birue mânia barbară ÅŸi o oaste aÅŸa de mare, cum spuneai tu, ÅŸi să scape de o aÅŸa de mare primejdie, care,  după   cum   adăogi tu, a pedepsit   cu   moarte   pe   Aloizii   cari   unelteau   împotriva zeului; cum, rogu-te, acel care   atunci a dat   dovadă   de   atâta putere, de data asta n’a făcut aÅŸa ceva ?

Dacă nu de alta, dar cel puţin, trebuia să se îndure de preotul   canonit   pe   nedrept, scoţând la iveală pe făptuitor. Şi dacă în timpul focului acesta a scăpat, cel puţin atunci când nefericitul acesta de   preot,   sta spânzurat şi i se frământau coastele cu munci,   fiindcă,   poruncindu-i-se să spună cine-i vinovat de blestemăţia aceasta, el nu avea pe cine să pârască, zeul trebuia să-i vină în ajutor   şi  să scoată la  iveală pe făptaş, sau cel puţin să-l pârască,  dacă   nu putea să-l dea la iveală.

Acum însă el, nerecunoscătorul, nu ţine seamă de slujitorul său,  deşi-l vede căsnit pe nedrept,   şi nesocoteşte pe împărat, care după atâtea jertfe   nu   se   alege   decât cu batjocura. Căci toţi râdeau de acesta ca de un   smintit   sau de un nebun,  când îl vedeau cum   îşi varsă   necazul   pe   nenorocitul acela. Dar cum se face că acel ce prorocea venirea împăratului care atunci se afla încă departe (căci şi asta ai spus-o mai sus în bocetul Iau) (Sfântul Ioan are aci în vedere   tot pe Libaniu, fostul său   profesor, autor al vestitului   discurs   despre   localitatea  Dafne, pe care-l   critică   atât de nemilos fostul elev), nu a văzut pe cel ce stă aproape şi îi dedea foc ?

DeÅŸi spuneÅ£i că el e ÅŸi prooroc, iar voi puneÅ£i în socoteala fiecărei zi câte un meÅŸteÅŸug, ca ÅŸi la oameni,   totuÅŸi   pe seama lui aÅ£i pus proorocitul;  cu toate astea n’ai dori să-Å£i facă ÅŸi Å£ie parte de un asemenea meÅŸteÅŸug   (care   la   dânsul s’a   dovedit neputincios). Cum nu ÅŸi-a cunoscut el propriile nenorociri, pe care ÅŸi un om ar fi trebuit să le cunoască ?  Sau poate dormea când s’a aprins focul? Dar nimeni  nu e aÅŸa de nesimÅ£itor, încât să nu  se scoale   îndată când i se pune foc, ÅŸi   să nu prindă pe celce-l pune.

Cu adevărat  „Grecii  sunt veÅŸnic copii, ÅŸi nici un grec nu e bătrân” (Platon: Timeu, p. 22 B.). In loc să vă plângeÅ£i de propria voastră neghiobie,   când totul vă strigă (în faţă)   înÅŸelătoria făcută de demoni, voi tot nu vă lăsaÅ£i, ci dându-vă pe voi înÅŸivă pierzării   ÅŸi nesocotind   mântuirea   voastră,   vă   lăsaÅ£i mânaÅ£i ca niÅŸte dobitoace, unde vor ei să vă ducă, pe voi cari staÅ£i aci plângând pierderea idolilor.  Iar   tu ceri arcul, ÅŸi  întru nimic nu te deosebeÅŸti de   cel   care vorbeÅŸte astfel   în tragedie.

Dar cum nu e aceasta o nebunie limpede ÅŸi învederată, să crezi că o să isprăveÅŸti ceva cu aceste arme, cari nu i-au slujit la nimic acelui care le avea? Iar dacă tu îţi închipui că ai o ÅŸtiinţă ÅŸi un meÅŸteÅŸug mai mare decât demonul, atunci n’ar trebui să-i slujeÅŸti lui, dacă-i mai nepriceput ;ÅŸi mai neputincios, chiar în lucrurile în care spuneÅ£i că e mai tare? Åži dacă-i dai lui întâietatea, fie că-i vorba de meÅŸteÅŸugul de a săgeta, fie în cel de a prooroci, cum crezi tu că numai prin o parte a acestui meÅŸteÅŸug, vei putea săvârÅŸi aceea ce n’a putut celce cunoaÅŸte meÅŸteÅŸugul întreg?

20.    Astea-s lucruri de râs,  vorbe goale;   el nici n’a avut darul proorocirii, ÅŸi, chiar dacă l-ar fi avut, n’ar fi putut   să   se slujească   de   el.    Căci nu   un   om   a   săvârÅŸit   aÅŸa ceva,   ci puterea    dumnezeiască;    pricina   o    voi   spune   mai    târziu.

Până atunci să vedem dece îl învinovăţeÅŸte pe Hefestos prin aceste cuvinte   că   ar   fi  nerecunoscător:   „Insă Hefestos,   vistiernicul   focului,  n’a   ameninÅ£at focul ce   bântuia,   deÅŸi   ar   fi trebuit   să se arate îndatoritor faţă de zeu, din pricina înÅŸtiinţării pe care i-a dat-o   odinioară”.   Ce îndatorire?   Ce   înÅŸtiinÅ£are de   odinioară? Dece tăinuieÅŸti isprăvile   mari   ale zeilor tăi?    Căci   dacă   ne-ai spune îndatorirea făcută, mi l-ai arăta pe Hefestos ÅŸi mai nerecunoscător.  Dar  Å£i-e  ruÅŸine  ÅŸi roÅŸeÅŸti;  atunci  să spunem noi fără înconjur povestea ta.

Ce îndatorire e aceea?   Se povesteÅŸte că odată Ares (zeul războiului) îndrăgostindu-se de Afrodita (zeiÅ£a frumuseÅ£ii), s’a dus la ea, când a băgat de seamă  că bărbatul ei,   Hefestos (zeul focului, bărbat al Afroditei), de care el se   temea, nu era acasă.

Apolon,  văzându-i împreunaÅ£i,  a spus lui  Hefestos de această preacurvie, aÅŸa că   bărbatul, întorcându-se   acasă ÅŸi găsindu-i în   pat, i-a   legat pe   amândoi în   lanÅ£uri, aÅŸa   cum se găseau atunci, ÅŸi apoi a chemat pe zei la această uricioasă priveliÅŸte pedepsindu-i în felul   acesta pe cei doi   îndrăgostiÅ£i. Iată îndatorirea cu care era dator Hefestos ÅŸi   aceasta e binefacerea pe care spune (Libaniu) că Hefestos a uitat să i-o întoarcă zeului, acum când avea prilejul. Dar Joe, prea bunul meu (sofist)? Căci ÅŸi pe acela îl învinovăţeÅŸti de cruzime când spui:  „Dar nici Joe, care are cârma   ploilor,   n’a   trimes apă   peste flacără,   el care  totuÅŸi a stins rugul regelui Lydienilor, când acesta era în primejdie”. Ci tocmai la vreme ne-ai adus aminte de Lidian, căci ÅŸi pe acela l-a amăgit acest demon, umflându-l cu zadarnice nădejdi ÅŸi băgându-l în neîndoielnică năpastă. Åži dacă Cirus n’ar fi fost milos, nu i-ar fi slujit Lidianului întru nimic Joe.  AÅŸa că degeaba îl dojeneÅŸti pe Joe că nu i-a ajutat fiului său, Apolon; căci el nu ÅŸi-a ajutat nici măcar sieÅŸi, când a fost lovit de fulger, ÅŸi încă în cetatea unde era mai cinstit, adică în cetatea, lui Romulus.

Să auzim acum celelalte vorbe   ale bocetului;   căci   numai aşa ne vom da seama de jalea ce a cuprins atunci sufletele lor. „Oameni, sufletul mă trage în spre chipul zeului, şi cugetul meu îmi zugrăveşte înaintea ochilor înfăţişarea lui, blândeţea boiului său, gingăşia pielii, (şi asta în piatră),  brâul care-i strângea în jurul pieptului tunica lui de aur, astfel   că unele părţi se aşezau,   iar altele ieşeau înainte.

Ce mânie era aÅŸa  de aprigă, încât chipul lui să n’o potolească ? Căci semăna cu unul care cântă un cântec; ba unul spunea că chiar   l’a  auzit  la   amiazi   cântând   din  liră. Fericite urechi!  Cântecul acela era poate lauda pământului,  căruia   mi   se pare   că-i face   o libaÅ£iune   dintr’un   taler   de   aur, pentrucă, deschizându-se ÅŸi apoi închizându-se, a ascuns in sine pe   fată”.    După   aceea  jeluind   în   câteva   cuvinte   focul zice: „Striga călătorul în timp ce văpaia izbucnea;  se turbura iubita Dafne, prietena băştinaşă a zeului; loviturile în piepturi ÅŸi (Å£ipătul ascuÅ£it, străbătând printr’un loc acoperit cu pomi,   năprasnic   ÅŸi cumplit  s’a    abătut    până   lângă   oraş   ÅŸi   a trezit  din   somn,   la această amarnică veste, ochiul domnitorului care atunci începea să guste somnul.   Nebun a alergat   cerând aripi lui Hernies;   el se grăbia să cerceteze rădăcina răului, arzând pe dinăuntru nu mai puÅ£in de cum ardea templul.

In vremea asta grinzi cad sau jos înflăcărate, mistuind pe ceice se apropiau, printre cei dintâi   pe Apolon, care era aproape de acoperiş, apoi celelalte odoare, pe Muze şi chipurile de piatră   ale   întemeetorilor,   pietrele   strălucitoare, stâlpii cei frumoşi. Mulţimea dimprejur se  jelea,   neputând să sară   în ajutor,   cum se  întâmplă acelor   ce   văd de   pe ţărm cum se scufundă o corabie,   şi faţă   de care nu  poţi   face; altceva decât să te vaeţi.

De bună seamă au stârnit mare jale. Nimfele sărind din izvoarele lor, mare jale ÅŸi Joe ce ÅŸedea aproape, cum era ÅŸi firesc, văzând cum se prăpădeÅŸte cinstea fiului său (Apolon); ÅŸi nu mai puÅ£ină jale a stârnit Caliope, din mijlocul oraÅŸului, văzând pe cârmuitorul Muzelor vătămat de foc”. După aceea spre sfârÅŸit adaogă: „Fă-te acuma, Apolon, ca atunci când Hrises Å£i-a cerut ajutorul (vezi cântul I din Iliada), fă-te mâniat ÅŸi asemenea nopÅ£ii, pentrucă atunci când noi îţi dedeam odăjdiile ÅŸi tot ce Å£i se răpise, ni s’a luat ceeace noi cinsteam, ca ÅŸi unui mire care pleacă în timp ce i se împletesc cununile”.

21.    Acesta a fost bocetul,   sau mai degrabă   acestea   sunt numai câteva   părţi  din bocet.     Dar   pe mine mă   cuprinde mirarea, cum sofistul crede că face cinste zeului prin acele cuvinte care ar trebui să-l acopere de ruşine; nici mai mult nici mai puţin, înfâţişându-ni-l ca pe un tânăr desfrânat şi neruşinat, care cântă din liră la amiazi, spunându-ne că în cântec zeul vorbeşte de iubita  lui şi fericind urechile ce aud acel cântec necuviincios.

Åži nu e deloc,   de   mirare când    spune  că   unii   din   locuitorii   din Dafne au plâns, ÅŸi că întâmplarea că a ars patronul oraÅŸului împreună   cu cei   din jurul lor n’a stârnit   altceva decât jale;   dar spusa lui,   că   nici Joe, nici Caliope,   nici   numeroasa   ceată de demoni,   nici   nimfele   însăşi   n’au avut   nici o putere   împotriva focului,   ci s’au   mulÅ£umit să   se vaete   ÅŸi să   se bocească,   e   cu totul vrednică de râs. Că au suferit o mare lovitură, s’a. dovedit îndeajuns din cele de mai sus;  căci sofistul mărturiseÅŸte limpede în mijlocul jelaniei sale că au fost loviÅ£i în ce aveau mai scump.

De  aceea împăratul n’ar fi răbdat în liniÅŸte aÅŸa ceva, dacă n’ar fi fost împiedicat de   o teamă ÅŸi o groază   mai   mare.   Rămâne acum să mai vedem de ce Dumnezeu nu ÅŸi-a vărsat   mânia   sa pe împărat, ci pe demon, ÅŸi de ce focul n’a mistuit tot  templul, ci s’a oprit dupăce a ars acoperiÅŸul ÅŸi  idolul.

Căci   nu   la   întâmplare ÅŸi   fără   rost   s’au   făcut   acestea,   ci   totul   s’a   întâmplat prin îndurarea lui Dumnezeu faţă de cei rătăciÅ£i.   Căci cel ce ÅŸtie toate, înainte de a se întâmpla, ÅŸtia odată cu celelalte ÅŸi aceasta:   anume   dacă   Dumnezeu ar fi repezit  trăsnetul   împotriva împăratului, cei ce erau de faţă  ÅŸi ar fi văzut, s’ar fi îngrozit pentru o bucată de vreme, însă după trecerea a doi sau  trei ani, pomenirea faptului s’ar fi ÅŸters,   ÅŸi   ar   fi   fost   mulÅ£i cari n’ar fi crezut în această minune.

Insă dacă templul lua foc, prin aceasta Dumnezeu, mai desluşit   decât prin   orice   crainic, avea   să   vestească mânia   Lui,   nu   numai   celor   de   atunci,   ci şi urmaşilor; aşa că, dacă unii ar fi avut de gând să se obrăznicească şi să tăinuiască lucrul, în felul acesta  li se   lua   orice mijloc (de a putea face aceasta).

Oricui   merge   la Dafne,  i   se pare că focul ar fi avut loc, de curând, ÅŸi e cuprins   de un fel de groază,   îşi   ridică   ochii   la   cer ÅŸi  laudă puterea   acelui   ce  săvârÅŸeÅŸte astfel de minuni. Căci precum,   când   cineva,   dupăce ar sparge peÅŸtera ÅŸi vizuina unei căpetenii de tâlhari, l-ar scoate pe acesta în lanÅ£uri ÅŸi dupăce i-ar lua   toate   bogăţiile, ar   lăsa locul drept adăpost pentru lighioane ÅŸi gaiÅ£i, ÅŸi apoi  oricine ar veni într’o astfel de ascunzătoare,   îndată ar vedea  locul,   ÅŸi-ar zugrăvi în minte năvala   ÅŸi jaful celui ce   a   locuit   mai   înainte acolo;  tot aÅŸa s’a întâmplat ÅŸi   aici:   oricine   vede   de   departe stâlpii, ÅŸi după aceasta apropiindu-se trece pragul, îşi zugrăveÅŸte in minte blestemăţia demonului, cât ÅŸi viclenia ÅŸi uneltirile lui ; ÅŸi după   ce   s’a   minunat de   puterea   ÅŸi   mânia   lui   Dumnezeu, pleacă.

Astfel,   ceea, ce   mai înainte a fost   sălaşul   rătăcirii    şi hulii, acum  e prilej  de a cânta slava Domnului; atât de meşter e Dumnezeul nostru.

Şi minuni de felul acesta nu face acum pentru întâia dată, ci de mult şi din vremurile dinainte săvârşeşte. Dar nu e acum vremea să le pomenim pe toate ; totuşi voi povesti una la fel cu aceasta.

Iscându-se odinioară război în Palestina între Iudei ÅŸi alt neam străin, duÅŸmanii ieÅŸind biruitori, au luat chivotul lui Dumnezeu, ca plean ÅŸi pradă ÅŸi l’au închinat ca prinos unui idol de-al lor, cu numele Dagon (1 Reg. 5).

Dar cum au dus chivotul înăuntru, chipul idolului s’a năruit ÅŸi cădea întins la pământ. Din această întâmplare ei n’au priceput puterea lui Dumnezeu, ÅŸi ridicând idolul l’au pus iar pe temelia lui; însă venind a doua zi în zori, au găsit idolul nu numai răsturnat, ci ÅŸi spart cu desăvârÅŸire. Mâinile smulse din umeri, sărise în pragul capiÅŸtei împreună cu picioarele, iar trunchiul idolului smuls, a fost găsit ÅŸi el aruncat în altă parte.

Iar pământul SodomiÅ£ilor, ca să asemănăm lucruri mici cu cele mari, a fost mistuit de foc   cu   locuitorii lui, ÅŸi a rămas sterp, pentruca nu   numai   oamenii   din vremea aceea, ci ÅŸi toÅ£i ceice   aveau   să   vină,   de   către însăşi acele locuri să fie   îndemnaÅ£i să   ducă   un trai mai   neprihănit. Căci dacă pedeapsa ar fi ajuns numai pe  oameni,   nimeni   n’ar mai fi crezut pe urmă în această întâmplare. Dar de aceea a căpătat locul acea vătămare,  ce nu piere, ÅŸi aduce  aminte fiecărui rând de oameni,   că adecă e prin lege hotărât ca aÅŸa   să   paţă cei ce se poartă astfel, măcar că nu-ÅŸi capătă pedeapsa pe dată ; cum s’a întâmplat ÅŸi cu capiÅŸtea aceasta.

Iată au   trecut   douăzeci de ani de atunci ÅŸi   n’a pierit nici o   parte a clădirii cruÅ£ate de   foc,   ci   părÅ£ile   cari au   scăpat   de   foc   stau    neclintite ÅŸi atât de trainice,   că   pot   să   mai   dureze o sută   sau   două sute    de    ani,    ba    chiar    mult    mai    mult.    Åži    ce-i    de   mirare e că nici un perete   n’a căzut la pământ,   despărÅ£it   de celălalt. Dintre    stâlpii   ce    erau   în   partea   dindărăt   a   capiÅŸtii,    numai unul e frânt,   ÅŸi nici   acela nu   s’a năruit,   ci   a   rămas   aplecat pe   zid, miÅŸcat de   pe   temelia   sa,   iar   partea    dela   temelie    ÅŸi până la   frântură se    sprijnă pe zid,   iar dela frântură   până   la căpăţînă stă aplecată pe spate,  sprijinită   pe partea de jos.

DeÅŸi suflă vânturi puternice   în acel loc  ÅŸi se  întâmplă  cutremure  ÅŸi pământul se  clatină, rămăşiÅ£ele lăsate de foc stau nemiÅŸcate, nefiind urnite din loc,  ÅŸi doar că  n’au gură să   strige   că   ele   au fost  cruÅ£ate ca să slujească la îndreptarea urmaÅŸilor.

22.     Asta se poate zice că a fost pricina pentru care templul! n’a fost mistuit cu totul de foc, iar pricina  pentru   care   împăratul n’a fost atins de trăsnet, de o vei căuta,  o găseÅŸti în altă parte, anume în bunătatea ÅŸi iubirea de o oameni  a lui Hristos. De aceea a îndepărtat atunci focul dela capul împăratului ÅŸi l-a aruncat pe coperiÅŸ, pentruca el, învăţând dela aceste nenorociri străine, să scape de pedeapsa menită lui, schimbându-se   ÅŸi   lepădându-se de rătăcirea lui.

Åži Hristos nu i-a dat  numai atunci întâi ÅŸi numai acest semn al propriei Sale puteri, ci ÅŸi alte multele nu mai mici decât acesta.  Căci ÅŸi unchiul lui, ÅŸi vistiernicul său aÅŸa au sfârÅŸit amândoi viaÅ£a ; apoi foametea năpustindu-se pe-neaÅŸteptate asupra cetăţii, ÅŸi împreună cu ea o secetă cum nu s’a mai văzut înainte, până n’a adus el jertfe izvoarelor, cât ÅŸi alte multe întâmplate atât în oaste cât ÅŸi în oraÅŸe, ar fi putut să’i înduplece chiar un suflet de piatră, nu numai prin mulÅ£imea lor, ÅŸi nu numai prin aceea că toate nelegiuirile se întâmplau toate odată, ca odinioară în vremea faraonului egiptean, ci ÅŸi prin aceea că aceste semne chiar prin ele înÅŸile erau de aÅŸa fel, că nu avea nevoe unul de altul ca să aducă pocăirea celor ce le vedeau, ci fiecare în parte era de ajuns prin el însuÅŸi ca să o pricinuiască.

Åži ca să las la o parte   celelalte, ce om, cât   ar fi   fost – el de nesimÅ£itor, nu s’ar fi spăimântat de minunea întâmplată lângă temeliile   vechiului templu   al Ierusalimului ?   Ce minune adică ? Văzând tiranul că credinÅ£a în Hristos e răspândită în toată împărăţia lui,  ÅŸi că se   întinde ÅŸi în Å£ara   PerÅŸilor ÅŸi   a altor barbari mai îndepărtaÅ£i,   ÅŸi că iarăşi   se întinde mai înăuntrul acestora, ÅŸi că stăpâneÅŸte, ca să zic aÅŸa, tot pământul de sub soare, se frământa ÅŸi se necăjea în sufletul său,  pregătind război împotriva bisericilor; dar nu ÅŸtia nefericitul că se zvârcoleÅŸte împotriva Å£epuÅŸei.

AÅŸa mai  târziu se străduia  să ridice capiÅŸtea din Ierusalim, pe care puterea lui Hristos o năruise din temelii, ÅŸi el, om păgân, se îngrijea de treburile Iudeilor, vrând să pună la încercare puterea lui Hristos;  ÅŸi chemând câţiva Iudei,   ÅŸi poruncindu-le   să aducă jertfe   (căci  el spunea   că   străbunii   lor   erau deprinÅŸi  cu  astfel de  închinăciune),    deoarece aceÅŸtia   căutau   să scape,  spunând că nu le e îngăduit să facă aÅŸa ceva înafara metropolei, după ce li s’a dărâmat templul,   el le porunceÅŸte să ia din vistieria împărătească bani, ÅŸi toate cele trebuincioase peniru clădit, ÅŸi să se   ducă să înalÅ£e   templul ÅŸi să se   întoarcă   iar la vechiul obicei de a aduce jertfe.

Atunci neghiobii aceia, ce rătăcesc de când au ieşit din găoace şi cari au  nevoe de învăţătură până ce ajung la bătrâneţe, au plecat  ca să facă cele ce dorea împăratul.    Şi de îndată ce au   început a scoate   pământul   dela temelii, a ţâşnit din temelii   un foc năpraznic   ce i-a   mistuit pe toţi.

Vestindu-i-se împăratului acestea, n’a cutezat să meargă cu îndrăzneala mai departe, fiindcă îl împiedeca teama; dar tot n’a voit să se lepede de   diavoleasca rătăcire   de care era   stăpânit cu totul; însă pentru o bucată de   vreme s’a astâmpărat.    După trecere de câtva timp, s’a apucat   iar de un lucru zadarnic,  ne mai îndrăznind să înalÅ£e capiÅŸtea, ci din altă parte începând să ne hărÅ£uiască pe noi; căci pregeta să facă atunci război pe faţă împotriva noastră;   mai   întâi ÅŸi întâi fiindcă era   încredinÅ£at că înzadar va încerca acest   lucru,  ÅŸi apoi ca să nu   ne   dea nouă prilejul să ne încununăm cu cununa muceniciei.

Căci pentru el era ceva nesuferit   şi mai   crunt decât orice nenorocire,   ca un om adus în fata lui să  rabde   neclintit   până   la   moarte   pentru adevăr în mijlocul   chinurilor;   astfel   îşi arătă el   din suflet ura lui pentru noi. Căci ştia el, ştia bine, că dacă va îndrăzni acest lucru, toţi îşi vor da sufletul pentru  Hristos;   dar   cum   era viclean şi cumplit,   pe cei pedepsiţi   de către căpeteniile bisericei pentru anumite greşeli,   şi scoşi   din slujba lor   (de   episcopi), îi lăsa slobozi   pe toţi,   dând în felul   acesta   celor   mai   netrebnici puterea, călcând pravilele bisericii,   şi stârnind zavistie între ai noştri,  căci nădăjduia că pe urmă vor putea fi mai lesne răpuşi, mistuiţi fiind astfel de războiul frăţesc.

Unuia, cu numele Ştefan, care din pricina rătăcirii în credinţă,   cât   şi din   pricina   vieţii destrăbălate fusese scos din episcopat, îi porunceşte să ia iarăşi tronul dăscălicesc;   şi căuta pe   cât îi era   cu putinţă   sa stingă numele Domnului,  numindu-ne Galilei în loc de creştini, atât în poruncile   sale scrise,   cât   îndemnând şi   pe   deregători   să facă acelaş lucru.

Cu toate aceste semne, cari — cum am spus — se arătau fie prin foamete, fie prin secetă, el stăruia în aceeaşi neruşinare şi invârtoşare a inimii. Când se pregătea să pornească război împotriva Perşilor şi se cobora cu atâta îngâmfare ca şi cum avea să jefuiască tot neamul barbarilor, ne ameninţa cu nespuse ameninţări, spunând că dupăce se va întoarce de acolo o să ne prăpădească de istov, şi că acest război e pentru el mai greu decât cel împotriva Perşilor, şi că dupăce va isprăvi cu acela mai micul, va trebui să se apuce de acest mai mare război  (împotriva noastră). Aşa ne vesteau ceice făceau parte din sfatul lui. Fierbând de mânie împotriva noastră şi zilnic ridicându-se la mai mare nebunie, niciodată nu stăruia în aceeaşi părere, ci lepădându-se de părerea dintâi, iarăşi ne ameninţă cu prigoana. Ci vroind Dumnezeu să-l pedepsească şi să-i astâmpere fierberea lui, a făcut iarăşi această minune, trimiţând foc asupra capiştei din Dafne.

23.    Dar el nici aÅŸa nu ÅŸi-a astâmpărat mânia, ci, fiind ÅŸi mai vârtos frământat de dorinÅ£a de a ne pustii, n’a aÅŸteptat nici măcar timpul   pe care îl   hotărâse în ameninÅ£area lui,   ci,   când era să treacă Eufratul, îşi punea la încercare pe soldaÅ£i,  ÅŸi stricând prin linguÅŸire   pe   câţiva   din   ei  puÅ£ini la număr,   n’a   dat drumul din oaste la ceice erau împotriva lui (creÅŸtinilor, adică) temându-se că dacă   îi va despărÅ£i   (depărta) pe aceÅŸtia,   să   nu slăbească oastea lui împotriva Persului.

Cine ne va povesti cele ce s’au întâmplat după aceea,   cu mult mai cumplite decât cele întâmplate în deÅŸert ÅŸi pe mare ÅŸi  în Egipt, când smintitul acela de Faraon era pedepsit, ÅŸi toÅ£i ai lui erau înnecaÅ£i? Ca ÅŸi atunci, când,  pentrucă Egipteanul n’a   vrut să  se   plece   în   faÅ£a   atâtor semne, nici n’a vrut să se pocăiască, la urmă Dumnezeu l’a înnecat cu toată oastea lui; tot astfel ÅŸi acum,   deoarece Iulian, dupăce s’a împotrivit cu neruÅŸinare la toate minunile lui Dumnezeu,  nu s’a ales cu nici un câştig, ci a rămas neîndreptat, la urmă Dumnezeu l-a împresurat   cu rele,   pentru ca prin   pieirea lui   să se îndrepte ceilalÅ£i,  dacă el   nu vrea să se desmeticească   în urma nenorocirilor altora.

Căci el, care dusese cu sine atâtea miriade de ostaÅŸi,  cum nu mai dusese cu sine nici un alt împărat înainte, ÅŸi nădăjduia   că   în goarnă   ÅŸi   fără osteneală   va   cuprinde   toată Persia,  s’a purtat aÅŸa de ticălos ÅŸi de vrednic de milă,  ca ÅŸi cum ar fi avut cu sine o oaste nu de bărbaÅ£i, ci de femei sau de copii. Căci mai târziu din pricina nechibzuinÅ£ii sale  i-a vârât în o aÅŸa de mare nevoe, că erau siliÅ£i să se hrănească cu carne de cal, încât unii piereau de foame, iar alÅ£ii mistuiÅ£i de sete.   Åži i-a închis în locuri aÅŸa de   strâmte,   ca ÅŸi   cum ar fi   făcut   război   pentru PerÅŸi, ÅŸi n’ar fi vrut să-i   cucerească pe ei,   ci să-i   trădeze pe ai lui, ÅŸi doar că nu ÅŸi-a dat ostaÅŸii legaÅ£i în mâna duÅŸmanului.

Dar   toate   nenorocirile   întâmplate   acolo   nu   le   va   putea povesti nici   unul din   acei cari le-a văzut   cu ochii   ÅŸi   au fost  părtaÅŸi la ele; atât de mult întrec orice măsură.   Åži ca să spun într’un cuvânt.

Dupăce el a căzut în  chip ruÅŸinos ÅŸi vrednic de milă  — unii zic că el a căzut străpuns de o slugă  a unui ostaş  ce era mâniat de cele ce vedea; alÅ£ii spun că nu se ÅŸtie cine l-a ucis,  ci că fiind străpuns el s’a rugat să  fie   îngropat în Cilicia, unde zace ÅŸi acuma — dupăce a căzut deci în chip aÅŸa de ruÅŸinos,  ostaÅŸii văzând că se   află  în cea mai mare   primejdie,   se  duc ÅŸi se roagă de duÅŸmani,   ÅŸi dupăce   au jurat   că vor părăsi cetăţuia cea mai întărită,  care era ca   un   zid   nebiruit   al   ţării  din partea noastră, având noroc  să dea peste   niÅŸte barbari   cu inima miloasă, aÅŸa au fugit, ÅŸi s’au întors doar puÅ£ini din mulÅ£i,  dar frânÅ£i trupeÅŸte, ruÅŸinaÅ£i din   pricina învoelii făcute, însă siliÅ£i de jurământ să lase pe mâna duÅŸmanului o bucată din Å£ara părintească.

Atunci puteai să vezi o privelişte mai vrednica de plâns decât orice robie; căci  locuitorii acelui oraş au răbdat necazuri ca din partea unor duşmani,  tocmai din partea acelora, dela cari se aşteptau să primească o mulţumire, pentrucă ei ca un meterez îi pusese la adăpost pe   toţi  (ostaşii),   cei   dinăuntru stând mereu pentru toţi în gura tuturor primejdiilor;   iar acum drept răsplată),  erau siliţi să treacă la o ţară străină,  părăsindu-şi casele şi moşiile,   smulşi dela averile   lor strămoşeşti,   şi   răbdând toate acestea chiar dela ai lor.

Iată câştigul cu care ne-am ales de pe urma acestui procopsit de împărat. Åži acestea nu le-am spus fără rost, ci ca să răspundem acelora cari întrebau dece Dumnezeu n’a pedepsit chiar pe împărat.

Ci Dumnezeu deseori a voit să domolească năpustirea lui de mai târziu, ÅŸi să-l îndrepte prin pilda nenorocirilor străine; dar fiindcă acesta s’a împotrivit, Domnul l-a vârât în cele mai mari nenorociri; însă adevărata ispăşire a păcatelor a păstrat-o pentru acea mare zi, prin pedeapsa de faţă ridicând pe cei căzuÅ£i ÅŸi aducându-i la o viaţă mai bună.

Căci aÅŸa e răbdarea lui Dumnezeu: pe cei cari nu se slujesc de dânsa cum se cuvine, îi pedepseÅŸte la urmă mai amarnic; si precum e folositoare celor pocăiÅ£i, aÅŸa ajunge să fie o pricină de mai mare pedeapsă pentru cei încăpăţânaÅ£i ÅŸi cu inima împietrită. Åži dacă ar zice cineva: „Ce ? Oare Dumnezeu nu ÅŸtia dinainte că tiranul nu se va îndrepta niciodată?”

Acestuia îi vom răspunde, că Dumnezeu a ştiut, dar el niciodată din pricina acestei preştiinţi a răutăţii noastre nu încetează de a face ceea ce i se cade Lui; şi chiar dacă noi nu primim dojana Lui, El tot îşi arată dragostea Lui pentru noi.

Åži dacă ne vârâm noi înÅŸine în rele mai mari, aceasta nu din voia Lui, care ne-a răbdat atâta vreme păcatele, nu ca să pierim, ci ca să dobândim mântuirea; ci s’a întâmplat prin vina noastră care ne-am bătut joc de nespusa Lui răbdare. Åži când nu vrem să ne folosim de multa Lui răbdare, atunci El o întoarce în folosul altora, arătând pretutindeni dragostea Lui de oameni, cât ÅŸi iscusinÅ£a Lui; precum s’a întâmplat ÅŸi atunci.

Şi tiranul astfel şi-a sfârşit viaţa; semnele atât ale nebuniei lui, cât şi ale puterii fericitului Vavila, dăinuesc : templul şi locul cu moaştele, acela deşert, acesta păstrându-şi puterea lui de mai înainte. Iar sicriul nu e dus înapoi ; Dumnezeu a rânduit şi aceasta, pentrucă să fie mai limpede pentru cei ce vin cunoaşterea faptelor sfântului.

Căci orice străin ce vine în acest loc şi caută pe mucenic, văzându-l că lipseşte, îndată întreabă de pricina acestui lucru, şi pleacă după ce a auzit toată povestea, alegându-se cu un folos mai mare decât înainte ; astfel fiind mucenicul de faţă în Dafne, şi iarăşi părăsind acel loc, aduce cel mai mare folos.

Atât de mare e puterea mucenicilor, ÅŸi cât sunt vii ÅŸi după ce au murit, ÅŸi când stau în anumite locuri, cât ÅŸi după ce le-a părăsit. Căci dela început ÅŸi până la sfârÅŸit faptele lui au fost legate ca printr’un lanÅ£. Uite-te numai: a apărat legile lui Dumnezeu călcate în picioare, a dat pedeapsa cuvenită pentru cel ucis, a arătat cât de mare deosebire e între slujba sfântă, preoÅ£ie ÅŸi domnie, a topit toată îngâmfarea vieÅ£ii mirene, a călcat în picioare închipuirea semeaţă a vieÅ£ii lumeÅŸti, a învăţat pe împăraÅ£i să nu-ÅŸi întindă puterea lor peste măsura pe care le-a arătat-o Dumnezeu ÅŸi pe slujitorii bisericii i-a învăţat cum să se pue mai presus de această domnie.

Astfel de învăţături ÅŸi alte multele le-a dat cât timp era încă în viaţă; iar după ce s’a mutat ÅŸi a plecat de aci, a vlăguit puterea demonului, a făcut de ruÅŸine înÅŸelătoria păgânilor, a dat de gol sporovăială proorocirilor (mincinoase), a sfărmat masca lui, a desvăluit tot meÅŸteÅŸugul lui actoricesc, silindu-l să amuÅ£ească pe celce părea că e mai mare peste acel meÅŸteÅŸug, ÅŸi isgonindu-l cu mare volnicie. Stau ÅŸi azi zidurile capiÅŸtei, vestind tuturor ruÅŸinea pălită de demon, cât si batjocura ÅŸi slăbiciunea lui; iar pe de altă parte, cununile, biruinÅ£a ÅŸi puterea mucenicului.

Atât de mare e virtutea sfinţilor, atât de nebiruită şi de temut şi pentru împăraţi, şi pentru demoni, ba chiar şi pentru căpetenia demonilor.