„Femeia este legată prin Lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul

„Femeia este legată prin Lege
câtă vreme îi trăieşte bărbatul;
iar dacă moare, liberă este, dacă vrea,
să se mărite, numai întru Domnul. Mai fericită este însă dacă rămâne aÅŸa”

1. Despre nuntă a rânduit alaltăieri fericitul Pavel; ÅŸi despre îndreptările referitoare la ea aÅŸa le-a scris corinte-nilor: „Cât despre cele ce mi-aÅ£i scris, bine este bărbatului să nu se atingă de femeie. Dar din pricina desfrâului, fiecare să-ÅŸi aibă femeia lui ÅŸi fiecare femeie bărbatul ei” (I Cor 7, 1-2). Pentru aceea, să ne cheltuim ÅŸi noi toată convorbirea cu aceste cuvinte.
Prin urmare, e de trebuinţă ÅŸi astăzi să vă vorbim iarăşi despre aceeaÅŸi pricină, fiindcă ÅŸi azi acelaÅŸi Pavel grăieÅŸte despre aceleaÅŸi lucruri. Căci numai ce 1-aÅ£i auzit strigând ÅŸi zicând: „Femeia este legată prin Lege câtă vreme îi trăieÅŸte bărbatul, iar dacă adoarme, liberă este dacă vrea, să se mărite, numai întru Domnul. Mai fericită este însă dacă rămâne aÅŸa, după gândul meu. Åži cred că ÅŸi eu am Duhul lui Dumnezeu” (I Cor 7, 39-40). Să-1 înso¬ţim, dar, ÅŸi azi ÅŸi să vorbim despre această pricină. Căci urmându-1 pe Pavel, prin el îl vom urma întru totul pe Hristos, căci ÅŸi el a scris acestea nu urmând sieÅŸi, ci Aceluia. Fiindcă nu e lucru de ÅŸagă să poÅ£i trăi bine căsătoria, căci ea se face prilej de mii de răutăţi pentru cei ce nu o trăiesc cum trebuie. Căci după cum femeia poate fi ajutor, aÅŸa se poate face adesea ÅŸi potrivnică sfătuitoare. AÅŸadar, după cum liman poate fi nunta, tot aÅŸa ÅŸi scufundare, nu prin firea ei, ci din pricina voii libere [ ]56 a celor ce rău o trăiesc. Căci cel ce o trăieÅŸte după legile potrivite ei află în soÅ£ia ÅŸi în căminul său mângâiere ÅŸi [puterea] de a se rupe de toate răutăţile de zi cu zi57. Dar cel ce nu o ia în serios, ci ca un lucru oarecare58, chiar dacă se va bucura de liniÅŸte în afara căminului, când vine acasă va vedea stânci ascuÅ£ite ce [ascund pierzania]59. AÅŸadar, fiindcă primejdia nu ne vine de la cele ce ni se întâmplă [în afară], este de trebuinţă să avem multă luare-aminte la cele spuse ÅŸi să ne ducem căsnicia după legiuirile lui Pavel. Ba, mai mult, să facem aceasta după legile lui Hristos. Åžtiu că multora li se pare nou ÅŸi nemaiauzit ceea ce spun60. Dar tocmai pentru aceasta nu voi tăcea, ci, citindu-vă cea dintâi legiuire, voi încerca să dezleg păruta nepotriveală.
Care este, aÅŸadar, legiuirea pe care ne-a dat-o Pavel? „Femeia – zice – este legată prin Lege”; prin urmare, nu trebuie să se despartă cât timp trăieÅŸte bărbatul. Nici să nu meargă la alt bărbat, nici să se unească prin o a doua nuntă. Ia vezi cu câtă precizie s-a folosit de cuvinte! Căci nu a zis „să trăiască împreună cu bărbatul” cât timp e viu, ci „femeia e legată prin Lege” câtă vreme trăieÅŸte bărbatul ei ; încât, chiar dacă îi dă carte de despărÅ£ire, chiar dacă părăseÅŸte căminul, chiar dacă pleacă la altul, legată fiind prin Lege, adulteră se face una ca aceasta. Dacă bărbatul vrea să se descotorosească de femeie, ori femeia vrea să-1 lase pe bărbat, să-ÅŸi aducă aminte de cuvintele acestea ÅŸi să cugete că Pavel stă de faţă ÅŸi o prigoneÅŸte, strigând: „femeia este legată prin Lege” . Căci, după cum robii fugari, chiar dacă părăsesc casa stăpânului, sunt împiedicaÅ£i de lanÅ£uri, aÅŸa ÅŸi femeia, chiar dacă îl lasă pe bărbat, are legea împotrivindu-se ei asemenea unui lanÅ£, osândind-o ÅŸi pe adulteră ÅŸi pe cei care o primesc. Cât timp mai este bărbatul, adulter se cheamă acest lucru. Åži tot cel ce se însoară cu cea fugită săvârÅŸeÅŸte adulter. Åži doar atunci – zice [Pavel] – îi este cu putinţă să se mărite a doua oară, când se dezleagă de lanÅ£, când se sfârÅŸeÅŸte bărbatul.

Arătând aceasta, nu a adăugat că „dacă se săvârÅŸeÅŸte” bărbatul ei este liberă să se mărite cu cine vrea, ci „dacă adoarme”, mângâind-o pe văduvă ÅŸi înduplecând-o să rămână [credincioasă] celui dintâi ÅŸi să nu-ÅŸi ia al doilea mire. Nu a murit bărbatul tău, ci doarme! Cine oare îl părăseÅŸte pe cel ce doarme? De aceea zice: „dacă a ador¬mit, liberă este să se mărite cu cine vrea”. Nu zice [porun¬citor]: „să se mărite”, ca să nu i se pară că o împinge ÅŸi o sileÅŸte. Nici nu a oprit-o pe cea care voieÅŸte să se împărt㬺ească de o a doua nuntă, nici nu a îndemnat-o pe cea care nu vrea, ci le-a făcut cunoscut că „liberă este să se mărite cu care vrea”. Zicând că este liberă, după ce-i moare bărbatul, a arătat că înainte de aceasta era roabă, fiindcă acela trăia. Roabă fiind ÅŸi supusă legii, chiar dacă ar primi mii de cărÅ£i de despăţire, este înlănÅ£uită de legea adul¬terului. Slugilor nu le este cu putinţă să-ÅŸi schimbe stăpânii dacă aceÅŸtia trăiesc. Nici femeii să-ÅŸi schimbe bărbatul câtă vreme trăieÅŸte. Căci acest lucru este adulter. Nu-mi zice de legile cele din afară, care poruncesc să-i dai carte de despăţire ÅŸi să te rupi de ea. Căci nu după aceste legi te va judeca Dumnezeu în acea Zi [a Judecăţii], ci după cele pe care însuÅŸi le-a pus. Ba ÅŸi legile cele din afară nu rânduiesc aceasta pur ÅŸi simplu, nici fără socoteală, ci ÅŸi acestea pedepsesc fapta, încât ÅŸi din aceasta se arată că nu se complac cu acest păcat: doar simpla pricină de des¬părÅ£ire, fără implicare de bunuri, o resping. Åži chiar dacă ar fi [bunuri la mijloc] ca motiv de despărÅ£ire, pedepsesc fapta prin păgubire adusă averii [bărbatului]. AÅŸadar, nici [legile statului] nu au lăudat pe cei ce fac aceasta.

2. Dar atunci cu Moise [cum rămâne]? Åži acela a făcut acest lucru din aceeaÅŸi pricină. Tu însă ascultă-L pe Hristos Care zice: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor ÅŸi fariseilor, nu veÅ£i intra în împărăţia Cerurilor” (Mt 5, 20). Auzi-L iarăşi când zice: „Cel ce se desparte de femeia lui în afară de motiv de desfrânare face adulter, iar cel care se însoară cu cea lăsată face adulter” (Mt 5, 32). Pentru aceasta a venit Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, pentru aceasta a luat chip de rob, pentru a-ceasta Åži-a vărsat preascumpul sânge, a pierdut moartea, a stins păcatul, ne-a dat cu îmbelÅŸugare harul Duhului Sfânt, ca să te aducă pe tine la o mai mare filosofic. Sau altfel: nici Moise nu a legiuit aceasta fără să se gândească, ci silit fiind să se coboare la slăbiciunea celor cărora le dădea legi. Căci aceia erau gata să ucidă ÅŸi îşi umpleau casele de sângele celor de un neam cu ei ÅŸi nu erau cumpă¬taÅ£i nici cu femeile lor, nici cu cele străine. Ca să nu-ÅŸi ucidă în casă femeile, pe care le-ar fi Å£inut fără plăcere, a poruncit să le lepede, mai mare fiind răul de a omori ÅŸ j grabnica pornire spre ucidere. Åži că unii erau ucigaÅŸi ÅŸi pângăritori, ascultă pe profeÅ£ii care zic: „AceÅŸtia sunt cei ce zidesc Sionul prin sânge ÅŸi Ierusalimul prin nedreptăţi”; ÅŸi iarăşi: „Amestecă sângele cu sânge”; ÅŸi iar: „Mâinile lor sunt pline de sânge”. Iar că înnebuniseră nu doar împotriva femeilor lor, ci ÅŸi împotriva altora, ÅŸi aceasta lămurit ară-tând-o proorocul, a zis: „Şi au jertfit pe fiii lor ÅŸi pe fiicele lor demonilor” (Ps 105, 37). Cei ce nu s-au potolit faţă de copiii lor nu s-au potolit nici faţă de femei. Åži ca să nu se întâmple aceasta, le-a îngăduit să se despartă. De aceea ÅŸi Hristos, luându-Se la întrebări cu iudeii, aceÅŸtia I-au zis: „Cum dar Moise a îngăduit să i se dea [femeii] carte de despăţire?”61 (Mt 19, 7). Arătând că [Moise] nu a scris acestea legiuind împotriva Sa, aÅŸa le zice: „Moise din pricina inimii voastre împietrite a scris, dintru început însă nu a fost aÅŸa. Ci Cel Ce i-a făcut, dintru început i-a făcut bărbat ÅŸi femeie” (Mt 19, 8). Dacă era bun acest lucru nu făcea un bărbat ÅŸi o femeie, ci un bărbat ÅŸi două femei, încât acela, dacă voia, pe una să o lepede ÅŸi pe cealaltă să o ia. Chiar prin modul plăsmuirii lor a introdus legea62 pe care Eu o scriu acum. Care anume? Femeia hărăzită dintru început, pe aceasta s-o Å£ină pururea. Această lege era mai veche decât aceea, pe cât era Adam faţă de Moise. Prin urmare, eu nu fac acum ceva nou, nici nu introduc învăţături străine, ci [învăţ] pe acelea mai bătrâne ÅŸi mai vechi decât Moise.
Vrednic este să ascultăm însăşi legea lui Moise: „Dacă cineva îşi ia femeie – zice – ÅŸi trăieÅŸte împreună cu ea ÅŸi se va întâmpla că ea nu va găsi har înaintea lui, iar el va găsi în ea lucru necuviincios, îi va scrie carte de despăţire ÅŸi i-o va da în mâinile ei” (Deut 24, 1). Vezi? Nu a zis porun¬citor „să-i scrie” ÅŸi „să-i dea”, ci „îi va scrie carte de despăr¬ţire ÅŸi i-o va da în mâinile ei”. Mare e deosebirea între una ÅŸi alta! Căci a zice „să-i scrie” ÅŸi „să-i dea” este a celui ce porunceÅŸte ÅŸi dă ordine. Dar a zice „îi va scrie carte de despărÅ£ire ÅŸi i-o va da în mâinile ei” este a unuia ce vesteÅŸte ce să facă, nu a unuia ce legiuieÅŸte de la sine. „Dacă cineva – zice – dă afară pe femeie ÅŸi o trimite din casa lui ÅŸi, plecând, ea se duce la alt bărbat ÅŸi o va urî pe ea ÅŸi al doilea bărbat ÅŸi-i va scrie carte de despărÅ£ire ÅŸi i-o va da în mâinile ei ÅŸi o va scoate din casa lui, dacă nu moare acest bărbat care a luat-o de femeie, nu poate bărbatul cel dintâi, după ce a trimis-o de la el, dacă se întoarce, să o primească iar ca femeie a sa” (Deut 24, 2-4). Apoi, arătându-le că nu este de laudă o astfel de faptă, nici nuntă nu a socotit-o că este, ci s-a coborât din pricina slăbiciunii lor ÅŸi a zis: „Nu poate bărbatul cel dintâi să o ia de nevastă”. Åži a adăugat : „după ce a fost pângărită”, punând în lumină prin aceste cuvinte că a doua nuntă, câtă vreme trăieÅŸte primul bărbat, este mai mult spurcă¬ciune decât nuntă. De aceea nu a zis „după ce ea s-a căsă¬torit”. Vezi că grăieÅŸte în acord cu Hristos? Apoi a spus ÅŸi pricina: „căci urâciune este înaintea lui Dumnezeu”.
AÅŸa a spus Moise. Dar proorocul Maleahi a arătat mult niai limpede decât Moise acelaÅŸi lucru. Ba nu Maleahi, ci Dumnezeu prin Maleahi, aÅŸa zice: „Se cuvine să privesc la jertfa voastră sau să primesc dar din mâinile voastre”? Iar apoi: „Pentru ce lepezi femeia din tinereÅ£ea ta”? (Mal 2, 13-14) Arătând cât de mare rău este ÅŸi nevrând să-i dea vreo iertare celui ce face aceasta, sporeÅŸte osânda prin cele ce urmează, zicând astfel: „Şi ea este părtaÅŸa ta ÅŸi femeia legământului tău ÅŸi roadă63 duhului tău ÅŸi nu altul a făcut-o”. Vezi câte îndreptăţiri îi dă? Mai întâi vârsta: „femeia tinereÅ£ii tale”. Apoi legătura de nedesfăcut: „şi ea este părtaÅŸa ta”. Apoi felul cum a plăsmuit-o: „roadă duhului tău”.

3. Åži pe lângă toate acestea, ceea ce ÅŸi este mai mare decât toate acestea e vrednicia Făcătorului. Căci asta înseamnă: „nu altul a făcut-o”. Nu poÅ£i să spui – zice – că pe tine te-a făcut Dumnezeu ÅŸi pe aceea nu Dumnezeu, ci altul mai mic decât Acela. Ci Unul ÅŸi AcelaÅŸi v-a adus pe amândoi la fiinţă, încât chiar dacă pentru altceva nu, măcar pentru acest lucru sfieÅŸte-te ÅŸi păstrează dragostea [ ] pentru ea. Căci dacă în cazul robilor, adesea fiind ei despărÅ£iÅ£i unul de altul, faptul că amândoi sunt legaÅ£i să slujească unuia ÅŸi aceluiaÅŸi stăpân li se face prilej [de dragoste], cu cât mai mult nu trebuie să se întâmple aceasta cu noi, când amândoi avem acelaÅŸi Făcător ÅŸi Stăpân64. Ai văzut cum ÅŸi în Vechiul Testament poruncile cuprindeau [rânduielile] de căpetenie ale noii filosofii. Åži fiindcă au fost hrăniÅ£i mult timp cu Legea ÅŸi erau datori să meargă către cele desăvârÅŸite ÅŸi Å£intă le erau cele ale noii vieÅ£uiri, la vremea cuvenită proorocul îi aduce către această filosofic.
Să ne încredem în această bună legiuire şi să lepădăm de la noi înşine orice ruşine, şi nici pe femeile noastre să nu le alungăm, nici pe cele alungate de alţii să nu le primim. Cu ce ochi va privi bărbatul pe femeie, cu ce ochi se vor uita la ea prietenii aceluia şi slugile? Căci dacă moare soţul şi cineva ia femeia aceluia, şi dacă numai văzând chipul65 celui [mort], ce nu pătimeşte şi suferă, cefei de viaţă va mai avea dacă bărbatul ei trăieşte? Ştiind [cel ce o ia] că este soaţa aceluia, cum va veni acasă, cu ce dispoziţie a voinţei, cu ce ochi o va privi pe soţia aceluia ca fiind a sa? Ba mai mult, nici a unuia, nici a celuilalt nu va putea spune cineva că este pe drept una ca aceasta. Căci adultera este femeia nimănui. Fiindcă a călcat şi legămintele cu acela şi nici la tine nu a venit prin legiuirea cuvenită.
Cum dar nu e nebunie să aduci în casă un lucru plin de atâtea rele? împuÅ£inatu-s-au oare femeile? Pentru ce, dar, fiind atâtea, nu ne este cu putiinţă să ne luăm femeie după legea cuvenită ÅŸi cu conÅŸtiinţă curată? Ci alergăm la cele ce ne sunt oprite, răscolind căsniciile ÅŸi aducând răzmeriÅ£e între cei de acelaÅŸi neam, făcându-ne din toate părÅ£ile duÅŸmănie, deschizând gurile altora spre mii de osânde ÅŸi făcând de ruÅŸine însăşi vieÅ£uirea noastră. Åži ceea ce este mai cumplit decât toate e că ne strângem pedeapsă de neînduplecat în ziua judecăţii. Căci ce vom spune Celui Ce ne va judeca atunci când, aducând legea în mijloc ÅŸi citindu-o, va zice: „Am poruncit ca pe femeia lepădată să nu o iei, pentru că fapta este adulter. Cum, dar, ai îndrăznit să o iei printr-o nuntă oprită?”. Ce vom zice ÅŸi cum vom da răspuns? Căci acolo nu e de trebuinţă să se aducă înainte legile cele din afara, ci silite sunt să tacă ÅŸi pe cei înfricoÅŸaÅ£i îi leapădă în focul gheenei dimpreună cu adulterii ÅŸi cu cei ce au nedreptăţit căsniciile altora. Cel ce s-a despărÅ£it de femeie fără pricină – în afară de cea de desfrânare – ÅŸi cel ce s-a însurat cu cea divorÅ£ată, trăindu-i încă bărbatul, vor fi la fel pedepsiÅ£i, dimpreună cu cea divorÅ£ată.
De aceea, mă rog ÅŸi vă implor, ÅŸi pun sufletul pentru voi, să nu alunge bărbaÅ£ii femeile, nici femeile să nu-ÅŸi lase bărbaÅ£ii, ci să ascultăm de Pavel, care zice: „femeia este legată prin Lege câtă vreme bărbatul ei trăieÅŸte. Dacă bărbatul adoarme, liberă este să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul”.
Ce iertare mai au cei care cutează înainte de sfârÅŸitul [bărbatului femeii] să facă aceasta, de vreme ce Pavel îngăduie a doua nuntă după sfârÅŸitul soÅ£ului ÅŸi spune asta cu atâta tărie? Ce apărare mai au, fie aceÅŸtia care, trăind încă soÅ£ii lor, iau femeile [acelora] de neveste, fie aceia care se duc la desfrânatele de obÅŸte? Căci ÅŸi acela e un alt chip al adulterului: ca acel ce are femeie să discute cu desfrâ¬natele. Căci după cum femeia care are bărbat, dacă se dăruieÅŸte pe sine unuia care nu are nevastă – fie rob, fie liber – este pedepsită de legile privitoare la adulter, tot aÅŸa ÅŸi bărbatul care se duce la o femeie fără soÅ£ – că-i desfrânată de obÅŸte ori altceva – păcătuieÅŸte. Căci având femeie, adul¬ter se socoteÅŸte fapta.
Să fugim ÅŸi de acest fel de adulter! Căci ce vom spune, ce vom aduce înainte, dacă, după ce cutezăm unele ca acestea, vom veni de faţă cu o pricină bine ticluită: pofta firii? însă se va porni împotrivă-ne femeia dată nouă, lipsin-du-ne de această apărare. De aceea s-a rânduit nunta, ca să nu desfrânezi. Ba, mai mult, nu numai femeia, ci ÅŸi mulÅ£i alÅ£ii, părtaÅŸi aceleiaÅŸi firi cu noi, ne lipsesc de acesta iertare. Căci atunci când cel împreună rob cu tine, având acelaÅŸi trup ÅŸi aceeaÅŸi poftă, îmboldit de aceeaÅŸi silă, nu se uită la altă femeie, ci rămâne în dragoste doar cu femeia sa, ce apărare vei mai avea punând înainte [ca motiv] pofta? Dar ce voi spune de cei care au femei? Ia gândeÅŸte-mi-te la cei care trăiesc pururea în feciorie ÅŸi care nu se împărt㬺esc deloc de nuntă, ci arată multă întreagă înÅ£elepciune66. Când alÅ£ii, care sunt în afara nunÅ£ii, au întreaga înÅ£elepciune, ce iertare vei mai avea tu dacă după nuntă desfrânezi? Acestea ÅŸi bărbaÅ£ii ÅŸi femeile să le audă, ÅŸi văduvele ÅŸi cele căsătorite! Căci Pavel pentru toÅ£i grăieÅŸte, ÅŸi legiuirea aceasta zice: „femeia este legată prin Lege câtă vreme trăieÅŸte bărbatul ei. Iar dacă adoarme, liberă este să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul”.
Åži celor care au bărbaÅ£i ÅŸi celor care nu au, ÅŸi văduvelor ÅŸi celor căsătorite a doua oară, ÅŸi simplu spus, tuturor le este de folos acest cuvânt. Căci cea care are bărbat, cât trăieÅŸte acela, nu va alege să fie a altuia, de vreme ce este legată cât timp el trăieÅŸte. Iar cea care îl pierde, dacă voieÅŸte, se poate mărita a doua oară. Nu pur ÅŸi simplu, nici oricum să facă aceasta, ci Å£inând seama de legiuirile aÅŸezate de Pavel, care zice: „liberă este să se mărite cu care vrea, numai în Domnul”. Adică s-o^facă cu întreagă înÅ£elepciune ÅŸi cu curăţie67. Iar dacă a ales să păstreze legământul faţă de cel adormit, să audă ce cununi i-au fost puse deoparte ÅŸi aÅŸa va primi mai multă dorire. „Mai fericită este – zice – dacă rămâne aÅŸa.”

4. Vezi cum tuturor le este de folos cuvântul? Căci se coboară şi la slăbiciunea acelora şi nici pe acestea nu le lipseşte de laude68. Ceea ce a făcut în legătură cu fecioria şi căsătoria, aceasta face şi în legătură cu prima căsătorie şi cu cea de a doua. Căci după cum acolo nu a oprit nunta, ca să nu îngreuieze pe cei mai slabi, dar nici nu o socotit-o obligatorie, ca să nu depărteze de la cununile puse deoparte pe cei ce vor să rămână feciorelnici, ci a arătat că bună este nunta, dar a limpezit că mai bună e fecioria, aşa şi aici ne pune înainte alte trepte.
Arătând că mai bună ÅŸi mai înaltă este cea a văduviei – ÅŸi după ea ÅŸi mai prejos, cea a nunÅ£ii a doua – pe cei mai întăriÅ£i ÅŸi care vor să treacă peste obstacol îi încununează, iar pe cei mai neputincioÅŸi nu-i lasă să cadă. Căci zicând „mai fericită este dacă rămâne aÅŸa” ÅŸi auzind „după cugetul meu”, ca să nu socoteÅŸti că aceasta este o lege omenească, adaugă: „şi cred69 că ÅŸi eu am Duhul lui Dumnezeu”. Nu poÅ£i zice că este o părere omenească, ci vădire a harului Duhului ÅŸi lege dumnezeiască. Să nu socotim că Pavel zice acestea, ci Mângâietorul ni le legiuieÅŸte. Iar dacă zice „şi cred”, nu o spune ca ÅŸi cum nu ar avea [Duhul], ci sme-rindu-se ÅŸi micÅŸorându-se pe sine. A zis că „mai fericită este”, dar cum este acest „mai fericită” nu a adăugat, arătând astfel îndestulător că zicerea este de la Duhul70. Iar dacă vrei să cercetezi ÅŸi prin cugetare aceasta, vei afla multă bogăţie de dovezi. Åži vei vedea că văduva este mai fericită nu numai în veacul viitor, ci ÅŸi în viaÅ£a aceasta. Iar acest lucru 1-a ÅŸtiut mai cu seamă Pavel, care ÅŸi despre fecioare a zis în chip tainic: „îndemn ÅŸi sfătuiesc să alegeÅ£i fecioria” (I Cor 7, 25). Åži tot el a zis: „socotesc că din pricina nevoii ce stă de faţă, mai bine este omului să fie aÅŸa” (I Cor 7, 26); ÅŸi iarăşi: „dacă fecioara se mărită, nu păcătuieÅŸte” (I Cor 7, 28). „Fecioară” a numit aici nu pe cea afierosită, ci doar pe cea nenuntită ÅŸi care nu a făgăduit să rămână pururea fecioară. „Necaz vor avea unii ca aceÅŸtia în trup. Iar eu vreau să vă cruÅ£” (I Cor 7, 28). Prin acest simplu cuvânt a lăsat conÅŸtiinÅ£ei ascultătorilor să înÅ£eleagă toate: durerile naÅŸterii, creÅŸterea copiilor, grijile, slăbiciunile, morÅ£ile neprevăzute, duÅŸmăniile, întărâtările, robia prin mii de păreri71, vinovăţia faţă de răutăţile altora, a primi mii de întristări într-un singur suflet. De toate acestea se deportează cea care alege înfrânarea72; iar după despărÅ£irea de mâhnirile de aici are plată multă în viaÅ£a ce va să vină.
Åžtiind toate acestea, să ne sârguim să ne fie de ajuns prima nuntă. Iar dacă o facem pe a doua, s-o facem după rânduiala ÅŸi înfăţiÅŸarea cuvenită ÅŸi după legile lui Dum¬nezeu. Căci de aceea a zis: „liberă este să se mărite cu cine vrea”. Åži a adăugat: „numai întru Domnul”, în acelaÅŸi timp dându-i ÅŸi libertate73, dar ÅŸi îngrădindu-i-o, oferindu-i ÅŸi liberă stăpânie asupra sa, dar punând iarăşi de pretutindeni hotar ÅŸi lege acesteia. De pildă: femeia să nu aducă în casă bărbaÅ£i pângăriÅ£i ÅŸi stricaÅ£i, sau actori, sau pe cei ce iau aminte la desfrânate. Ci întru curăţie ÅŸi întreagă înÅ£elepciune ÅŸi evlavie să se facă, pentru ca toate să fie spre slava lui Dumnezeu.
Åži fiindcă adesea multe femei, după ce le mor bărbaÅ£ii dintâi, mai întâi fiind adultere, aÅŸa ÅŸi-au adus bărbaÅ£ii din urmă74 ÅŸi au scornit alte feluri de pângăriri, de aceea a adăugat „numai în Domnul”, ca nimic din acestea să nu aibă loc la a doua nuntă. Căci aÅŸa se va putea scăpa de învinuiri. Fiindcă mai bine decât toate este să rămână fidelă celui mort ÅŸi să păzească legămintele faţă de acela ÅŸi să aleagă înfrânarea ÅŸi să rămână cu copiii hărăziÅ£i ÅŸi să atragă mai multă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu. Dar dacă vrea să se mărite a doua oară, s-o facă întru curăţie, întru întreagă înÅ£elepciune ÅŸi după legiuirile cuvenite, căci îngăduit este ÅŸi acest lucru. Oprite sunt numai desfrâul ÅŸi adulterul.
De aceastea să fugim ÅŸi cei ce au femei ÅŸi cei ce nu au. Åži să nu facem de ruÅŸine vieÅ£uirea noastră, nici să trăim o viaţă de batjocură, nici să nu ne întinăm trupul, nici să nu introducem în minte o conÅŸtiinţă vicleană75. Cum mai poÅ£i intra în Biserică după ce te-ai înhăitat cu desfrânatele? Cum îţi mai întinzi către cer mâinile cu care ai îmbrăţiÅŸat desfrânata? Cum îţi mai miÅŸti limba ÅŸi te mai rogi cu aceas¬tă gură cu care ai sărutat-o pe desfrânată? Cu ce ochi vei privi pe cei mai curaÅ£i dintre prieteni? Dar ce vorbesc de prieteni? Căci ÅŸi dacă nu ar ÅŸti nimeni, tu însuÅ£i, fără să vrei, te vei roÅŸi ÅŸi vei fi ruÅŸinat înaintea tuturor ÅŸi, mai mult decât orice altceva, trupul tău va fi respingător. Căci dacă acesta76 nu era aÅŸa, pentru ce alergi la baia publică după [ce săvârÅŸeÅŸti] acel păcat77? Nu fiindcă te socoteÅŸti mai murdar decât orice noroi? Ce altă mai bună dovadă cauÅ£i – că necurăţie este ceea ce s-a întâmplat – sau ce hotărâre mai aÅŸtepÅ£i să-Å£i dea Dumnezeu [ÅŸi să-Å£i spună că e păcat], de vreme ce chiar tu, după ce ai păcătuit, ai o asemenea părere despre cele făptuite?78.
Că ne socotim pe noi înşine necuraţi, laud foarte şi primesc aceasta. Dar că nu venim să facem curăţirea care se cuvine, aceasta o învinuiesc şi îi cer socoteală. Căci dacă murdărie trupească era, firesc e să te speli la baia publică. Dar dacă îţi pătezi sufletul şi îl faci necurat, caută o curăţire care să poată spăla petele lui. Care e baia care spală asemenea păcate? Izvoarele calde ale lacrimilor, suspinurile ce se ridică din adâncul inimii, străpungerea necontenită a inimii, rugăciunile încordate79, milosteniile, şi milosteniile făcute cu mărinimie, a osândi cele săvârşite, a nu te mai apuca de aceleaşi lucruri. Aşa se spală firea de păcat80, aşa se curăţă petele sufletului. Iar dacă nu facem unele ca acestea, chiar dacă mergem la toate izvoarele râurilor, nu vom putea curaţi nici cât de mică parte din acest păcat. Lucrul cel mai bun este să nu mai facem experienţa acestui urâcios păcat. Dar dacă cineva vreodată cade în [cursa] lui, să pună aceste leacuri, făgăduind mai întâi că nu va mai cădea în aceleaşi lucruri. Căci dacă după ce am păcătuit şi am osândit cele ce ni s-au întâmplat iarăşi ne apucăm de ele, nu vom avea nici un folos din curăţire. Căci cel care, după ce se spălă, se întoarce iar în acelaşi nămol, şi cel care, după ce s-a curăţit, a zidit din nou, şi zidind, iarăşi dărâmă, nu are nici un câştig, decât numai se chinuie şi lucrează de prisos.
Aşa şi noi, ca să nu ne cheltuim viaţa81 în zadar, să curăţim deplin păcatele de mai înainte şi ce ne-a mai rămas de trăit să petrecem în întreagă înţelepciune şi în cuviinţă şi în toate celelalte virtuţi. Ca, avându-L milostiv pe Dum¬nezeu, să ne împărtăşim de împărăţia Cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fîe-I slava în vecii vecilor. Amin.

56 Singura şansă de a avea o bună [ ] este Hristos. Tot această voie liberă ne duce, cu împreună lucrarea harului lui Dumnezeu, către [ ], condiţie esenţială pentru naşterea adevăratei iubiri (). A se vedea şi nota 18 din cateheza întâi despre căsătorie.
57 Relaţia dintre cei doi căsătoriţi ar trebui să-i ajute să-şi depăşeasăcă toate problemele profesionale, psihice, biologice, pecuniare etc. Prin aceasta se verifică adevărul unei relaţii. Dacă ea nu se face matricea din care cei doi renasc zi de zi, e semn că mai trebuie luptă şi renunţare la egoism. Nici o tulburare, de orice fel ar fi, nu poate fi mai puternică decât relaţia întru Hristos dintre cei doi (de bună seamă, dacă o trăiesc cu adevărat).
58 Fără să realizeze adevărata ei dimensiune: îndumnezeirea celor doi. Dacă cei doi o fac doar ca să intre în rândul lumii, fără să ţină cont de realitatea ei profundă, le va deveni în timp povară de nesuportat. Pentru aceea este absolut necesar, poate chiar cu riscul de a nu mai accepta cununia a doi tineri, iniţierea prealabilă a tinerilor în profunzimile căsătoriei. Degeaba se căsătoresc, dacă nu ştiu ce implică acest fapt. în acest sens e urgentă şi catehizarea baptismală şi euharistică în Biserică, pentru a conştientiza ce înseamnă să fii creştin. Căci dacă nu vom conştientiza, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, prin experienţă harul Botezului şi al împărtăşaniei, nu ne putem numi cu adevărat creştini.
59 Imaginea este preluată din limbajul marinarilor. Liniştea traduce de fapt starea nevălurită a mării, propice unei bune navigaţii. Stâncile ascuţite sunt cele care, fie sunt ascunse sub apă, dar destul de aproape de suprafaţă pentru a avaria corabia, fie sunt ieşite din apă şi nu îngăduie loc de trecere corăbiei.
60 Realitatea lui Hristos trebuie spusă aÅŸa cum este, nu ca să ne atragem bunăvoinÅ£a oamenilor. Sfântul Ioan nu se sinchisea că „sminteÅŸte” pe ceilalÅ£i, dar nu o făcea – cum adesea se întâmplă – ca să se scoată pe sine în evidenţă prin neobiÅŸnuinÅ£a vorbelor, ci cu durere ÅŸi dragoste sinceră pentru păstoriÅ£ii săi. Important nu este adevărul prin sine, ci modul cum reuÅŸeÅŸti să-1 faci părtaÅŸ ÅŸi pe altul la el. De multe ori trebuie să ne coborâm unii la neputinÅ£a altora, pentru că aÅŸa a făcut ÅŸi Hristos cu noi. AÅŸadar, duhul în care spunem anumite lucruri ÅŸocante este important poate mai mult decât ceea ce spunem în sine.
61 Carte de despărÅ£ire traduce pe …… Arcoaiceaiov este divorÅ£ul. Dar apostasia era ÅŸi starea creÅŸtinului care se lepădase de Hristos, uneori chiar după chinuri îndelungate. La slujba căsătoriei se cântă „SfinÅ£ilor mucenici”, căsătoria fiind socotită de Biserică adevărată mucenicie. Dacă cei doi nu rabdă împreună până la sfârÅŸit, nu se leapădă numai unul de altul, ci ÅŸi de Hristos, devin apostaÅ£i. Lepădarea de Hristos are două dimensiuni: ruperea de cap (care e Hristos însuÅŸi) ÅŸi ruperea de trup (Biserica). Prin urmare, ruperea unui soÅ£ de celălalt (deoarece fiecare din ei sunt în Biserică ÅŸi în Hristos ÅŸi doar în acest context „mare este taina căsătoriei”) produce ÅŸi ruperea de Hristos.
62 Pasaj clar ce arată că pentru Sfântul Ioan legea nu este o conveÅ£ie a lui Dumnezeu, dată exterior omului, ci însuÅŸi modul lui ontologic de fiinÅ£are. Legea este însăşi raÅ£iunea pusă de Dumnezeu în el, programul după care 1-a construit pe om să meargă. Hristos ne redescoperă „legile” după care am fost creaÅ£i să funcÅ£ionăm.
63 Literal: rămăşiţa
64 Dragostea dintre cei doi are ca suport dragostea lor pentru acelaşi Dumnezeu şi o egalitate ontologică venită tot de la El. Dar această egalitate nu se înţelege în sensul ei modern, fără Hristos. Egalitatea poate să aibă loc doar în Hristos, după ce firea este restaurată.
65 Probabil portretul aceluia executat în timpul vieţii, sau orice alt lucru ce avea legătură cu el, pe când era în viaţă.
66 Unul din subiectele tratate în prima cateheză despre căsătorie este aceea a întregii înÅ£elepciuni, primul motiv pentru care se săvârÅŸeÅŸte nunta. Scopul căsătoriei, ca ÅŸi al călugăriei (după cum limpede se poate vedea din acest fragment coroborat cu cele din prima cateheză) este a dobândi întreaga înÅ£elepciune, care este de fapt firea întregă, nevătămată de păcat, nedespărÅ£ită de Creator, aceea de care se bucura Adam în Rai. Căsătoria, dacă o privim cu adevărat creÅŸtineÅŸte, este o ÅŸansă de îndumnezeire a omului, fără nici cea mai mică scădere – ca finalitate – faţă de alte căi. Doar că se pleacă din alt punct. Că ambele sunt căi spre îndumnezeire ne spune ÅŸi Sfântul Maxim în tâlcuirea dată Schimbării la Faţă din Ambigua, unde zice că prezenÅ£a lui Moise ÅŸi a lui Ilie lângă Hristos în slavă înseamnă că ÅŸi cei căsătoriÅ£i (reprezentaÅ£i prin Moise) ÅŸi călugării (reprezentaÅ£i prin Ilie) sunt chemaÅ£i la acea lumină lucitoare.

67 Acest lucru implică curăţie, demnitate, sinceritate etc. (nu prost înÅ£eleasă, ca părere de sine, ci demnitatea de creÅŸtin care a trăit – căsătorit fiind până atunci – după legea lui Hristos). A se vedea ÅŸi nota 33 din prima cateheză despre căsătorie.
68 Este una din caracteristicile cuvântului Scripturii, care, asemeni Celui Care 1-a dat oamenilor, se face tuturor toate. De aici rezultă necesitatea stringentă ca fiecare să mediteze pentru sine asupra Scripturii – de bună seamă, nu în afara Duhului Bisericii ce sălăşluieÅŸte în scrierile PrinÅ£ilor, în oamenii duhovniceÅŸti, în smerirea faţă de fraÅ£ii noÅŸtri, în slujbe ÅŸi, mai cu seamă, în Liturghie – ÅŸi să avem mai mult curaj, cu rugăciune ÅŸi întrebare, să vorbim cu Dumnezeu prin intermediul Scripturii.
69 în sensul de „aceasta este opinia mea”.

70 Acest „cum” este invitat fiecare dintre noi să-1 descopere. Duhul Sfânt ne propune fiecăruia, prin Scripturi, câte ceva, dar nu ni-1 dezvăluie total, ci aÅŸteaptă să aducem ÅŸi noi, prin credinţă, osteneala din partea noastră ÅŸi nu – cum adesea facem când nu înÅ£elegem Scriptura sau nu vrem s-o punem în aplicare – să punem la îndoială poruncile date.
71 Problemele şi poftele care apar şi despre care adeseori ne dăm cu presupusul, fără a întreba pe Dumnezeu.
72 înfrânarea nu are doar aspectul sexual, ci se referă la toate simţurile, la gânduri, imaginaţie etc.

73 Inseamnă lipsă de teamă, siguranţă totală, purtarea fără frica de primejdii.
74 Erau din timpul vieţii soţilor lor în adulter cu bărbaţii cu care, după moartea primilor, se căsătoresc.
75 Să nu ne justificăm raţional patimile desfrâului şi adulterului, prin sofisme viclene şi conştiinţă nesinceră.
76 trupul

77 Toate gesturile noastre ne trădează starea lăuntrică, în acest caz, simţirea păcatului interior (care alterează şi înfăţişarea exterioară) este arătată de falsa dorinţă după spălarea, curăţirea exterioară.
78 Chiar dacă încercăm să mascăm păcatul, comportamentul vădeşte că în adâncul nostru (în resorturile intime ale firii) ca păcat îl privim. Raţiunea firii noastre dă seama, aproape independent de voinţa noastră, ori de câte ori păcătuim. Căci păcatul, după învăţătura Părinţilor, nu e decât o abatere a puterilor firii de la scopul pentru care au fost făcute de Dumnezeu.
79 Cu atenţia lăuntrică mereu trează şi cu mintea pironită în
Dumnezeu.
80 Poate fi tradus ÅŸi „aÅŸa se spală firea păcatului”.
81 Viata duhovnicească la care e chemat omul şi, prin el, întreaga creaţie.