din “Problemele vietiiâ€
Editura Egumenita
Fericirea raiului
Dacă ai fi chemat să te faci împărat şi, pentru a ajunge în oraşul în care s-ar săvârşi încoronarea ta, ai fi nevoit să-ţi petreci o noapte într-un han mizerabil, plin de fum, murdărie, gălăgie, zgomote, o mie şi una de greutăţi şi deranjuri, n-ai face asta cu bunăvoinţă, având în minte tronul împărătesc?
Este drept, aşadar, ca cel sortit a deveni împărat să rabde fără murmur toate greutăţile, luând putere din aşteptarea nădăjduitoare a stemei împărăteşti, iar cel ce urmează să intre în împărăţia cerească şi veşnică să se teamă şi să se tulbure din pricina necazurilor care îl cuprind aici, în adăpostul nostru trecător?
Da, adăpost trecător şi casă de oaspeţi şi han este viaţa noastră pământească. Sfinţii lui Dumnezeu, ca să arate acest adevăr, spuneau că sunt străini şi trecători pe pământ. Voiau în felul acesta să ne înveţe că trebuie să nesocotim, şi chiar să batjocorim atât bucuriile cât şi necazurile vieţii acesteia, că trebuie să urcăm mai sus de pământ şi să ne agăţăm sufletul de cer.
„Voi v-aÅ£i apropiat de muntele Sionului ÅŸi de cetatea Dumnezeului-Celui-Viuâ€, scrie apostolul Pavel, „de Ierusalimul ceresc ÅŸi de zeci de mii de îngeri în sărbătorească adunare, ÅŸi de adunarea întâi-născuÅ£ilor care sunt scriÅŸi în ceruri, ÅŸi de Dumnezeu Judecător al tuturor, ÅŸi de duhurile drepÅ£ilor celor ajunÅŸi la desăvârÅŸire, ÅŸi de Iisus, Mijlocitorul unui nou testament, ÅŸi de un sânge de stropire care grăieÅŸte mai bine decât acela al lui Abel†(Evrei 12, 22-24).
PriviÅ£i prin câte elemente se arată superior Noul Testament faţă de cel Vechi. ÃŽn locul Ierusalimului pământesc a pus: „cetatea Dumnezeului-Celui-Viu, Ierusalimul cerescâ€. ÃŽn locul lui Moise l-a pus pe Iisus: „V-aÅ£i apropiat… de Iisus, Mijlocitorul unui nou testamentâ€. ÃŽn locul poporului i-a pus pe îngeri: „V-aÅ£i apropiat… de zeci de mii de îngeriâ€. Ce vrea să spună, însă, prin cuvintele: „v-aÅ£i apropiat… de adunarea întâi-născuÅ£ilor care sunt scriÅŸi în ceruri?†Care sunt întâi-născuÅ£ii scriÅŸi în ceruri? Sunt toÅ£i credincioÅŸii. Pe aceÅŸtia, pe credincioÅŸi, îi caracterizează ÅŸi ca „duhurile drepÅ£ilor celor ajunÅŸi la desăvârÅŸireâ€. Dar nu vă neliniÅŸtiÅ£i, vă veÅ£i învrednici ÅŸi voi să ajungeÅ£i lângă ei.
„ÎnconjuraÅ£i Sionul ÅŸi-l cuprindeÅ£iâ€, scrie psalmistul David, „puneÅ£i-vă inimile voastre întru puterea lui ÅŸi străbateÅ£i palatele lui, ca sa povestiÅ£i neamului ce vine, că Acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru în veac ÅŸi în veacul veacului; El ne paÅŸte pe noi pe veci.†(Psalmi 47, 12-13).
Din ce motiv oare ne îndeamnă să înconjurăm cetatea, să socotim turnurile, să fim atenÅ£i la clădiri, să-i vedem puterea ÅŸi frumuseÅ£ea? ExplicaÅ£ia ne este dată chiar de psalmist, prin ultima lui propoziÅ£ie: „ca să puteÅ£i povesti neamului de după voiâ€.
AÅŸadar e ca ÅŸi când ne-ar spune: „umpleÅ£i-vă de desfătare, bucurie, entuziasm! ÃŽngrijiÅ£i-vă să învăţaÅ£i nu numai provizoriu, ci în de-amănunt, puterea eiâ€.
ÃŽntrucât Ierusalimul fusese pustiit, întrucât fusese distrus în întregime (în anul 587) de către împăratul babilonian Nabucodonosor (al II-lea, 605-562 î.H), care i-a făcut robi pe iudeii din Babilon, întrucât omeneÅŸte nu exista nici o nădejde de reconstrucÅ£ie a lui, ÅŸi în ciuda tuturor acestora, când împăratul perÅŸilor, Cirus (al II-lea, 558-529), care a cucerit statul babilonian, le-a îngăduit iudeilor să se întoarcă în patria lor, au reconstruit-o, ÅŸi desigur mai mare, mai strălucitoare, mai slăvită, psalmistul vrea să spună poporului: „Iată, această cetate, pustiită ÅŸi deznădăjduită, ÅŸi-a regăsit vechea ei slavă. PriviÅ£i, aÅŸadar, uitaÅ£i-vă bine la clădirile ei, la strălucirea, la măreÅ£ia sa, ca să aflaÅ£i astfel puterea lui Dumnezeu ÅŸi să povestiÅ£i urmaÅŸilor voÅŸtri nesfârÅŸita bunătate ÅŸi neadormita pronie a Luiâ€. Povestirea aceasta îi va face ÅŸi pe urmaÅŸi să filozofeze în jurul dumnezeirii, să-L cunoască pe Dumnezeu, să se nevoiască pentru păzirea poruncilor Lui. De aceea deci îi îndeamnă să umble prin cetate, ca să poată povesti măreÅ£ia ei generaÅ£iilor următoare.
Dar avem ÅŸi noi un Ierusalim.
Este împărăţia cerurilor, raiul. Să avem gândurile întoarse totdeauna spre acesta, cetatea noastră. S-o purtăm mereu în mintea noastră. Să cugetăm pururea cu dor la frumuseţile ei. Este marea cetate, capitala împărăţiei veacurilor. Acolo se găsesc sufletele drepţilor, cetele patriarhilor, ale apostolilor, ale mucenicilor şi ale tuturor sfinţilor. Acolo toate sunt liniştite şi netulburate, neclintite şi continue, netrecătoare şi nedescrise, veşnice şi nestricăcioase.
Cine o va moşteni, cine se va desfăta în toate acestea? Doar aceia care au nesocotit şi s-au lepădat de bogăţia stricăcioasă, de desfătările trecătoare şi de plăcerile vătămătoare de suflet ale lumii acesteia. Doar aceia care se nevoiesc zilnic pentru virtute, dragoste, iubire de fraţi, de străini şi de săraci. Doar aceia care iartă din toată inima lor pe cei care i-au nedreptăţit.
Un vis este viaţa de aici, cu bucuriile şi desfătările ei trecătoare, dacă o comparăm cu viaţa viitoare şi cu odihna ei nesfârşită. Ceea ce este un vis în comparaţie cu un veac, aşa este viaţa de acum în comparaţie cu cea de dincolo. Sau poate şi mai mult. Ceea ce este o picătură de apă în comparaţie cu oceanul infinit, aşa este o mie de ani din lumea noastră în comparaţie cu slava şi veselia netrecătoare a împărăţiei cereşti.
Ce altceva am putea spune? Starea viitoare a fericirii nu are sfârşit. De aceea oamenii virtuoşi, chiar dacă suferă mult aici, ascund în ei nădejdea bună a mântuirii, năzuinţa raiului, care le dăruieşte plăcere nevinovată şi mulţumire neschimbătoare. Şi plecând din viaţa aceasta învolburată, merg în cea liniştită şi netulburată, unde nu există tristeţe, nici durere, nici suferinţă.
Apostolul Pavel, scriind către noi, cei care ne aflăm încă pe pământ, zice: „BucuraÅ£i-vă întotdeauna†(I Tesaloniceni 5, 16). Dacă aici, unde există boli, răni, morÅ£i timpurii, calomnii, invidie, tristeÅ£e, ură, dorinÅ£e viclene, atacuri nenumărate, griji neîncetate ÅŸi răutăţi repetate, care ne provoacă mii de necazuri, Apostolul a spus că putem să ne bucurăm întotdeauna, gândiÅ£i-vă, care va fi bucuria celui ce a plecat pregătit, cum vrea Dumnezeu, spre viaÅ£a de dincolo, acolo unde toate relele au fost desfiinÅ£ate, la fel ca ÅŸi bolile, patimile, păcatele, întristările, „al meu†şi „al tăuâ€, pricinile atâtor nenorociri ÅŸi atâtor războaie.
De aceea îl fericesc pe omul care lasă cetatea aceasta şi merge în cealaltă, cetatea lui Dumnezeu. Lasă această Biserică, dar merge în cea a întâi-născuţilor copii ai lui Dumnezeu, ale căror nume au fost scrise în ceruri. Lasă aceste sărbători, dar merge la praznicele îngerilor.
Când este sărbătoare aici pe pământ, se adună mulţime de oameni, care aduc nenumărate mărfuri – grâu, orz şi tot felul de roade, turme de oi şi cirezi de vite, haine, veşminte şi altele asemenea. Unii vând şi alţii cumpără. Există asemenea lucruri în ceruri? Nu, există însă unele mai importante.
Nu găsim acolo grâu, orz sau alte roade ale pământului, prisosesc însă roadele Duhului, iubirea, bucuria, pacea, fericirea, bunătatea, blândeţea. Nu se găsesc acolo turme de oi şi cirezi de vite, ci duhurile drepţilor, care au ajuns la desăvârşire, şi suflete împodobite cu virtuţi. Nu se află acolo haine frumoase şi bijuterii strălucitoare, ci cununi mai preţioase ca aurul şi decoraţii şi daruri nenumărate, care sunt hărăzite biruitorilor luptelor duhovniceşti.
Dar şi mulţimea celor care participă la praznic este mai importantă şi mai vrednică. Nu este alcătuită din oameni simpli ai oraşelor şi satelor, ci din îngeri, prooroci, mucenici, apostoli, drepţi, toţi cei care s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu. Iar între ei se va afla Acela, Împăratul tuturor. Îl vor vedea şi se vor lumina şi se vor înfrumuseţa de strălucirea Lui.
Sărbătorile pământului uneori nu durează nici măcar o zi. La amiază se destramă. Însă sărbătoarea aceea va fi diferită. Nu se va sfârşi niciodată. Iar bunătăţile ei nu vor seca, nu se vor învechi, nu se vor ofili, ci se vor păstra pururea nestricăcioase şi nepieritoare.
La sărbătorile pământului există gălăgie, zgomote, tulburare, dezordine. La acea sărbătoare însă, va împărăţi buna-cuviinţă, ordinea şi cuminţenia. Îngeri şi oameni Îi aduc neîncetat Domnului cântări de slavă şi imnuri minunate, care întrec orice muzică şi parcă ies dintr-un instrument plin de armonie.
David psalmodiază: „În veac nu se va clinti cel ce locuieşte în Ierusalim†(Psalmi 124, 1). Tâlcuind alegoric această frază, să privim spre Ierusalimul ceresc, acolo unde vor ajunge pentru a trăi veşnic creştinii evlavioşi. Aceştia nu vor cunoaşte stricăciune în vecii vecilor. Nu vor întâmpina greutăţi şi probleme, scandaluri şi primejdii. Nu vor simţi regrete şi nelinişti, ispite păcătoase şi pofte viclene. Toate acestea vor dispărea acolo. Sufletele, ca în nişte sanctuare sfinte, în cereasca sfântă a sfintelor, vor participa la taine negrăite şi la dumnezeiasca jertfă.
Israeliţii, după Legea lui Moise, la praznicul Paştilor mâncau încinşi, cu toiagul în mână şi sandalele în picioare, gata de plecare, la fel ca atunci când au ieşit din Egipt şi au pornit spre pământul făgăduinţei.
La praznicul de astăzi al Paştilor, care constă în faptul că Hristos S-a jertfit pentru noi, dar şi de fiecare dată când ne împărtăşim, mâncând Trupul şi Sângele Său – când iarăşi prăznuim Paştile – trebuie ca şi noi să fim încinşi şi încălţaţi. De ce? Ca să fim pregătiţi, pregătiţi de ieşire, pregătiţi pentru a pleca dintr-un alt Egipt: viaţa de aici.
Nu privi spre Egipt, ci spre Ierusalimul ceresc. Ai în faţa ta un drum lung şi greu. Mănâncă deci Paştile încins şi încălţat. Aici se ascund două înţelesuri tainice. Primul, că trebuie să ieşi din Egiptul închipuit al patimilor şi păcatelor. Şi al doilea, că, oriunde ai locui, trebuie să te simţi ca un străin, pentru că noi suntem locuitori ai cerului. În toată viaţa noastră suntem datori să ne pregătim încât, îndată ce vom fi chemaţi de Dumnezeu, să rostim împreună cu psalmistul: „Gata este inima mea!†(Psalmi 107, 2).
Ce înseamnă să fie cineva încins? Înseamnă că sufletul lui este mereu pregătit şi treaz, după cum se arată în cuvintele pe cere Dumnezeu i le-a adresat dreptului Iov: „Încinge-ţi bărbăteşte mijlocu-n cingătoare†(Iov 38, 3). Cel ce este încins poate sta bine şi poate ieşi biruitor din luptă. De aceea şi noi trebuie să ne încingem, căci după ieşirea noastră din viaţa aceasta vom întâlni vrăjmaşi. Îl vom întâlni pe diavol şi puterile lui, care ameninţă şi lovesc şi vor să-i omoare pe cei care s-au izbăvit din Egiptul închipuit şi au trecut Marea Roşie a vieţii.
Să nu ne temem însă. Călăuză pe calea noastră şi căpetenie în lupta pe care o ducem nu-l avem pe Moise, ci pe Hristos. Să avem grijă însă să nu păţim ce-au păţit israeliţii care au căzut în cârtire şi nemulţumire şi care au nesocotit pământul mult-dorit al făgăduinţei (Psalmi 105, 24). Dar cum l-au nesocotit, de vreme ce îl admirau şi-l doreau? L-au nesocotit pentru că au arătat moliciune şi trândăvie în luptă, pentru că nu voiau să trudească. Să avem grijă şi noi, ca nu cumva din acelaşi motiv să nesocotim patria noastră cerească.
Aceia au găsit în pământul făgăduinÅ£ei struguri uriaÅŸi, dar nouă ne-a fost oferită roadă cerească, Duhul Sfânt. Roada aceasta n-a adus-o Caleb, fiul lui Iefon, nici Isus, fiul lui Navi, ci Iisus, Fiul Dumnezeului adevărat, Fiul Tatălui milelor. Acesta ne-a adus nouă din ceruri roade duhovniceÅŸti. Acesta a adus pe pământ cântări îngereÅŸti. Ne-a poruncit să cântăm aici jos, ceea ce cântă heruvimii acolo sus: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…†(Isaia 6, 3). Ne-a învăţat viaÅ£a îngerilor; căci aÅŸa cum îngerii nu se căsătoresc, la fel fac ÅŸi creÅŸtinii care îmbrăţiÅŸează viaÅ£a feciorească, pe care a stabilit-o Hristos; ÅŸi aÅŸa cum îngerii nu mor, la fel ÅŸi noi nu cunoaÅŸtem moarte, de vreme ce Hristos a desfiinÅ£at-o.
Vezi roadele Ierusalimului ceresc? Åži cel mai minunat lucru este că toate acestea ni s-au oferit înainte de împlinirea făgăduinÅ£elor lui Dumnezeu, căci războiul încă n-a izbucnit. IsraeliÅ£ii se osteneau ÅŸi în pământul făgăduinÅ£ei, sau mai bine-zis se osteneau când nu făceau ascultare de poruncile Domnului. Când ÃŽl ascultau pe Dumnezeu, ieÅŸeau biruitori fără efort. Stăpâneau peste cetăţile Palestinei fără arme ÅŸi lupte, cum s-a întâmplat de pildă cu Ierihonul, pe care l-au cucerit nu luptân-  du-se, ci… dansând! Åži noi, când vom ajunge în pământul ceresc al făgăduinÅ£ei, nu ne vom mai război. Lupta noastră durează doar cât ne aflăm în această pustie, în această viaţă. Fiindcă, după cum spune Apostolul, „cel ce a intrat întru odihna lui Dumnezeu s-a odihnit ÅŸi el de lucrurile lui, aÅŸa precum Dumnezeu de ale sale (după facerea lumii)†(Evrei 4, 10).
Aici, oricum, trebuie să fim gata de război şi treji, pentru a-i învinge pe vrăjmaşi. Şi măcar de i-am învinge! Astfel, când Dumnezeu va împărţi cununile biruinţei, ne vom învrednici să dobândim cetatea cerească, unde lumina nu este stinsă niciodată de întuneric, unde ziua nu este sugrumată nicicând de noapte, unde lumina izvorăşte pentru totdeauna şi ziua împărăţeşte pururea.