„FoloseÅŸte puÅ£in vin, pentru stomacul tău”

din “Omilii si cuvantari”

CUVÂNT
CARE S-A ROSTIT ÎN ANTIOHIA, PE CÂND
ERA PREOT ÃŽN BISERICA CEA VECHE,
LA CUVÂNTUL APOSTOLULUI : „FOLOSEŞTE
PUÅ¢IN VIN, PENTRU STOMACUL TÄ‚U ÅžI PENTRU
DESELE TALE SLÄ‚BICIUNI” (I Tim. 5, 23)

AÅ£i auzit glasul cel apostolesc, trâmbiÅ£a cea din ceruri, alăuta cea duhovnicească? Căci ca o trâmbiţă răsună ÅŸi sloboade glas înfricoÅŸat de război, săpimântând pe vrăşmaÅŸi ÅŸi ridicând cugetele cele căzute ale ostaÅŸilor săi, celor ce iau a-minte, ÅŸi. umplându-i de multă îndrăzneală, îi face nebiruiÅ£i de diavolul. Ca o alăută veseleÅŸte cu multă mângâiere, alină patimile ÅŸi gândurile cele necuvioase, ÅŸi lasă în noi mult folos ÅŸi dulceaţă. Deci l-aÅ£i auzit astăzi vorbind către Timotei despre multe lucruri de nevoie. Despre hirotonii a spus zicând: „Nu-Å£i pune mâinile degrab pe nimeni, nici te face părtaÅŸ la păcate străine” (I Tim. 5, 22), făcând cunoscută primejdia unei călcări de lege ca aceasta, căci pentru greÅŸalele celor ce se hirotonesc, vor fi pedepsiÅ£i ÅŸi cei ce-i hirotonesc, căci prin hirotonie înlesnesc răutăţii să stăpânească.

Apoi iarăşi zice: „FoloseÅŸte puÅ£in vin, pentru stomacul tău ÅŸi pentru desele tale slăbiciuni”, după aceea ne-a vorbit despre supunerea slugilor, despre turbarea iubitorilor de argint, despre mândria bogaÅ£ilor, ÅŸi despre multe altele. Åži de vreme ce este cu neputinţă de a vorbi despre toate, despre ce voiÅ£i, din cele zise, să vorbim, punându-le înaintea dragostei voastre? Căci ca într-o livadă văd multe feluri de învăţături: unde oferă din destul rodurile Sale, altele umplu toate de bună mireasmă viorele, crini, pentru că Duhul a împărÅ£it pretutindeni mireasmă.

Nu numai livadă, ci şi grădină este citirea dumnezeieştilor Scripturi. Iar aceste flori au nu numai bună mireasmă, ci şi roade, care pot să hrănească sufletul. Deci ce voiţi, din cele zise, să punem astăzi de faţă ? Voiţi poate ceea ce se pare că este mai simplă decât toate şi mai lesne de înţeles fiecăruia? Pe aceasta deci s-o punem înainte, căci şi mie şi bine ştiu că şi vouă vi se pare că este mai lesnicioasă. Care este deci cea mai lesnicioasă decât toate? Care alta, fără numai aceea care cu lesnire o poate înţelege fiecare. Şi care este aceasta ?

„FoloseÅŸte puÅ£in vin,  pentru stomacul tău ÅŸi pentru desele tale slăbiciuni”. Deci veniÅ£i ÅŸi toată vorba la cuvântul acesta să o cheltuim. Facem aceasta nu pentru iubirea de slavă, nici ne sârguim să vă dovedim măiestria cuvântului nostru. Căci nu sunt ale noastre cele ce se grăiesc, ci ale darului Duhului, care le insuflă în cel ce vorbeÅŸte.  Åži vom vorbi ca să ridicăm pe ascultătorii cei leneÅŸi ÅŸi să-i încredinţăm că mare este vistieria Scripturilor ÅŸi cum că nu este fără de primejdie a le trece cu vederea. Căci dacă cuvântul cel simplu ÅŸi scurt, care pare celor mai mulÅ£i că este de prisos adăugat în Scripturi, se va arăta pricinuitor de multă bogăţie ÅŸi învăţătură a filozofie celei înalte, cu mult mai mult acelea care de la sine îşi arată bogăţia lor,  vor umplea de nenumărate vistierii  pe cei ce iau aminte.

Deci să le trecem cu vederea, că sunt ale darului Duhului. Iar darul Duhului niciodată nu este mic şi simplu, ci mare şi minunat şi vrednic de dăruirea cea mare a Celui ce-l dă. Deci să nu le auzim numai în treacăt. Căci şi cei ce ard minereul aurifer în cuptor, nu numai boabele cele de aur le iau, ci şi praful cel mărunt cu multă luare aminte îl adună. Deci de vreme ce şi noi ardem minereurile cele apostoliceşti şi nu în cuptor, ci aşezându-le în mintea sufletului vostru, nu foc simţit aţâţând, ci focul Duhului aprinzând, astfel scoatem aurul, dar cu luare aminte să culegem şi frimiturile cele mici. Căci deşi mic este cuvântul, dar puterea este mare. Fiindcă şi mărgăritarele îşi au valoarea lor nu în mărime, ci în frumuseţe.

Aşa este şi cu citirea dumnezeieştilor Scripturi. Învăţătura cea dinafară multă vorbărie deşartă prilejuieşte şi  toarnă  multe  minciuni  asupra  ascultătorilor,  lăsând cu mâinile goale pe cei ce o primesc. Iar darul Duhului nu aşa, ci dimpotrivă, prin câteva simple cuvinte, îndeamnă la filozofie pe toţi cei luători aminte. Şi de ajuns ca un singur cuvânt luând de aici, să-l avem ca merinde toată viaţa. Deci de vreme ce atât de mare este bogăţia, să ne trezim, şi cu minte trează să primim cele ce se vorbesc, că la mare adâncime mă pregătesc să cobor cuvântul.

Multora li s-a părut sfătuirea aceasta de prisos şi zic astfel: Oare nu putea Timotei singur să cunoască ce trebuia să folosească, ci trebuia să fie învăţat de dascălul său ? Apoi şi dascălul său nu numai că a poruncit, ci şi în epistola cea către el a săpat porunca, ca într-un stâlp de aramă, nereuşindu-se să scrie şi să trimită ucenicului unele ca acestea. Deci ca să cunoşti că sfătuirea nu este de prisos, ci s-a făcut de nevoie şi de folos şi că nu este a Iui Pavel, ci a darului Duhului, nu numai că se poruncească, ci să se spună în scrisoare şi să fie trimisă tuturor. Voi merge deci la dovada însăşi. Iar pe lângă acelea ce s-au zis o altă nedumerire se ridică.

Unii se întreabă pentru care pricină a îngăduit Dumnezeu ca un bărbat ce avea atâta îndrăzneală în El, ale cărui moaÅŸte, după aceea, izgonea diavolii, să cadă în boală. Åži nu era uneori bolnav, ci totdeauna ÅŸi multe ÅŸi dese boli, unele după altele îl prindeau ÅŸi nu-l lăsa nici să răsufle. Dar de unde este arătat aceasta ? Din însăşi graiurile lui Pavel. Că nu a zis „pentru slăbiciune”, ci „pentru slăbiciuni”, ÅŸi nu numai slăbiciuni, ci arătând necontenirea lor, a zis: „Desele tale slăbiciuni”. Să audă toÅ£i cei ce suferă timp îndelungat în boală ÅŸi se supără ÅŸi se împuÅ£inează. Åži nu numai că era bolnav, ci că adeseori fiind bolnav îi erau încredinÅ£ate toate grijile cele de obÅŸte. Că de ar fi fost unul din cei ce s-au retras prin vârfurile munÅ£ilor ÅŸi ÅŸi-ar fi înfipt coliba în pustie, luând asupră-ÅŸi viaÅ£a cea fără de grijă, lucrul nu ar fi fost de mare mirare, dar fiind pus în mijloc ÅŸi având încredinÅ£ate grijile peste atâtea biserici ÅŸi ocârmuirea de cetăţi ÅŸi neamuri, lucru pe care-l făcea cu atâta osârdie ÅŸi sârguinţă, ÅŸi pe lângă toate acestea jugul boalei, sunt de ajuns a spăimânta mintea celui îndoielnic.

Dar nu pentru el, ci pentru ceilalţi trebuia să fie sănătos. Şi era un voievod iscusit, care ducea război nu numai împotriva celor necredincioşi, ci şi împotriva diavolilor, care i se împotriveau, hărţuindu-i oastea, cu toate că era bolnav. Dar chiar dacă nici o vătămare nu ar fi pricinuit boală celor credincioşi, totuşi numai ştiindu-l bolnav i-ar fi făcut mai delăsători şi mai trândavi. Precum ostaşii văzând pe voievodul lor zăcând la pat, se fac mai leneşi şi mai lipsiţi de curaj în luptă, tot aşa şi credincioşii, văzând pe dascălul lor, care făcuse atâtea semne şi minuni, bolnăvindu-se deseori şi chinuindu-se cu trupul, cu mult mai mult să pătimească din pricina slăbiciunii omeneşti.

Şi nu numai atât, ci cel nedumeriţi se mai întreabă: De ce nici pe sine, nici pe dascălul său care era bolnav nu l-a vindecat, căci înviau morţi, izgoneau diavoli, iar trupul lor bolnav n-au vindecat? De ce fiind ei vii şi apoi după moarte, atâta putere împărtăşind trupurilor străine, iar un stomac bolnav nu l-a ridicat? Şi ceea ce este mai de mirare că lui Pavel nici nu i se roşeşte faţa, când scrie, lui Timotei să alerge la băutura de vin pentru vindecare, el care a făcut atâtea semne mari, care numai prin cuvânt le săvârşea. Nu că a bea vin este un lucru urât, să nu fie, căci ale ereticilor sunt învăţăturile acestea. El nu socotea că este ruşine a vindeca un stomac bolnav cu ajutorul vinului, şi atât de departe a fost de a se ruşina de aceasta, încât şi tuturor celor de pe urmă le-a arătat-o.

Aţi văzut la câtă adâncime am pogorât cuvântul? Şi cum ceea ce se părea mică, este plină de nenumărate întrebări ? Veniţi dar să le dezlegăm, că de aceea ne-am pogorât la mare adâncime, ca ridicând mintea voastră să aşezăm în ea cu întărire înţelegerile.

Dar iertaţi-mă, mai înainte de a aduce dezlegarea acestor întrebări, să vorbesc ceva pentru fapta bună a lui Timotei şi despre purtarea de grijă a lui Pavel. Căci cine a fost cu mai multă dragoste ,decât acela, care atât de departe fiind şi cu atâtea griji înconjurat, a arătat atâta purtare de grijă pentru sănătatea stomacului ucenicului său şi cu dinadinsul îi scria pentru îndreptarea boalei ? Şi cine a fost întocmai cu Timotei la fapta bună? Care atâta de mult a trecut cu vederea desfătarea şi mesele cele scumpe şi îndestulate, încât a căzut în boală din multe şi aspra petrecere şi din postul cel îndelungat.

Åži că nu era el din fire bolnav, ci din post ÅŸi că băutura ele apă a vătămat puterea stomacului, ascultaÅ£i pe Pavel însuÅŸi, care arată aceasta. Că nu a zis simplu: „foloseÅŸte puÅ£in vin”, ci numai după ce mai înainte i-a zis: „de acum nu bea numai apă”, l-a sfătuit să folosească vinul. Iar acestea: „de acum nu bea numai apă”, dovedeÅŸte că până atunci bea numai apă ÅŸi de aceea s-a bolnăvit. Cine dar nu se minuna de filosofia lui ÅŸi de purtarea lui de grijă? A ajuns la ceruri, la vârful faptei bune, lucruri pe care dascălul însuÅŸi le mărturiseÅŸte, zicând: „Pentru aceasta am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit ÅŸi credincios în Domnul” (I Cor. 4, 17).

Iar când Pavel îl numeşte fiu şi încă fiu iubit şi credincios, de ajuns sunt cuvintele acestea pentru a arăta toată fapta lui bună. Judecăţile sfinţilor nu se fac cu părtinire, nici cu patimă, ci sunt slobode de prejudecăţi. Timotei nu ar fi fost lăudat aşa dacă ar fi fost fiu firesc al lui Pavel. Nefiind rudă cu el după trup, prin înrudirea cea duhovnicească s-a învrednicit însă de cinstea de a fi fiu al lui, câştigând şi păstrând cu deamănuntul toate trăsăturile filozofiei sale.

Ca un viÅ£el înjugat cu boul, aÅŸa trăgea jugul împreună cu Pavel prin toată lumea, ÅŸi eu nimic nu era mai prejos deÅŸi nu era de aceiaÅŸi vârstă. Căci osârdia îl făcea să se potrivească cu dascălul în osteneli. Martor al acestora este tot Pavel : „Deci nimeni să nu-l defaime, căci lucrează ca si mine lucrul Domnului” (Idem 16, 11, 10).

Ai văzut că mărturiseÅŸte la el aceiaÅŸi ÅŸi neschimbată osârdie ? Åži ca să nu creadă cineva că părtinindu-l grăieÅŸte acestea, pe ascultători îi face martori ai faptei celei bune fiului, zicând: „Dar încercarea lui o cunoaÅŸteÅ£i, căci împreună cu mine a slujit Evanghelia, întocmai ca un copil lângă tatăl său” (Filip. 2, 22). Iată că aÅ£i luat dovadă de fapta cea bună a lui ÅŸi de sufletul lui lămurit. Dar cu toate că s-a urcat la atâta înălÅ£ime a faptei bune, nu se bizuia în aceasta, ci era mereu cu grijă ÅŸi frică.

De aceea cu dinadinsul postea şi nu a făcut ceea ce fac mulţi, care numai zece sau douăzeci de luni postesc, iar apoi toate le dezleagă. Nu a pătimit aşa ceva nici şi-a zis sieşi: Ce trebuinţă mai am de post? Am biruit, am stăpânit poftele, mi-am supus trupul, am îngrozit pe draci, am înviat morţi, am curăţit leproşi şi sunt înfricoşat puterilor celor potrivnice. Deci ce-mi mai trebuie postul şi folosul lui? Nimic de acestea n-a zis, nici a gândit, ci cu cât era plin de nenumărate isprăvi, cu atât mai mult se temea şi se cutremura. Iar filosofia aceasta a învăţat-o de la dascălul său.

Că acela răpindu-se la al treilea cer ÅŸi mergând în rai, unde a auzit cuvinte nespuse ÅŸi s-a împărtăşit de atâtea taine, ÅŸi alergând în toată lumea, ca ÅŸi cum ar fi avut aripi, scria, către corinteni: „(Mă tem) ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 27). Iar dacă Pavel după ce a isprăvit atât de multe ÅŸi mari fapte se temea, el care a putut să zică: „Lumea este răstignită pentru mine, ÅŸi eu pentru lume” (Gl. 6, 14), cu mult mai mult noi trebuie să ne temem ÅŸi temerea noastră trebuie să crească cu cât cresc în noi isprăvile.

Căci diavolul atunci se face mai sălbatec şi se mânie mai mult, când ne vede că cu osârdie ne petrecem viaţa. Atunci el se sileşte să înece corabia, când vede sarcini pline de fapte bune şi povară mare de bunătăţi. Cel simplu şi nebăgat în seamă, chiar de se va împiedica şi va cădea, nu va aduce mare sminteală obştei, dar cel ce stă ia vârful faptei bune cu multă strălucire, ca pe o înălţime şi tuturor este arătat şi cunoscut şi de toţi fericit, când se va întâmpla să cadă, mare pagubă pricinuieşte. Nu numai că el singur a căzut din înălţime, ci şi pe mulţi din cei ce urmau, i-a făcut trândavi. Şi precum la trup, dacă se strică un mădular oarecare, nu pricinuieşte mare pagubă, dar când vor orbi ochii, sau se va vătăma capul, tot trupul se face netrebnic, aşa şi la trupul lui Hristos (Biserica), când unul din sfinţi, care a făcut isprăvi mari, se va stinge, lipindu-se de el vreo întinăciune, nesuferită şi mare vătămare aduce întregului trup.

Deci acestea toate ştiindu-le Timotei dinspre toate părţile se întărea. Ştia că aprinsă este tinereţea, nestatornică, lesne amăgitoare şi alunecătoare şi că are trebuinţă de un frâu tare. Şi că pârjolul se aprinde degrab şi se apucă de toate cele dinafară. De aceea Tjmotei din toate părţile o îngrădea să se strângă; şi pe văpaia aceasta în tot chipul se silea s-o vestejească; calul acesta anevoie de înfrânat şi nesupus, cu multă tărie îl strângea, până când i-a domolit toată zburdarea lui, până când l-a făcut supus şi l-a dat în stăpânirea cugetului celui ce îl ocârmuieşte. Să se bolnăvească trupul, zice, dar să nu se bolnăvească sufletul. Să se înfrâneze trupul, ca să nu oprească sufletul din drumul spre cer.

Iar pe lângă toate acestea oricine se va minuna de el, că fiind bolnav şi luptându-se cu atâta slăbiciune, nu se lenevea de lucrul lui Dumnezeu, ci mai mult decât cei sănătoşi şi tari cu trupurile zbura pretutindeni, când în Efes, când în Corint, când în Macedonia de multe ori, când în Italia, pretutindeni, pe uscat, pe marc, împreună cu dascălul său împărtăşindu-se de osteneli şi de primejdiile cele dese, dar boala trupului au a împiedicat filosofia sufletului. Mult poate râvna pentru Dumnezeu, atât de mult încât ea o aripă uşoară face pe om. Cei ce au trupurile sănătoase şi zdravene, nici un folos nu au de la sănătate dacă sufletul lor va fi trândav şi leneş, dimpotrivă cei ce au trupurile slabe, nici o vătămare  nu le va pricinui boala, dacă sufletul lor va fi viteaz şi treaz.

Dar se pare unora că sfătuirea ÅŸi învăţătura aceasta, dă slobozenie la băutură de vin fără grijă. Dar nu este aÅŸa. Ci de va cerceta cineva cuvântul acesta cu deamănuntul, va vedea că sfătuieÅŸte la post. Åži vezi că nu de la început a sfătuit Pavel aceasta, ci numai atunci când a văzut doborâtă toată puterea. Åži nici atunci simplu ÅŸi fără rânduială, căci nu a zis : „foloseÅŸte vin”, ci „puÅ£in vin”. Nu pentru că Timotei avea trebuinţă de această sfătuire ÅŸi învăţătură, ci pentru că noi avem trebuinţă. Pentru aceasta scriind către el ne pune nouă măsuri ÅŸi rânduieli la băutura de vin, poruncind ca atât să bem, încât numai să ne întărim slăbiciunea, să dăm sănătate trupului, iar nu altă boală.

Mult mai multe boale şi mai cumplite aduce băutura de vin peste măsură, decât cea de apă peste măsură. Beţia îmbolnăveşte şi trupul şi sufletul, pe trup îl face molatec şi slăbănog, iar în suflet aprinde focul patimilor şi aduce viforul gândurilor celor necuvioase. Căci nu se risipeşte şi nu i se pricinuieşte nici o vătămare pământului; umplându-se adeseori de mulţimea apelor, precum se slăbănogeşte puterea trupului, stricându-se şi topindu-se, de îmbătarea de multe ori cu vin. Să fugim dar de trecerile peste măsură în amândouă părţile, purtând grijă de sănătate trupului şi. tăindu-i zburdările.

Căci vinul s-a dat de Dumnezeu nu ca să ne îmbătăm, ci ca să ne întărim ; să ne veselim, nu ca să ne chinuim. Că „vinul veseleÅŸte inima omului” (Ps. 103, 16); iar tu îl faci pricină de întristare. Cei ce se îmbată sunt nesuferiÅ£i peste măsură, pentru că mult întuneric cuprinde mintea lor. Doctoria este bună doar atunci când are măsură bună.

Acest cuvânt ne ajută şi împotriva ereticilor, care dispreţuiesc făptura lui Dumnezeu. Căci dacă vinul ar fi fost rău, Pavel nu ar fi dat voie să se bea. Şi nu numai către eretici; ci şi către cei mai simpli dintre fraţii noştri, care văzând pe vreunii făcând neorânduieli din pricina beţiei, îi lasă şi nu-i învinuiesc, ci învinuiesc rodul cel dat de Dumnezeu, zicând: Să nu fi fost vin ! Dar noi să zicem către ei: Să nu fi fost beţie !  Căci vinul este lucrul lui Dumnezeu, iar beţia este lucrul  diavolului.

Nu  vinul  pricinuieşte  beţia,  ci   neâfrânarea. Nu învinui zidirea lui Dumnezeu, ci învinuieşte turbarea celui neânfrânat. Dar tu evitând să pedepseşti şi să îndreptezi pe. cel ce greşeşte,  ocărăşti pe Făcătorul de bine.  Deci de  vom auzi pe vreunii zicând acestea să le astupăm gura. Căci nu întrebuinţarea, ci băutura peste măsură pricinuieşte beţia, rădăcina tuturor răutăţilor. Vinul s-a dat ca să îndrepteze neputinţa  trupului,  nu  ca să distrugă  puterea sufletului,  ca să ridice boala trupului, nu ca să vatăme sănătatea lui. Deci să nu întrebuinţăm peste măsură darea lui Dumnezeu ci să sfătuim pe oamenii cei fără de minte şi neruşinaţi.

Ce este mai ticălos decât beţivul ? Mort însufleţit este, drac de bună voie, păcat care nu are iertare, cădere fără răspuns de îndreptare, ocară a neamului nostru. Şi nu numai la petreceri cel beţiv  este netrebnic,  ci şi în lucrurile cele  obşteşti  şi chiar simpla lui vedere provoacă greaţă. Abia mai suflă. Sughiţurile şi  căscăturile celor beţivi sunt nefireşti şi nesuferite, producând scârbă celor ce-l văd şi petrec împreună cu el. Şi ce este mai rău că beţivilor boala aceasta le închide cerul   şi  nu-i lasă  să  dobândească bunătăţile cele veşnice,  ci împreună cu ocara cea de aici îi aşteaptă chinul cel nesuferit.

Deci să tăiem acest rău obicei ÅŸi să auzim pe Pavel zicând: „FoloseÅŸte puÅ£in vin”. Căci ÅŸi pe acest puÅ£in l-a îngăduit pentru slăbiciune, căci de nu ar fi fost slăbiciune, nu ar fi silit pe ucenic nici pe acel puÅ£in să-l primească. Mâncarea ÅŸi  băutura,  s-au  dat nouă  de  la Dumnezeu,  ÅŸi  nicidecum să nu trecem peste trebuinţă, nici să facem ceva în zadar.

După ce am cunoscut purtarea de grijă a lui Pavel şi fapta cea bună a lui Timotei, veniţi dar să aducem cuvântul la dezlegarea întrebărilor. Dar care sunt întrebările ? Că de nevoie este iarăşi să le amintim, ca răspunsurile să se facă mai luminate.

Întâi: pentru care pricină pe acest mare sfânt, care iconomisea atâtea lucruri l-a slobozit Dumnezeu să cadă în boală ?

Apoi: De ce nici el nici dascălul său, n-au putut să îndepărteze boala, ci au avut trebuinţă de ajutorul cel din băutura de vin ?

Iată  întrebările.  Trebuie  deci  sa  aducem  dezlegarea,  ca nu numai cei ce vor cădea în această boală să aibă îndreptare, ci şi dacă vreunii din bărbaţii cei sfinţi, mari şi minunaţi vor cădea în sărăcie, foamete, în legături sau primejdii, în ispite, năpăstuiri, sau în alte nevoi ale acestei vieţi, prin cele ce se vor vorbi astăzi, să aibă răspuns sigur şi luminat împotriva celor ce vor să-i prihănească. Aţi auzit pe mulţi întrebând unele ca acestea: Pentru ce cutare fiind om smerit şi blând, de altul care este călcător de lege este tras în fiecare zi la judecată şi pătimeşte de nenumărate rele ? Pentru care pricină altul năpăstuindu-se, a murit pe drept, altul s-a înecat iar altul s-a primejduit ? Da, şi pe mulţi sfinţi putem arăta, şi în vremea noastră şi în cea a strămoşilor noştri, care multe feluri de necazuri au suferit.

Deci ca să lămurim acest cuvânt tuturor acestora, nici noi să nu ne tulburăm şi nici pe cei ce se smintesc să nu-i trecem cu vederea, să luăm aminte cu dinadinsul la cele ce se grăiesc acum. Şi opt pricini ale necazurilor celor de multe feluri ale sfinţilor pot zice dragostei voastre. Pentru aceasta luaţi aminte cu dinadinsul, toţi, ştiind că nici o iertare şi nici un cuvânt de îndreptare nu vom avea, dacă ne vom sminti de cele ce se întâmplă sfinţilor.

Deci cea dintâi este ca să nu se înalţe degrab cu mândria din   pricina  mărimii  isprăvilor şi a  minunilor, Dumnezeu îi lasă să se chinuiască.

A doua este ca să nu creadă cineva despre ei  că sunt mai presus de firea  omenească, socotindu-i dumnezei,  iar nu oameni.

A treia este ca să se arate puterea lui Dumnezeu  prin  ei, căci  prin cei slabi şi  neputincioşi stăpâneşte şi biruieşte.

A patra este că mai  arătată să fie  răbdarea acelora,  căci nu slujesc lui  Dumnezeu pentru plata,  ci după atâtea rele ce pătimesc, arată atâta mulţumire, încât îşi descoperă dragostea statornică şi completă faţă de El.

A cincea este ca să filosofăm pentru Înviere.

Căci, când vei vedea un bărbat drept şi plin de multe fapte bune că a pătimit nenumărate necazuri şi nevoi, şi aşa s-a dus de aici, şi nevrând vei fi silit să cugeti despre judecata cea de acolo. Căci  dacă oamenii pe cei ce se ostenesc pentru ei nu-i lasă să plece fără răsplătire,  cu  mult  mai mult Dumnezeu, pe cei ce atât de mult s-au ostenit pentru El, nu-i va lăsa neîncununaţi. Şi dacă nu  voieşte să-i lipsească  de răsplătirea ostenelilor lor, este nevoie să credem că va fi o vreme, după sfârşitul de aici, în care vom fi răsplătiţi pentru ostenelile cele de aici.

A şasea este ca toţi cei ce cad în nevoi să aibă îndeajuns mângâiere, privindu-i şi cugetând la relele ce ei au pătimit.

A şaptea este că, atunci când vă îndemn la fapta lor cea bună, zicând fiecăruia din voi: urmează lui Pa vel, sau: urmează lui Petru, să nu socotiţi, din pricina mărimii isprăvilor lor, că s-au împărtăşit de altă fire şi astfel să pregetaţi în a le urma.

A opta este că de va trebui să fericim sau să ticăloşim, să ne învăţăm, pe care trebuie să-i socotim fericiţi şi pe care ticăloşi şi mişei. Pricinile acestea sunt. Dar trebuie să le întărim cu dovezi din Scripturi, arătând cu dinadinsul ca toate cele ce s-au zis nu sunt scorniri ale gândurilor omeneşti, ci hotărâri ale Scripturilor. Astfel şi cuvântul nostru va fi mai vrednic de credinţă şi mai lesne se va aşeza în sufletele noastre.

Cum că chinuirea foloseÅŸte sfinÅ£ilor pentru a se smeri ÅŸi a se supune, ÅŸi a nu se trufi din pricina semnelor ÅŸi a isprăvilor lor ÅŸi că de aceea a îngăduit Dumnezeu să li se facă, să ascultăm pe Proorocul David ÅŸi pe Pavel, care grăiesc asemenea. Că acela zice: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ îndreptările Tale” (Ps. 118, 71). Iar acesta după ce a zis că a fost răpit până la al treilea cer ÅŸi a fost dus în rai, a spus: ,,Åži pentru ca să nu mă trufesc cu măreÅ£ia descoperirilor, datu-mi-s-a un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Cor. 12, 7).

Ce este mai luminat decât aceasta ? Ca să nu mă înalţ, zice, pentru aceasta a slobozit Dumnezeu pe îngerul satanei să mă bată peste obraz. Iar îngeri ai satanei nu zice de draci, ci de oamenii care slujesc diavolului, de cei necredincioşi, de tirani, elini, oare deseori îl necăjeau şi-l prigoneau. Şi de ce a slobozit Dumnezeu aceasta? Putea, zice el, ca Dumnezeu să potolească prigoanele şi necazurile cele dese, dar fiindcă am fost răpit până la al treilea cer şi am fost în rai, ca nu cumva pentru mulţimea acestor arătări să mă înalţ cu cugetul, a slobozit aceste prigoane şi a lăsat pe îngeri satanei să mă bată peste obraz, prin primejdii şi necazuri. Că deşi sunt sfinţi şi minunaţi Petru şi Pavel şi toţi cei asemenea lor, dar oameni sunt şi au trebuinţă de multă pază, ca să nu se înalte cu uşurinţa. Nimic altceva nu obişnuieşte să ridice aşa repede la mândrie, precum conştiinţa cea plină de fapte bune şi sufletul cel ce vieţuieşte cu îndrăzneală.

Deci ca să nu pătimească ci nimic de acest fel, a slobozit Dumnezeu ispitele ÅŸi necazurile, care pot să-i smerească întru toate. Iar cum că acestea folosesc mult ÅŸi pentru a se arăta puterea lui Dumnezeu, ascultă ÅŸi aceasta tot de la Apostol. Åži ca să nu zici ca cei necredincioÅŸi, care socotesc că Dumnezeu îngăduie acestea, fiind neputincios ÅŸi nu poate ca pe ai Săi să-i ferească de primejdii, ci îi lasă să se chinuiască adeseori, Pavel a arătat că nu suferinÅ£a are vreo importanţă, ci mai mult puterea lui Dumnezeu este arătată tuturor. Căci după ce a zis că i s-a dat ghimpe în trup, îngerul satanei ca să-l bată peste obraz, arătând prin aceasta ispitele cele dese, a adaus : „Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine ÅŸi mi-a zis: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârÅŸeÅŸte în slăbiciune” (II Cor. 12, 8).

Deci este arătată puterea Domnului, Când voi sunteÅ£i în neputinţă, ÅŸi prin voi, care vi se pare că sunteÅ£i neputincioÅŸi, creÅŸte cuvântul propovăduirii ÅŸi pretutindeni se seamănă. Åži când a fost băgat în temniţă, după ce a luat nenumărate lovituri, cu mâinile în lanÅ£uri ÅŸi cu picioarele în butuci, rugându-se în miezul nopÅ£ii ÅŸi lăudând pe Dumnezeu, temniÅ£a se clătina ÅŸi legăturile tuturor s-au dezlegat (F. Ap. 16, 23 – 29). Vezi cum puterea lui Dumnezeu în neputinţă se săvârÅŸeÅŸte ? Căci de era Pavel slobod ÅŸi s-ar fi clătinat casa aceea, nu ar fi fost aceasta un lucru atât de minunat. De aceea i-au îngăduit Dumnezeu acestea ca ÅŸi cum i-ar fi zis: Stai legat ÅŸi să se clătească zidurile din toate părÅ£ile ÅŸi să se slobozească cei legaÅ£i, ca mai mult să se arate puterea Mea.

Căci prin tine cel Å£inut ÅŸi împiedicat se slobozesc toÅ£i cei legaÅ£i. Åži nu altceva, ci numai aceasta a înspăimântat pe temnicer, că Pavel fiind legat cu atâta străşnicie, numai prin rugăciune a putut să clătească temeliile temniÅ£ei, să deschidă uÅŸile ÅŸi să slobozească pe toÅ£i cei legaÅ£i. Åži nu numai aici ÅŸi nu numai la Pavel, ci ÅŸi la Petru ÅŸi la ceilalÅ£i apostoli acestea de multe ori s-au întâmplat, darul lui Dumnezeu în prigoane înflorind ÅŸi în necazuri arătându-se, ÅŸi astfel puterea lui Dumnezeu propovăduind. De aceea i-a zis: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârÅŸeÅŸte în slăbiciune”.

MulÅ£i, văzându-i săvârÅŸind minuni, ar fi crezut că sunt mai presus de firea omenească, dacă nu i-ar fi văzut pătimind atâtea rele. Pavel care se temea de aceasta, zice: „Căci chiar dacă aÅŸ vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul, dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine” (II Cor. 12, 6). Putem să spunem minuni mult mai mari, dar nu voiesc, ca nu cumva mărimea lor să facă pe oameni să creadă lucruri mari despre mine. Pentru aceasta ÅŸi de Petru toÅ£i se minunau după ce a vindecat pe cel olog, dar căutând să-i facă să înÅ£eleagă cele fireÅŸti, le-a zis: „BărbaÅ£i israeliÅ£i, de ce vă miraÅ£i de acest lucru, sau de ce staÅ£i cu ochii aÅ£intiÅ£i la noi, ca ÅŸi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?” (F.Ap. 3, 12). ÃŽn Listra nu numai că oamenii erau înspăimântaÅ£i de minunile lui Pavel, ci încununând tauri voiau să jertfească lui Pavel ÅŸi lui Varnava, socotindu-i zei.

Vezi  răutatea diavolului ? Prin cei care Domnul voia să curăţească păgânătatea din lume, prin aceia diavolul voia s-o bage şi s-o întărească,  făcând pe oameni să socotească pe apostoli că sunt zei. În anii cei mai dinainte, prin aceste mijloace, s-a început şi s-a înrădăcinat închinarea la idoli în lume, căci mulţi purtând războaie şi câştigând biruinţe, ridicând cetăţi şi săvârşind alte faceri de bine pentru cei de atunci, pe unii ca aceştia i-a socotit zei, ridicându-le capişti şi jertfelnice. Toată mulţimea zeilor elineşti din astfel de oameni este alcătuită.

Deci ca să nu se întâmple şi cu sfinţii asemenea, Dumnezeu a îngăduit ca adeseori sfinţii să fie prigoniţi, să fie bătuţi, să cadă în boale, ca mărimea bolii trupeşti şi mulţimea ispitelor să încredinţeze pe cei ce erau atunci de faţă. Ei erau oameni ca şi noi, deşi făceau astfel de minuni. Nimic de la ei nu săvârşeau, că prin darul lui Dumnezeu lucrau ei toate. Dacă pe cei ce au făcut lucruri mici şi simple, oamenii i-a socotit zei, cu mult mai mult pe aceştia, i-ar fi socotit mai presus de firea omenească dacă, nimic omenesc n-ar fi pătimit. Şi cu toate că erau bătuţi, se primejduiau, erau legaţi, prigoniţi şi în toate zilele sufereau    nenumărate rele, totuşi unii dintre oameni au căzut în această bănuială păgânească.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nimic omenesc n-ar fi pătimit ? Iată deci că am dovedit-o din Scripturi, a treia pricină a pătimirii şi a necazului. Iar a patra pricină, este că sfinţii nu cinstesc pe Dumnezeu, pentru îndestularea de aici. Mulţi din cei ce trăiesc în desfrânare, fiind învinuiţi de multe ori de cei ce vieţuiesc bine şi îi îndeamnă la ostenelile faptei bune, se ispitesc să prihănească pe sfinţi, auzindu-i lăudându-se pentru răbdarea necazurilor. Şi nu numai oamenii, ci şi însăşi diavolul a încercat aceasta.

Căci văzând pe Iov înconjurat de multă bogăţie ÅŸi îndestulare ÅŸi fiind înfruntat de Dumnezeu pentru el, vicleanul diavol, fiindcă nimic nu avea de zis, nici vreo vină să-i găsească ÅŸi nici faptele lui cele bune să le prihănească, aleargă îndată la acest cuvânt de îndreptăţire ÅŸi zice: „Oare nu ai îngrădit Tu toate cele dinafară ÅŸi cele dinlăuntru ale casei lui? Oare în zadar se teme Iov de Dumnezeu ” (Iov 1, 10). Pentru plată, zice vicleanul, este acela îmbunătăţit ÅŸi cu fapte bune este pentru că a dobândit atâta îndestulare.

Ce face dar Dumnezeu ? Vrând să arate că nu pentru plată îl cinstesc sfinÅ£ii pe El, a ridicat de la el toată îndestularea, l-a predat sărăciei ÅŸi a slobozit să cadă în boală grea. Apoi mustrându-l că în zadar a bănuit acestea, că Iov tot în nerăutate petrece, i-a zis că în zadar a zis să-i piardă averile lui. Pentru că sfinÅ£ii au cinstit pe Dumnezeu, le este îndeajuns spre răsplătire. Åži precum cel ce iubeÅŸte, a iubi chipul cel îndrăgit, îndeajuns îi este spre răsplătire, necăutând altceva mai mult, nici socotesc că este ceva mai de preÅ£ ca aceasta, cu mult mai mult la cei ce iubesc pe Dumnezeu. Lucru pe care voind să-l arate Dumnezeu, i-a îngăduit diavolului mai mult decât ceea ce a cerut. Că acela a zis: „Trimite mâna Ta ÅŸi Te atinge de el”.

Iar Dumnezeu nu numai atât a făcut, ci a zis: Iată Å£i-l dau pe el Å£ie” (Idem 2, 5, 6). Căci precum la luptele cele din afară luptătorii cei tari ÅŸi sănătoÅŸi, când sunt îmbrăcaÅ£i în haine udate cu untdelemn, nu se pot vedea în toată virtutea lor, ci numai când aruncă haina ÅŸi se luptă goi, atunci li se pot vedea toată alcătuirea trupului, care înspăimântă pe spectatori, ÅŸi nimic nu o poate umbri. AÅŸa ÅŸi la Iov când era înconjurat cu toată bogăţia aceea nu era arătat celor mulÅ£i cine era el. Dar după ce dezbrăcat de ea ca de o haină ÅŸi luptătorul gol a intrat la luptele bunei credinÅ£e. Iov gol fiind, pe toÅ£i privitorii i-a înspăimântat, încât ÅŸi mulÅ£imea îngerilor pentru răbdarea sufletului lui cel mare au strigat ÅŸi au lăudat pe purtătorul de cunună.

Şi precum am zis mai înainte, fiind înconjurat cu bogăţia nu a putut fi cunoscut de oameni, precum a fost cunoscut după ce a aruncat-o ca pe o haină şi gol a ieşit la luptă în mijlocul lumii ca într-o arenă, spăimântându-se toţi de tăria sufletului lui. Şi nu numai din goliciune i se arăta vitejia, ci şi din luptă şi răbdarea boalei. Că precum am zis, nu Dumnezeu l-a lovit, ca să nu zică diavolul că l-a cruţat, şi nu l-a ispitit îndeajuns, ci el însuşi l-a încercat pierzându-i dobitoacele şi toate ale lui. Ca şi cum ar zice Dumnezeu: Am nădejde în luptătorul Meu, de aceea nu te opresc să-i aduci oricâte vei voi.

Şi precum luptătorii cei iscusiţi în meşteşugul luptei şi puternici cu trupul nu încep deodată lupta cu adversarii lor, ci ea să arate mai strălucită biruinţă, îngăduie acelora să-i apuce de mijloc, aşa şi Dumnezeu a îngăduit diavolului să apuce pe Sfântul de mijloc, ca, biruindu-l şi surpându-l la pământ, mai strălucită să i se iacă cununa. Aur lămurit este. ispiteşte-l precum voieşti, cearcă-l, dar nu vei afla în el întinăciune.

Åži nu numai bărbăţia sfinÅ£ilor ne este dovedită, ci ÅŸi altă mângâiere ne aduce răbdarea necazurilor. Ce zice Hristos? „FericiÅ£i veÅ£i fi voi când vă vor ocăra ÅŸi vă vor prigoni ÅŸi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minÅ£ind din pricina Mea. BucuraÅ£i-vă ÅŸi vă veseliÅ£i, că plata voastră multă este în ceruri, că aÅŸa au prigonit pe proorocii, cei dinainte de voi” (Mt. 5, 1). Iar Pavel vrând să mângâie pe macedoneni, le zice : ,,Căci voi, fraÅ£ilor, v-aÅ£i făcut următori ai Bisericilor lui. Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aÅ£i suferit ÅŸi voi aceleaÅŸi, de la cei de un neam cu voi, după cum ÅŸi ele de la iudei” (I Tes. 2, 14). Åži pe evrei îi mângâie înÅŸirând pe toÅ£i drepÅ£ii care au pătimit în cuptoare, în gropi, care au petrecut în pustietăţi, prin munÅ£i, în peÅŸteri, în foame, în strâmtorare (Evrei 11). Iată că ÅŸi numai auzirea necazurilor aduce mângâiere celor căzuÅ£i, cu cât mai mult biruinÅ£a lor.

Åži cum că răbdarea necazurilor ne îndeamnă să filozofăm la înviere, ascultă iarăşi pe Pavel, zicând: „Dacă m-am luptat, ca un om, cu fiarele în Efes, care îmi este folosul ? Dacă morÅ£ii nu înviază…” (I Cor. 15, 32). Åži iarăşi: „Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaÅ£a aceasta, suntem mai ticăloÅŸi decât toÅ£i oamenii” (Idem 15, 19). Nenumărate rele pătimim în viaÅ£a aceasta, ÅŸi dacă nu nădăjduim! ÃŽn altă viaţă, cine poate fi mai ticălos decât noi ? De aceea este arătat că toate lucrurile noastre nu se termină în veacul acesta. Dumnezeu nu va îngădui ca cei ce au pătimit multe ÅŸi mari rele ÅŸi toată viaÅ£a aceasta au petrecut-o în ispite ÅŸi în nenumărate primejdii, să nu fie răsplătiÅ£i cu daruri mult mai mari. Åži dacă nu va face aceasta, este arătat că a pregătit altă viaţă mai bună ÅŸi mai strălucită, în care va încununa ÅŸi va lăuda, în priveliÅŸtea întregii lumi, pe nevoitorii bunei credinÅ£e.

De aceea când vei vedea vreun drept strâmtorat, rău-pătimind, în boală, în sărăcie şi în nenumărate alte rele petrecându-şi viaţa aceasta, zi întru sineţi, că de nu va fi înviere şi judecată, nu ar lăsa Dumnezeu pe cel ce a pătimit atâtea rele pentru El să plece de aici, fără a se îndulci de nici un bine.

Iată este arătat, că i-a gătit lui altă viaţă mult mai dulce şi mai bună decât aceasta. Şi de nu ar fi aşa, nu ar fi lăsat pe mulţi clin cei răi să se desfăteze în viaţa aceasta, şi nu ar fi îngăduit ca mulţi din cei drepţi să fie în nenumărate rele. Ci fiindcă s-a gătit altă viaţă în care după dreptate fiecăruia se va răsplăti, unuia pentru fapta bună, iar altuia pentru răutate, sufere şi pe cel rău desfătându-se şi pe cel bun pătimind.

Următoarea pricină voi încerca s-o dovedesc din Scripturi. Åži care este aceasta ? Să nu răspundem când suntem îndemnaÅ£i la fapta bună, că sfinÅ£ii s-au împărtăşit de altă fire, sau că nu au fost oameni. Oarecine, vorbind despre Ilie, zice: „Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă…” (Iacov 5, 17). Vezi că din împărtăşirea aceloraÅŸi slăbiciuni se arată că a fost om ca ÅŸi noi. Åži iarăşi în altă parte: „Sunt ÅŸi eu om muritor asemenea cu voi” (ÃŽnÅ£. Sol. 7, 1). Iată că ÅŸi de aici se dovedeÅŸte asemănarea firii.

Åži ca să te înveÅ£i că răbdarea necazurilor ne învaţă să fericim pe cei ce trebuiesc fericiÅ£i, o voi dovedi ÅŸi aceasta, când vei auzi pe Pavel zicând: „Până în ceasul de acum flămânzim ÅŸi însetăm; suntem goi ÅŸi suntem pălmuiÅ£i ÅŸi pribegim ÅŸi ne ostenim….” (I Cor. 4, 11 – 12) ÅŸi: „Căci pe cine îl iubeÅŸte Domnul îl ceartă ÅŸi bate pe tot fiul pe care îl primeÅŸte” (Evr. 12, 6), dovedit este că nu vom lăuda pe cei ce se îndulcesc de odihnă, ci pe cei ce se strâmtorează pentru Dumnezeu ÅŸi sufere necazuri, ÅŸi vom urma acelora ce trăiesc în fapta bună ÅŸi se îngrijesc de buna credinţă. Proorocul David zice: …Dreapta lor este dreapta strâmbătăţii, ai căror fii sunt ca niÅŸte odrasle tinere, crescute în tinereÅ£ile lor; fiicele lor înfrumuseÅ£ate ÅŸi împodobite ca chipurile templului. Cămările lor pline, vărsându-se din una în alta. Oile lor cu mulÅ£i miei, umplând drumurile când ies; boii lor sunt graÅŸi. Nu este gard căzut, nici spărtură, nici strigare în uliÅ£ele lor. Au fericit pe poporul care are aceste bunătăţi”.

Dar tu, proorocule, pe cine fericeÅŸti? „Fericit este poporul acela care are pe Domnul ca Dumnezeu al său” (Ps. 143, 11 – 15). Nu pe cel bogat ÅŸi cu bani îl fericesc, ci pe cel încărcat ÅŸi împodobit cu buna credinţă, deÅŸi va pătimi nenumărate nevoi.

Åži dacă va trebui să vorbim ÅŸi despre a noua pricină,, o vom dovedi ÅŸi pe aceasta, „dă suferinÅ£a aduce răbdare, ÅŸi răbdarea încercare, ÅŸi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruÅŸinează” (Rom; 5, 3 – 5). Vezi căci curăţirea ÅŸi lămurirea cea din răbdarea necazului aÅŸează în noi nădejdea pentru cele ce vor să fie? Iar petrecerea în ispite măreÅŸte această nădejde. Pentru aceasta nu în zadar am zis că necazurile acestea aduc în noi nădejdea pentru înviere ÅŸi face mai buni pe cei ce le pătimesc. Căci precum se lămureÅŸte aurul în cuptor, aÅŸa ÅŸi omul în cuptorul smereniei.

Putem zice acum ÅŸi despre a zecea pricină. Care este aceasta? Aceea pe care mai înainte ÅŸi acum de multe ori am zis-o. Că de avem ceva întinăciuni, prin răbdarea necazului, ne curăţim. Åži o putem dovedi din cuvintele patriarhului Avraam rostite către cel bogat: „…ÅŸi Lazăr asemenea (a luat) pe cele rele; iar acum aici el se mângâie…” (Lc. 16, 25). Åži pe lângă aceasta mai putem afla o pricină. Care ? ÃŽnmulÅ£irea cununilor ÅŸi a darurilor. Că pe cât cresc necazurile, pe atât ÅŸi răsplătirile, ÅŸi cu mult mai mult.. „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18).

Deci aflând la sfinţi atâtea pricini ale necazurilor şi chinurilor, să nu ne necăjim în ispite, nici să ne supărăm, nici să ne tulburăm. Ci şi noi înşine să ne punem în rânduială sufletele noastre şi pe alţii să-i învăţăm. Şi de vei vedea pe vreun om trăind în fapte bune, ţinându-se de filosofie şi plăcând lui Dumnezeu, şi apoi pătimind nenumărate rele, să nu te sminteşti, iubitule. Şi de vei vedea pe cineva îndeletnicindu-se în lucruri duhovniceşti, voind să săvârşească ceva de folos, dar împiedicându-se, să nu te tulburi. Căci ştiu pe mulţi de multe ori zicând acestea: Cutare s-a dus la Biserica mucenicilor să dea bani săracilor şi i s-a înecat corabia şi toate le-a pierdut. Altul, asemenea făcând, a căzut între tâlhari şi abia şi-a scăpat sufletul, fugind gol de acolo.

Deci ce vom face ? Nici pentru una din acestea nu trebuie să ne mâhnim. Că deşi i s-a înecat corabia, el a primit rodul dreptăţii desăvârşit. Cele ale sale toate le-a îndeplinit, a adunat bani şi luându-i s-a apucat de călătorie, înecarea corăbiei nu a fost din voinţa lui. Dar pentru care pricină a slobozit Dumnezeu acestea ? Ca să-l facă mai lămurit. Dar, ar zice cineva, săracii s-au lipsit de banii aceia. Nu poţi purta tu grijă de săraci, aşa cum poartă Dumnezeu, Cel ce i-a făcut. Că deşi s-au lipsit de banii aceia, dar din altă parte poate să le dea lor mai multă pricină de îndestulare.

Deci să nu cerem de la Dânsul seamă pentru cele ce se întâmplă, ci să-L slăvim întru toate. Că nu fără rost şi în zadar slobozeşte de multe ori să se întâmple unele ca acestea. Căci pe lângă faptul că nu trece cu vederea pe cei ce s-ar fi mângâiat din banii aceia, dându-le altă hrană în locul celei pierdute, şi pe cel ce a suferit înecarea corăbiei mai lămurit îl face şi mai rnultă plată îi pricinuieşte. Mult mai mare faptă bună este a mulţumi lui Dumnezeu când pătimeşti asemenea lucruri, decât a da milostenie. Şi nu numai cele ce le dăm noi milostenie aduc răsplătire, ci şi cele ce ni se iau de alţii şi suferim cu bărbăţie răpirea, mult rod ne aduc nouă.

Şi ca să cunoşti cum că aceasta, adică suferirea pagubei, este mai mare decât aceia, adică milostenia de bună voie, îţi voi dovedi din cele ce s-au întâmplat lui Iov. Acela când avea bani, a deschis casa săracilor şi toate câte le avea le da milostenie. Dar nu a fost aşa de strălucit când a deschis casa săracilor, precum a fost când a auzit că a căzut şi nu s-a necăjit. Nu era aşa de strălucit, când din tunderea oilor îmbrăca pe cei goi, precum a fost strălucit şi vestit când a auzit că s-a pogorât, foc şi a mistuit toate dobitoacele şi a mulţumit. Atunci era iubitor de oameni, acum s-a făcut filosof. Atuncea miluia pe săraci, iar acum mulţumeşte Stăpânului. Şi nu a zis întru sine: Ce este aceasta ? Turmele au fost mistuite, clin care se hrăneau nenumăraţi săraci. De eram eu nevrednic să mă folosesc de această îndestulare, măcar pentru cei ce primea milostenie din ea să-I fi fost milă.

Dar nimic din acestea n-a zis, nici ÅŸi-a pus în minte, căci ÅŸtia că Dumnezeu pe toate le iconomiseÅŸte spre folos. Åži ca să cunoÅŸti că mai mare rană a primit diavolul pe urmă, când s-a lipsit ÅŸi a mulÅ£umit, decât când avea bogăţia ÅŸi miluia, ascultă ÅŸi vei afla. în vremea când avea bogăţia, diavolul putea să-l învinuiască, deÅŸi cu minciună, precum a ÅŸi făcut, zicând: „Oare în zadar se teme Iov de Dumnezeu”. Iar după ce toate le-a pierdut ÅŸi a arătat aceiaÅŸi dragoste către Dumnezeu, atunci i s-a închis gura ÅŸi nimic n-a mai putut zice. Că mai strălucit era după lipsirea de toate, decât mai înainte.

Mult mai mare faptă bună este a suferi cu bărbăţie şi cu mulţumire pierderea bogăţiei, precum s-a făcut la Dreptul acesta, decât a petrece în bogăţie şi a face milostenie. Mare a fost atunci primirea şi dragostea pentru cei săraci, dar mai mare este acum, dragostea faţă de Stăpânul.

Nu fără scop cuvântul acesta întind, fiindcă multora făcând milostenie de multe ori şi hrănind văduve, li s-a răpit averea. Altora, întâmplându-se vreo ardere, toate li s-au prăpădit. Alţii au pătimit înecare de corăbii. Unii după multe milostenii, din suferinţe şi ispite, au căzut în cea mai de pe urmă sărăcie şi au ajuns în neputinţă şi în boală şi de la nimeni nici un ajutor nu au dobândit. Deci ca să nu zicem şi noi, ceea ce mulţi de multe ori zic: Nimeni nimic nu ştie, toate se fac la întâmplare, şi să nu ne tulburăm de toate acestea, să luăm aminte.

Cutare,  atâtea milostenii  făcând, toate le-a pierdut.  Şi ce dacă pe  toate  le-a prăpădit? Dacă pentru paguba aceasta va mulţumi, va primi de la Dumnezeu mult mai mare dragoste, şi nu îndoită, precum a luat Iov, ci însutită şi viaţa veşnică ce va să fie.  Şi dacă aici pătimeşte rău, aceasta însăşi îi va pricinui mare vistierie. Că lăsându-l Dumnezeu să cadă din îndestulare în sărăcie, l-a chemat la mai multe nevoinţe şi la lupte mai mari. Foc năvălind de multe ori s-a mistuit casa ta şi ţi-ai  pierdut toată avuţia? Adu-ţi aminte de cele ce i s-au întâmplat lui Iov, mulţumeşte Stăpânului Celui ce putea să le oprească şi nu le-a oprit, şi mai multă plată vei lua, decât dacă pe toate cele ce le-a avut le-ai fi pus în mâinile săracilor.

Dar poate petreci în sărăcie, în foame şi în nenumărate primejdii ? Adu-ţi aminte de Lazăr, care se lupta şi cu boala şi cu sărăcia şi cu lipsa şi cu nenumărate altele, şi toate acestea după ce a făcut atâtea fapte bune. Adu-ţi aminte de Apostoli, care în foame, în sete şi în golătate petreceau; de Prooroci, de patriarhi, de drepţi, şi pe toţi aceştia îi vei afla că nu dintre cei bogaţi erau, nici dintre cei ce se desfătau, ci dintre cei săraci, necăjiţi şi strâmtarăţi. Acestea cugetându-le întru sineţi, mulţumeşte Stăpânului că te-a învrednicit acestei părţi, nu urându-te, ci iubindu-te foarte. Că şi pe aceia de nu i-ar fi iubit, nu i-ar fi lăsat să pătimească atâtea nevoi, ci prin suferirea acestor rele mai străluciţi i-a făcut.

Nimic nu este mai bun ca mulţumirea şi nimic nu este mai rău ca hula. Să nu ne minunăm că îndeletnicindu-ne la lucruri duhovniceşti pătimim multe nevoi. Căci precum tâlharii sapă nu acolo unde este fân, paie sau trestie, ci acolo unde este aur şi argint, aşa şi diavolul se împotriveşte acelora care se apucă de lucruri duhovniceşti. Unde este fapta bună, acolo sunt şi multe vrăşmaşii; unde este milostenie, acolo este şi zavistie. Dar împotriva acestora avem o armă puternică, îndeajuns să împrăştie toate meşteşugirile de acest fel, adică mulţumirea către Dumnezeu pentru toate acestea.

Avel, spune-mi, care n-a adus jertfă lui Dumnezeu din pârgă, ÅŸi de mână frăţească a căzut? (Fac. 4). Dumnezeu a slobozit, nu urând pe cel ce L-a cinstit, ci iubindu-l, ÅŸi lângă cununa pentru jertfa cea foarte bună i-a adăugat cununa muceniciei. Moise a vrut să ajute unuia ce se nedreptăţea, dar în primejdia cea mai de pe urmă a ajuns, ÅŸi din patrie a fugit (IeÅŸ. 2, 13 – 1) Dumnezeu a slobozit acestea ca să cunoÅŸti răbdarea sfinÅ£ilor. Căci dacă vom ÅŸti mai dinainte că nici un rău nu vom pătimi, când ne vom apuca de lucrurile cele duhovniceÅŸti, ÅŸi astfel le vom isprăvi, nici un lucru mare nu vom face, având încredinÅ£area siguranÅ£ei.

Iar dacă cei ce se apucă de cele duhovniceÅŸti ÅŸtiu că lucrându-le vor suferi primejdii, pagube, nenumărate rele ÅŸi moarte, dar de la acelea nu se depărtează, nici nu se fac mai pregetători din cauza fricii, mult mai minunaÅ£i vor fi. Precum ziceau cei trei tineri: „Este Dumnezeu în cer, puternic să ne scoată pe noi. Iar de nu, să ÅŸtii o, împărate, că dumnezeilor tăi nu vom sluji ÅŸi chipului celui de aur pe care l-ai ridicat nu ne vom închina” (Dan., 2, 13 – 15). Åži tu dar, când vei vrea să lucrezi ceva după Dumnezeu, puneÅ£i înainte multe primejdii, pagube ÅŸi moarte ÅŸi nu te înspăimânta, nici te tulbura când Å£i se vor întâmpla acestea, căci zice: „Fiule, când vrei să te apropii să slujeÅŸti Domnului, pregăteÅŸte-Å£i sufletul de ispite” (Dan. 3, 17, 18).

Nimeni dar luptând să nu nădăjduiască să se încununeze fără răni. Deci şi tu, după ce ai hotărât să te lupţi împotriva diavolului, nu căuta viaţa cea fără de primejdii şi plină de desfătare, că nu aici ţi-a făgăduit ţie Dumnezeu răsplătirile, ci în veacul cel ce va să fie. Deci când tu, făcând, ceva bun, vei suferi cele împotrivă, sau pe altcineva vei vedea pătimind asemenea, veseleşte-te şi te bucură,  căci pricină  de mai  mare răsplătire ţi  se  face ţie  aceasta.  Să nu cazi slăbind, nici să-ţi încetezi osârdia, nici să te faci mai trândav, ci să stai cu multă, bărbăţie.

Apostolii când propovădui au, deşi erau bătuţi, împroşcaţi cu pietre, închişi de multe ori în temniţe, nu  numai după  izbăvirea  de primejdii, ci chiar în mijlocul lor cu mai multă osârdie binevesteau adevărul. Şi dacă vrei ţi-l voi arăta ;pe Pavel propovăduind, în temniţă, în lanţuri,  în  divanuri,  la  înecarea  corăbiei,  în furtună  şi în alte  nenumărate primejdii. Şi tu dar, urmează  acestor sfinţi şi să nu slăbeşti niciodată la lucrurile cele bune, chiar dacă de mii de ori vei vedea pe diavolul împiedicându-te, nici  atunci să nu încetezi. Tu având bani, poate ai suferit înecarea corăbiei, pe când Pavel, purtând vestea cea bună, un lucru mult mai cinstit decât banii, când mergea la Roma, a pătimit înecarea corăbiei şi multe alte nevoi.

ÃŽmpotrivirea la fapta bună o arată însuÅŸi Pavel când zice: „Pentru aceea, am voit să vin la voi, îndeosebi eu Pavel  – o dată ÅŸi încă altă dată -  dar ne-a împiedicat satana” (I Tes. 2, 18). Dumnezeu, a slobozit aceasta „arătându-ÅŸi puterea Sa” ÅŸi eu toate că diavolul i-a  făcut  nenumărate împiedicări,  însă  propovăduirea  nu se împiedica sau împuÅ£ina cu nimic. De aceea Pavel, întru toate mulÅ£umea lui Dumnezeu, ÅŸtiind că ispitele îl făcea mai vestit ÅŸi tăria osârdiei lui întru toate o arăta, neoprindu-se de nici o piedică.

De câte ori vom fi împiedicaţi şi nu vom ajunge la scop, de atâtea ori să începem din nou lucrul duhovnicesc. Şi să nu zicem: Pentru care pricină a slobozit Dumnezeu împiedicările? Căci El le-a îngăduit, ca să fie arătată celor mulţi osârdia şi dragostea ta către El. Acesta este lucrul celui ce iubeşte, ca niciodată să nu se depărteze de faptele care plac celui iubit. Cel molatec şi trândav, îndată slăbeşte de la cea dintâi bântuială a diavolului şi cade. Iar cel osârdnic şi treaz, cu toate că de nenumărate ori va fi împiedicat, cu atât mai mult se va sili la lucrurile cele dumnezeieşti, împiedicând toate cele ce depind de el şi mulţumind întru toate.

Deci aşa şi noi să facem. Mare vistierie este mulţumirea, bogăţie nepreţuită, bunătate necheltuită, armă puternică. Hula măreşte paguba şi ne face să pierdem; mai multe decât am pierdut, pe când mulţumirea măreşte bogăţia ce a câştigat-o sufletul cel mulţumitor.

Ai pierdut banii ? De vei mulţumi, ţi-ai dobândit sufletul şi mai mare bogăţie ai câştigat, fiindcă ai tras la tine dragostea lui Dumnezeu. Iar de vei huli, pe lângă acelea ce le-ai pierdut, ai pierdut şi mântuirea ta; nici pe acelea nu ţi le-ai câştigat, ci şi sufletul l-ai omorât.

Cu toate că cuvântul nostru nu a fost pentru hulă, dar un lucru voiesc de la voi, referitor la cuvântul acesta. Să înţelepţiţi pe cei ce hulesc în cetatea aceasta.

De vei auzi pe cineva pe uliţă, sau în mijlocul târgului, hulind pe Dumnezeu, apropie-te şi ceartă-l, şi de va fi trebuinţă de a-l bate, nu te ruşina, loveşte-l peste obraz, sfărâmă-i gura, sfinţeşte-ţi mâna pălmuindu-l cu cuvântul. Iar de te vor pâra vreunii şi te vor duce la judecată, mergi şi de te va cerceta judecătorul, zi-i cu îndrăzneală că a hulit pe Împăratul îngerilor.

Şi dacă cei ce hulesc pe împăratul cel pământesc sunt pedepsiţi, cu mult mai vârtos, cei ce ocărăsc pe Împăratul ceresc vor fi pedepsiţi. Să se înveţe şi iudeii şi elinii cum că creştinii sunt mântuitorii cetăţii, purtătorii de grijă, apărătorii şi învăţătorii ei, şi nu numai aceia, ci şi cei desfrânaţi şi răzvrătiţi trebuie să înveţe să se teamă şi ei de robii lui Dumnezeu. Căci dacă vor voi cumva să grăiască vreun cuvânt de hulă, mai întâi să privească împrejurul lor, şi temându-se şi de umbre, vor înceta de a scoate vreun cuvânt de acest fel, ca nu cumva vreun creştin auzindu-i, să sară asupra lor şi să-i pedepsească mai tare.

Nu ai auzit ce a făcut Ioan? A văzut un tiran, care a răsturnat legile nunÅ£ii, ÅŸi cu îndrăzneală stând în mijlocul adunării zice: „Nu-Å£i este îngăduit să Å£ii pe femeia fratelui tău” (Mc. 6, 18). Dar eu nu te silesc să te duci la tiran, nici la judecători, nici să mustri pe cei fărădelege, care calcă nunÅ£ile, nici să părtineÅŸti pe robii cei împreună cu tine care sunt ocărâţi, ci te poftesc să înÅ£elepÅ£eÅŸti pe cei de aceiaÅŸi cinste cu tine, care ocărăsc pe Stăpânul. Oare de Å£i-aÅŸ fi zis: PedepseÅŸte ÅŸi îndreptează pe împăraÅ£i, sau pe judecătorii cei călcători de lege, nu ai fi zis că sunt nebun ? Cu toate că Ioan aceasta a făcut, lucru care se poate face ÅŸi de noi.

Măcar pe robul cel împreună cu tine, cel de aceiaşi cinste, îndreptează-l, şi de va trebui să mori, nu te lepăda de a înţelepţi pe fratele tău. Mucenicie îţi va fi ţie: aceasta. Pentru că şi Ioan mucenic a fost. Cu toate că nu i s-a poruncit să jertfească idolilor, nici să se închine lor, ci pentru legile cele sfinte, care se defăimau şi-a pus capul. Şi tu dar te nevoieşti până ia moarte pentru adevăr, şi Domnul va purta război pentru ţine. Şi să nu-mi zici cuvântul cel rece şi. nefolositor: Şi ce-mi pasă mie! N-am nimic de împărţit cu el! Numai cu diavolul, n-am nimic de împărţit, iar către oameni, faţă de, toţi avem datorii şi legături. Că sunt părtaşi aceleiaşi; firi ca şi noi, locuiesc pe acelaşi pământ, se hrănesc cu aceiaşi hrană, avem toţi acelaşi Stăpân, au primit şi ei aceleaşi legi, la aceleaşi bunătăţi sunt îndemnaţi, ca şi noi.

Să nu zicem dar, că nu avem nimic comun cu ei. Satanicesc este cuvântul acesta şi diavolească este nemilostivirea. Deci să nu zicem acestea, ci să arătăm purtarea de grijă cea cuviincioasă fraţilor noştri. Şi eu vă făgăduiesc cu toată tăria şi mă fac chezaş vouă tuturor, că dacă veţi voi, voi toţi care sunteţi de faţă, să vă împărţiţi şi să vă îngrijiţi de mântuirea celor ce locuiesc în cetate, degrab toată, cetatea noastră se va îndrepta.

Să împărţiţi dar mântuirea fraţilor noştri. Este de ajuns ca un singur om, aprins cu râvnă, să îndrepteze mult popor. Şi dacă nu unul, nici doi, ci mare va fi mulţimea celor ce pot să îndrepteze şi să poarte grijă de cei trândavi, căderea şi pieirea celor mai mulţi nu va fi din neputinţă, ci din lenevirea noastră. Căci cum este cu neputinţă, dacă vom vedea ceartă în târg, să mergem şi să împăcăm pe cei ce nu se înţeleg. Şi ce să zic, ceartă ? Că de vom vedea vreun măgar căzut, toţi ne silim să-i întindem mâna ca să-l sculăm, iar pe fraţii noştri îi lăsăm să se prăpădească.

Hulitorul este măgar care, nesuferind sarcina mâniei, a căzut. Apropie-te, ridică-l, folosind, cuvinte şi fapte, blândeţe sau iuţime de multe feluri să-ţi fie doctoria. Şi dacă aşa vom iconomisi cele ale noastre, şi vom purta grija şi de mântuirea vecinilor, acelora, care au dobândit îndreptate de la noi, le vom fi plăcuţi şi dragi, şi ceea ce este mai mult decât toate, ne vom învrednici cu toţii de bunătăţile care ne aşteaptă, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu  Sfântul Duh, I se cuvine slava, stăpânirea, cinstea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.