1. „Iar a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii. Åži a fost chemat ÅŸi Iisus la nuntă. Åži erau ÅŸi Mama lui Iisus acolo ÅŸi fraÅ£ii Lui” (In 2, 1-2).
Am spus ÅŸi mai înainte281 că El era cunoscut mai ales în Galileea. Pentru aceea L-au ÅŸi chemat la nuntă ÅŸi S-a dus. Că n-a căutat la vrednicia Sa, ci la binefacerile noastre. Fiindcă Cel Ce nu S-a socotit nevrednic ca să ia chip de rob (Flp 2, 7) cu atât mai mult nu a socotit lucru nevrednic să vină la nunta robilor. Cel Ce a ÅŸezut la masă împreună cu vameÅŸii ÅŸi cu păcătoÅŸii, cu atât mai mult nu a nesocotit să stea la ospăţ cu cei ce erau de faţă la nuntă. Iar cei care L-au chemat nu aveau despre El o părere sănătoasă, nici nu L-au chemat ca pe unul din cei mari, ci pur ÅŸi simplu ca pe unul din cei mulÅ£i ÅŸi ca pe un cunoscut. Åži acest lucru 1-a lăsat să se înÅ£eleagă evanghelistul când a zis: „Şi erau ÅŸi Mama lui Iisus acolo, ÅŸi fraÅ£ii lui”. Precum au chemat-o pe aceea ÅŸi pe fraÅ£i, aÅŸa L-au chemat ÅŸi pe Iisus.
„Şi, terminându-se vinul – zice -, a zis mama Lui: “Nu mai au vin.” Vrednic lucru este a cerceta aici de unde i-a venit Mamei Sale să-ÅŸi închipuie ceva măreÅ£ despre copilul ei. Căci nu făcuse [până atunci] nici o minune. Fiindcă spune Scriptura că „acest început al minunilor 1-a făcut Iisus în Cana Galileii” (In 2, 11).
2. Iar dacă ar zice cineva că nu este îndeajuns faptul că a zis simplu „în Cana Galileei” spre a socoti că acesta este începutul minunilor – fiindcă se poate ca aceasta să fi fost cea dintâi în acel Å£inut ÅŸi nu cea dintâi dintre toate, căci, de bună seamă, va mai fi făcut El altele, în altă parte- îi vom răspunde ceea ce am spus ÅŸi mai înainte. Åži care e răspunsul? Acela pe care 1-a dat ÅŸi Ioan: „Eu nu-L ÅŸtiam, ci ca să se arate lui Israel, pentru aceea a venit ca să-L botez” (In l, 31).
Dacă din cea dintâi vârstă ar fi făcut mi¬nuni, nu mai aveau trebuinţă israeliţii să li-L arate altul. Fiindcă după ce a ajuns la vârsta bărbăţiei, nu numai celor din Iudeea S-a făcut cunoscut prin minuni, ci şi celor din Siria şi chiar celor mai de departe, şi aceasta în numai trei ani. Ba nici de trei ani n-ar fi avut nevoie ca să Se facă arătat, căci îndată după prima minune a şi ieşit pretutindenea vestea despre El.
Aşadar, dacă Cel Ce a strălucit cu mulţimea minunilor în aşa scurt timp Şi-a făcut tuturor cunoscut numele, cu cât mai mult, copil fiind, dacă făcea minuni din cea dintâi vârstă, nu putea să fie uitat numai în atâta vreme! Căci întâmplările ce par nemaiauzite şi care s-au petrecut cu un copil, timpul le face de două ori mai vestite şi de trei ori, ba chiar de mult mai multe ori. însă nimic nu a făcut pe când era copil, ci numai acest lucru îl mărturiseşte Luca, că fiind de doisprezece ani a şezut împreună cu dascălii [templului] şi prin întrebările pe care le punea părea un copil minunat (Le 2, 46).
Dar şi pentru altă [pricină], [de astă dată] raţională, nu a început să facă minuni din cea dintâi vârstă: fiindcă [iudeii] socoteau că lucrul acesta este închipuire. Căci dacă mulţi erau bănuitori faţă de un om în puterea vârstei, dacă făcea aceasta, cu atât mai mult dacă un băieţaş făcea minuni, mistuiţi cum erau de invidie, 1-ar fi pironit pe cruce mai înainte de vremea cuvenită.
Şi dacă însele lucrurile iconomiei282 nu au fost crezute [de oameni], de unde i-a venit Mamei Sale să-şi închipuie ceva mare despre El?
Din aceea că El începuse să Se descopere: ÅŸi din faptul că a fost arătat de Ioan ÅŸi din cele spuse de El ucenicilor (In l, 19-51). Iar mai înainte de toate acestea, însăşi zămislirea ÅŸi cele ce s-au petrecut după NaÅŸterea Lui i-au dat cele mai înalte cugetări despre Copilul ei. „Căci a auzit – zice – toate cele despre Prunc ÅŸi le păzea în inima ei” (Le 2, 19). Dar pentru ce nu le-a spus acestea mai înainte de [întâmplarea din Cana]? Fiindcă, ÅŸi asta am mai spus-o, atunci numai a primit voie283 să-L facă arătat.
Mai înainte era ca unul din cei mulÅ£i ÅŸi ca ei petrecea. Pentru aceea nici nu a îndrăznit Mama Sa să spună aÅŸa ceva către El. Dar când a auzit că Ioan a venit tocmai pentru El ÅŸi că I-a mărturisit cele pe care I le-a mărturisit, ÅŸi că avea ucenici, atunci, nemaifiind vin, luând îndrăzneală, L-a rugat, zicându-I: „Nu mai au vin”. Fiindcă voia ca ÅŸi acelor [nuntaÅŸi] să le facă bucurie28 ÅŸi pe sine să se facă mai strălucită prin fiul ei.
Åži de bună seamă că s-a întâmplat ÅŸi cu ea ceva ome¬nesc, ca ÅŸi cu fraÅ£ii Lui, când au zis „Arată-Te lumii” (In 7, 4), dar de fapt voiau ca ei să se slăvească de pe urma minunilor. De aceea ÅŸi El i-a răspuns mai apăsat, zicându-i: „Ce este mie ÅŸi Å£ie, femeie? încă n-a sosit ceasul Meu”, însă că El se sfia foarte de cea care L-a născut, ascultă-1 pe Luca, cel care povesteÅŸte cât de supus le era părinÅ£ilor (Le 2, 51), iar Ioan evanghelistul arată cum S-a îngrijit pentru ea mai dinainte, chiar în ceasul răstignirii (In 19, 25-27).
Când părinţii trupeşti nu împiedică cu nimic, nici nu se pun de-a curmezişul vreunuia din lucrurile cele după Dumnezeu, suntem datori şi este de neapărată trebuinţă să-i ascultăm. Iar a nu face aceasta este primejdie mare. Dar când cer ceva nepotrivit şi împiedică ceva din cele duhov¬niceşti, nu trebuie să-i ascultăm nicidecum.
Pentru aceea i-a ÅŸi răspuns aici astfel, după cum a făcut-o ÅŸi în altă împre¬jurare, când a zis: „Cine este mama Mea ÅŸi fraÅ£ii Mei?” (Mt 12, 48). Căci [fraÅ£ii Săi] nicidecum nu aveau despre El părerea care trebuia. Dar fiindcă ea L-a născut, s-a socotit pe sine îndreptăţită, după obiÅŸnuinÅ£a maicilor, ca să-I poruncească toate, când ar fi trebuit să-L cinstească ÅŸi să I se închine ca Stăpânului [a toate]. De aceea i-a răspuns atunci aÅŸa [Mamei Sale].
Gândeşte-te cum S-a simţit când tot poporul şi gloatele stăteau în jurul Lui şi mulţime de ascultători îl sorbeau, când le punea înainte învăţătura Sa, iar Mama Sa, venind în văzul tuturor, L-a întrerupt din cuvântare ca să vorbească cu ea. Ba nici înăuntru nu a voit să vină, ci El să Se ducă afară, ca să vorbească singur numai cu ea.
De aceea a ÅŸi zis: „Cine sunt mama Mea ÅŸi fraÅ£ii Mei?” Nu ca să o ocărască ÅŸi să se înalÅ£e mai presus de cea care L-a născut. Departe de El aceasta! Ci fiindcă era de folos să n-o lase să gândească despre El cele mai de jos, ci cele mai înalte. Căci dacă Se îngrijea de ceilalÅ£i ÅŸi făcea toate ca să le pună în inimă părerea dreaptă despre Sine, cu mult mai mult făcea aceasta pentru Mama Sa.
Åži fiindcă era firesc ca nici dacă L-ar fi ascultat să nu fi vrut să se lase convinsă de Fiul ei – socotind că i se cuvine în tot locul întâietatea, deoarece îi era mamă – de aceea a răspuns astfel celor care i-au spus [că este aÅŸteptat afară]. Că nu ar fi putut s-o suie altfel de la o părere smerită despre El la una înaltă, dacă ea ar fi aÅŸteptat totdeauna să i se dea cinste de către Fiul său ÅŸi nu ar fi venit [vreodată] la El ca la Stăpânul tuturor.
Åži aici, pentru aceeaÅŸi pricină îi spune: „Ce este Mie ÅŸi Å£ie, femeie?” Dar nu mai puÅ£in ÅŸi din altă pricină de neapărată trebuinţă! Care anume? Ca nu cumva să fie vreo bănuială285 [după aceea] asupra minunilor săvârÅŸite. Fiindcă ar fi trebuit să fie rugat de cei ce aveau nevoie [de vin] ÅŸi nu de Mama Sa. Cum aÅŸa? Păi cele ce se fac din rugămintea alor tăi, chiar dacă sunt lucruri mari, adesea le par celor ce privesc mai dinainte ticluite. Dar când înÅŸiÅŸi cei ce au nevoie se roagă, minunea iese de sub orice bănuială, iar lauda este curată ÅŸi folosul mare.
3. Căci ÅŸi un medic, chiar dacă ar fi foarte priceput, intrând într-o bolniţă cu mulÅ£i bolnavi, dacă nu ar asculta nimic de la cei neputincioÅŸi, nici de la cei ce le-au venit în vizită, ci ar mângâia-o doar pe mama sa, va fi bănuit ÅŸi dispreÅ£uit de cei bolnavi ÅŸi nimeni, nici dintre cei ce zac în pat, nici dintre cei ce sunt lângă ei, nu va crede că este în stare să facă ceva bun ÅŸi vrednic de uimire. Pentru aceea a ÅŸi certat-o atunci, zicându-i: „Ce este Mie ÅŸi Å£ie, femeie?”
Şi aşa, a învăţat-o să nu mai facă asemenea lucruri în viitor. Căci dacă Se îngrijea până şi de cinstea Maicii Sale, cu atât mai mult Se îngrijea de mântuirea sufletului şi de binefacerea cea pentru cei mulţi, pentru care a şi îmbrăcat trup. Nu ca să Se dea mai presus de Maica Sa a zis aceste cuvinte, ci rânduind multă purtare de grijă pentru ea şi ca să pregătească cu vrednicia cuvenită minunile ce le va face.
Iar că o cinstea foarte, chiar dacă n-ar reieÅŸi din alte [împrejurări], însuÅŸi faptul că a certat-o dă mai cu seamă mărturie îndestulătoare. Căci prin faptul că i-a atras luarea-aminte a arătat că se sfia foarte tare de ea. Cum ÅŸi în ce fel, vă vom spune în cele ce urmează. Ia gândeÅŸte-te la femeia care a zis: „Fericit e pântecele care Te-a purtat ÅŸi sânii la care ai supt” (Le 11, 27), iar El i-a răspuns: „AÅŸa este, dar fericiÅ£i cei ce fac voia Tatălui Meu”. SocoteÅŸte că în acelaÅŸi scop au fost spuse [de El] ÅŸi acele cuvinte. Căci [un astfel de] răspuns nu era al unuia care îşi respinge mama, ci al unuia care arată că nu ar fi ajutat-o cu nimic [acele vorbe de laudă], dacă ea286 nu ar fi fost foarte bună ÅŸi credincioasă287.
Şi dacă nu îi ajuta cu nimic Mariei să-L nască pe Hristos, dacă nu ar fi avut şi suflet virtuos, cu cât mai mult pe noi nu ne va putea ajuta cu nimic faptul că avem tată sau mamă sau copil virtuos, dacă suntem departe de virtutea aceluia.
„Căci fratele – zice David – nu izbăveÅŸte; oare va izbăvi omul?” (Ps 48, 7). In nimic altceva – după harul lui Dumnezeu – nu trebuie să avem nădejdea mântuirii, decât numai în faptele proprii.
Căci dacă singur faptul în sine [de a-L naÅŸte trupeÅŸte pe Hristos] ar fi fost de vreun folos Fecioarei, ar fi fost de folos ÅŸi iudeilor – căci Hristos era după trup din neamul lor -, ar fi fost de folos ÅŸi oraÅŸului în care S-a născut, ar fi fost de folos ÅŸi fraÅ£ilor Săi. Dar câtă vreme au fost cu negrijă faţă de ei înÅŸiÅŸi, nu le-a fost de nici un folos înrudirea cu Hristos, ci ÅŸi ei erau osândiÅ£i împreună cu restul lumiijÅŸi atunci [numai] au fost admiraÅ£i, când au strălucit cu fapta lor cea bună. Iar oraÅŸul a căzut ÅŸi a ars ÅŸi nu a avut nici un câştig din aceasta288. Au pierit în chip jalnic ÅŸi rudele după trup, neavând nici un câştig pentru mântuire, din aceea că erau rude după trup, de vreme ce nu aveau ÅŸi apropierea de virtutea Lui. însă mai mari decât toÅ£i aceÅŸtia s-au arătat apostolii, fiindcă au îmbrăţiÅŸat apropierea de El printr-un mod de vieÅ£uire adevărat ÅŸi plin de râvnă, prin aceea că s-au supus [cu totul] Lui.
Să învăţăm ÅŸi noi, dar, de aici că avem nevoie în tot locul de credinţă ÅŸi de vieÅ£uire luminoasă ÅŸi strălucitoare [în vir¬tute]. Căci numai acest lucru ne poate mântui. Fiindcă ÅŸi rudele Lui, câtăva vreme, au fost foarte cinstite pretutindeni, dar noi nu le mai ÅŸtim nici măcar numele, pe când viaÅ£a ÅŸi numele apostolilor sunt lăudate în tot locul. Prin urmare, să nu cugetăm nimic măreÅ£ despre neamul bun după trup, ci ÅŸi de-am avea mii de înaintaÅŸi străluciÅ£i, să ne sârguim noi înÅŸine să întrecem virtutea acelora, ÅŸtiind că nimic nu vom dobândi de pe urma sârguinÅ£ei altora la judecata viitoare, ba aceasta ne va fi pricină de ÅŸi mai mare osândă. Că fiind din părinÅ£i buni ÅŸi avându-i pildă de acasă, nici aÅŸa nu i-am urmat ca pe niÅŸte învăţători ai noÅŸtri. Iar acestea le zic acum fiindcă văd pe mulÅ£i elini, când ne luăm cu ei la întrebări despre credinţă ÅŸi îi îndemnăm să se facă creÅŸtini, că vorbesc despre rudenii ÅŸi strămoÅŸi ÅŸi zic: „ToÅ£i apropiaÅ£ii mei, ÅŸi din afară ÅŸi casnici, sunt creÅŸtini adevăraÅ£i”. Åži la ce-Å£i foloseÅŸte asta, Å£ie, cel vrednic de plâns? Căci aceasta mai mult te va pierde, fiindcă nu te ruÅŸinezi de mulÅ£imea casnicilor să alergi ÅŸi tu la adevăr. Åži iarăşi, sunt alÅ£ii, credincioÅŸi, care nu se grijesc de vieÅ£uirea lor [duhovnicească], ci atunci când sunt îndemnaÅ£i la virtute îţi aruncă în faţă una ca asta: „Tata ÅŸi bunicul ÅŸi străbunicul erau tare evlavioÅŸi ÅŸi sârguitori”. Dar mai cu seamă asta te va osândi, că, fiind urmaÅŸ al unor asemenea oameni, ai lucrat în chip nevrednic de rădăcina [din care te tragi].
Auzi ce zice profetul către iudei: „A robit Israel unei femei ÅŸi de o femeie era păzit”. Iar Hristos [spune]: „Avraam, tatăl vostru, s-a bucurat să vadă ziua Mea ÅŸi a văzut-o ÅŸi s-a bucurat” (In 8, 56). Åži oricum am întoarce-o, isprăvile înaintaÅŸilor nu numai că nu sunt spre lauda, ci mai degrabă spre osânda celor ce se fălesc cu ele.
Åžtiind dar acestea, să lucrăm noi înÅŸine toate, încât să putem fi mântuiÅ£i prin faptele289 noastre, ca nu cumva să ne înÅŸelăm cu nădejdea în alÅ£ii ÅŸi atunci [la judecată] să aflăm că am rătăcit degeaba, fiindcă nu ne este de nici un folos cunoÅŸtinÅ£a aceasta290. „Căci în iad – zice – cine se va mărturisi Å¢ie?” (Ps 6, 5).
Aşadar, să ne pocăim aici, ca să avem parte de bunătăţile veşnice, de care fie ca noi toţi să ne bucurăm cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă şi putere în vecii vecilor. Amin.
281 în omilia despre Natanael (In l, 43-51).
282 Toate faptele pe care Hristos le-a făcut pentru mântuirea noastră. Dacă minunile făcute special pentru a arăta cine este Hristos nu i-au convins pe oameni că El este Dumnezeu, de unde putea să gândească Maica Domnului asemenea lucru despre El?
283 împuternicire, mandat de la cineva mai înalt decât ea.
284 Se poate traduce ÅŸi prin „să le dea har acelora”.
285 Să nu trezească ideea cum că cel care îl roagă şi cel ce face minunea au fost complici şi s-au înţeles mai dinainte.
286 Mama Sa
287 Răspunsul Mântuitorului nu face decât să confirme starea duhovnicească excepÅ£ională a Mamei Sale. Sensul discursului de până aici nu este de a o înjosi pe Maica Domnului, cu atât mai puÅ£in o dezbatere asupra păcătoÅŸeniei ei, ci de a arăta că nici o legătură formală – fie ea chiar filială – nu ne poate mântui ÅŸi nu ne poate curăţa de patimi, dacă nu există o dispoziÅ£ie corespunzătoare a voinÅ£ei noastre. Iar că – sub ceea ce noi numim „aspect dogmatic” – Sfântul avea mare cinste pentru Maica Domnului ÅŸi îi pune în valoare rolul în Taina mântuirii noastre, dăm un scurt pasaj dintr-o predică despre sărbătoarea Sfintei Cruci: „Ai văzut biruinţă minunată? Ai văzut isprăvile Crucii? Să-Å£i spun ÅŸi altceva, mult mai minunat? învaţă ÅŸi felul biruinÅ£ei ÅŸi atunci ÅŸi mai mult te vei uimi. Prin cele prin care a fost biruitor diavolul, prin acelea 1-a biruit ÅŸi Hristos. Åži, luând aceleaÅŸi arme pe care le-a folosit acela, prin ele 1-a zdrobit. Cum anume, ascultă: fecioara ÅŸi lemnul ÅŸi moartea erau simbolurile înfrângerii noastre. Fecioară era Eva, că nu a cunoscut bărbat. Lemn era pomul ÅŸi moartea era pedeapsa lui Adam. Dar iată, fecioara ÅŸi lemnul ÅŸi moartea, simboluri ale înfrângerii, s-au făcut simboluri ale biruinÅ£ei, în locul Evei este Măria; în locul pomului cunoÅŸtinÅ£ei binelui ÅŸi răului, lemnul Crucii; în locul morÅ£ii lui Adam, Moartea lui Hristos. Ai văzut cum prin cele prin care odinioară a biruit [pe om], prin acestea a fost supus?” (PG 49, 396)
288 Din faptul că era patria lui Hristos. Şi azi se observă aceeaşi atitudine, când faima cuiva se răsfrânge asupra locului, şi de multe ori spunem că suntem de loc din cutare oraş, locul de naştere al cutărei personalităţi, sau ucenicii cutărui mare duhovnic etc. Aceasta, fără o asimilare la nivel personal, nu face decât să ne semeţească şi să ne blocheze înaintarea duhovnicească.
289 Nu faptele noastre în sine ne mântuiesc, căci epyov înseamnă a pune în lucrare ceva aflat în potentă. Harul Duhului îl avem de la Botez ÅŸi, prin urmarejfkpta nu este decât o actualizare a harului BotezulujJ (sau a altor Sfinte Taine). A se vedea Sf. Marcu Ascetul – Despre cei ce socotesc că se mântuiesc prin fapte, Filocalia voi I.
290 Cunoaşterea învăţăturii fără aplicarea ei sau simpla familiaritate ori înrudire cu oamenii duhovniceşti nu ne pot mântui, ci numai conlucrarea noastră cu rugăciunile acelora şi cu harul lui Dumnezeu.