II. „Ce este Mie ÅŸi Å£ie femeie? Nu a venit încă ceasul Meu.”

A Å£ine cuvânt [de învăţătură] este o oarecare osteneală. Iar aceasta ÅŸi Pavel o spune lămurit: „PreoÅ£ii care cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu Cuvântul ÅŸi cu învăţătura” (I Tim 5, 17). Dar osteneala aceasta voi aveÅ£i putere să o faceÅ£i fie uÅŸoară, fie grea. Dacă lepădaÅ£i cele grăite – sau chiar dacă nu le lepădaÅ£i, nu le arătaÅ£i nici cu fapta-, pentru noi grea va fi osteneala, căci muncim în zadar. Dacă însă luaÅ£i amin¬te ÅŸi arătaÅ£i [cele spuse] prin fapte, nu vom simÅ£i sudoarea ostenelii.    Căci rodul ce se naÅŸte din osteneală nu mai lasă să iasă la iveală greutatea munciiT]
Aşadar, dacă vreţi să se aţâţe sârgul [] nostru şi nu să se stingă ori să slăbească, arătaţi-ne, vă rog, roadă, ca văzând pe Cel Ce Se îngrijeşte de seceriş, şi noi să ne hrănim cu nădejdea unei recolte frumoase, şi gândindu-ne la bogăţia noastră, să nu facem doar de mântuială lucrarea această frumoasă291. Căci nu mică nedumerire avem şi azi în cercetarea [Scripturii].
După ce Mama lui Iisus a zis că nu mai au vin, Hristos i-a răspuns: „Ce este Mie ÅŸi Å£ie, femeie? Nu a venit încă ceasul Meu”. Dar zicând aceasta a făcut totuÅŸi ceea ce i-a spus Mama Lui. Acest lucru nu este mai puÅ£in, decât cel de ieri, o problemă. Dar dacă îl vom ruga chiar pe Cel Ce a făcut minunea, vom primi dezlegarea292. Că nu numai aici zice, ci ÅŸi altundeva. AcelaÅŸi evanghelist arată că: „Nu puteau să-L prindă, că încă nu sosise ceasul Lui” (In 8, 20). Åži iarăşi: „Nimeni nu a pus mâinile pe El, căîncă nu venise ceasul Lui” (In 7, 30). Åži: „A venit ceasul. SlăveÅŸte pe Fiul Tău” (In 17, 1). Toate acestea le-am adunat aici de prin întreaga Evanghelie ca să le dăm la toate o singură dezle¬gare. Care e aceasta? Nu fiindcă ar fî fostHristos supus necesităţii vremurilor sau ceasurilor a zis „Mu a venit încă ceasul Meu” (căci cum ar putea să se întâmple aceasta cu Făcătorul vremilor, ÅŸi al timpurilor, ÅŸi al veacurilor?293), ci, prin aceste expresii, vrea să arate lămurit că [Hristos] toate le lucrează la timpul cuvenit ÅŸi nu le face pe toate deodată ÅŸi oricum].
Căci s-ar fi produs o amestecare ÅŸi o neorânduială dacă nu făcea fiecare lucru la vremea lui, ci le-ar fi plămădit pe toate deodată: ÅŸi NaÅŸterea Sa, ÅŸi învierea ÅŸi Judecata [lumii]. Ia aminte, dar! A trebuit să facă creaÅ£ia, dar nu a făcut-o toată deodată. Trebuia să facă pe bărbat ÅŸi pe feme¬ie, dar nu i-a plămădit deodată. Trebuia ca neamul ome¬nesc să fie osândit la moarte, dar să fie ÅŸi învierea, însă mare este distanÅ£a dintre ele. Trebuia să fie dată Legea, dar nu în acelaÅŸi timp cu harul, ci pe fiecare 1-a iconomisit la vremea cuvenită. AÅŸadar, Hristos nu este supus nece¬sităţii vremilor, căci El este Cel Care a pus rânduială în vremi, tocmai pentru că este Făcătorul lor. Dar Ioan a spus aici că Hristos a zis „Nu a venit încă ceasul Meu”, ca să arate că nu era încă cunoscut celor mulÅ£i ÅŸi că nu avea nici ceata întreagă a ucenicilor, căci îl urmaseră numai Andrei ÅŸi, împreună cu el, Filip. Ba, mai mult, nici chiar aceÅŸtia toÅ£i [care erau cu El] nu-L cunoÅŸteau cum trebuie, nici Mama Sa, nici fraÅ£ii. Deoarece chiar după [ce făcuse] multe minuni, evanghelistul spune despre fraÅ£ii Lui că „Nici fraÅ£ii Lui nu credeau în El” (In 7, 5). însă nici cei de la nuntă nu-L ÅŸtiau. Căci [dacă L-ar fi ÅŸtiut], ar fi venit chiar ei, care aveau nevoie, să-L roage. Pentru aceea zice: „Nu a venit încă ceasul Meu”. Nu sunt cunoscut celor de faţă – [zice Iisus] – nici celor care au văzut că s-a terminat vinul Lasă-i să simtă ei mai întâi294 acest lucru. Fiindcă n-arfi trebuit ca ei să audă acestea despre Mine din partea ta. Căci tu eÅŸti Mama Mea ÅŸi de aceea ai putea aduce bănuială asupra minunii. Ar fi trebuit ca cei ce aveau nevoie să vină ÅŸi să Mă roage, nu fiindcă aÅŸ fi avut nevoie să fiu rugat, ci pentru ca ei să primească ceea ce se săvârÅŸea cu toată inima295.
Căci cel ce ştie că zace în nevoi, când cere cele ce are trebuinţă, capătă mult har. Dar cel ce nu simte nevoia, nu poate primi nici simţirea limpede şi clară a binefacerii296.
Dar pentru ce, zicând că „nu a venit încă ceasul Meu”, după ce a refuzat, a făcut totuÅŸi ceea ce i-a spus Mama Sa? Mai ales pentru ca ÅŸi celor ce-i grăiesc împotrivă, ÅŸi celor care cred că este supus timpului, să le dea îndestulătoare dovadă că, de fapt, nu este supus soroacelor. Căci dacă era supus, cum, nesosind încă ceasul [să facă], ar fi făcut ceea ce a făcut? Apoi ÅŸi pentru că îşi cinstea Mama ÅŸi pentru aceea, fiind atâta lume de faţă, nu [voia] să se împotrivească întru totul dorinÅ£ei ei, nici ca ea să înceapă să creadă că ar fi neputincios ÅŸi nici ca s-o facă de ruÅŸine [neîmplinind ruga] celei ce L-a născut. Că ea îi ÅŸi adusese deja la El pe slujitori. Deoarece ÅŸi femeii canaanence, după ce i-a zis că „nu este bine să iei pâinea copiilor ÅŸi s-o dai câinilor” (Mt 15, 26), i-a împlinit cererea, sfiindu-Se de stăruinÅ£a ei. Åži deÅŸi după aceea a zis [evanghelistul] ÅŸi că „nu am fost trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”, însă a adăugat ÅŸi aceea că „a tămăduit pe fiica femeii”.
Să învăţăm de aici că si dacă suntem nevrednici, adeseori tocmai prin stăruinţă ne facem vrednici de a primi. Pentru aceea ÅŸi Mama Sa a stăruit ÅŸi ea, dar, în chip înÅ£elept, i-a adus ÅŸi pe slujitori, încât cererea să fie din partea mai multora297. De aceea a ÅŸi adăugat: „Ceea ce vă va spune, să faceÅ£i”. Fiindcă ea ÅŸtia că refuzul nu era din pricina neputinÅ£ei, ci ca să nu se semeÅ£ească ÅŸi să nu pară că vrea pur ÅŸi simplu să se repeadă să facă minuni. Pentru aceea i-a ÅŸi adus pe slujitori298.
„Şi erau acolo ÅŸase vase de piatră cu apă pentru cură¬ţirea iudeilor, ce aveau câte două sau trei măsuri. Åži le-a zis lor Iisus: UmpleÅ£i vasele de apă! Åži le-au umplut până sus”. Nu a zis degeaba „pentru curăţirea iudeilor”, ci ca nu cumva unii dintre necredincioÅŸi să fie bănuitori că ar mai fi rămas vin înăuntru [vaselor], iar apoi, fiind turnată apa ÅŸi ames¬tecată cu el, să devină vin din cel mai bun. Pentru aceea ÅŸi zice „pentru curăţirea iudeilor”, arătând că niciodată acele vase nu avuseseră vin. Iar aceasta, fiindcă Palestina este săracă în apă ÅŸi nu se găsesc pretutindeni izvoare ÅŸi fântâni ÅŸi, de aceea tot timpul umpleau cu apă vasele, ca să nu alerge la râu ori de câte ori erau necuraÅ£i, ci să aibă aproape un mijloc de a se curaÅ£i.
Dar pentru ce nu a făcut minunea înainte de a le umple, că ar fî fost lucru mult mai minunat? Fiindcă [de bună seamă] altceva este a schimba calitatea materiei ÅŸi altceva a-i plămădi fiinÅ£a din cele ce nu sunt. într-adevăr, mai minunat ar fi fost cea din urmă. însă nu aÅŸa a socotit de cuviinţă să Se facă crezut celor mulÅ£i. De aceea, adeseori, de bună-voie. a micÅŸorat măreÅ£ia minunilor, ca să se faca ÅŸi mai mult bine primit  de oamenii . Åži pentru ce, oare, nu a adus [dintru nefiinţă] chiar El apa ÅŸi atunci să o ÅŸi arate [preschimbată] în vin, ci a poruncit slujitorilor? Iarăşi pentru aceeaÅŸi pricină: ca să-i aibă martori chiar pe cei care au pus-o în vase cum că ceea ce s-a săvârÅŸit nu era nici o închipuire. Fiindcă dacă ar fi fost vreunii fără de ruÅŸine299, slujitorii le-ar fi putut spune: „Noi înÅŸine am cărat apa”. Iar asta [s-a întâmplat] ca să răstoarne ÅŸi părerile celor ce spun dogme potrivnice Bisericii. Căci sunt unii care spun că altul este plăsmuitorul lumii ÅŸi nu sunt ale lui [Dumnezeu] lucrurile văzute, ci ale altuia, potrivnic lui Dumnezeu300. Åži pentru că aceÅŸtia grăiesc nebuneÅŸte împotrivă-I a făcut cele mai multe dintre minuni folosindu-Se de materia deja existentă. Căci dacă acel plăsmuitor al lumii ar fi fost potrivnic Lui, nu s-ar fi folosit de lucrurile altuia ca să-ÅŸi arate puterea. Acum însă a arătat că însuÅŸi este Cel Ce preschimbă apa în struguri ÅŸi ploaia o preface prin mijlocirea rădăcinii în vin. Iar ceea ce se întâmplă cu răsadurile în multe luni de zile, 1-a făcut El dintr-o dată la nuntă. Åži când au umplut vasele, a zis: „ScoateÅ£i acum ÅŸi duceÅ£i nunului”. „Şi i-au dus. Iar când a gustat nunul apa prefăcută în vin, nu ÅŸtia de unde este (dar slujitorii care scoseseră apă ÅŸtiau) ÅŸi a strigat pe mire ÅŸi i-a zis: Tot omul mai întâi pune vinul cel bun, iar când se îmbată, atunci îl pune pe cel mai rău. Tu ai Å£inut însă vinul cel bun până acum”. Acum vor răstălmăci unii ÅŸi vor zice: „Păi era o adunare de oameni beÅ£i ÅŸi înÅ£elegerea celor ce îşi dăduseră cu părerea era vătămată [de băutură] ÅŸi nu era suficient de limpede ca să priceapă cele ce s-au petrecut, nici să judece cele ce s-au făcut, de vreme ce [în starea în care se aflau nu puteau] ÅŸti de era apă sau vin. Åži că erau beÅ£i, însuÅŸi nunul a arătat prin cele ce a spus, iar acest lucru este de-a dreptul vrednic de râs”. Dar evanghelistul a tăiat ÅŸi această bănuială a lor. Căci nu pe nuntaÅŸi i-a luat ca martori pentru ceea ce s-a petrecut, ci pe nun, care era treaz ÅŸi nu gustase deloc din nimic. De bună seamă ÅŸtiÅ£i acest lucru cu toÅ£ii, cum că celor cărora li se încredinÅ£ează o asemenea slujire la astfel de ospeÅ£e301, aceÅŸtia sunt mai cu seamă cei treji, căci au de făcut un singur lucru: totul să se petreacă în bună rânduială ÅŸi cuviinţă. Pentru aceea a ÅŸi luat ca mărturie a celor în¬tâmplate simÅ£irea ÅŸi înÅ£elegerea trează [a unui astfel de om]. Că nu a zis [Hristos]: „VărsaÅ£i vin în cupele mese¬nilor”, ci: „DuceÅ£i nunului”. Iar când nunul a gustat apa prefăcută în vin ÅŸi nu a ÅŸtiut de unde este – însă slujitorii ÅŸtiau – a strigat pe mire. Dar pentru ce nu a strigat pe slujitori, căci astfel ar fi fost descoperită ÅŸi minunea? Fiindcă nici Iisus însuÅŸi nu a descoperit ceea ce s-a întâm¬plat, ci cu biniÅŸorul ÅŸi câte puÅ£in a vrut să se facă cunos¬cută puterea semnelor Sale. Fiindcă, dacă S-ar fi dat pe faţă atunci, nu ar fi crezut nici chiar de ar fi povestit sluji¬torii, ci ar fi socotit că au înnebunit dacă dădeau mărturie despre asemenea lucruri, cum că ar fi fost săvârÅŸite de cineva ce părea în ochii celor mulÅ£i un simplu om. Dar [trebuia] ca înÅŸiÅŸi să cunoască limpede, prin cercare, [minunea făcută]. Căci dacă urmau să cerce cu propriile lor mâini, nu mai puteau rămâne necredincioÅŸi. Dar pe alÅ£ii ar fi putut să nu-i creadă. Pentru aceea nici El nu a descoperit tuturor, ci numai celui ce putea să priceapă ÅŸi să conÅŸtientizeze cel mai bine ceea ce se făcuse, păstrând cunoaÅŸterea mai limpede302 a minunii pentru mai târziu. Căci după arătarea celorlalte semne ÅŸi acesta urma să fie crezut. Când, mai pe urmă, a vindecat pe fiul slujbaÅŸului împărătesc, evanghelistul, prin cele ce le spune în acel capitol, arată că ÅŸi acest semn din Cana a devenit mai învederat (In 4, 46). Ba chiar pentru aceea L-a ÅŸi chemat acel slujbaÅŸ pe Iisus, pentru că aflase de minunea săvârÅŸită, după cum am ÅŸi spus. Iar aceasta o arată ÅŸi Ioan, când zice: „A venit Iisus în Cana Galileii, unde prefăcuse apa în vin”. Dar nu pur ÅŸi simplu în vin, ci în vinul cel mai de soi. AÅŸa erau minunile lui Hristos: erau cu mult mai frumoase ÅŸi mai bune decât cele săvârÅŸite în chip firesc303. AÅŸa s-a petrecut ÅŸi cu altele, [de pildă] când îndrepta vreun mădular bolnav al trupului ÅŸi îl făcea mai bun decât cele sănătoase. Iar că [apa] prefăcută era vin, ÅŸi încă din cel mai de soi, nu numai slujitorii urmau să dea mărturie, ci ÅŸi mirele ÅŸi nunul. Åži fiindcă cei care scoseseră apă au scos de fapt apa preschimbată de Hristos, chiar dacă nu s-ar fi dezvăluit atunci minunea, tot nu s-ar fi putut trece sub tăcere până întru sfârÅŸit. Dar aÅŸa, Åži-a asigurat multe ÅŸi tari mărturii pentru ceea ce avea să facă mai departe. Căci slujitorii dădeau mărturie că apa a fost prefăcută în vin, iar nunul ÅŸi mirele că vinul era din cel bun. Fiindcă, de bună seamă, ÅŸi mirele a avut ceva de spus referitor la acestea, însă evanghelistul, restrângându-se numai la cele de neapărată trebuinţă dintre amănunte, a vorbit numai despre minune, iar restul le-a trecut cu vederea. Căci trebuia să arate nu¬mai ceea ce era absolut necesar: că apa se prefăcuse în vin ÅŸi că vinul era de soi. Iar ce a mai zis mirele către nun nu a socotit trebuincios să adauge. Că multe dintre semne erau la început mai întunecate, dar cu timpul deveneau mai limpezi, fiind vestite mai cu tărie ÅŸi amănunÅ£ime chiar de cei ce le văzuseră dintru început304. Atunci Iisus prefă¬cuse apa în vin. însă ÅŸi atunci, ÅŸi acum, El nu încetează să preschimbe voinÅ£ele [npoaipevig] delăsătoare ÅŸi nestatornice. Că [ÅŸi acum, ca ÅŸi atunci] sunt oameni care nu se deosebesc cu nimic de apă: tot aÅŸa de reci, de molatici ÅŸi de nesta¬tornici. Pe cei care au o astfel de dispoziÅ£ie lăuntrică [ca a apei] să-i aducem la Domnul, încât voia [Ttpoaipeoiq] lor să fie preschimbată într-o dispoziÅ£ie ca acea dată de vin: să nu mai curgă încoace ÅŸi încolo, ci să aibă dop305 ÅŸi să se facă ÅŸi loruÅŸi ÅŸi altora pricină de veselie.
Cine alÅ£ii sunt cei reci decât cei ce iau aminte la lucrurile curgătoare ale acestei vieÅ£i, care nu dispreÅ£uiesc desfătarea cea vremelnică ÅŸi care iubesc slava ÅŸi puterea? Căci toate acestea sunt curgătoare – ÅŸi nicidecum statornice – ÅŸi pururea se pornesc cu toată vâltoarea lor împotrivă-ne305. Căci cel ce azi e bogat mâine e sărac. Cel ce azi are crainic vestitor înaintea lui ÅŸi centură ÅŸi trăsură ÅŸi mulÅ£i paji, adesea, în ziua următoare zace în închisoare ÅŸi lasă altuia, chiar fără să vrea, slava aceea. Åži iarăşi, cel ce se desfată ÅŸi se lăcomeÅŸte până-i plesneÅŸte pântecele, nu poate să Å£ină în sine decât o zi toată hrana ÅŸi apoi iar trebuie să înfulece alta ÅŸi nu se deosebeÅŸte cu nimic de o furtună cu rafale307. Åži, după cum acolo după prima rafală urmează a doua, aÅŸa ÅŸi aici, după ce iese cea dintâi hrană, trebuie să primim alta. Åži aÅŸa este firea celor ale lumii: nicicând nu are parte de statornicie ÅŸi pururea curge ÅŸi se zvârcoleÅŸte încoace ÅŸi încolo.
Iar în legătură cu desfătările lumii acesteia, nu numai că sunt trecătoare ÅŸi curgătoare, ci ne pricinuiesc ÅŸi multe alte necazuri, în frecuÅŸul cu vâltoarea lor se toceÅŸte ÅŸi puterea trupului ÅŸi se slăbeÅŸte308 ÅŸi bărbăţia sufletului309. Åži nu obiÅŸnuiesc revărsările râurilor să sfarme ÅŸi să mănânce aÅŸa l de mult din maluri ÅŸi să le niveleze310, cum surpă desfătarea/ ÅŸi comodităţile311 cu atâta uÅŸurinţă ÅŸi pe ascuns toate’ eforturile312 noastre de a ne menÅ£ine sănătatea313. Iar dacă vei merge la vreun spital ÅŸi vei întreba, o să afli că mai toate pricinile bolilor din aceste [desfătări ale lumii] se trag. Pe când o masă simplă ÅŸi uÅŸoară este maica sănătăţii . Pentru aceea ÅŸi asistenÅ£ii doctorilor aÅŸa o numesc, spunând faptului de a nu te sătura, sănătate. Nesăturarea de hrană este sănătate. Iar a mânca numai cât este de trebuinţă o numesc maica sănătăţii. Iar dacă mâncatul, cât e de trebu¬inţă, este sănătate, e clar că îmbuibarea-i maica bolii ÅŸi a slăbiciunilor ÅŸi naÅŸte [în noi] patimi care întrec chiar ÅŸi meÅŸteÅŸugul doftoricesc. Fiindcă ÅŸi umflările de picioare, ÅŸi durerile de cap, ÅŸi slăbirea vederii, ÅŸi durerile de mâini, ÅŸi tremurăturile, ÅŸi slăbiciunile ori leÅŸinurile, ÅŸi gălbenarea, ÅŸi frigurile îndelungate, ÅŸi fierbinÅ£elile, într-un cuvânt, toate celelalte nenumărate – că nu este timp a le înÅŸirui pe toate – nu se ivesc din vieÅ£uirea cumpătată314 ÅŸi înÅ£eleaptă, ci din plăcerea gâtlejului ÅŸi lăcomia pântecelui315. Iar dacă vrei să vezi316 că ÅŸi bolile sufletului se nasc de aici, îţi vei da seama că lăcomiile, dezmierdările, tristeÅ£ea, moliciunea, desfrâul ÅŸi toată neÅŸtiinÅ£a aici îşi au începutul317. Căci cu nimic nu sunt mai bune decât măgarii sufletele care se desfată din astfel de mese, de vreme ce sunt hărÅ£uite de asemenea fiare. Ca să nu mai spun câte întristări ÅŸi neplă¬ceri au cei ce stăruie în desfătări. Dar pe toate nu este cu putinţă să le spun. TotuÅŸi voi dezvălui una ÅŸi, din aceasta, care este de căpetenie, vă voi arăta totul. Niciodată nu au plăcere ÅŸi nu se bucură de mesele cele încărcate ÅŸi scumpe [pe care le înfulecă]. Fiindcă după cum folosirea doar a hranei de trebuinţă este maica sănătăţii, tot aÅŸa este ÅŸi a plăcerii. Pe când lăcomia, după cum e maica bolilor, la fel este ÅŸi izvorul ÅŸi rădăcina lipsei de plăcere. Dacă eÅŸti sătul, nu mai poate fi nici o poftă. Iar dacă nu mai ai nici o poftă, cum ar mai putea fi plăcere? Pentru aceea, să-i socotim pe  săraci nu doar mai înÅ£elepÅ£i ÅŸi mai sănătoÅŸi decât pe bogaÅ£i,  ci ÅŸi plini de mai multă veselie.
Cugetând, dar, la toate acestea, să fugim de beÅ£ie ÅŸi de desfătare, nu numai de cea de la mese, ci ÅŸi de oricare alta, ce se află în lucrurile lumeÅŸti. Åži în locul acelei desfătări să dobândim plăcerea celor duhovniceÅŸti ÅŸi să ne desfătăm de Domnul, cum zice proorocul – „Desfătează-te in Domnul ÅŸi îţi va da Å£ie cererile inimii tale” (Ps 36 ca să ne bucurăm ÅŸi de bunătăţile de aici ÅŸi de cele viitoare, cu harul ÅŸi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care ÅŸi cu Care Tatălui ÅŸi Duhului Sfânt fie-I slava, în vecii vecilor. Amin.

291  Rodul unei lucrări şi râvna ce se naşte pentru înfăptuirea ei se sporesc reciproc. De aceea noi nu avem râvnă în lucrarea poruncilor, pentru că nu dăm rod vrednic de pocăinţă. Iar rod nu dăm pentru că nu suntem dispuşi să ne pocăim sincer.
292 Atitudine fundamentală în cercetarea Scripturii: rugăciunea către cel implicat în acţiunea descrisă în Biblie.
293 Orice speculaţie de dependenţă a lui Hristos cu astrologia este sortită eşecului în învăţătura Părinţilor Bisericii.
294 Să simtă ei că au nevoie să cunoască pe Hristos şi trebuinţa de ajutorul Lui.
295 Rugăciunea trebuie făcută nu pentru că Dumnezeu are nevoie de ea, ci pentru ca noi să conştientizăm cu toată fiinţa că avem nevoie şi depindem întru totul de El. Cu cât e mai adâncă rugăciunea, cu atât simţim şi noi mai adânc şi ne dăruim din ce în ce mai mult întreaga fiinţă lui Hristos. Dar e de absolută necesitate să o facem din toată inima, chiar dacă ne silim.
296  Este fundamental acest punct: dacă nu vom face experienţa conştientă a realităţilor duhovniceşti şi a păcătoşeniei proprii, prin simţirea lor vie, nu le vom putea păstra în noi şi nici fiinţa noastră nu se va schimba în chip real vreodată.
297  Acesta este ÅŸi rugăciunea sfinÅ£ilor pentru noi. Vrednicia lor împreunată cu nevrednicia noastră, dar secondată de stăruinţă, este în stare „să smulgă” de la Dumnezeu cererile cele de folos. Asemenea, se vede puterea rugăciunii în comun. Dar se cere ÅŸi din parte-ne dispoziÅ£ia reală de a face orice vom primi ca răspuns de la Dumnezeu. Căci El adeseori nu ne dă, cum zice Sfântul Petru Damaschin, pentru ca nu cumva, ÅŸtiind mai dinainte că nu vom face voia Sa, să ne osândim ca unii ce am ÅŸtiut, dar nu am vrut s-o lucrăm.
298 I-a adus ca să stăruie şi ei cu rugămintea. Hristos nu ne va ruşina nici nouă rugăciunea dacă va vedea că o facem cu toată inima şi cu credinţă. Maica Domnului nu şi-a închipuit că o va refuza şi de aceea a avut curajul de a-i aduce şi pe slujitori.
299 Care cu neruşinare şi emfază ar fi spus că totul nu era decât o farsă a la David Coperfield,
300  Ca şi cum Dumnezeul cel Bun ar fi făcut lumea spirituală (eventual şi materia amorfa), iar acest demiurg a modelat lumea, distinctă şi întinată în raport cu puritatea celei spirituale. O astfel de doctrină dualistă este specifică maniheilor, împotriva cărora Sfântul Ioan are mai multe cuvântări.
301 De fapt, „nun” traduce un cuvânt grecesc care însemnă moÅ£ a moÅ£ „cel ce conduce masa”. Aici este vorba de funcÅ£ia persoanei care conduce o masă festivă.
302 Adică pentru tot poporul, când acesta era pregătit să primească semnul, când ar fi fost întărit şi de autoritatea celui pe care chiar ei 1-au investit cu cinstea de a le conduce ospăţul. Oamenii nu pot fi câştigaţi decât cu asentimentul lor. De vreme ce ei au acordat încredere nunului, iar lui Iisus nu, Acesta Se foloseşte de capul mesei (adică de însăşi conştiinţa şi autoritatea mesenilor îngemănată în nun) pentru a se face recunoscut de popor.
303 Hristos nu restaura doar firea (în acest caz nu a făcut doar vin), ci îi dădea şi cea mai bună calitate (aici, cel mai bun vin).
304  Semnul presupune o semnificaţie. El este o invitaţie la a-i decripta sensul. Dar, pentru că suntem fiinţe create, supuse timpului, şi pentru că nu avem toate datele (decât poate cei ce au înalte măsuri duhovniceşti se pot apropia de o privire cât de cât mai cuprinzătoare) e necesară curgerea vremii, împletită cu permanenta cugetare asupra acelui semn pentru ca, treptat, să îşi dezvăluie din ce în ce mai mult din semnificaţie. Acesta este, de fapt, şi drumul spre mântuire: fiecare să-şi găsească şi să-şi împlinească cât mai fidel posibil funcţiunea la care a fost chemat în creaţia lui Dumnezeu. Acesta este şi rostul cunoaşterii de sine: de a ne situa în dreapta raportare faţă de Dumnezeu şi creaţie. Aşa şi cei ce vedeau minunile la început pricepeau cu timpul din ce în ce mai mult. în continuare, se oferă un exemplu de adâncire a semnificaţiei acestei minuni şi un mod în care înţelesul ei poate fi actualizat cu fiecare epocă istorică. Problema este că pentru a face o interpretare neeronată e nevoie să fim oameni duhovniceşti.
305  Vinul păstrat în butoi rămâne mult timp nemişcat şi, pe măsura trecerii timpului, dobândeşte tărie. Cu cât este mai parfumat şi mai vechi, cu atât produce mai multă veselie când oamenii se strâng să-1 deguste (el uneşte şi înveseleşte inimile comesenilor). Aşa trebuie să devină soţul şi soţia pentru toţi cei ce stau în preajma lor: întreagă bucurie şi veselie. Dar acest lucru nu se poate întâmpla dacă mai întâi nu dobândesc, prin împreuna nevoinţă şi ascunderea de curiozitatea lumii (nu de slujirea semenilor), calitatea vinului duhovnicesc în sufletele lor. Şi după cum vinul, cu cât este păstrat într-o pivniţă mai tainică şi mai mult timp, în condiţii ştiute numai de vierii experimentaţi, devine mai îmbătător pentru cei ce-1 beau, aşa şi cei căsătoriţi, cu cât vor trăi mai lăuntric şi intens şi mai multă vreme, după indicaţiile şi în duhul Sfinţilor Părinţi, vor putea fi, la vremea potrivită, sursă de veselie duhovnicească pentru semenii lor. Dar este necesară acea împreună nevoinţă tainică şi sinceră, de dăruire totală lui Dumnezeu.
306  Şi ne opresc din urcuşul duhovnicesc.
307 Care mătură tot ce-i stă în cale.
308  Literal: este abătută de la calea dreaptă, este pervertită, i se denaturează sensul şi capacităţile naturale. Asta şi face lumea în care trăim: ne schilodeşte, ne face neoameni, refuză raţiunile pentru care au fost toate create.
309 Acesta este efectul contactului zilnic cu agitaţia şi poftele lumii: incapacitatea de a mai lupta cu noi înşine, cu puterile demonice, slăbirea voinţei şi a încordării trupeşti. Devenim fleşcăiţi şi fără nici cea mai mică dorinţă şi aprindere în lupta duhovnicească. Pentru aceea suntem •datori să ne ferim cu orice preţ de toată agitaţia.
310  Acesta este şi rolul vieţuirii în comodităţi şi plăceri lumeşti: nivelarea conştiinţei maselor. Viaţa ca plăcere ne oferă tuturor aceeaşi finalitate terestră: bunăstarea de aici. Ea egalizează toate aspiraţiile duhovniceşti, de fapt le distruge, şi ne aruncă într-o viaţă instinctuală, automată, marcată doar de extraordinarul efervescent al atmosferei de carnaval (ce, mai nou, deşi neobservată, acaparează toate compartimentele vieţii noastre). Tuturor ni se induc aceleaşi idealuri şi de aceea vom putea fi o masă foarte uşor de manipulat şi condus pentru a pregăti vremurile Antihristului (iar dacă nu, cel puţin a înainte mergătorilor lui).
311 Toate fineţurile prin care încercăm să ne facem viata de aici mai plăcută (mijloace electronice şi automate, desfătările simţurilor pe toate căile de comunicaţie, dar şi prin contact direct etc).
312 Mijloacele – materiale ÅŸi spirituale – prin care încercăm să ne păstrăm vigoarea duhovnicească ÅŸi trupească. Ceea ce agonisim în lupta duhovnicească pierdem apoi în agitaÅ£ia ÅŸi plăcerile lumii, pentru că nu suntem treji la minte ÅŸi nu avem hotărârea să murim cu adevărat pentru Hristos. Iar clădind pe de-o parte ÅŸi dărâmând pe de alta, cu timpul, pentru că nu avem roade ÅŸi nici bucuria de pe urma lor, ne pierdem elanul de la început. Cheia este să refuzăm în totalitate modul lumesc de a fi, sub orice aspect ar fi, chiar dacă aceasta ni se pare greu ÅŸi anacronic. Acest lucru nu înseamnă fundamental i sm – căci acela este o încremenire în forme învechite – ci o reală trezvie a mintii.
313  Sănătatea integrală: trup şi suflet.
314 Literal: care uzează doar de lucrurile absolut necesare, şi nu de cele care sunt necesare doar în închipuirea şi din pricina obişnuinţelor şi comodităţilor noastre.
315 Nu trebuie să mâncăm mult ca să fim moleşiţi lăuntric, ci este de ajuns, spre a ne pierde trezvia, şi numai să mâncăm alimente ce ne plac şi ne îndulcesc: fineţuri şi fantezii culinare de care, azi mai mult decât oricând, dăm la tot pasul. Acelaşi principiu al dorinţei de calitate (în cazul hranei, îndulcirea gâtlejului), cât şi de cantitate (în cazul hranei, lăcomia pântecelui) guvernează şi celelalte compartimente ale vieţuirii noastre. Azi nu mai căutăm stricta necesitate, ci calitatea mărfii, fără a observa şi modificările inconştiente ce se produc în mentalul nostru din pricina acceptării modului lumesc de a fi şi a valorilor seculare. De aici ni se nasc toate bolile sufleteşti şi trupeşti.
316  Pentru a observa sincer cauzele duhovniceşti ale patimilor ni se cere cooperare din partea voinţei. In general, nu vrem să acceptăm că micile noastre pofte şi comodităţi sunt de fapt pricina dezordinii din viaţa noastră.
317  Toată problema apare pentru că nu vrem să ne dezlegăm de îndulcirile lumii. E foarte greu, spre exemplu, după ce ne-am aÅŸezat pe un fotoliu comod, să ne deranjeze cineva pentru a-1 ajuta cu ceva. Sau e foarte neplăcut după ce am fost la pedichiură sau la coafor ori la masor să ne stricăm faÅ£a ieÅŸind în clima aspră sau să ne murdărim pe mâini pentru niÅŸte „fleacuri” spre a ajuta pe cineva. Singura soluÅ£ie este să renunţăm cu hotărâre la toate aceste comodităţi ÅŸi artificii, ÅŸi asta pentru simplul fapt că nu mulÅ£i au ajuns la măsura apostolului Pavel de a fi atât de dezlegaÅ£i de lume, încât să nu mai conteze ÅŸi să-i influenÅ£eze condiÅ£iile exterioare. Ar merita ca fiecare, pentru cazul propriu, să cugete cum se naÅŸte – din legătura sa cu poftele lumii – fiecare tip de patimă din cele enumerate.