„ImbrăţiÅŸaÅ£i pe Priscilla ÅŸi Aquila” ÅŸi cele următoare. Cuvântul 1

1. Cred că mulţi dintre voi vă minunaţi de pericopa ce s-a citit din Apostol şi socotiţi că această parte a epistolei este în plus şi de prisos, din pricină că are doar adresări interminabile ale unora către alţii. De aceea şi eu, astăzi, deşi eram pornit să vă vorbesc despre altceva, o să las deoparte acea pricină şi mă voi pregăti să mă îndrept către ceea ce s-a citit, ca să aflaţi că nimic nu este de prisos în Sfânta Scriptură, nimic nu este în plus, chiar de-ar fi o singură iotă ori virgulă, ci şi cea mai sărăcăcioasă adresare ne deschide un ocean de înţelesuri. Dar ce zic eu de adresare sărăcăcioasă, căci adesea şi o singură literă adăugată ne introduce în întreaga putere a înţelesurilor! Şi acest lucru se poate vedea în cazul schimbării numelui lui Avram.
După cum cel care primeÅŸte o scrisoare de la un prieten nu citeÅŸte doar corpul epistolei, ci ÅŸi salutarea scrisă la sfârÅŸit, ÅŸi de acolo, mai ales, află dispoziÅ£ia sufletească a celui ce i-a scris-o, aÅŸa ÅŸi Pavel, scriind – ba nu Pavel, ci mai degrabă harul Duhului Sfânt fiind cel ce vorbeÅŸte prin epistolă întregului oraÅŸ ÅŸi la atâta popor, ÅŸi prin aceia, lumii întregi – cum nu este lucru necuvenit să socotim că este ceva de prisos între cele scrise ÅŸi peste care putem trece pur ÅŸi simplu ÅŸi la care să nu luăm aminte. Fiindcă pe toate acestea, de la început până la sfârÅŸit, [harul] le-a scris. Căci aceasta înseamnă, aceasta arată, că ne-am umplut de multă uÅŸurătate ÅŸi nu mai scrutăm cu râvnire întreaga Scriptură, ci pe cele care le socotim mai clare, pe acestea le alegem, iar cu celelalte nu ne batem defel capul. Acest lucru a adus ÅŸi eresurile: faptul că nu vrem să ne avântăm către tot conÅ£inutul Scripturii ÅŸi socotim că există lucruri de prisos ÅŸi peste care se poate trece. De aceea toate celelalte323 ni se par nu numai de prisos, ci ÅŸi nefolo¬sitoare ÅŸi chiar vătămătoare. Iar de cercetarea Scripturilor nu purtăm grijă ÅŸi o trecem cu vederea.
Dar cei ce sunt înnebuniÅ£i după spectacolele de curse hipice pot să spună cu cea mai mare exactitate ÅŸi numele, ÅŸi herghelia, ÅŸi rasa, ÅŸi locul de provenienţă, ÅŸi modul de hrănire a cailor, ÅŸi vârsta lor, ÅŸi cum s-au comportat la curse, ÅŸi cine cu cine se întrece pentru a răpi premiul, ÅŸi care cal pleacă de pe fiecare pistă, ÅŸi care este călăreÅ£ul fiecăruia, care e favoritul alergării ÅŸi rivalul pe care trebuie să-1 întreacă. Iar cei care sunt preocupaÅ£i de cele de pe scenele de spectacole nu sunt mai prejos decât aceÅŸtia, ba chiar arată mai multă nebunie pentru cei ce fac necuviinÅ£e în teatre – adică pentru actori ÅŸi formaÅ£ii de muzică – ÅŸi le cunosc neamul ÅŸi de unde sunt ÅŸi cum au crescut ÅŸi toate celelalte. Iar noi, dacă întrebăm câte ÅŸi care sunt epistolele lui Pavel, nici măcar numărul lor nu ÅŸtim să-1 spunem. Iar dacă totuÅŸi ÅŸtim care sunt ÅŸi numărul lor, oraÅŸele care au primit epistolele nu le cunoaÅŸtem. Iar eunucul acela barbar (Fapte 8), tras de mii de griji ÅŸi mii de treburi, aÅŸa stăruia în citirea Bibliei, că nici în vremea călătoriei nu înceta, ci ÅŸezând în trăsură, cerceta cu mare stăruinţă324 ÅŸi amănun¬ţime Scripturile. Iar noi, neavând aproape nimic din îndato¬ririle aceluia, [care să ne cheltuie timpul], suntem străini ÅŸi de numele epistolelor, deÅŸi le citim aici în fiecare dumini¬că ÅŸi ne bucurăm de dumnezeiasca ascultare a lor. Dar ca să nu-mi cheltui cuvântul doar spre a vă certa, hai să aducem spre cercetare însăşi salutarea, care pare a fi de prisos ÅŸi care ne tulbură.
Căci dacă o vom explica şi se va arăta cât câştig dobân¬desc cei ce iau aminte în amănunţime la ea, mai mare va fi atunci osânda celor ce nu se grijesc de atâta comoară şi care azvârlă chiar din mâinile lor bogăţia duhovnicească.
AÅŸadar, ce este cu adresarea: „îmbrăţiÅŸaÅ£ipe Priscilla ÅŸiAquila, cei împreună lucrători ai mei întru Domnul” (Rom 16, 3)? Oare nu pare că este o salutare simplă, neavând să ne arate nimic important, nici ceva demn de luat aminte? Hai să discutăm doar despre ea; ba, mai mult, chiar dacă ne sârguim, nici nu ne va ajunge ziua de azi ca să strângem toate înÅ£elesurile ce zac în aceste puÅ£ine cuvinte. Ci este necesar ca să punem ÅŸi într-o altă zi în vistieriile voastre prisosul celor contemplate, ivite din această mică salutare. Căci nu mă pregătesc să v-o ofer toată, ci doar o parte din ea, doar începutul, ÅŸi anume: „îmbrăţiÅŸaÅ£i pe Priscilla ÅŸi Aquila”.

2. Mai întâi, trebuie să ne minunăm de virtutea lui Pavel, că având grija a toată lumea şi purtând întru sine şi pământ şi mare, şi toate oraşele de sub soare, şi pe barbari, şi pe elini şi atâta amar de popoare, se frământă atât de mult pentru un bărbat şi o femeie. Iar al doilea lucru de care să ne uimim este cum de avea sufletul treaz şi purta de grijă nu numai de toate la un loc, ci îşi amintea în parte de fiecare dintre cei probaţi şi cu suflet nobil. Căci azi nu e nici o minune că în tai-stătătorii elinilor fac acest lucru, căci cel care se ocupă de tulburările [poporului] nu primeşte în grijă decât un singur oraş. Atunci însă nu erau doar primejdii mari, ci şi distanţe mari şi mulţime de griji şi furtuni peste furtuni şi faptul că nu putea pururea să stea necontenit cu toţi şi multe altele mai grozave decât acestea, suficiente să scoată din amintirea [lui Pavel] chiar şi lucrurile foarte necesare, însă el nu le-a scos din mintea sa. Cum de nu au fost uitate? Din pricina mărimii de suflet a lui Pavel şi a dragostei sale calde şi adevărate. Căci aşa îi avea pe ei în cugetul său, încât şi în epistole adesea îi pomeneşte.
Dar să vedem care ÅŸi cum erau aceÅŸtia pe care Pavel îi avea în grijă ÅŸi de care îi era atât de dor. Erau oarecare generali ÅŸi conducători de oÅŸti ori guvernatori sau în altă funcÅ£ie strălucită sau înconjuraÅ£i de multă bogăţie, ori dintre cei ce conduc oraÅŸul? Nimic din toate acestea nu se poate spune, ci dimpotrivă, cu totul altceva: erau săraci ÅŸi strâmtoraÅ£i, trăind din munca mâinilor lor. Căci zice că erau făcători de corturi (Fapte 18, 3). Åži nu s-a ruÅŸinat Pavel, nici nu a socotit lucru de ocară pentru preaîmpără-tescul oraÅŸ325 ÅŸi pentru niÅŸte oameni care cugetau măreÅ£, poruncindu-le să îmbrăţiÅŸeze pe acei meÅŸteÅŸugari ÅŸi nici nu a crezut că îi va dezonora pe ei prin dragostea pentru aceia. Åži aÅŸa i-a învăţat pe toÅ£i atunci să filosofeze. Iar noi, adesea având neamuri doar cu puÅ£in mai sărace, ne rupem de legătura firească cu ele ÅŸi socotim că ne este spre ocară dacă am fi surprinÅŸi în compania acelora. Iar Pavel nu aÅŸa a făcut, ba s-a ÅŸi lăudat nu numai celor de atunci, ci ÅŸi tuturor celor de atunci încoace, vădindu-le că acei făcători de corturi au fost cei dintâi care au plinit faţă de el dragostea. Åži să nu-mi spună mie careva: „Ce mare ÅŸi uimitor lucru a făcut ÅŸi ăsta, că nu s-a ruÅŸinat de cei de o breaslă cu el, că doar avea aceeaÅŸi meserie?” Ce zici tu? Păi chiar acest fapt este mai mare ÅŸi mai minunat. Fiindcă în acest fel se întâmplă cu cei care au slava de mai înainte [ÅŸi nu au dobândit-o mai pe urmă]. Unii ca aceÅŸtia dispreÅ£ueisc pe cei mai jos decât ei. Dar nu fac aceasta cei care au fost cândva în aceeaÅŸi mizerie, iar mai apoi, deodată, se suie în mare strălucire ÅŸi slavă. Iar decât Pavel, nu era nimic mai strălucit ÅŸi mai slăvit326; căci ÅŸi decât înÅŸiÅŸi împăraÅ£ii era mai vestit, fiind cunoscut pretutindeni. Căci cel ce poruncea diavolilor ÅŸi învia morÅ£ii, ÅŸi îmbolnăvea doar prin poruncă, ÅŸi putea să vindece pe cei bolnavi, ale cărui haine ÅŸi umbră tămăduiau orice fel de boală, de bună seamă că nu era socotit a fi om, ci vreun înger coborât din cer. Åži, bucurându-se de atâta slavă ÅŸi fiind admirat în tot locul, încât oriunde s-ar fi arătat îi aducea la Hristos pe toÅ£i, nu s-a ruÅŸinat de un făcător de corturi, nici nu i-a socotit mai prejos de cei ce erau în funcÅ£ii atât de mari. Căci de bună seamă că în Biserica romanilor erau mulÅ£i oameni de vază pe care i-a silit să-i îmbrăţiÅŸeze pe acei sărmani [făcători de corturi]. Căci ÅŸtia, ÅŸtia în chip limpede că nobleÅ£ea nu o dă strălucirea avuÅ£iilor, nici prisosul bunurilor, ci blândeÅ£ea ÅŸi dragostea felului de a fi327. Fiindcă cei ce sunt lipsiÅ£i de acestea cugetă înalt din pricina slavei părinÅ£ilor lor, fiind de bun neam doar cu numele, dar nu se pot lăuda că sunt [de bun neam] ÅŸi prin faptă. Ba adeseori ÅŸi numele este de prisos dacă scormoneÅŸte cineva în „ilustra” lor genealogie. Căci pe cel ilustru ÅŸi strălucit, având tată vestit ÅŸi bunic la fel, dacă-1 cercetezi pe-ndelete, adesea afli că străbunicul era unul de condiÅ£ie umilă ÅŸi un necunoscut. După cum ÅŸi cei care par de neam umil, dacă cercetăm în amănunt tot neamul de înaintaÅŸi, vom găsi adesea guvernatori ÅŸi conducători de oÅŸti, chiar dacă cineva ar vedea că ei sunt acum păzitori de cai ÅŸi porcari.
Prin urmare, ştiind Pavel toate acestea, nu s-a prea sinchisit de ele, ci îl interesa nobleţea sufletului şi învăţa şi pe alţii să admire aceasta. Nu puţin rod am strâns până acum: că nu trebuie să dispreţuim pe cei mai jos decât noi; să căutăm virtutea sufletului, să le socotim pe toate cele ce le avem în exterior de prisos şi nefolositoare.

3. Este ÅŸi un alt câştig de scos de aici, nu mai mic decât cele dinainte ÅŸi care mai cu seamă susÅ£ine viaÅ£a noas¬tră, îndreptându-o. Care este? A nu osândi nunta, nici a socotipiedică ÅŸi poticneală spre calea ce duce la virtute f aptul de a avea femeie ÅŸi a creÅŸte copii ÅŸi a cârmui case ÅŸi a te îndeletnici cu o meserie ÅŸi au arătat o vieÅ£uire filosoficească mult mai riguroasă328 decât cei ce trăiesc în mănăstiri. De unde ÅŸtim aceasta? Din cele pe care le-a grăit Pavel către ei, ba mai mult, nu din cele pe care le-a grăit, ci ÅŸi din cele pe care le-a mărturisit [chiar el] după aceea. Căci zicând „îmbrăţiÅŸaÅ£i pe Priscilla ÅŸi Aquila”, a adăugat ÅŸi vrednicia lor. Care era aceasta? Nu a zis: pe cei bogaÅ£i, pe cei stră¬luciÅ£i, pe cei de bun neam. Dar ce? „Pe cei împreună-lucră-tori cu mine întru Domnul”. Nimic nu ne arată mai mult decât acest lucru virtutea lor. Åži nu numai de aici se vede, ci ÅŸi din faptul că a rămas la ei nu o zi sau două, sau trei, ci doi ani întregi; de aici se poate vedea virtutea lor. Căci după cum stăpânitorii cei din afară nu aleg niciodată să fie găzduiÅ£i la cineva dintre cei de condiÅ£ie joasă ÅŸi smerită, ci caută conacele strălucite ale oarecăror bărbaÅ£i slăviÅ£i, ca nu cumva sărăcia celor ce-i primesc să le întunece mărimea vredniciei lor, tot aÅŸa făceau ÅŸi apostolii. Nu găzduiau la care se întâmpla, ci, după cum aceia căutau case strălucite, aÅŸa ÅŸi aceÅŸtia căutau suflet virtuos. Åži căutând cu cercetare adâncă pe cei ce se potriveau cu ei, la aceia rămâneau329. Căci ÅŸi legea lui Hristos porunceÅŸte aceasta. Fiindcă zice: „în care oraÅŸ sau casă veÅ£i intra, întrebaÅ£i cine este vred¬nic, ÅŸi acolo să rămâneÅ£i” (Mt 10, 11). AceÅŸtia erau vrednici de Pavel, iar dacă erau vrednici de el, erau vrednici ÅŸi de îngeri. Iar eu voi îndrăzni să numesc căsuÅ£a aceea a lor ÅŸi cer ÅŸi Biserică. Căci unde era Pavel, acolo era ÅŸi Hristos. „Iar de căutaÅ£i probare – zice – Hristos este Cel Ce grăieÅŸte în mine” (II Cor 13, 3). Iar unde era Hristos, acolo ÅŸi îngerii neîncetat erau de faţă.
Iar cei care mai înainte de a-1 primi pe Pavel erau vrednici de slujirea lui, gândeşte-te că după ce au vieţuit doi ani împreună cu el, au deprins să fie atenţi şi la înfăţi¬şarea lor, şi la mers, şi la privire, şi la felul îmbrăcămintei, şi la intrări, şi la ieşiri, şi la toate celelalte. Căci în cazul sfinţilor, nu numai cuvintele, nici doar învăţăturile şi îndem¬nurile, ci şi tot restul modului lor de trai este îndeajuns să dea învăţătura filosofici330 celor care iau aminte. Gândeşte-te câtă vreme 1-au văzut pe Pavel făcând Liturghie, şi cer¬tând, şi mângâind, şi rugându-se, şi plângând, ieşind şi intrând. Căci dacă noi, care avem doar paisprezece epistole şi ne agităm să ni le procurăm de oriunde, [putem deveni asemenea lui Pavel]331, cei care au avut izvorul epistolelor, limba întregii lumi, lumina Bisericilor, temelia credinţei, stâlpul şi întăritura adevărului, cum nu vor avea oare aceeaşi vieţuire cu un asemenea înger? Căci dacă haina lui era înfricoşătoare demonilor şi avea atâta putere asupra lor, oare împreună-locuirea cu el cum nu atrăgea mulţime de har al Duhului? Oare a vedea patul lui Pavel, oare a-i vedea aşternutul, încălţările, nu era pricină îndestulătoare pentru ei ca să aibă pururea în inimă străpungerea? Căci dacă demonii văzându-i hainele se înfricoşau, cu mult mai mult aceştia, credincioşi fiind şi împreună-vieţuitori cu el, se umileau la inimă332 privindu-le.
Apoi, vrednic lucru este ÅŸi să cercetăm pentru ce, atunci când îi salută, pe Priscilla o pune înaintea bărbatului ei. Căci nu zice: „îmbrăţiÅŸaÅ£i pe Aquila ÅŸi Priscilla”, ci „pe Pris¬cilla ÅŸi Aquila”. Nici aceasta nu a făcut-o pe degeaba, ci mie îmi pare că era conÅŸtient că ea avea mai multă evlavie decât bărbatul ei. Åži că nu este ceva ipotetic ceea ce am spus, ne învaţă ÅŸi Faptele Apostolilor. Căci pe Apollo, bărbat învăţat ÅŸi puternic în Scripturi ÅŸi care cunoÅŸtea doar botezul lui Ioan, ea 1-a luat ÅŸi 1-a învăţat calea lui Dumnezeu ÅŸi 1-a făcut învăţător desăvârÅŸit. Căci femeile creÅŸtine de pe vremea apostolilor nu se îngrijeau de aceste lucruri de care se îngrijesc cele de acum: să îmbrace haine strălucite333, să-ÅŸi înfrumuseÅ£eze faÅ£a cu farduri ÅŸi încondeieri ale ochilor, să devină povară pentru bărbaÅ£ii lor, să se silească să-ÅŸi cumpere haine mai scumpe decât vecina sau decât cele de acelaÅŸi rang334, să aibă cai albi ÅŸi frâie de aur335, mulÅ£i eunuci care să le slujească336, cârd de slujnice337, ÅŸi toate celelalte închipuiri deÅŸarte338 ÅŸi vrednice de batjocură. Ci scuturând toate acestea ÅŸi lepădând îngâmfarea lumească, un singur lucru căutau: cum să se facă părtaÅŸe apostolilor ÅŸi să aibă parte chiar de plata lor339. De aceea, nu numai aceasta era aÅŸa, ci ÅŸi toate celelalte. Căci ÅŸi despre o oare¬care Persida zice: „care mult s-a ostenit pentru noi”. Iar pe Măria ÅŸi Trufaina le admiră pentru aceste osteneli fiindcă se osteniseră împreună cu apostolii ÅŸi s-au adâncit în lupta pentru ei. Dar atunci, cum de-i scrie lui Timotei: „Femeii nu-i îngădui să înveÅ£e pe altul, nici să stăpânească pe bărbat” (I Tim 2,12)? Aceasta se întâmplă când bărbatul este evlavios ÅŸi are aceeaÅŸi credinţă ca ÅŸi femeia ÅŸi aceeaÅŸi înÅ£elepciune. Dar când bărbatul este necredincios ÅŸi înÅŸelat, nu o lipseÅŸte apostolul de autoritatea de a-l învăţa. Căci, scriindu-le corin-tenilor, zice: „Iar femeia care are bărbat necredincios să nu-1 lase. Că ce ÅŸtii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?” (I Cor 7, 16). Cum să-1 mântuiască femeia credincioasă pe bărbatul necredincios? De bună seamă, catehizându-1 ÅŸi învăţându-1 ÅŸi aducându-1 la credinţă, după cum a făcut ÅŸi această Priscilla cu Apollo. De altfel, când zice: „femeii nu-i îngădui să înveÅ£e”, vorbeÅŸte de învăţătura ce se dă de la amvon, despre discuÅ£iile publice ÅŸi despre învăţătura ce Å£ine de raÅ£iunea preoÅ£iei. Dar în particular nu o opreÅŸte să îndem¬ne ÅŸi să sfătuiască. Căci dacă acesta era lucru oprit, nu ar fi lăudat-o pe Priscilla că a făcut aceasta.

4. Să audă bărbaÅ£ii, să audă acestea ÅŸi femeile! Acelea, ca s-o urmeze pe cea care este de acelaÅŸi sex ÅŸi neam cu ele. AceÅŸtia, ca să nu se arate mai neputincioÅŸi decât o femeie. Ce apărare vom avea, ce iertare, văzând că femeile arată atâta dispoziÅ£ie răvnitoare ÅŸi atâta filosofie, iar noi pururea suntem legaÅ£i de lucrurile lumii acesteia? Acestea să le înveÅ£e atât conducătorii, cât ÅŸi cei conduÅŸi, ÅŸi cei din tagma preoÅ£ească ÅŸi laicii, încât aceia340 să nu-i mai admi¬re pe cei bogaÅ£i, nici să caute cu dinadinsul casele strălu¬cite, ci să caute virtutea împreunată cu sărăcia ÅŸi să nu se ruÅŸineze de fraÅ£ii lor mai sărmani ÅŸi nici să nu treacă cu vederea pe făcătorul de corturi, pe tăbăcar, pe vânzătorul de purpură, pe arămier, ca să slujească puternicilor [lumii acesteia]. Iar cei conduÅŸi [să ia aminte] să nu socoată că există vreo piedică pentru a-i primi [în casa lor] pe sfinÅ£i. Ci, gândindu-se la văduva care 1-a primit pe Ilie, deÅŸi avea numai un urcior de făină, ÅŸi la aceÅŸtia care 1-au găzduit pe Pavel doi ani de zile, să deschidă casele lor celor ce au trebuinţă ÅŸi toate câte le au să le împartă cu străinii. Să nu-mi spui mie că nu ai robi care să slujească. Căci ÅŸi dacă ai avea mii de robi, Dumnezeu Å£ie îţi porunceÅŸte să strângi roadă iubirii de străini341. De aceea ÅŸi Pavel, vorbind despre femeia văduvă ÅŸi poruncindu-i să primească pe străini, i-a spus să facă asta prin osteneala ei, nu a altora. Căci zicând: „dacă a primit pe străini”, a adăugat: „dacă a spălat picioarele sfinÅ£ilor” (I Tim 5, 10). Nu a zis „dacă ÅŸi-a cheltuit averile”, nici „dacă a poruncit slugilor să facă aceasta”, ci „dacă a lucrat ea însăşi această faptă”. De aceea ÅŸi Avraam, având acasă 318 slugi, singur a alergat la turmă ÅŸi a luat viÅ£elul ÅŸi a slujit in toate celelalte ÅŸi a făcut-o ÅŸi pe femeia lui părtaşă roadelor iubirii de străini. De aceea ÅŸi Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut în iesle – ÅŸi după ce S-a născut, a fost crescut în casă, ÅŸi după ce a crescut nu avea unde să-Åži plece capul – ca să te înveÅ£e prin toate [câte a făptuit] să nu căşti gura la lucrurile strălucite ale acestei lumi, ci în tot locul ÅŸi vremea să fii doritor de simplitate ÅŸi să urmezi cu sârguinţă sărăcia ÅŸi să fugi de orice este de prisos ÅŸi să te înfrumuseÅ£ezi pe dinăuntru. Căci „toată slava fiicei împăratului este înlăuntru” (Ps 44, 15). Iar dacă ai ales342 să fii iubitor de străini, să Å£ii aÅŸezământul iubirii de străini întreg, chiar dacă ai numai un obol343. Iar dacă nu eÅŸti iubitor de oameni ÅŸi nu iubeÅŸti pe străini, chiar dacă ai agonisi toate lucrurile, tot strâmtă Å£i se pare casa ca să mai încapă în ea ÅŸi pe străini. Nu avea Priscilla paturi argin¬tate, dar avea multă întreagă înÅ£elepciune [ ]. Nu avea aÅŸternuturi, dar avea o voinţă [ ] iubitoare de străini ÅŸi blândă. Nu avea colonade aurite, dar avea frumuseÅ£e preastrălucitoare în suflet. Nu avea ziduri de marmură, nici podea împodobită cu mozaicuri, ci era ea însăşi templu al Duhului. Aceste lucruri le-a lăudat Pavel, de acestea a dorit. Pentru aceea a ÅŸi rămas doi ani în casa lor ÅŸi nu a plecat. Pentru aceea îi pomenea pururea ÅŸi le-a alcătuit mare ÅŸi minunată laudă, nu ca să-i slăvească pe ei, ci ca pe ceilalÅ£i să-i aducă către aceeaÅŸi râvnire; ÅŸi a crezut de cuviinţă să-i fericească nu pe cei bogaÅ£i, nici pe cei ce stăpânesc în oraÅŸe, ci pe cei iubitori de străini, pe cei milostivi, pe cei iubitori de oameni, pe cei care au arătat multă cugetare iubitoare344 faţă de sfinÅ£i.

5. Acestea să arătăm ÅŸi noi că le-am învăţat din această salutare, prin însăşi făptuirea lor. Să nu-i fericim345 pur ÅŸi simplu pe cei bogaÅ£i, nici să nu-i dispreÅ£uim pe cei sărmani,  nici să nu ne ruÅŸinăm de meÅŸteÅŸugari, nici să nu socotim munca o ocară, ci nelucrarea ÅŸi a nu avea nimic de făcut, [aceasta este ocară]. Căci dacă ocară era faptul de a lucra, nu ar fi acceptat Pavel să muncească, nu ar fi gândit că [munca cu mâinile sale] i-ar putea aduce ceva mai bun. Căci el aÅŸa zice: „Dacă binevestesc, nu am nici o laudă. AÅŸadar, care este plata mea? Ca binevestind Evanghelia lui Hristos, să o fac fără plată” (I Cor 9, 16-18). Dacă a avea o meserie este lucru de ocară, nu ar fi poruncit celor care nu lucrează să nu mănânce (II Å¢es 3, 10). Doar păcatul este lucru de ocară. Iar păcatul obiÅŸnuieÅŸte să se nască din nelucrare. Åži nu doar un singur păcat sau două ori trei, ci deodată toată răutatea. De aceea ÅŸi un înÅ£elept, arătând că nelucrarea s-a făcut dascăl a toată răutatea ÅŸi grăind despre slugi, zice: „Pune-1 la treabă, ca să nu fie nelucrător” (…). Căci ceea ce este frâul pentru cal, aceasta este lucrarea pentru firea noastră346. Dacă era bună nelucrarea, pământul ar fi odrăslit toate, fără să fie arat ÅŸi semănat, însă nimic de acest fel nu se întâmplă. La început a poruncit Dumnezeu să le scoată pe toate fără a fi arat. Dar acum nu face aÅŸa, ci [trebuie omul] să înjuge boii la plug, să tragă brazde, să arunce seminÅ£e ÅŸi să îl lucreze în multe alte moduri. Åži le-a pus oamenilor legiuire ca să crească vii ÅŸi pomi ÅŸi cereale tocmai pentru ca lucrarea fără odihnă să abată mintea celor ce lucrează de la orice răutate347. La început, ca să arate puterea pământului, 1-a pregătit ca să dea toate, fără ca noi să ne ostenim. Căci zice: „Să odrăslească pământul iarbă” (Facere l, 11). Åži îndată 1-a ÅŸi um¬plut de toate. Dar după aceea nu a făcut aÅŸa, ci a poruncit ca roadele să iasă din pământ prin osteneala noastră, ca să afli că spre folosul ÅŸi sporul nostru a adăugat osteneala. Iar cuvintele auzite de Adam, „în sudoarea feÅ£ei tale vei mânca pâinea ta” (Facere 3, 19), par a fi pedeapsă ÅŸi bătaie. Dar de fapt nu sunt decât o atenÅ£ionare ÅŸi o înÅ£elepÅ£ire348, un leac pentru rănile invite de pe urma păcatului. De aceea ÅŸi Pavel a lucrat neîncetat nu numai ziua, ci ÅŸi noaptea. Åži acest lucru îl spune în gura mare atunci când zice: „Căci am lucrat ziua ÅŸi noaptea, ca să nu îngreunăm pe vreunul dintre voi” (II Å¢es 3, 8). Åži nu a muncit doar pentru hrană ÅŸi pentru sufletul lui, cum fac mulÅ£i dintre fraÅ£i, ci atâta s-a ostenit, încât a putut să-i hrănească ÅŸi pe alÅ£ii. „Căci pentru nevoile mele – zice el – ÅŸi ale celor care erau împreună cu mine au slujit mâinile acestea” (Fapte 20, 34).
Omul care poruncea demonilor, dascălul lumii, cel ce se îngrijea de sporirea tuturor celor de pe pământ ÅŸi de toate Bisericile de sub soare ÅŸi slujea cu multă grijire atâtea popoare ÅŸi neamuri ÅŸi oraÅŸe, el muncea ziua ÅŸi noaptea ÅŸi nu ÅŸi-a îngăduit câtuÅŸi de puÅ£in să răsufle în acele osteneli. Iar noi, nici a mia parte având din grijile aceluia, ba mai mult, nici măcar putând să le cuprindem cu mintea, petrecem necontenit în nelucrare. Ce apărare vom avea, ce iertare, spune-mi? Åži de aici ne vin toate relele în viaţă, fiindcă mulÅ£i socotesc că este cea mai mare cinste să nu ai o mese¬rie ÅŸi cel mai de ocară lucru ar fi să cunoÅŸti practic vreuna dintre ele. Iar Pavel nu s-a ruÅŸinat ca împreună cu mânu¬irea cuÅ£itului ÅŸi tăierea pieilor pentru corturi să discute cu mai marii lumii, ci s-a ÅŸi lăudat cu lucrul lui, în timp ce mii de oameni străluciÅ£i ÅŸi de vază veneau la el. Åži nu numai că nu s-a ruÅŸinat făcând acestea, ci în auzul tuturor se lăuda în epistole cu ocupaÅ£ia lui. Ceea ce a învăţat ca ucenic de la început, acelaÅŸi lucru 1-a lucrat ÅŸi după aceea, chiar după ce a fost răpit de trei ori la cer, după ce a fost dus în rai, după ce s-a împărtăşit de negrăite cuvinte din partea lui Dumnezeu. Iar noi, nefiind vrednici nici măcar de încălţămintea aceluia, ne ruÅŸinăm de acelea cu care el se fălea. Åži, păcătuind în fiecare zi, nici nu ne întoarcem, nici nu socotim acest lucru o ocară. Dar de faptul de a trăi din muncă dreaptă349 fugim ca de ceva ruÅŸinos ÅŸi vrednic de batjocură. Ce nădejde de mântuire vom mai avea, spune-mi? Căci cel cu bun-simÅ£ trebuie să se ruÅŸineze de păcat ÅŸi de a se împotrivi lui Dumnezeu ÅŸi de a face ceva din cele ce nu trebuie, dar să se laude cu meseria ÅŸi cu lucrarea [cinstită]. Căci astfel, prin neostoita lucrare350, vom lepăda cu uÅŸurinţă din minte cugetele rele ÅŸi vom avea cele de trebuinţă ÅŸi nu vom îngreuna casele celorlalÅ£i ÅŸi vom plini ÅŸi legea lui Hristos, care zice: „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35). Pentru aceea avem mâini, ca să ne fie nouă de ajutor. Iar celor neputincioÅŸi cu trupul să le dăm după putere, din toate ale noastre. Iar dacă cineva petrece în nelucrare, sănătos fiind, este mai de plâns decât cei bolnavi de friguri. Căci aceia, din pricina neputinÅ£ei, au iertare ÅŸi se bucură de mila altora. Dar aceÅŸtia, bătându-ÅŸi joc de sănă¬tatea trupului lor, de bună seamă că sunt urâţi de toÅ£i, ca unii care calcă legile lui Dumnezeu. AceÅŸtia se murdăresc cu mesele celor neputincioÅŸi ÅŸi îşi fac sufletul ÅŸi mai rău351. Åži nu numai acest lucru este cumplit, că trebuie să fie hrăniÅ£i de cei din casa lor ÅŸi îngreuiază ÅŸi casele altora, ci ÅŸi că se fac mai răi decât toÅ£i. Căci nimic nu se află pe lumea asta care să nu se piardă prin nelucrare. Apa, dacă stă, se impute, dar dacă curge ÅŸi rătăceÅŸte prin toate coclaurile, îşi păstrează prospeÅ£imea; fierul, dacă rămâne nefolosit, devine moale ÅŸi nefolositor, mâncat fiind de multa rugină. Iar cel cu care se lucrează este mult mai folositor ÅŸi mai bun, nelucind cu nimic mai puÅ£in ca argintul. Åži dacă ar privi cineva pământul nelucrat, nu ar vedea să scoată ceva bun, ci doar ierburi rele ÅŸi spini ÅŸi mărăcini ÅŸi copaci fără rod. Iar cel lucrat este încărcat de roade bogate. Åži fiecare lucru din cele ce sunt -ca să zicem într-un cuvânt – se strică din pricina nelucrării, iar prin folosirea conform cu raÅ£iunea sa, devine mai bun.
Åžtiind, dar, toate acestea – câtă vătămare vine din nelu¬crare, dar cât câştig vine din lucrare – de prima să fugim, iar de cealaltă să ne apropiem cu osârdie, încât ÅŸi viaÅ£a aceasta să o trăim cu bună cuviinţă, să hrănim din ale noastre ÅŸi pe cei ce au trebuinţă ÅŸi, făcându-ne sufletele noastre mai bune, să avem parte de bunătăţile veÅŸnice.
De care fie ca noi toţi să ne împărtăşim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie-I slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

323 Care sunt în afara celor ce le considerăm noi importante.
324 S-a cufundat în ele prin citire.
325 Roma şi romanii cărora le adresează epistola ce conţine salutarea comentată aici.
326 în momentul când i-a cunoscut pe cei doi soţi.
327 Comportamentul îngăduitor şi plin de dragoste faţă de aproapele.
328 Este vorba despre o vieÅ£uire extrem de atentă, cu mare trezvie, faţă de cele mai mici gesturi, impulsuri ale inimii, gânduri, preocupări etc., un mod de viaţă care mai târziu s-a generalizat la monahi ÅŸi tocmai de aceea considerat, în mod fals, ca aprÅ£inându-le doar acestora. De fapt, el era caracteristic tuturor creÅŸtinilor din primele trei veacuri -feciorelnici sau căsătoriÅ£i – ceea ce se poate lesne observa dacă se lecturează scrierile părinÅ£ilor apostolici, ale apologeÅ£ilor, ale părinÅ£ilor numiÅ£i preniceeni ori actele martirice.
329 Acesta este criteriul oricărei alegeri pe care o facem: folosul duhovnicesc şi nu interesele ori plăcerile carnale, intelectuale etc.
330 Sub acest termen părinţii denumesc modul de vieţuire creştinesc, oglindit în fapte, cuvinte, gesturi, gânduri, adică cel care transformă omul în integritatea lui. Dar se cere multă atenţie şi dorinţă sinceră din partea celor care vor să-şi însuşească acest mod de trai.
331  Pe atunci nu oricine putea avea cărţi acasă şi ele erau rare, neexistând tipar ori altă tehnică de multiplicare în afara copierii manuale.
332  Dobândeau străpungerea inimii care este, conform părinţilor asceţi, motorul şi temelia vieţii duhovniceşti.
333  S-ar putea obiecta că acum femeile nu se mai îmbracă fastuos ca în BizanÅ£, dar aceea era moda atunci. Deci afirmaÅ£ia, în adâncul ei, ar însemna: se îmbracă conform modei bazate pe criterii estetice omeneÅŸti. De fapt, această interpretare este susÅ£inută de faptul că acele haine erau ÅŸi atunci „strălucite” tot conform criteriilor omeneÅŸti ÅŸi pătimaÅŸe. A se vedea mai sus ÅŸi criteriile după care stăpânitorii lumeÅŸti ÅŸi apostolii îşi alegeau gazdele.
334 în Bizanţ, şi mai apoi la curtea regilor, rangul social era oglindit în tipul de haine purtat. Astăzi, de asemenea, se poate observa după haine cărei subculturi îi aparţine fiecare persoană şi care sunt rivalităţile din cadrul ei: spre exemplu, fanii muzicii rock şi costumaţia lor.
333 Azi, mijloacele de transport sunt maşinile, bicicletele, rotilele etc. şi se ştie ce importantă este firma producătoare şi design-ul produsului.
336 Azi, bodyguarzi; funcţionalitatea este aceeaşi, doar modul de exercitare s-a schimbat.
337 Acestea se ocupau cu întreţinerea hainelor, coafură, pregătirea băilor, servirea mesei etc. Aceste lucruri nu se mai efectuează azi de persoane având denumirea înjositoare de slujnice, ci ele sunt plătite, şi încă foarte bine, iar activităţile lor ţin de compartimentul numit în limbaj economic: servicii. Oare mai pot trăi azi femeile şi bărbaţii fără a merge la coafor, pedichiură, manichiură, masaj, sală de gimnastică, fără a apela la room-service ori la a ne aduce mâncarea gata pregătită acasă etc.?
338 „închipuiri deÅŸarte” redă pe fantasia. Acest termen este folosit ÅŸi pentru a indica imaginaÅ£ia, sursa tuturor patimilor, asupra căreia se îndreaptă toată lupta ascetică de despătimire. „Fantasia” lumii se imprimă în fantasia fiecăruia ÅŸi ne leagă de lumea aceasta. AÅŸadar, prin asceză se luptă pe două fronturi, orice încercare de părăsire a vreunuia dintre ele ducându-ne la eÅŸec. Cele două fronturi sunt:
a) renunţarea treptată, dar hotărâtă şi sinceră, la tot ceea ce alcătuieşte fantasia exterioară;
b) dezlipirea de îndulcirea lăuntrică, produsă de amintirile şi dorinţele ce s-au imprimat, cu participarea conştientă sau inconştientă a voinţei noastre, în fantasia interioară, prin exercitarea presiunii fantasiaei exterioare. Urme ale fantasiei lumii pătimaşe le-am primit prin neglijenţa părinţilor şi a celor care ne-au educat din cea mai fragedă copilărie şi apoi în toate treptele educaţiei ce ne-a format.
339 Literal: să meargă împreună cu ei la vânătoarea sufletelor. A se vedea şi troparul Rusaliilor.
340 cei ce conduc
341  Roadă este pe măsura ostenelii proprii, nu a altora.
342  Dacă ai voie liberă care să te îndrepte spre acest lucru, npoaipeau; este un termen cheie în antropologia părinţilor, folosit extrem de des de Sfântul Ioan Gură de Aur, şi el desemnează exercitarea libertăţii omului, ca răspuns la harul dumnezeiesc. Acest jrpoaipeaiq este cel care stabileşte cât ne vom împărtăşi de bunătăţile divine, dat fiind că Dumnezeu este milostiv la fel de mult faţă de toţi oamenii. Etimologic, înseamnă mai înainte alegere, adică, în context creştin, cât de mult suntem noi dispuşi de mai înainte să facem voia lui Dumnezeu şi să renunţăm la a noastră.
343 împarte tot ceea ce ai, cât de puţin ar fi, nu ceea ce nu ai.
344 Toate faptele exterioare au sens dacă sunt pornite din dragostea lăuntrică sau dacă au ca scop să ne transforme lăuntrul.
345 A ferici nu înseamnă pur ÅŸi simplu a numi pe cineva „fericit”, ci aceasta ascunde dorinÅ£a tainică ÅŸi lăuntrică, adesea nemanifestată prin vorbă, de a fi asemenea cu cel fericit. Dacă la arătare spunem că suntem creÅŸtini, dar în ascuns râvnim după cele ale lumii, oricare ar fi ele, suntem în categoria deplânsă aici de Sfânt ÅŸi ne ghidăm de fapt după criteriile lumii, în acest context, dacă suntem pe dinăuntru oameni lumeÅŸti, ne ÅŸi numim viaÅ£a fericită sau tristă în funcÅ£ie de conformitatea ei cu binele (de fapt plăcerile) lumii acesteia sau nu.
346  Fapta modelează firea şi o înduhovniceşte prin omorârea patimilor. Acesta este sensul făptuirii la părinţii asceţi.
347 Munca şi progresul nu sunt scop în sine, ci sunt bune şi îşi au rostul până când firea se curăţă de patimi. Dumnezeu nu 1-a făcut pe om să muncească, ci să rămână în comuniune cu El, iar munca îl ajută să treacă prin prima treaptă a urcuşului duhovnicesc. Scopul muncii, atât de apreciat azi, nu este acela de a agonisi pentru a putea satisface plăcerile şi egoismele omenirii şi a ne lipi mintea de lumea aceasta, ci tocmai pentru a o dezlipi de lume şi de poftele ei. Munca are sens atâta timp cât mintea este împătimită. Pe măsura curăţirii minţii şi a împuţinării nevoilor biologice se împuţinează şi necesitatea ei.
348 un mijloc de a ne apropia de integritatea firii pe care am pierdut-o prin păcat, integritate, şi care este ţinta vizată atât de viaţa monahală, cât şi de căsătorie.
349  Muncă dreaptă nu după criteriile noastre, ci după acelea ale lui Dumnezeu. Căci noi adesea zicem că tot ceea ce ne agonisim este din munca noastră; ÅŸi aÅŸa ÅŸi este uneori. Dar tulburarea, egoismul, fanatismul pentru a avea cine ÅŸtie ce poziÅ£ie socială sau a ne împlini diferite pofte, rezultate din această „muncă dreaptă” arată că ea nu este în acord cu voia lui Dumnezeu. Roadă muncii drepte, dat fiind că ea este de la Dumnezeu, nu poate fi decât pacea, bucuria, netulburarea, nelegarea de lucrurile acestei lumi, creÅŸterea dorinÅ£ei de fi din ce în ce mai mult cu Dumnezeu etc.
350 pe vremea sfântului ziua de muncă a creştinilor era intercalată între slujbele de dimineaţă şi cele de seară în Biserică, unde Sfanţul le ţinea cuvinte de învăţătură şi îi sfătuia să folosească seara pentru discuţii duhovniceşti în familie ori pentru plinirea milosteniei, iar o parte din noapte pentru rugăciunea în familie, împreună cu soţiile şi copiii, urmând ca a doua zi să fie prezenţi iarăşi la rugăciunile de dimineaţă. (A se vedea Sf. Ioan Gură de Aur -Catehezele baptismale, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003.)
351 Faptul că acceptă hrănire din mesele destinate săracilor le întinează conştiinţa.