INTRODUCERE

din
Despre Rai ÅŸi Scripturi;
Despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi;
Despre „Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta”

Traducerea a fost făcută după textul original din J.P.Migne, Patrologia Graeca, 52, col. 396-414

Sfântul Ioan Gură de Aur, marele predicator şi vorbitor cu Dumnezeu, a trăit în secolul al IV-lea şi s-a bucurat de multă desfătare duhovnicească tâlcuind înţelesurile dumnezeieştilor Scripturi, aşa cum el însuşi mărturiseşte. Izvorul inspiraţiei sale era în Dumnezeu şi în rugăciune, şi permanent citea Sfintele Scripturi.

Descoperea oamenilor că refacerea morală ÅŸi spirituală a lumii, este strâns legată de ascultarea ÅŸi împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Este de datoria oricărui creÅŸtin să se îmbunătăţească necontenit până la „starea bărbatului desăvârÅŸit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” 1. Greaua amorÅ£ire care stăpâneÅŸte sufletul omului este alungată de înÅ£elesul slovei sfinte, iar păcatul nu-ÅŸi găseÅŸte cu uÅŸurinţă sălăşluire în el.
1 Efeseni 4,5.

Sfântul Ioan zguduie conÅŸtiinÅ£ele ascultătorilor săi creÅŸtini: „SpuneÅ£i-mi, vă rog, care din cei de faţă ar putea, dacă i-aÅŸ cere, să-mi spună un psalm sau un text din dumnezeieÅŸtile Scripturi? Nici unul! Åži nu-i numai aceasta grozăvia. Grozăvia este alta, că suntem atât de nepăsători faţă de cele duhovniceÅŸti, pe cât suntem de iuÅ£i, ba mai iuÅ£i decât focul, faţă de cele satanice. De v-aÅŸ întreba de ÅŸtiÅ£i cântece de lume, cântece de dragoste, cântece desfrânate, aÅŸ vedea că mulÅ£i le ÅŸtiu pe de rost ÅŸi le cântă cu multă plăcere. Dar ce scuză găsiÅ£i că nu ÅŸtiÅ£i un text din Scriptură? „Nu-s călugăr mi se va răspunde! Am femeie ÅŸi copii, ÅŸi trebuie să mă îngrijesc de casa mea”! Ei bine, scuza aceasta vă pierde, socotiÅ£i că numai călugărilor li se cuvine să citească dumnezeieÅŸtile Scripturi, când de fapt voi aveÅ£i cu mult mai multă nevoie decât călugării, pentru că voi trăiÅ£i în lume, voi vă răniÅ£i în fiecare zi; ÅŸi de aceea voi aveÅ£i mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi. Prin urmare, a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi. Astfel de gânduri sunt gânduri drăceÅŸti”2.
2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Bucureşti, 1994, pag. 6-7.

Sfântul Ioan Gură de Aur are un singur scop: mântuirea tuturor credincioÅŸilor. Spune atât de frumos: „Căci nu este pajiÅŸtea aceasta nemănoasă, neprimitoare de seminÅ£e, neaducătoare de spice, ci eu sunt nesătul, căci nu vreau să se mântuiască puÅ£ini, ci toÅ£i. Åži dacă unul rătăcit se pierde ÅŸi eu mă pierd ÅŸi mă văd următor acelui Păstor care avea nouăzeci ÅŸi nouă de oi, dar alerga după cea pierdută”!

Această modalitate de biciuire a conÅŸtiinÅ£elor adormite însemna perceperea corectă a ceea ce voia să spună, dar ÅŸi un semn de ameninÅ£are pentru potrivnicii care călcau „mărgăritarele” în picioare.

Predica vie necesită o trăire ÅŸi o jertfă deosebită. Cât despre sfinÅ£enia vieÅ£ii Sfântului Ioan Gură de Aur, literatura creÅŸtină patristică ne transmite această mărturie: „Ava Atanasie ne spunea despre Iania, sora episcopului Adelfie, care relata: Când Ioan Gură de Aur, episcopul Constantinopolului a fost surghiunit în Cucuson, a găzduit în casa noastră. Cât a stat la noi am avut  mare îndrăznire  ÅŸi  dragoste  către  Dumnezeu. Fratele meu, episcopul Adelfie, mi-a spus: Când a murit Fericitul Ioan în surghiun, m-a cuprins o durere de nesuferit, că acest bărbat, dascălul întregii lumi, care a înveselit cu cuvintele sale Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit întru Domnul pe scaunul său. Åži eu m-am rugat lui Dumnezeu, cu multe lacrimi, să-mi arate în ce stare se află el. După ce m-am rugat multă vreme, într-o zi, am căzut în extaz ÅŸi am văzut un bărbat frumos la chip, care m-a luat de mâna dreaptă ÅŸi m-a dus într-un loc frumos  ÅŸi  slăvit.  Acolo mi-a arătat pe predicatorii credinÅ£ei ÅŸi pe dascălii Bisericii. Eu mă uitam de jur împrejur să văd pe cel pe care îl doream, pe marele Ioan. După ce mi-a arătat pe toÅ£i ÅŸi mi-a spus numele fiecăruia, m-a apucat iarăşi de mână ÅŸi m-a scos afară. L-am urmat întristat că n-am văzut împreuriă cu părinÅ£ii pe cel întru sfinÅ£i, Ioan. La ieÅŸire, cel ce stătea la poartă, văzându-mă trist, mi-a spus: „Nici unul dintre cei care vin aici nu iese întristat!”. Eu i-am răspuns: „Aceasta îmi este durerea, că n-am văzut cu ceilalÅ£i dascăli pe preaiubitul   meu   Ioan,   episcopul   Constantinopolei”. Acela m-a întrebat iarăşi: „VorbeÅŸti de Ioan, Dascălul pocăinÅ£ei?” „Da”!, i-am răspuns eu. „Pe el, mi-a spus acela, nu-l poate vedea om în trup, pentru că el stă acolo unde este tronul Stăpânului”3.
3 Ioan Moshos, Limonariu

Omilia Patriarhului Constantinopolului pe care o redăm mai jos cuprinde şaptesprezece părţi.

Pentru început, Sfântul Ioan vorbeşte despre desfătarea şi folosul citirii Scripturilor, care sunt mai presus decât Paradisul cu toate frumuseţile şi dulceţile lui. Deşi în alte scrieri autorul pare că depreciază Scripturile, pentru că le aşează pe un plan inferior revelaţiei primare, revelaţiei din firea lucrurilor, acum revine, aşezându-le cu mult peste bucuria şi experienţa Paradisului. Acestea au cuprins toată existenţa, toate locurile şi timpurile iar roadele lor dau în toată vremea, şi nu doar la timpuri rânduite. Aceste fructe ale Scripturilor desfătează nu numai exteriorul, ci mai ales lăuntrul omului, care primeşte certitudinea cea bună, că merge pe o cale dreaptă şi spre un final fericit.

Sfântul Ioan face un salt de la desfătarea dobândită prin Scripturile Sfinte, la vremurile tulburi pe care le-a avut de trecut Biserica. VorbeÅŸte despre timpul schimbării ÅŸi despre nestatornicia omenească. AminteÅŸte despre nestatornicia lucrurilor de aici, despre vremelnicia celor în care ne punem nădejdea. Despre voia lui Dumnezeu, care a făcut din el, cel prigonit ÅŸi vânat, un apărător. Nimic din cele omeneÅŸti nu rămân veÅŸnice, toate sunt nesigure ÅŸi supuse schimbării. Ceea ce rămâne este credinÅ£a în Biserică, conform spuselor Mântuitorului: „Tu eÅŸti Petru, ÅŸi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, ÅŸi porÅ£ile iadului nu o vor birui pe Dânsa4″.
4 Marcu 8, 29

Nu este vorba despre Biserică, lăcaÅŸ de cult, despre zidurile bisericii, ci despre învăţătura mântuitoare care „nu îmbătrâneÅŸte”. Cel care părăseÅŸte Biserica, se sminteÅŸte de ea, este singurul vinovat, căci nu se află în ea pricină de pierzare. Nu Biserica l-a părăsit, ci el a făcut-o de bunăvoie. Cu toate că s-a îndepărtat, aceasta nu înseamnă că nu se mai află sub grija protectoare a lui Dumnezeu, care nu-l părăseÅŸte niciodată, ci aÅŸteaptă întoarcerea lui în Biserică. Aceasta nu va pieri niciodată, deÅŸi zidurile ei, într-adevăr, pot fi dărâmate de cei fărădelege. Zidurile da, dar învăţătura ÅŸi dogmele mântuitoare, niciodată.

Sfântul Ioan ne invită să luăm seama la sfârşitul celor care s-au războit cu Biserica, pentru ca să înţelegem, să ne dăm seama de pieirea lor, de modul în care au sfârşit. Deşi este permanent lovită din afară, Biserica pluteşte pe valurile învolburate, fără să se cufunde, străbate istoria spre ţinta ei finală, Împărăţia Cerurilor.

ÃŽn partea a doua Sfântul Ioan explică de ce nici unul dintre cei care fac parte din Biserică nu s-a înspăimântat la vederea acelor încrucişări ÅŸi scânteieri de arme. Temerile de cele întâmplate nu se justifică, de vreme ce suferinÅ£ele sunt pricină de încununare. Astfel, moartea care se putea întâmpla, nu însemna altceva decât o scăpare din strâmtorările ÅŸi greutăţile vieÅ£ii, în persoana lui se împlineau cuvintele Mântuitorului, Care prezicea că a venit să-i elibereze pe cei „pe care frica morÅ£ii îi Å£inea în robie toată viaÅ£a”5.
5 Evrei 2,15

Frica lipsirii de bunuri este anulată prin faptul că toţi oamenii nu aduc nimic când se nasc pe lume şi nu iau nimic când mor. Exilul nu-l înspăimântă deloc, pentru că Dumnezeu locuieşte pretutindeni şi nici un loc nu-i este străin. Cât despre batjocora şi înjurăturile oamenilor, Sfântul Ioan este fericit că urmează Stăpânului său, Care a suferit din iubire pentru oameni, şi a făgăduit desfătare şi bucurie celor care le primesc pe acestea. Aşadar, toate pătimirile de pe pământ se fac prilej de meditaţie despre bunurile viitoare, făgăduite de Domnul. Omul este lepădat, umilit şi batjocorit doar de păcat, de conştiinţa care-i biciuieşte sufletul, pentru greşelile şi fărădelegile lui. Nu lucrurile din afară îl vatămă şi-l doboară pe om, ci viermele neadormit al conştiinţei, care îi macină lăuntrul şi-i fură liniştea, atunci când păcătuieşte.

În partea a treia se tratează pe larg despre vremelnicia stăpânirii lumeşti şi, în mod special, despre bogăţie, cea care ridică mulţime de oameni şi de popoare, şi-i învrăjbeşte pe aceştia. „Este cu mult mai cumplit să-ţi fie mintea înrobită de această boală, decât să stai la închisoare. A sta la închisoare nu se întâmplă întotdeauna, dar totdeauna dragostea de bani robeşte mintea. De aceea, Domnul îl îndepărtează pe iubitorul de bani şi de argint tocmai prin ceea ce căuta mai mult.

„-Ce vrei?, îl întreabă Domnul. Vrei să-Å£i păstrezi averile ÅŸi să te desfătezi de plăcere? ÃŽÅ£i voi îndeplini cu prisosinţă ÅŸi o dorinţă ÅŸi pe cealaltă, dacă vei îngropa aurul tău acolo unde-Å£i poruncesc Eu… Bogăţia îi face slabi pe cei bogaÅ£i. Când bogăţia le cere să-i slujească, merg până la crimă, la bătăi, la insulte, la orice neruÅŸinare”6.
6 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Bucureşti, 1994, pag. 269

Ea dă dovadă de multă laşitate în situaţiile grele ale vieţii, şi după ce creează în jurul ei toate aceste strâmtorări, dă bir cu fugiţii. Nu este fidelă nici unui stăpân, ba mai mult, îl primejduieşte pe cel care crede că o stăpâneşte. Sfântul Ioan o aseamănă unei fiare sălbatice care trebuie îndepărtată. Autorul face distincţie între bogăţie şi lăcomie. Astfel, bogăţia dacă nu este adunată prin răpirea bunurilor altuia, nu se arată a fi păcat, dar darul acesta primit de la Dumnezeu, trebuie împărţit cu ceilalţi oameni. Prin răpire nu este păgubit numai săracul care pierde doar lucruri materiale, ci şi bogatul răpitor, care se lipseşte de cele cereşti.

Sfântul Ioan îi mustră în faţă pe aceştia, dar nu din răutate, ci cu durere, căci toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi fiii lui sufleteşti pe care este chemat să-i mântuiască, şi nu vrea să-i piardă în volbura păcatului şi a iadului.

În partea a patra, Sfântul Ioan ne îndeamnă să ne ferim în viaţă de păcat, singurul care ne poate vătăma sufletul, iar Dumnezeu ne va sta în ajutor. Cel care săvârşeşte păcatul se păgubeşte. Pentru a ne feri de păcat, nu contează locul în care ne aflăm sau condiţiile de viaţă. Ni se aduce ca exemplu Adam, care a fost aşezat în grădina Raiului, în condiţii speciale, dar nu s-a folosit cu nimic din aceasta, ci a căzut în cursa diavolului, şi a săvârşit păcatul. Mai mult, satana nu l-a strâmtorat în nici un chip, ci doar i-a întins cursa, iar el singur a consimţit la săvârşirea păcatului.

De cealaltă parte, este dat ca exemplu dreptul Iov, cel care a fost lovit cu multe necazuri, ca să se lepede de credinţa în Dumnezeu. N-a făcut-o, însă, cu toate că i s-au ucis copiii, i s-au distrus casele, i-au pierit animalele şi slugile. Trupul lui plin de răni zăcea pe bălegar, iar femeia lui îl necăjea, dar nu L-a blestemat pe Dumnezeu. Aşadar, n-a contat locul unde a vieţuit fiecare, ci doar credincioşia în a face voia lui Dumnezeu.

ÃŽn continuare, este condamnat fariseismul ÅŸi comportamentul duplicitar, adaptarea la noile condiÅ£ii, făcând concesii păcatului. Astfel, cei care se arătau apărători ai celor năpăstuiÅ£i, milostivi ÅŸi buni se arată goliÅ£i de toate acestea, dovadă că n-au fost deloc, sau foarte puÅ£in trăitori. Cei în care oamenii ÅŸi-au pus nădejdea, s-au arătat a fi mincinoÅŸi ÅŸi plini de trufie. De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă: „Nu vă puneÅ£i nădejdea în oameni…”7.
7 I Timotei 6,17

În partea a cincea, Patriarhul Ioan arată că vremurile nu l-au schimbat deloc, el a rămas acelaşi, şi când a fost la strâmtorare şi ananghie şi când a fost la bine. Suferinţa are un rol tămăduitor doar în sufletele credincioase, în cele împietrite nu face decât să mocnească, iar la vremea potrivită, să izbucnească cu şi mai multă putere.

Sfântul Ioan este nemulÅ£umit pentru că sunt puÅ£ini cei care s-au schimbat ÅŸi au adus roade duhovniceÅŸti, căci el vrea să se mântuiască toÅ£i ÅŸi să nu se piardă nici unul. ToÅ£i PărinÅ£ii trăitori folosesc formula: „ToÅ£i se mântuiesc, în afară de mine, care sunt cel mai păcătos”!

CreÅŸtinul trebuie să conÅŸtientizeze că nu are cetate stătătoare pe pământ, nu poate să spună că are ceva al lui, pentru că destinaÅ£ia lui nu este pământul, ci este cerul. Foarte potrivită este imaginea cu hanul unde călătorul intră, stă o noapte iar a doua zi pleacă, fără să se intereseze de nimic, de împodobirea, îngrijirea ÅŸi păstrarea locului care l-a găzduit. DrumeÅ£ul ÅŸtie când intră ÅŸi când va pleca de la han, în timp ce omul n-a primit de la Dumnezeu această ÅŸtiinţă, nu cunoaÅŸte ceasul morÅ£ii, ca să rămână în permanenţă treaz ÅŸi vigilent la cele pe care le are de făcut. Referitor la acest aspect, Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează că nici locul dar nici vârsta nu contează când este vorba de ieÅŸirea din această viaţă, ci numai pregătirea pentru mântuire: „EÅŸti bătrân ÅŸi ai ajuns pe cea din urmă treaptă a ieÅŸirii din viaţă? Să nu socoteÅŸti că nu mai ai timp de pocăinţă, să nu te deznădăjduieÅŸti de mântuirea ta! GândeÅŸte-te la tâlharul mântuit pe cruce! Nu poate fi un timp mai scurt ca acela în care a fost încununat! Åži totuÅŸi timpul i-a fost îndestulător pentru mântuire! EÅŸti tânăr? Nu te încrede în tinereÅ£e! Nu te gândi că viaÅ£a îţi stă deschisă în faţă! „Că ziua Domnului, ca un fur noaptea, aÅŸa vine” (Eclesiasl 5,8). Pentru aceasta a lăsat Dumnezeu necunoscut sfârÅŸitul vieÅ£ii noastre, pentru ca să ne facem noi înÅŸine cunoscute ÅŸi râvna ÅŸi purtarea noastră de grijă. Nu vedeÅ£i câţi oameni tineri mor în fiecare zi? De aceea cineva ne sfătuieÅŸte: „Nu întârzia a te întoarce la Domnul, nici nu amâna din zi în zi” (7 Tes. 5,2), ca nu cumva să pieri în timp ce amâni”8!
8 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre mărginită putere a diavolului, Trad. Preot Profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, 2002, pag. 87

ÃŽn concluzie, bogăţia ÅŸi adunarea de bunuri pieritoare este de prisos, ne osândeÅŸte ÅŸi vom auzi din partea lui Dumnezeu cuvintele: „Nebune, în noaptea aceasta se va lua de la tine sufletul tău, toate acestea ale cui vor rămâne”9?
9Luca 12, 20

ÃŽn parte a ÅŸasea, Sfântul Ioan vorbeÅŸte despre bogăţia ÅŸi despre răpirea cea bună, îngăduită de Dumnezeu ÅŸi, mai mult, răsplătită chiar cu cunună. CreÅŸtinul este dator să „răpească” de la Dumnezeu împărăţia, s-o „fure”, ÅŸi va primi laude, în timp ce săracul strigă după răpitor, îl blestemă ÅŸi caută să-l dea pe mâna judecătorului, Dumnezeu îl laudă ÅŸi-l primeÅŸte pe acesta în împărăţie. Mai mult, această răpire este obligatorie pentru cel care nu vrea să fie pedepsit. AÅŸadar, lucrurile omeneÅŸti, vremelnice, nu merită osteneala de a fi furate, ci doar cele cereÅŸti sunt vrednice de acest efort.

CreÅŸtinii trebuie să fie statornici, să nu cadă în cursele vrăjmaÅŸilor. Să nu-i laude pe bogaÅ£i, ÅŸi să-i dispreÅ£uiască pe cei săraci, luând aminte la cuvintele Sfântului Apostol lacob care zice: „FraÅ£ii mei, nu căutând la faÅ£a omului să aveÅ£i credinÅ£a în Domnul nostru lisus Hristos, Domnul slavei. Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită ÅŸi va intra ÅŸi un sărac în haină murdară, voi puneÅ£i ochii pe cel care poartă haină strălucită, ÅŸi-i ziceÅ£i: Tu ÅŸezi bine aici. Pe când săracului îi ziceÅ£i: Tu stai acolo, în picioare, sau ÅŸezi jos, la picioarele mele. N-aÅ£i făcut voi, oare, în gândul vostru deosebire între unul ÅŸi altul ÅŸi nu v-aÅ£i făcut judecători cu socoteli viclene? AscultaÅ£i, iubiÅ£ii mei fraÅ£i; au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaÅ£i în credinţă ÅŸi moÅŸtenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o celor care-L iubesc pe El? Iar voi aÅ£i necinstit pe cel sărac! Au nu bogaÅ£ii vă asupresc pe voi ÅŸi nu ei vă târăsc la judecăţi? Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aÅ£i fost chemaÅ£i”10?
10 Iacov 2, 1-7

Pe toate acestea le cugetă creÅŸtinul doar dacă rămâne în Biserică „Stâlpul ÅŸi temelia adevărului11, adică în învăţătura cea mântuitoare care le cuprinde pe toate ÅŸi „nu îmbătrâneÅŸte niciodată”, căci dogmele sunt aceleaÅŸi indiferent de timpuri ÅŸi de locuri. Pretextul că vremurile ÅŸi contextul social anulează actualitatea dogmelor este fals, pentru că „Hristos rămâne acelaÅŸi în veac”12
.11 I Timotei 3,15
12 Ioan 12, 34

În partea a şaptea desfrânata este curtată de Mire şi starea ei se schimbă în cea de feciorie. Desfrânata este făcută fecioară şi acesta este motivul pentru care Mirele S-a unit cu ea. El, care a zis că este păcat să pofteşti o femeie, acum râvneşte la o desfrânată.

Sfântul Ioan ne îndeamnă, însă, să nu ne poticnim de cuvinte, ci să căutăm înÅ£elesul lor adânc. „Poftirile lui Dumnezeu sunt de fapt, atributele Lui, virtuÅ£ile Lui, cărora trebuie să le urmeze oamenii”.

ÃŽn partea a opta este reluată vorbirea despre numirile lui Dumnezeu. Acestea sunt date după felurimea lucrărilor Sale din lume. Astfel, El este numit „Păstor”,” Piatră”, „Rădăcină”, „Ispăşitor”, „Logos”, „VeÅŸmânt”, „Cap”, „Stăpân”, în funcÅ£ie de iconomia Lui divină, cea care lucrează în lume felurit, după caz ÅŸi situaÅ£ie.

ÃŽn partea a noua numirile date Bisericii nu au acoperire în lumea materială, pentru că practic sunt imposibil de realizat în plan fizic. Åži astfel: „muntele nu este fecioară, fecioara nu este mireasă, împărăteasa nu este roabă, pentru că nu în trup sunt acestea, ci în duh”. AÅŸadar, din pricina slăbiciunii ascultătorilor Dumnezeu trebuie să Se folosească de imagini omeneÅŸti pentru a transmite adevărurile divine.

Partea a zecea ÅŸi a unsprezecea dezvoltă tema de dinainte ÅŸi prezintă iconomia lui Dumnezeu, care caută reprezentări omeneÅŸti pentru a se face pe Sine cunoscut. El nu poate fi perceput în fiinÅ£a Lui, dar în acelaÅŸi timp, nu rămâne necunoscut oamenilor, ca nu cumva aceÅŸtia să deznădăjduiască, să creadă că i-a părăsit. De aceea, a luat chip de om, ca să poată fi accesibil oamenilor, însă, cele din jur L-au cunoscut căci „S-a coborât ÅŸi heruvimii s-au cutremurat, S-a coborât ÅŸi munÅ£ii au fumegat, iar cerul s-a înfricoÅŸat”.

Catafatismul lui Dumnezeu impune folosirea unor superlative absolute, care oricum nu sunt decât încercări de a-L defini pe El.

Pe baza textului Schimbării la faţă: „Şi a strălucit FaÅ£a Lui ca soarele ÅŸi hainele Lui s-au făcut albe ca zăpada”, Sfântul Ioan demonstrează că s-a plecat de la lucruri date, reale, pentru a urca la cele mai presus de fire. Cuvintele, ca ÅŸi realităţile pământeÅŸti se dovedesc însă neputincioase, ÅŸi nu putem să rămânem la ele. Lumina lui Dumnezeu este mai mult decât strălucirea soarelui ÅŸi a zăpezii, deÅŸi dintre toate luminile de pe pământ, acestea sunt cele mai expresive. ConvenÅ£ii omeneÅŸti plecate de la realităţi stricăcioase, trebuie să lase loc tainei, golului care se va împlini doar în împărăţia de dincolo, odată cu cunoaÅŸterea lui Dumnezeu „faţă către faţă”13.
13 I Corinteni 13, 12

Mirele vine la firea omenească desfrânată fără să se ruÅŸineze de aceasta, Se coboară fără intermediari, fără îngeri ÅŸi alte puteri cereÅŸti. Se face asemenea acesteia ca să Se poată apropia de ea, ca aceasta să dorească să stea în preajma Lui. Nu se leapădă de dumnezeire ci o ascunde în trupul omenesc care-ÅŸi urmează drumul firesc ÅŸi se înalţă printre oameni, fără ca aceÅŸtia să ÅŸtie pe cine au în preajma lor. ToÅ£i cei care au primit adevărul despre El s-au schimbat ÅŸi s-au făcut vase alese, de cinste. Firea desfrânată se apropie de El ÅŸi primeÅŸte inelul de logodnă, pe Duhul cel Sfânt. După aceea o întreabă de unde vine ÅŸi aflând că a locuit în Rai ÅŸi a fost alungată de acolo o ia ÅŸi o sădeÅŸte în făptura Sa. Astfel, desfrânata (firea omenească) este plăsmuită din nou ÅŸi învârtoÅŸată prin focul Duhului Sfânt care o face „vas de cinste”. Cea care întăreÅŸte vasul este suferinÅ£a cea bună, strâmtorarea înfruntată cu credinţă.

Partea a douăsprezecea continuă ideea că „dreptatea, sfinÅ£irea, izbăvirea Duhului” comoara aceasta este păstrată în vasul de cinste, adică în trupul omenesc. Sfântul Ioan face apoi comparaÅ£ie între comoara oamenilor ÅŸi comoara Duhului Sfânt. Prima are nevoie de castele, de ziduri înalte, de zăvoare, de nenumăraÅ£i păzitori ÅŸi de multă purtare de grijă, în timp ce a doua, pe lângă faptul că nu are nevoie de nimic din toate acestea, mai păzeÅŸte ÅŸi vasul.

Acest vas slab nu se sfărâmă, ci este păstrat şi ocrotit de comoară, adică de Harul Duhului Sfânt care-l salvează din toate strâmtorările şi greutăţile vieţii.

Mirele promite firii căzute o zestre însemnată înscrisă cu sânge. Aceasta primeÅŸte arvuna, inelul, zestrea propriu-zisă, o primeÅŸte în curÅ£ile împărăteÅŸti ale Tatălui. Printre binefacerile dotei, Mirele enumera: nemurirea, lauda împreună cu îngerii, izbăvirea de moarte, eliberarea din robia păcatului, moÅŸtenirea împărăţiei celei bogate, dreptatea, sfinÅ£irea, izbăvirea de cele prezente ÅŸi aflarea celor viitoare, pe care „ochiul nu le-a văzut ÅŸi la inima omului nu s-au suit”.

Partea a treisprezecea continuă enumerarea bunurilor viitoare promise şi vorbeşte despre învierea trupurilor şi despre neputrezirea acestora, în viaţa aceasta deşi trupurile sfinţilor au înviat, precum dreptul Lazăr, au cunoscut putreziciunea, vasele care purtau comoara s-au sfărâmat. În împărăţia Cerurilor aceasta nu se va mai întâmpla, firea omenească nu va mai cunoaşte stricăciunea. Toate aceste daruri sunt promise de Mire în schimbul iubirii. Firea le doreşte în viaţa de aici, dar Acesta le făgăduieşte în împărăţia Părintelui Ceresc.

Mirele a fost Cel Care a venit în întâmpinarea firii, deci El are dreptul să pună şi condiţiile, odată cu chezăşia inelului Duhului. Credinţa şi nădejdea vor ajuta firea să se desfete de acum cu privirea spre cele viitoare. Toate, cele de aici nu vor mai fi acolo, adică sărăcia, tristeţea, boala, bătrâneţea, fărădelegea, păcatul, nimic din toate acestea.

Inelul, darul Duhului Sfânt s-a împărţit aici firii omeneşti, deci tuturor oamenilor prin focul curăţitor al Sfintelor Taine. Acesta se dăruieşte dar rămâne întreg, se împarte şi rămâne acelaşi, şi niciodată nu se sfârşeşte. Duhul Sfânt a dăruit putere Apostolilor care au cutreierat lumea, au curăţit-o de demoni, au dărâmat templele şi au ridicat biserici, locuri unde Se sălăşluieşte Dumnezeu şi se sfinţeşte firea.

Partea a paisprezecea mărturiseşte despre puterea şi importanţa extraordinară a Duhului, Care sălăşluindu-Se peste Apostoli, a schimbat prin ei lumea. Astfel, nu doar persoana lor, ci şi umbra acestora săvârşea minuni, scotea demoni, vindeca slăbănogi, învia morţi, învăţătura propovăduită de ei plină de putere dumnezeiască a convertit aşezări de oameni în toate părţile lumii, a închis gurile păgânilor şi ale ereticilor şi a făcut din aceştia vase alese ale Duhului Sfânt.

ÃŽn ultimele capitole ale omiliei, Sfântul Ioan Gură de Aur ajunge cu discursul său la tâlcuirea cuvintelor: „Şezut-a împărăteasa în haină aurită ÅŸi înfrumuseÅ£ată…”. Autorul acordă o importanţă deosebită cuvântului „aurit” care însemna o combinaÅ£ie de materii scumpe, pe lângă aur apărând ÅŸi alte metale preÅ£ioase. Acest mozaic, deloc întâmplător, arată felurimea virtuÅ£iilor ÅŸi a posibilităţilor de a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, fiecare om are posibilitatea de a lucra virtuÅ£ii potrivite puterilor sale pentru a dobândi mântuirea. AÅŸa cum elementele trupului omenesc alcătuiesc un tot armonic, la fel ÅŸi veÅŸmântul împărătesei este împodobit cu tot felul de virtuÅ£i, toate la fel de preÅ£ioase, înainte de a îmbrăca veÅŸmântul împodobit, firea omenească s-a arătat lipsită de zestre, de frumuseÅ£e, plină de zbârcituri ÅŸi de răni.

ÃŽn altă parte, Sfântul Ioan completează: „Vrei să vezi urâţenia ei? Ascultă pe Pavel care zice: EraÅ£i cândva în întuneric (Efeseni 5, 8). Ai văzut negreala ei? Ce este mai negru decât bezna? Dar uită-te ÅŸi la nebunia ei! Că zice: Petrecând în răutate ÅŸi în pizmă (Tit 3, 3). PriveÅŸte acum ÅŸi necurăţia ei, ca niÅŸte necredincioÅŸi ÅŸi fără de minte. Ce zic ÅŸi eu? Era ÅŸi pângărită ÅŸi vrednică de batjocură! Iar cu toate acestea, S-a dat pe Sine pentru cea urâtă, ca ÅŸi cum ar fi frumoasă ÅŸi iubită ÅŸi minunată”14.
14 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, Sibiu, 2004, pag. 90

Împăratul o scapă de toate acestea şi o anunţă că dota cu care trebuie să vină în împărăţie este ascultarea care vine din credinţă. Aşadar, credinţa şi nădejdea o ajută pe împărăteasă să dobândească toate celelalte bunuri făgăduite. În continuare, avându-le pe acestea două, împăratul va dori frumuseţea împărătesei.

Sfântul Ioan explică ce înseamnă frumuseÅ£ea sau urâţenia care Å£in de fire sau de voinÅ£a liberă. Cel frumos din fire nu se face urât ÅŸi nici invers, în plan sufletesc acest lucru este posibil, ÅŸi această frumuseÅ£e o doreÅŸte Dumnezeu, adică cea dobândită prin osteneală. Autorul sfânt explică amănunÅ£it: „N-o lăuda pentru frumuseÅ£ea ei! Căci atât lauda, cât ÅŸi ura ÅŸi dragostea care se ivesc din pricina frumuseÅ£ii din afară Å£in de sufletele neînfrânate. Caută frumuseÅ£ea sufletului! Urmează Mirelui Bisericii! FrumuseÅ£ea din afară este plină de fală ÅŸi de multă nebunie ÅŸi te aruncă în gelozie ÅŸi adeseori te face să bănuieÅŸti lucruri necuviincioase. Dar tu zici că dragostea aceasta îţi dă plăcere? O lună sau două sau cel mult un an, ÅŸi mai departe nu! Iar apoi minunea se veÅŸtejeÅŸte după obiÅŸnuinÅ£a îndelungată cu ea. Iar cele care au fost acoperite de frumuseÅ£e rămân: mândria, lipsa de minte, dispreÅ£ul. Dar în cazul frumuseÅ£ii sufleteÅŸti nu este aÅŸa. Ci dragostea întemeiată pe dragoste sufletească, o dată începută, rămâne cu tărie, fiindcă e vorba de frumuseÅ£ea sufletului ÅŸi nu a trupului”15.
15 Ibidem, pag. 91

Şi împăratul va dori frumuseţea interioară, lăuntrică care ţine de virtute şi nu pe cea care ţine de simţuri. Dacă frumuseţea exterioară se veştejeşte odată cu trecerea timpului, cea sufletească merge până la mormânt, ba chiar mai mult, trece dincolo, străbate cerurile şi se înalţă până la Mirele Ceresc. Frumuseţea aceasta se numeşte dragoste şi cuprinde în ea toate virtuţiile fecioarei, ale miresei celei adevărate şi pe aceasta o doreşte Stăpânul Hristos. Pentru ea S-a jertfit şi l-a această înălţime a adus-o pentru că aşa o doreşte.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să atingem şi noi măcar pragul de jos al adevăratei mirese dorite de Hristos, acea plină de virtuţi şi împodobită cu iubire.

Mai jos, redăm traducerea omiliei Sfântului Ioan Gură de Aur, referitoare la toate cele descrise până acum.