Introducere Generală

din „Predicile despre statui”

A. VIAŢA  SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

„Cea mai mare lumină a pământului” îl numea pe Sfântul Ioan, fostul prefect al Constantinopoluhri, Sfântul Nilus, în scrisoarea pe care i-o trimite împăratului Arcadius după ce acesta trimesese în surghiun pe marele patriarh. Åži cu drept cuvânt, căci după Vasile cel Mare, după Grigorie din Nazianz ÅŸi Grigorie din Nyssa, aceÅŸti vestiÅ£i ÅŸi neînfricoÅŸaÅ£i luptători pentru izbânda deplină a ortodoxiei din răsărit, Sfântul Ioan apare ca figura cea mai luminoasă cu care se încheie seria PărinÅ£ilor Bisericii ce au ilustrat veacul al IV-lea.

Sfântul a văzut lumina zilei în frumosul şi populatul oraş al Antiohiei din Asia Mică, în anul 347. Părinţii lui erau amândoi creştini: tatăl său Secundus, mare dregător, era căpetenia oştilor din Siria, iar mama sa, Antusa, era vestită, prin curăţenia sufletului şi a credinţei sale.

La o vârstă foarte fragedă, micul Ioan, rămâne orfan de tată, iar mamă-sa văduvă la douăzeci de ani; ÅŸi cu toate că ar fi avut prilejul să se mărite a doua oară cu un om de neam mare ÅŸi ales, ea găsi cu cale să trăiască singură ca să-ÅŸi închine toată vieaÅ£a ÅŸi munca ei creÅŸterii celor doi copii pe care-i avusese de la bărbatul său, Secundus. ÃŽntr’adevâr ea dădu cea mai aleasă creÅŸtere fiului său Ioan,  cu un devotament ÅŸi o dragoste care smulse chiar admiraÅ£ia păgânilor. Åži dacă mai târziu Sfântul ajunse a fi un stâlp al creÅŸtinătăţii, asta o datoreÅŸte în mare parte ÅŸi grijii deosebite ÅŸi dragostei neţărmurite cu care mama sa îl pregăti pentru rolul ce avea să-l joace odată în Biserica răsăritului, precum tot astfel în apus, tot în vremea aceea, Monica dădea Italiei pe strălucitul Augustin, care a însemnat pentru apus ceea ce Ioan Gură de Aur a însemnat pentru răsărit.

După ce îşi petrecu copilăria lângă maica sa, de la care el învăţă primele începuturi ale legii creştine, merse să capete învăţătură în şcolile păgâneşti. El zăbovi mai mulţi ani în şcoala celui mai vestit dascăl păgân de pe vremea aceea, a lui Libanios, unde învăţă să cunoască legile şi să vorbească frumos, pentru că, după pilda tuturor tinerilor de neam de pe vremea aceea, el avea de gând să se facă apărător, meserie care ca şi azi, ducea la cele mai mari dregătorii şi slujbe în Stat. În această şcoală, fiul Antusei se deosebi atât de mult de ceilalţi, iar prin talentul şi hărnicia sa se făcu atât de iubit de dascălul său Libaniu, încât acesta se gândea să-l lase urmaş în locul său. Tânărul se amestecă în vieaţa lumească, începu să vorbească în faţa tribunalelor, ba alcătui şi o cuvântare în cinstea împăratului de atunci Valentinian I, cuvântare pe care dascălul său o găsi nespus de  frumoasă. De aici se vede cât de mare era talentul lui Ioan de a vorbi, chiar din prima tinereţe, căci la data aceasta el nu avea mai mult de douăzeci de ani.

Dar dorinţa lui Libaniu nu avea să se împlinească, deoarece vestitul său elev, nu se ştie din ce pricină, începu  să se scârbească de vieaţa lumească. E de crezut însă că de bună seamă sub înrâurirea mamei sale, începu să se apropie tot mai mult de cele bisericeşti. La vârsta de douăzeci şi doi de ani, el primi botezul, iar episcopul de atunci al Antiohiei, Meletie, îl numi cititor în Biserică. De aci înainte el îşi închină toată vieaţa lui celor bisericeşti. După puţină trecere de vreme, el fu apucat de o nestăpânită dorinţă de a fugi de lume în deşert şi a duce o  vieaţa  de schimnic, aşa cum o dusese alţi fruntaşi ai Bisericii. Şi el şi-ar fi împlinit şi acest gând, dacă lacrimile şi stăruinţele maicii sale nu l-ar fi înduplecat să se lase deocamdată de planul său pentru a rămâne pe lângă dânsa. El continuă deci să trăiască mai departe în Antiohia în tovărăşia a doi prieteni, Vasile şi Teodor, cari erau însufleţiţi ca şi dânsul de aceeaşi dragoste aprinsă pentru vieaţa întru Domnul.

În anul 370, după  surghiunirea episcopului Meletie, rămăseseră libere mai  multe scaune de episcop. Faima  despre cucernicia  şi talentul lui Ioan începuse să se răspândească în toate părţile, aşa că mulţi îşi aveau privirile îndreptate spre dânsul, gândindu-se să-l aleagă episcop în locul rămas slobod.

Însă tânărul cleric îşi făcea o idee aşa de înaltă de sarcina episcopească, aşa de mare i se părea răspunderea pe care şi-o ia asupra-şi cel ce primeşte un astfel de rang în Biserică, încât el făcu total ca să scape de această cinste pe care o socotea prea grea pentru umerii  săi, şi isbuti să facă a se numi ca episcop, Vasile, prietenul său. Căci era încredinţat că un vladică e dator să lucreze pentru îmbunătăţirea sufletelor turmei pe care o păstorea, şi că de orice suflet ce se pierde prin nepăsarea sau nesocotinţa episcopească, e răspunzător în faţa lui Dumnezeu păstoral care a lăsat oaia să se rătăcească şi să apuce pe căi greşite.

Purtarea lui era cu atât mai ciudată cu cât el trăia într’un timp când căpeteniile Bisericei, atât cele mari cât ÅŸi cele mici, începuseră să-ÅŸi uite îndatoririle lor, umblând după averi ÅŸi bunuri lumeÅŸti, când locul de episcop era atât de râvnit deopotrivă de cei chemaÅ£i, cât mai ales de cei nechemaÅ£i, cari nu se dedeau înapoi de la nicio intrigă, de la nicio mituiala, de la nicio înjosire pentru a fi puÅŸi la un asemenea loc de cinste.

Decât, Ioan, în sufletul său neîntinat de dorinţi deşarte, se gândea plin de tremur la menirea pe care trebue să o aibă episcopul ce-şi dă seama de răspunderea pe care şi-o ia asupră-şi primind o asemenea sarcină, şi căuta cu râvnă să se facă pentru mai târziu vrednic de un asemenea rang.

Dar purtarea lui nemaipomenita fu tălmăcită de unii drept trufie, ÅŸi spre a se desvinovăţi în faÅ£a celor mulÅ£i, ÅŸi a arăta pricinile care l-au hotărît să respingă cinstea ce i se făcea, scrise cartea „Despre PreoÅ£ie” în care pe de-o parte arătă regulile nespuse de aspre de care trebue să se călăuzească un păstor al Bisericii, iar pe de alta zugrăveÅŸte în cuvinte destul de grele îmbulzeala nelegiuită a celor nechemaÅ£i spre a căpăta un rang, pe care mai târziu aveau să-l necinstească. Åži astfel Ioan fugi de bună voie de un post de episcop, pe când aproape în aceeaÅŸi vreme, în Italia, două feÅ£e bisericeÅŸti dintre cele mai cu renume, Damasiu ÅŸi Ursin, se certau cu armele în mână pentru  scaunul episcopal din Roma.

Timpurile  în  care se petreceau  aceste lucruri erau foarte turburi. Pe tron era un împărat care în dorinţa de-a împăca între sine diferite secte ale Bisericii, a izbutit numai să le desbine şi mai tare. Prin prigonirile sale împotriva ortodocşilor, împotriva călugărilor, el  stârni o şi mai mare furtună în sânul Bisericii şi ajunse să fie urît de partea cea mai mare a credincioşilor. Cete de barbari năvăleau din toate părţile şi ameninţau imperiul când la o graniţă, când la alta. Şi cum era firesc, în aceste timpuri nesigure, destrăbălarea se întindea tot  mai   mult în toate straturile   societăţii.  Pentru   un   suflet  aşa de aprins de dorul dreptăţii şi dragostei creştine, această privelişte nu  putea fi decât adânc desgustătoare, şi ea contribui ca să întărească şi mai mult în cugetul Sfântului dorinţa de a-şi feri privirile de aceste nelegiuiri. De data aceasta el îşi aduse la îndeplinire planul său, şi se retrase în singurătate în fundul deşertului,  unde avea să  stea patru ani întregi. Această vreme şi-o petrecu schimnicul în cetirea  cărţilor  sfinte, cugetând asupra îndatoririlor adevăratului creştin şi scriind cărţi în care proslăvea fericirile vieţii de călugărie şi arăta de ce bunuri are parte omul ce se retrage din vâltoarea vieţii pentru ca  să stea de vorbă cu cugetul  său, să-şi curăţească  vieaţa,  ducând un traiu  care e mai de pizmuit decât al unui rege.

Dar posturile grele ÅŸi veghile neîncetate la care se supusese, îi stricară atât de mult sănătatea, el se alese cu o boală de care nu mai avea să se vindece : suferea de vărsături continue. De aceea obiÅŸnuia să mănânce totdeauna singur pentru că se temea să nu i se întâmple acest lucru ÅŸi faţă de alÅ£ii. Tot din aceste casne la care ÅŸi-a supus trupul, se pare că s’a ales ÅŸi cu durerile de cap de care se plângea adesea.

Fie aceste metehne trupeÅŸti, fie încredinÅ£area că un creÅŸtin poate ajuta mai bine pe semenii săi coborîndu-se în mijlocul lor, îl făcură să plece din pustie, ÅŸi să se întoarcă în Antiohia, unde în anul 380 fu numit diacon. Diaconul în aceste vremuri se îndeletnicea cu împărÅ£irea pomenilor la săraci ÅŸi cu paza bisericii: el n’avea voie să Å£ie predici, nici să împărtăşească pe credincioÅŸi cu sfintele taine. ÃŽn această slujbă în care stătu cinci ani, avu prilejul să cunoască mai de aproape nesfârÅŸitele necazuri cu care se chinuiau sărmanii din enoria lui, învăţă să-i iubească ÅŸi să-i mângâie, ÅŸi din suferinÅ£ele lor îşi încheagă el cele mai frumoase predici prin care mai târziu propovădui cu atâta căldură celor bogaÅ£i mila ÅŸi dărnicia faţă de cei nevoiaÅŸi.

În anul 386 e hirotonisit preot de către episcopul Flavian, blândul şi sfiosul bătrân care avea pentru noul preot o dragoste părintească. În această slujbă el avu prilejul să-şi arate minunatul talent de predicator pe care până atunci fusese silit să-l ţină ascuns, ca făclia sub obroc.

Prima predică pe care o ţine e o laudă la adresa bunului Flavian, ale cărui merite el le arată în faţa poporenilor învăţându-i să-l cinstească şi mai mult.

ÃŽn cei unsprezece ani cât stătu în această calitate la Antiohia, preotul Ioan, care acum avea vârsta de patruzeci de ani, Å£inu un număr nesfârÅŸit de predici -mai multe mii- în care rând pe rând arăta credincioÅŸilor  ce îndatoriri au faţă de biserică, îi mustra pentru diferite greÅŸeli, le eplica Sfânta Scriptură, îi învăţa să se ferească de tovărăşia păgânilor ÅŸi evreilor, să umble în calea dreptăţii, să fie darnici cu săracii, să se ferească de trufie, de lux, de destrăbălare; într’un cuvânt, netrecând cu vederea niciuna din greÅŸelile în care poate cădea un creÅŸtin, când părăseÅŸte calea mântuirii.

După cum am văzut şi mai sus, sarcina unui păstor de suflete, după părerea Sfântului, era nespus de  grea şi plină de foarte multă răspundere. Şi în acest timp când cei mai mulţi socoteau intrarea în rangurile bisericeşti ca un prilej de îmbogăţire, el căută şi izbuti să-şi îndeplinească această grea sarcină în toată întinderea ei.

Åži una din îndatoririle de căpetenie ale păstorului era să-ÅŸi mângâie turma în nenorocire, îndatorire pe care vom vedea că noul preot ÅŸi-a îndeplinit-o cu o destoinicie  vrednică de  faima ÅŸi de marele viitor ce-l aÅŸtepta. ÃŽntr’adevăr, chiar în al doilea an al hirotonisirii sale, izbucneÅŸte în Antiohia o răscoală împotriva agenÅ£ilor fiscului, adică a împăratului Theodosiu, care îi trimesese să încaseze în acest an niÅŸte dări neobiÅŸnuit de grele, de care el avea nevoie pentru a acoperi cheltuielile sărbătorilor jubiliare din acest an. ÃŽn furia lui oarbă, poporul, după ce se dedă la samavolnicii împotriva mai multor funcÅ£ionari superiori, răstoarnă  chiar statuile împăratului ÅŸi împărătesei. Vina era cu atât mai de neiertat cu cât răposata Flacilla, soÅ£ia lui Teodosiu, fusese aproape o sfântă, care-ÅŸi petrecuse vieaÅ£a miluind ÅŸi îngrijind cu propriile ei mâni pe nenumăraÅ£i sărmani ÅŸi bolnavi.  Dar după ce beÅ£ia furiei trecu, poporul din Antiohia începu să-ÅŸi dea seama de grozăvia celor făptuite,  ÅŸi fu cuprins  de o spaimă fără pereche, căci cu împăratul nu era de glumit. Acesta era foarte aplecat spre mânie,  ÅŸi vinovaÅ£ii ÅŸtiau că îi aÅŸteaptă cele mai  crunte  pedepse.

ÃŽntr’adevăr în primul moment el a luat hotărîrea să măcelărească pe Antiohieni, cum făcuse odată  cu locuitorii oraÅŸului Tessalonica, ÅŸi apoi să rază cetatea lor de pe faÅ£a pământului. De  aceea  cei mai mulÅ£i îşi luară lumea în cap, fugind de prăpădul ce îi ameninÅ£a; oraÅŸul părea pustiu, iar cei rămaÅŸi aÅŸteptau din zi în zi să vie porunca cumplită; filosofii ÅŸi cărturarii păgâni părăsiseră ÅŸi ei Antiohia ÅŸi în aceste vremuri turburi numai păstorii creÅŸtinilor, cu Ioan în frunte, rămaseră la postul lor ca să mângâie pe înspăimântaÅ£ii credincioÅŸi, care aÅŸteptau urgia ce avea să vie pe capul lor. Episcopul Flavian porni la curte ca să domolească mânia împăratului, iar noul preot, Gură-de-Aur, rămase să liniÅŸtească sufletele desnădăjduite ale Antiohienilor. Cu acest prilej pronunţă el vestitele sale Predici despre statui, prin  care el arată norodului că nenorocirea ce le stă deasupra capului nu e decât o încercare dumnezeiască, de care nu pot scăpa decât căutând să se  îndrepte ÅŸi să se lapede de păcate.

Mijlocirea lui Flavian avu izbânda dorită, căci împăratul iertă pe răsculaţi, iar poporul se strânse şi ma mult în jurul minunatului predicator, care în grelele zile de restrişte, ştiuse să-i mulcomească desnădjdea, şi să-l facă să nădăjduiască în îndurarea cerului, arătând încă odată că numai creştinii erau în stare să rămână la datoria lor şi la înălţimea sarcinei lor, în ceasurile de încercare, când filosofii şi cărturarii păgânilor căutaseră să-şi mântuiască pielea, fugind din cetate, cum încearcă să fugă şoarecii din o corabie, când presimt că are să se scufunde.

Cu drept cuvânt îi ocărâşte păstorul creÅŸtin când le adresează aceste cuvinte: „Unde sunt acum, aceÅŸti aÅŸa ziÅŸi filosofi, cari n’au decât vestmântul  de filosof, care târăsc după ei lungile lor mantii,  care  se fălesc  cu lungile  lor  bărbi ÅŸi cu toiagul ce-l poartă în dreapta? Unde sunt aceÅŸti cinici  nemernici,  aceÅŸti  oameni mai  prejos  decât câinii ce pândesc un ciolan sub masa stăpânilor lor, aceÅŸti  oameni  ce  nu   se gândesc  la altceva decât cum  să-ÅŸi  mulÅ£umească  poftele  lor?  La  venirea primejdiei, au părăsit cu toÅ£ii cetatea, au fugit cât i-au Å£inut picioarele, ÅŸi s’au dus să se  ascundă  in fundul  peÅŸterilor” (Predica 10-a către  Antiohieni).

Acesta fu poate evenimentul cel mai de seamă din timpul şederei lui Ioan ca preot în Antiohia, de care Sfântul prinsese o dragoste aşa de mare încât se spune că el odată ar fi zis că vrea să nu se despartă niciodată de oraşul său părintesc. Dar faima lui mersese aşa de departe, că în anul 397, când moare Nectarie, arhiepiscopul din Constantinopole, Curtea împărătească îl cheamă ca urmaş al acestuia. Această numire era datorită în primul rând atotputernicului Eutropiu, favoritul împăratului Arcadiu, care se suise pe tron după moartea tatălui său, Theodosiu. Dar a-l lua pe Ioan din mijlocul credincioşilor săi, nu era lucru atât de uşor, pentru că aceştia ţineau atât de mult la dânsul, încât era de prevăzut că se vor împotrivi la mutarea aceluia care era mângâietorul fără pereche al sufletelor lor. Drept aceea, pentru a înlătura o turburare, Eutropiu dădu ordin ca Ioan să fie luat pe furiş şi adus la Constantinopol, lucru care se şi întâmpla.

Dar această numire avea să stârnească multe nemulţumiri printre ceilalţi episcopi, care şi ei râvneau acest rang, pe atunci cel mai înalt in Biserica răsăritului. Însă Curtea, care  avea dreptul să numească pe  arhiepiscop, îl alese pe Ioan  atât din pricina meritelor sale extraordinare, cât poate şi pentru că credea, că un astfel de om, crescut departe de intrigile şi de vieaţa de Capitală, va putea fi un instrument supus în mâna ocârmuirii lumeşti care va putea să-l conducă cum o vrea.

ÃŽn această privinţă s’a înÅŸelat amarnic însă curtea împărătească, cu Eutropiu în frunte, care făcea ÅŸi desfăcea  totul în împărăţia condusă de slabul ÅŸi nehotărâtul Arcadiu. Căci noul arhiepiscop avea o părere foarte înaltă despre sarcina unui păstor de suflete, părere pe care a ÅŸi arătat-o el cândva în scris, în cartea lui Despre PreoÅ£ie: „Episcopii trăiesc pe pământ—spunea el —dar sunt însărcinaÅ£i să cârmuiască ceea ce e în cer, ÅŸi au primit o putere aÅŸa de mare cum n’a dat Dumnezeu   nici   îngerilor,  nici  arhangelilor.   Căci acestora nu li s’a spus: Ceea ce veÅ£i lega pe pământ, va fi legat ÅŸi în cer, ÅŸi ceea ce veÅ£i deslega pe pământ, va fi deslegat ÅŸi în cer. Åži puternicii pământului au puterea de a lega, însă numai trupul, legătura aceea însă (pe care o fac episcopii) cuprinde sufletul ÅŸi pătrunde cerul. Åži ceea ce fac preoÅ£ii pe lumea asta, întăreÅŸte Dumnezeu din  înnalturi ÅŸi Domnul aduce  la îndeplinire hotărîrea slujitorilor săi. Căci ce altceva le-a dat El, decât întreaga putere a cerului? Căci cărora -zice El- veÅ£i fi iertat păcatele, acelora le vor fi iertate, ÅŸi cărora nu le iertaÅ£i, acelora nu le vor fi iertate. Ce poate fi mai presus de această putere? Tatăl a lăsat toată judecata în mâna Fiului, iar Fiul, pe cât văd, a dat-o pe de-a-‘ntregul în mâinile lor. Căci ei sunt chemaÅ£i la slujba aceasta ca ÅŸi cum ar fi puÅŸi în cer, ridicaÅ£i peste firea omenească ÅŸi slobozi de patimile noastre.

Când un împărat dă din cinstea lui unuia din supuÅŸi o aÅŸa de mare parte, încât acesta să poată să lege în închisoare ÅŸi iarăşi să-l scoată din ea pe care vrea, atunci acesta e pismuit ÅŸi foarte cinstit de toÅ£i; însă episcopul a primit de la Dumnezeu o putere cu atât mai mare, cu cât cerul e mai presus de pământ ÅŸi sufletele mai presus decât trupurile”.

Åži noul arhiepiscop înÅ£elegea să-ÅŸi îndeplinească aceasta datorie în toată întinderea ei, într’un timp când prelaÅ£ii erau prinÅŸi de îndeletnicirile cu cele lumeÅŸti, când corupÅ£ia clerului era aÅŸa de mare, când slujba de păstor sufletesc era o mască tot aÅŸa de bună ca oriÅŸcare alta, de-a ajunge la ranguri ÅŸi la avuÅ£ie.

Însă neobositul chiriarh începu să cureţe tot gunoiul în care se împotmoliseră nevrednicii conducători ai turmei. El biciueşte între altele obiceiul aşa de răspândit atunci la cea mai mare parte din clerici de-a ţine în casa lor câte o aşa numită soră întru ale Duhului. Sfântul arătă în două din scrierile sale că o astfel de întovărăşire e plină, de primejdii pentru sufletele amândorora, şi că nu e decât o prefăcătorie la adăpostul căreia se pot făptui multe nelegiuiri. Şi el opreşte pe clerici să mai întreţină astfel de legături. Nemulţumit cu atâta, el îi mustrează pentru lăcomia lor după cele lumeşti, pentru graba şi umilinţa cu care ei caută societatea celor puternici şi bogaţi, uitând datoria lor de-a căuta înainte de toate de cele ale Duhului, şi a veghea asupra turmei de nevoiaşi, care mai ales în acele vremuri aşa de turburi aveau nevoie de mângâiere.

Ocara era cu atât mai amarnică, cu cât venea din gura unui prelat, care -împotriva tuturor obiceiurilor – fusese numit într’un rang aÅŸa de înalt ÅŸi aÅŸa de râvnit, mai mult împotriva voinÅ£ei sale; un prelat care-ÅŸi împărÅ£ise averea sa săracilor, care se Å£inea departe de luxul ÅŸi strălucirea curÅ£ii, căutând să se apropie de turma neputincioasă ÅŸi săracă a mulÅ£imii de credincioÅŸi, pe care o apăra, o ajuta ÅŸi o înălÅ£a prin cuvântul său de foc. Åži grija lui pentru nevoile celor mulÅ£i ÅŸi necăjiÅ£i mergea aÅŸa de departe, că el întrebuinÅ£a nu numai  veniturile sale proprii, ci ÅŸi o mare parte  din ale bisericii, pentru a clădi spitale pentru bolnavi.

Pe călugării, cari îmbrăţişaseră această vieaţă, nu pentru că  se simţeau  chemaţi, ci  ca  să  scape de greutăţile  vieţii lumeşti, călugări  cari cerşeau  pe străzi şi înşelau lumea, arhiepiscopul îi goni, trimeţându-i la chiliile lor.

Pe clericii acuzaţi şi dovediţi de simonie, el îi urmări cu cea mai mare străşnicie, scoţându-i din slujbele ocupate prin mită, şi înlocuindu-i cu oameni merituoşi. El colindă imperiul ca un arhanghel cu sabia de foc în mână, şi îndepărtează din scaunul lor pe o mulţime de episcopi dovediţi nevrednici de rangul lor.

Era firesc, ca gloata nemulţumiţilor să facă tot ce îi sta în putinţă pentru a defăima şi doborî pe asprul şi neînfricatul  arhiepiscop.  Dar din această parte primejdia nu era atât de mare;  mai  periculoase aveau să-i fie duşmăniile pe care le stârneşte chiar în Capitală şi la Curtea împăratului. Căci era un lucru de sine înţeles că vajnicul predicator, prin cuvântările  sale, în care nu cruţa pe nimeni, avea nemulţumească şi pe atotputernicii din Constantinopol.

Curtea împărătească înÅ£elegea ca Biserica să fie supusă la ordinele sale, ÅŸi în cursul timpului într’adevăr izbutise, căci vedem că unul din caracterele cele mai democratice ale acestei biserici din Răsărit, consta tocmai  în   aceea  că  ea la început avusese singură dreptul să-ÅŸi aleagă pe conducătorii ei. ÃŽnsă acest drept trecuse  acum la reprezentanÅ£i puterii lumeÅŸti, cari numeau pe înalÅ£ii  prelaÅ£i. Dar aceÅŸtia nu se supuneau întotdeauna poruncilor pornite de la cârmuirea civilă, cum se întâmplă de data aceasta ÅŸi cu arhiepiscopul  Constantinopolului.

Constantin cel Mare  dăduse  bisericii  dreptul de azil, ÅŸi acest drept fusese  lărgit de  Theodosiu. Dar în timpul domniei lui Arcadiu, atotputernicul său favorit, Eutropiu, ceru ÅŸi obÅ£inu ca acest drept să fie desfiinÅ£at. Pricina acestei măsuri fu datorită faptului că o nobilă, Pentadia, urmărită de ura lui Eutropiu, căutase ÅŸi găsise refugiu în biserică, unde ea fusese apărată de Ioan Gură de Aur, care protestă cu tărie împotriva măsurii luate de crudul ministru al lui Arcadiu. ÃŽnsă printr’o curioasă ironie a soartei, la acest drept de azil în biserică avea să recurgă în curând ÅŸi Eutropiu, care din pricina îndrăsnelii sale fără seamăn, ce îl făcuse să meargă pană acolo încât să ameninÅ£e ÅŸi pe Eudoxia,  soÅ£ia  împăratului, fu  osândit  să-ÅŸi piardă  toate  rangurile ÅŸi averile ÅŸi să fie  alungat din oraÅŸ. Astfel atotputernicul ministru de ieri, ajungând în disgraÅ£ie ÅŸi ameninÅ£at să  piară  sfâşiat  de poporul din Constantinopole, care îl ura de moarte din cauza lăcomiei ÅŸi asupririlor sale, de data asta îşi căută scăparea tot în biserică, invocând acel drept de azil pe care el, cu  toate  rugăciunile Sfântului, îl desfiinÅ£ase.

Dar mărinimosul arhiepiscop scapă de furia mulţimii pe nenorocitul care tremura galben de spaimă îmbrăţişând  altarele, şi în faţa norodului gata să nimicească pe cel căzut, el ţinu cea mai frumoasă a sa predică, prin care arăta celor de faţă că în lumea aceasta totul e supus schimbării, şi că toate sânt deşertăciuni. Şi ce pildă mai minunată putea să dea el ascultătorilor săi, decât priveliştea acestui nefericit Eutropiu, care din rolul de prim-ministru temut de toată împărăţia, ajunsese acum, după o cădere aşa de năpraznică, să fie urmărit de norod ca o fiară sălbatică, tremurând şi cerând scăpare dela biserica ale cărei drepturi, ieri, le călcase în picioare?

Trecerea de care se bucura Sfântul era aşa de mare, încât cu prilejul unei răscoale a lui Gainas, un general got din armata imperiului, care ameninţa să detroneze pe împărat, tot Ioan e trimes de către Arcadiu ca să îmblânzească pe barbar şi să scape de moarte pe trei mari diregători ai împărăţiei, ale căror capete le ceruse barbarul răsculat. Şi tot el apără biserica de pretenţiunile acestui eretic —Gainas ca şi Goţii lui era Arian — care cerea să i se dea în Constantinopol o biserică pentru el şi cei de-o credinţă cu el.

Însă  aceste fapte  ale sale în loc să-l facă mai preţuit şi mai iubit de către cei de sus, nu izbutiră decât să-i  atragă  asupra-i,  pisma şi ura lor.  Dar ceea ce contribui să-l strice chiar cu împăratul, fu şi faptul că Sfântul îşi îngădui să mustreze pe poporeni pentru neînfrânta lor patimă pentru jocurile de circ. Cel ce întreţinea însă această patimă in sufletul poporului, pentru a-l câştiga de partea sa, era chiar împăratul, aşa că de fapt această mustrare era oarecum îndreptată împotriva împăratului însuşi. Ceea ce aduse căderea Sfântului, fu neînţelegerea dintre el şi împărăteasa Eudoxia, care era o femeie trufaşă şi nu răbda să se împotrivească nimeni voinţei sale.

Ea îl ura pe  Ioan pentru că acesta nu o cruÅ£a în predicile sale; ba se pare chiar – aÅŸa ne spun cel puÅ£in unii scriitori ai vremii – că arhiepiscopul ar fi aţâţat poporul împotriva ei. De altfel purtarea Sfântului era îndreptăţită, pentru că împărăteasa era aÅŸa de lacomă după averi că de multe ori nedreptăţea multă lume,  punând  stăpânire cu sila pe moÅŸtenirile ce de drept se cuveneau altora. Dacă mai adăogăm că Eudoxia era foarte aplecată spre lux ÅŸi spre deÅŸertăciunile lumeÅŸti, vom înÅ£elege, de ce predicatorul cu gura de aur, al cărui simÅ£ de dreptate se revolta din pricina purtării ei, o mustra în predicile sale, dacă nu pe nume, dar prin aluzii aÅŸa de limpezi, că oricine o asemăna cu Isabela din Biblie, ÅŸi îi ceru să dea înapoi unei văduve  sărace,  averea pe care i-o răpise pe nedrept, după ce pusese să-i ucidă bărbatul; în altă parte arhiepiscopul o aseamănă cu Irodiada. Astfel împărăteasa ajunsese duÅŸman de moarte a neînfricatului prelat ÅŸi căută orice prilej  să-l  dea pierzării.

Ea strânse  deci în jurul său pe toţi acei pe care îi unea ura împotriva cutezătorului  predicator. În  fruntea acestora  stetea Teofil, patriarhul din Alexandria,  care de mult aştepta  un prilej să doboare pe Ioan, din pricină că acesta stătuse în calea planurilor sale. Încă de când cu rămânerea vacantă a scaunului din Constantinopol, Teofil voise să aleagă în acest rang un partizan al său. Dar nu izbutise, şi acest lucru, împreună cu alte motive, erau de ajuns ca patriarhul din Alexandria să stărue din răsputeri la căderea vajnicului păstor.

Patriarhul  din Alexandria strânse în jurul său  toată  ceata de nemulţumiţi,  printre cari erau mulţi  episcopi, călugări  şi  oameni  de la curte în frunte cu împărăteasa.  Cu ajutorul  episcopilor din jurul lui, Teofil alcătui un sinod şi înaintea acestuia chemă pe Ioan spre a se desvinovăţi de un şir întreg de învinuiri ce i se aduceau.

Astfel el era acuzat că a risipit averile bisericeşti, că a vândut vasele sfinte, că mânca singur la masă şi că se îmbăia singur, că nu se ruga nici când intra, nici când ieşea din biserică, că primea noaptea femei la el şi alte multe învinuiri nedrepte.

ÃŽn ajunul acestei judecăţi, în faÅ£a poporului adunat ca să-l asculte, Ioan spune: „ŞtiÅ£i, dragii mei, care e adevărata pricină, pentru care vor să mă dea pieirii? E că n’am pus să se întindă înaintea mea covoare de preÅ£, că n’am vrut niciodată să mă îmbrac în veÅŸminte dăruite ÅŸi de mătase; că n’am vrut să fiu destul de îndatoritor pentru a mulÅ£umi lăcomia acelor oameni. Sânt prigonit, nu pentru că am averi pământeÅŸti; dacă ar fi aÅŸa, ar trebui eu cel dintâiu să mă plâng de aÅŸa ceva. Sânt prigonit, nu pentru că aÅŸ fi făptuit vreo nelegiuire, ci pentru că vă iubesc.”

Sfântul nu voi să se înfăţiÅŸeze înaintea sinodului. Atunci împăratul, după îndemnul  soÅ£iei sale, dădu poruncă să fie surghiunit. Dacă arhiepiscopul ar fi vrut să se împotrivească făţiÅŸ poruncii împărăteÅŸti, în Constantinopol s’ar fi iscat războiul  civil;  căci poporul Å£inea aÅŸa de mult la păstorul său, că ar fi fost gata să-ÅŸi dea sângele pentru el. Åži oricine ÅŸtia că Sfântul e nevinovat de învinuirile ce i se aduceau, mai ales că un sinod, mai numeros  decât cel condus de Teofil, era gata să ia apărarea lui Ioan Gură de Aur, dovedind că tot ce se spune pe socoteala lui, nu era decât născociri din partea celor ce voiau cu orice preÅ£ să-l piardă. ÃŽnsă arhiepiscopul nevinovat, dorind mai bine să se jertfească pe sine, decât să provoace vărsare de sânge, se hotărî să se supue de data asta poruncii împărăteÅŸti, ÅŸi plecă în surghiun.

Dar nici astfel împăratul nu scăpă de mânia poporului. A doua zi norodul dădu afară din biserică pe prelatul menit să înlocuiască pe cel ce nu putea fi înlocuit de nimeni, şi apoi se duse la palatul împărătesc, unde prin strigăte ameninţătoare ceru pe păstorul surghiunit. Tocmai atunci se nimeri să se întâmple un cutremur de pământ. Toată lumea văzu într-aceasta un semn al mâniei dumnezeieşti; împăratul fu nevoit să cheme înapoi pe Sfânt.

La întoarcere el fu primit de o mulţime nenumărată de credincioşi, cari cu lumânări aprinse în mână, cântând cântece sfinte, îl aşteptau ca pe un mântuitor. Poporul îl îndemnă să se sue pe amvon să le vorbească iar, însă el şovăe, căci după canoane, un cleric caterisit, pentru a-şi putea iar lua postul său, trebuia mai întâi să fie deslegat tot de un sinod. Silit la urmă de nerăbdarea poporului, el îşi începe iar slujba sa şi mulţumeşte poporului pentru dragostea ce a arătat-o bisericii şi căpeteniei sale. El pomeneşte cu cuvinte de laudă chiar pe împărăteasa, pricina de căpetenie a surghiunului său, iar pe duşmanul său Teofil îl asemue cu Faraonul din Egipt care a vrut să siluiască pe Sara, adică biserica din Constantinopol.

ÃŽmpăcarea dintre el ÅŸi curte n’avea să fie de lungă durată. Un prilej se ivi în curând, pentru ca cearta să înceapă din nou.

Cei cari aveau interes să măgulească deşertăciunea împărătesei îi ridicară o statue de argint, chiar în vecinătatea bisericii unde slujea Sfântul, care, indignat de sgomotul venit de la serbările ce se făceau cu ocazia inaugurării acestei statui, ce-l tulbura în slujba lui, ţinu o predică în  care vestejea deşertăciunea împărătesei şi obiceiul păgânesc de a se lăsa cinstită ca un idol. Nu trebuia mai mult ca să aprindă iar ura Eudoxiei.

Un nou complot se urzi împotriva neobositului arhiepiscop, pus la cale tot de curtea împărătească, cu ajutorul a doi episcopi cari de data asta îl învinovăţiră că el nu funcÅ£ionează în chip legal, deoarece după canoanele stabilite la sinodul din Antiohia în 341, un cleric caterisit, pentru a-ÅŸi putea reocupa slujba, trebue să fie deslegat de un nou sinod. ÃŽn forma ei, această acuzaÅ£ie părea a fi întemeiată; însă alÅ£i 40 de episcopi, partizani ai Sfântului, declarară că hotărîrile sinodului din Antiohia nu pot fi invocate de niÅŸte ortodocÅŸi, deoarece acel sinod fusese alcătuit din arieni. Toate sforţările acestora de a-l scăpa pe Ioan de o condamnare nedreaptă, rămaseră zadarnice; împăratul era hotărît să-l osândească cu orice preÅ£ ÅŸi îi trimese iar ordinul de surghiun, la care Sfântul răspunse: „Numai dela Dumnezeu am primit biserica, ÅŸi doar El mă poate alunga din ea”, împăratul ÅŸovăi, dacă trebue să recurgă la puterea lumească pentru a-l sili pe arhiepiscop să plece; dar episcopii, duÅŸmani lui Ioan, îşi luară în faÅ£a împăratului asupra lor răspunderea osândirii nevinovatului, ÅŸi atunci Arcadiu trimise Sfântului din nou porunca de surghiun, aducându-i totodată la cunoÅŸtinţă că trei   episcopi îşi iau răspunderea ei.

Văzând că dreptatea lui nu poate ieşi deasupra, nevoind să prelungească prea mult suferinţele celor cari sufereau pentru dânsul atâtea prigoniri de aproape zece luni, de când i se dăduse porunca să părăsească Constantinopolul, Sfântul se hotărî să plece, şi pentru a înlătura o răscoală din partea poporului ce era gata să se jertfească pentru el, se duse şi se predete singur în ascuns, pe mâna celor ce aveau să-l ducă la locul de osândă.

Partizanii săi, care nu vroiau să recunoască măsura luată împotriva iubitului şi neasemuitului lor păstor, se numiră Ioaniţi şi avură de răbdat mai mulţi ani de-a-rândul toate asupririle din partea duşmanilor Sfântului. Acesta fu dus mai întâi în Nicea, în Bitinia. Dar pentru că aci se părea că era prea aproape de Capitala, deci încă primejdios prin devotamentul pe care ştia să-l inspire partizanilor săi, duşmanii lui îl osândiră să fie dus şi mai departe, cât mai departe în fundul Asiei, ca să nu se mai ştie nimic de el.

Astfel el fu transportat întâi la Cucus, apoi la Arabissa. Dar şi aici era un adevărat pelerinaj la el; oameni din toate părţile veneau să-l cerceteze şi să-l admire. De aceea se dădu ordinul să fie dus la Pityus în Caucas. Pe drum însă, din pricina oboselilor drumului, poate şi din pricina răului tratament, lângă un sat nemernic din Pont, Comana, se stinse din vieaţă cel mai vestit părinte al Bisericii Răsăritului, la 14 Septemvrie în anul 407.

Ioaniţii, partizanii marelui dispărut, formară o sectă, nevoind să recunoască nedreptatea ce se făptuise faţă de arhiepiscopul osândit fără vină. Ei răbdară cu bărbăţie toate asupririle, chinurile, ba chiar şi moartea din pricina prigonitorilor, şi nu voiră să reintre în sânul Bisericii decât după 30 de ani (în anul 438) când memoria Sfântului fu reabilitată.

Moaştele marelui predicator fură aduse la Constantinopol în acest an şi fură primite cu un alaiu nemaipomenit; mii de bărci ieşiră în întâmpinarea scumpelor relicvii, iar tânărul Teodosiu, fiul lui Arcadiu şi al Eudoxiei, îşi lipi faţa de racla cu moaştele Sfântului stând în genunchi, şi rugându-se de iertare pentru părinţii săi. Papa din Roma nu acordă Patriarhului din Constantinopol voia de a fi considerat ca făcând parte din comunitatea Bisericii, decât cu condiţia ca numele sfântului Ioan să fie pomenit la toate slujbele Bisericii. Şi astfel, deşi târziu, dreptatea ieşi deasupra, repunând în lumina şi gloria meritată pomenirea despre acela care a fost cel mai strălucit apărător al drepturilor şi demnităţii Bisericii, şi o nemuritoare podoabă a amvonului oriental.
Åžt. Bezdechi

B.    SCRIERILE 1)

1) A se vedea: Joseph Fessler, Institutiones Patrologiae, ed. II de B. Jungmann vol. II, partea I, pag. 80-l31 (S. Ioannis Chrysostomi Opera, character et doctrina), Innsbruck 1892; J. Nirschl, Lehrbuch der Patrologie und Patristik, vol. II, pag. 301-332, Mainz 1883; O. Bardenhewer în Wetzer und Welte’s Kirchenlexikon, ed. II, vol. VI, col. 1618-l640, Freiburg 1889; idem, Patrologie, ed. III, pag. 297-314, Freiburg 1910; idem, Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol. III, ed. II, pag. 324-361, Freiburg 1923; Joh. Chrysostomus—Baur, în Bibliothek der Kirchenvater, Joh. Chrysostomus, Ausgewahlte Schriften, vol. I, pag. I-LVI, Kempten & Munchen 1915; G. Rauschen, Patrologie, ed. 10 ÅŸi 11 de B. Altaner, pag. 246-257, Freiburg 1931.

Dacă înaltele  demnităţi  bisericeşti, pe care le-a ocupat sfântul Ioan Gură de Aur şi felul în care el le-a ilustrat, i-au asigurat pentru totdeauna un loc de cea mai mare cinste în istoria bisericii creştine, scrierile sale i-au mărit şi mai mult această reputaţie atât prin mulţimea lor cât mai ales prin valoarea lor.

Privite din punct de vedere cantitativ, ele întrec cu mult pe ale oricărui alt scriitor bisericesc din răsărit, iar dintre apuseni singur fericitul Augustin se poate pune pe aceeaÅŸi treaptă cu el în această privinţă ; aceasta, bine înÅ£eles, avându-se în vedere numai scrierile păstrate ÅŸi ajunse până la noi, nu ÅŸi cele ce s’au pierdut în decursul vremurilor. Din punctul de vedere al calităţii însă ele sunt cu mult superioare oricăror alte scrieri atât prin forma cât ÅŸi prin cuprinsul lor.

Este destul să cităm câteva glasuri autorizate ca să ne putem uÅŸor convinge despre acest adevăr. AÅŸa sfântul Nil Ascetul, numit ÅŸi Nil Sinaitul sau mai exact Nil din Ancira, un ucenic al sfântului Ioan Gură de Aur ÅŸi în orice caz unul dintre cei mai desăvârÅŸiÅ£i cunoscători ai scrierilor lui, îl numeÅŸte: „lumina cea mai mare ÅŸi dascălul lumii întregi, un bărbat cu un talent incomparabil ÅŸi cel mai mare orator, care într’un grad mat înalt decât toÅ£i cari au trăit înaintea lui ÅŸi au înflorit după el, a slăvit învăţătura creÅŸtină cu farmecul elocvenÅ£ei sale”(Nilus, epp. lib. II, ep. 263), iar filologul ÅŸi lexicograful grec Suidas din secolul al X-lea zice între altele: „Limba sa văjâe mai cu putere decât cascadele Nilului. De la începutul lumii n’a posedat nimeni altul un astfel de talent oratoric, în care el singur era aÅŸa de bogat, ba încă numai el a primit fără exagerare supranumele de Gură de Aur ÅŸi orator divin”( Suidas, Lexicon, s. v. Rec. J. Bekker, Berlin 1854). Åži dacă vrem să vedem ÅŸi părerile unor autorităţi mai noi, putem citi pe pa-trologul Nirschl, care-i caracterizează astfel opera lui literară: „O adâncime rară ÅŸi o extraordinară bogăţie de idei, o claritate minunată, un farmec natural, o nobilă popularitate ÅŸi uÅŸurinţă de pricepere, o putere plină de demnitate, o mare varietate în expunere, toate aceste calităţi mărite ÅŸi mai mult prin curăţia ÅŸi eufonia exprestunii formează superioritatea neîntrecută a celor mai multe din cuvântările ÅŸi scrierile sale” (Nirschl, op cit. vol. II, pag 316 ÅŸi urm).

Pentru aceste calităţi ale lor, aceste scrieri s’au bucurat întotdeauna de cea mai mare preÅ£uire atât din partea cititorilor lor, cât mai ales din partea marilor teologi, care s’au adăpat din plin la izvoarele lor curate ÅŸi dătătoare de vieaţă. Ni se povesteÅŸte în această privinţă că Toma d’Aquino, marele teolog apusean din veacul al XIII-lea, se exprima adeseori, că el n’ar fi dat în schimb cele 90 omilii la Evanghelia lui Matei nici chiar pentru Parisul întreg, iar Montfaucon, renumitul editor al operelor complecte ale sfântului Ioan Gură de Aur, spune despre aceleaÅŸi omilii, că nu mai există o altă operă de o valoare egală (Idem, ibidem, pag. 306).

Ce vom putea spune apoi despre omiliile la epistola către Romani, despre care chiar Isidor din Pelusium – un alt ucenic al sfântului Ioan Gură de Aur, el însuÅŸi recunoscut ca un maestru literar în genul epistolar ÅŸi un renumit exeget în acelaÅŸi timp —scrie în epistola 32 din cartea a V-a a epistolelor sale: „În aceste explicări ÅŸi mai ales în cele de la epistola către Romani se găsesc îngrămădite adevărate comori de înÅ£elepciunea lui Ioan cel adânc înÅ£elegător. Eu socotesc anume că, dacă sfântul Apostol Pavel însuÅŸi ÅŸi-ar fi explicat epistolele sale în limba atică, n’ar fi făcut-o în niciun alt fel decât aÅŸa cum le-a explicat acest distins ÅŸi sfânt dascăl. Atât de desăvârÅŸită este explicarea acestuia ca sens, eleganţă ÅŸi alegerea potrivită a cuvintelor”.

Ca exeget, sfântul  Ioan Gură de Aur aparÅ£inea ÅŸcoalei  teologice din Antiohia ÅŸi, potrivit principiilor acestei ÅŸcoale, căuta să scoată în evidenţă sensul istoric al textelor biblice. nNiciun părinte bisericesc însă n’a explicat textul sfânt aÅŸa de temeinic ÅŸi totodată aÅŸa de abil ÅŸi practic ca el ÅŸi chiar astăzi omiliile lui sunt încă citite nu numai cu folos ÅŸi interes, ci ÅŸi cu deplină satisfacÅ£iune, ceea ce nu se poate spune totdeauna despre predicile celorlalft PărinÅ£i” ( G. Rauschen, Patrologie, ed. III, pag. 139 ÅŸi Rauschen— Altaner, op. cit. pag. 250).

Cu explicarea ÅŸtiinÅ£ifică a textului sfânt, el a unit  mai  întotdeauna ÅŸi  aplicaÅ£iunea  morală practică  ÅŸi  în  această  aplicaÅ£iune morală găseÅŸte sfântul Ioan Gură de Aur cele mai frumoase ÅŸi mai coapte roade ale exegezei. „Şi tocmai aici dovedeÅŸte ÅŸi o virtuozitate cu totul proprie. Nimic nu-l caracterizează pe el aÅŸa de bine ca legătura ÅŸi împăcarea dintre ÅŸtiinţă ÅŸi vieaţă, minte ÅŸi suflet. Nimeni altul n’a ÅŸtiut poate să scoată din textul sfânt …atâta bogăţie de idei pentru toate ramurile vieÅ£ii religioase”(O. Bardenhewer, Geschichte der altkirch lichen Literatur, vol. III, pag. 356), iar „în ceea ce priveÅŸte forma expunerii, modul lui de a vorbi este atât de popular ÅŸi limba atât de limpede ÅŸi de curată,  încât adeseori crezi că asculÅ£i pe Demostene” (Nirschl, op. cit. vol. II, pag. 307).

Aceste neîntrecute calităţi ale lui ÅŸi ale scrierilor lui i-au adus încă de la început slava ÅŸi cinstea cuvenită din partea contimporanilor săi. Pentru aceea chiar fericitul Ieronim l-a trecut între „bărbaÅ£ii iluÅŸtri” ( “Viri inlustres” – De viris inlustribus, cap. 129), încă de pe la anul 392, pe când Sfântul se afla deci încă în vieaţă, iar istoricul Teodoret, episcopul Cirului, l-a lăudat îndată după moarte ca pe un „mare dascăl al lumii întregi”( Ist. bis., cartea V, cap. 34), pe când sfântul Isidor din Pelusium îl numeÅŸte „înÅ£eleptul propovăduitor al tainelor celor nespuse ale lui Dumnezeu”( Epp. lib. II, ep. 268).

Că aÅŸa a fost  socotit de la început ÅŸi aÅŸa este socotit ÅŸi astăzi  ne-o  dovedeÅŸte de altfel ÅŸi nenumărata mulÅ£ime de manuscrise, ediÅ£iuni ÅŸi traduceri, în care s’au păstrat operele sale. Åži ceea ce este de remarcat în deosebi cu privire la autoritatea unanimă de care se bucură sfântul Ioan Gură de Aur ca nimeni altul în întreaga biserică  creÅŸtină din  toate timpurile ÅŸi din toate locurile este faptul că el, deÅŸi prin întreaga lui fiinţă, cum ÅŸi prin doctrina lui pur ortodoxă  aparÅ£ine în întregime Bisericii  Ortodoxe sau Orientale, cum i se mai zice, este totuÅŸi atât de preÅ£uit ÅŸi de venerat chiar ÅŸi de Biserica Romano-catolică sau  Occidentală, încât nu mai de mult, ci acum o jumătate de veac ÅŸi mai bine a fost declarat (în anul 1880) de papa Leon al XIII-lea ca „Patron al predicatorilo”( Nirschl, op. cit. vol. II, pag. 316, nota 3), iar Pius al X-lea l-a decretat la 8 Iulie 1908 în mod oficial ca Patron oficial al predicatorilor (J. Chrys.-Baur, op. cit pag. XLIII).

După ce am arătat acestea în general asupra scrierilor sfântului Ioan Gură de Aur, putem trece acum la enumerarea lor pe scurt, deoarece o arătare mai pe larg a cuprinsului lor se va face la începutul fiecăreia, când îi va veni rândul să fie tradusă şi publicată.

Urmând exemplul lui Palladius (Episcop de Elenopolis în Asia Mică, autor al renumitei Historia Lausiaca — scrisă în anul 420 — şi al tot aşa de renumitului Dialogus de vita sancti Ioannis — scris înainte de anul 425), primul său biograf, împărţim şi noi scrierile sfântului Ioan Gură de Aur în trei mari categorii: tratate, omilii şi epistole.

I. Tratatele

Tratatele sfântului Ioan Gură de Aur au fost alcătuite şi publicate mai toate în Antiohia şi desvoltă anumite teme din domeniul moral şi ascetic. Aşa despre monahism tratează în mod special:

1)   Comparaţie între un rege şi un monah. Autorul ajunge la concluzia că un monah este mai puternic, mai bogat, mai vrednic de cinste, mai viteaz în lupta spirituală şi mai fericit la moarte, decât un rege.

2)   Împotriva adversarilor vieţii monahale, 3 cărţi. Această scriere cuprinde o entuziastă apărare a vieţii monahale şi ascetice. Autorul se adresează cu acest prilej şi în mod deosebit părinţilor de familie din Antiohia, spre a-i determina ca ei să lase pe fiii lor să îmbrăţişeze monahismul şi să se folosească astfel de şcoala de înaltă moralitate a monahilor mai ales în timpul plin de tot felul de primejdii al vârstei tinereţei. Şcoalele publice se aflau în Antiohia ca şi în mai toate centrele de cultură de pe vremea aceea încă în mâinile păgânilor şi erau în totul contaminate de o imoralitate înspăimântătoare.  De aceea  pare  cu atât mai justificat şi mai întemeiat îndemnul sfântului Ioan Gură de Aur.

3) Îndemnul către Teodor cel căzut, 2 cărţi, dintre care numai cea dintâi are forma de tratat, iar cea de a doua este mai mult o epistolă, în ambele îndeamnă el pe prietenul şi tovarăşul său de monahism, să se lase de abaterea în care căzuse, părăsindu-şi vieaţa monahală din pricina unei femei numită Hermiona. Scrierea avu succesul aşteptat, căci Teodor îşi recunoscu greşeala şi se întoarse iarăşi la mănăstire, ajungând mai târziu chiar episcop al oraşului Mopsuestia în Cilicia.

-  Despre feciorie şi înfrânare în general tratează scrierile:

4) Despre feciorie. Aci se desvoltă ideea fundamentală cuprinsă în epistola I către Corinteni, cap. VII: căsătoria este bună, dar păstrarea fecioriei de bună voie este şi mai bună.

5) Către o văduvă tânără, 2 cărÅ£i scrise în anii 380 ÅŸi 381. Prima este o scriere plină de mângâiere adresată fostei soÅ£ii a unui bărbat însemnat numit Therasius, a cărui moarte prematură ÅŸi neaÅŸteptată o lăsase pe aceasta într’o stare de complectă desnădăjduire. Se arată aci starea de superioritate a văduviei faţă de greutăţile căsniciei ÅŸi i se dă sfatul de a nu se mai recăsători. Cartea a doua scrisă în forma unei cuvântări este adresată către văduve în general ÅŸi li se dă într’însa sfatul de a rămânea aÅŸa, precum sunt (I Cor. 7, 40).

6) Despre neîngăduita locuire împreună, 2 instrucţiuni pastorale scrise şi publicate îndată după urcarea scaunului patriarhal din Constantinopol, probabil în anul 397. În ele sfântul Ioan Gură de  Aur combate  răul  obiceiu introdus pe alocurea, ca sub pretextul iubirii spirituale de fraţi şi surori clericii monahi să primească în locuinţa lor spre împreună vieţuire femei  dedicate  vieţii monahale, iar monahiile la rândul lor să primească a locui împreună cu ele monahi. Aceasta vieţuire împreună dădu naştere, cum era şi firesc, la diferite bănuieli de păcat. De aceea sfântul Ioan Gură de Aur, în râvna lui apostolică pentru păstrarea moralităţii celei mai desăvârşite şi ferirea ei de eventuale  bănuieli chiar neîntemeiate,   combate   acest obiceiu în cuvinte aspre şi cu autoritatea lui patriarhală îl interzice prin aceste două pastorale, pe care le trimite întregului cler de sub jurisdicţiunea sa.

– ÃŽndemnuri  generale   la răbdare  ÅŸi   pocăinÅ£a cuprind mai ales următoarele:

7) Despre pronia lui Dumnezeu, câtre monahul Stagirie cel chinuit de demoni, 3 cărţi scrise de sfântul Ioan, pe când era încă diacon. Monahul Stagirie, de obârşie nobilă şi bun prieten al sfântului Ioan, era chinuit în singurătatea lui de grele suferinţe sufleteşti, care-l aduseseră în stare de complectă desnădejde; chiar gândul sinuciderii se furişase din această pricină în inima lui. În această prea frumoasă scriere, sfântul Ioan arată pe larg, care este scopul şi însemnătatea suferinţelor şi pentru ce le îngădue pe ele bunul Dumnezeu, fără ştirea şi voia căruia nu se face nimic în cer şi pe pământ. Cu numeroase pilde culese din istoria sfântă a Vechiului şi a Noului Testament, de la Adam şi până la Pavel, el arata că tocmai cei bine plăcuţi lui Dumnezeu au trebuit să-şi petreacă vieaţa în multe şi grele necazuri.

8)  Despre umilinţă, 2 cărÅ£i dedicate la doi monahi prieteni ÅŸi anume: una lui Demetrius, iar cealaltă lui Stelechius. Tratează într’însele foarte bine despre necesitatea, fiinÅ£a ÅŸi motivele adevăratei umilinÅ£e.

– Despre educaÅ£ia copiilor în familie tratează o minunat de frumoasă cărticică intitulată:

9) Despre trufie şi felul, cum trebue părinţii să-şi crească copiii. În partea întâia mai scurtă, autorul tratează despre nebunia şi primejdia, la care duce trufia, arătând-o pe aceasta ca pricină a turburărilor de atunci din Antiohia. Rădăcina ei cea mai adâncă o vede însă autorul în educaţiunea de atunci a copiilor, pe ale cărei lipsuri el le dă la iveală în mod amănunţit. În partea a doua expune apoi pe larg principiile, după care trebue să fie educaţi copiii şi în deosebi băieţii.

– Cel mai renumit ÅŸi cel mai răspândit dintre toate tratatele sfântului Ioan Gură de Aur este însă cel care tratează:

10) Despre preoÅ£ie, în ÅŸase cărÅ£i. El este alcătuit pe timpul când sfântul Ioan era încă diacon ÅŸi anume cam între anii 381-385. Are forma unui dialog, ce ar fi avut loc între el ÅŸi un oarecare Vasile, prieten din tinereÅ£e al sfântului Ioan. Cuprinsul principal al acestei scrieri îl formează o descriere măreaţă a preoÅ£iei creÅŸtine făcută cu multă căldură ÅŸi însufleÅ£ire. Prilejul pentru această scriere l-a oferit împrejurarea că prietenul său Vasile primise a fi hirotonit episcop al unui oraÅŸ din Siria, încredinÅ£at că ÅŸi sfântul Ioan avea să fie hirotonit episcop, când se va ivi o asemenea ocaziune; dar când i s’a oferit sfântului Ioan această demnitate, el a refuzat-o categoric retrăgându-se în singurătate. La zece ani după aceea, el a scris aceste ÅŸase cărÅ£i despre preoÅ£ie, în care se justifică faţă de acuzaÅ£iunile aduse de prietenul său Vasile pentru acest refuz al său ÅŸi care îşi are temeiul în teama, pe care sfântul Ioan o avea că n’ar putea corespunde cu destulă vrednicie sfinÅ£eniei preoÅ£iei creÅŸtine pentru îndeplinirea căreia se cer mari ÅŸi multe calităţi ÅŸi aptitudini. Pe acestea Vasile le poseda ca nimeni altul, sfântul Ioan însă nu. De aceea bine a făcut, zice el, când l-a îndemnat pe Vasile să primească episcopatul ÅŸi tot aÅŸa de bine, când, examinându-se pe sine însuÅŸi ÅŸi văzându-se că nu este vrednic, a scăpat cu fuga de această sarcină plină de cinste, dar ÅŸi de nespuse greutăţi.

– TendinÅ£e apologetice urmăresc scrierile:

11) Despre sfântul Vavila ÅŸi împotriva lui Iulian ÅŸi a păgânilor. Aici se face o frumoasă descriere a martiriului sfântului Vavila, episcopul Antiohiei, cum ÅŸi a minunilor, ce s’au întâmplat cu prilejul transportării moaÅŸtelor sale. Iulian Apostatul poruncise la anul 362 ca osemintele sfântului Vavila să fie îndepărtate din biserica, care adăpostea aceste sfinte moaÅŸte în dumbrava Daphne de lângă Antiohia, spre a reînvia acolo vechiul cult al lui Apollo ÅŸi al Dianei. ÃŽn timpul transportării raclei cu sfintele moaÅŸte cum ÅŸi după aceea s’au întâmplat acolo mai multe minuni. AÅŸa d. p. la 24 Oct. 362, templul lui Apollo a fost cuprins ÅŸi mistuit de flăcări. CreÅŸtinii văzură în faptul acesta o răzbunare a cerului ÅŸi o izbândă a sfântului Vavila. De aci sf. Ioan ia prilej spre a dovedi puterea de neînvins a creÅŸtinismului ÅŸi slăbiciunea pâgânismului, făcând observaÅ£iunea că aceste minuni au fost semne de avertizare pentru Iulian, ca să nu mai încerce să restaureze păgânismul, dar cu toate aceste semne el a rămas tot vrăjmaÅŸ religiunii creÅŸtine ÅŸi pentru aceea Dumnezeu l-a pedepsit în curând cu moartea.

12) Dovedire împotriva Iudeilor ÅŸi a păgânilor, că Hristos este Dumnezeu. Se dovedeÅŸte într’însa într’un chip foarte reuÅŸit dumnezeirea lui Hristos prin arătarea, că s’au împlinit atât prorociile Vechiului Testament cât ÅŸi ale Mântuitorului ÃŽnsuÅŸi, scoţându-se în evidenţă mai ales cele privitoare la marea ÅŸi repedea răspândire a creÅŸtinismului, cum ÅŸi cele referitoare la distrugerea templului din Ierusalim ÅŸi a împrăştierii poporului iudeu.

– Pline de adevărată mângâiere duhovnicească sunt în fine următoarele două. scrieri adresate din exil, în anii 405 ÅŸi 406, fiilor săi duhovniceÅŸti rămaÅŸi în patrie:

13) Nimeni altul nu poate aduce vătămare cuiva, ci numai el însuşi. O prea frumoasă scriere, în care se desvoltă tema, că nicio prigonire sau nedreptate, nicio pierdere sau nenorocire abătută asupra cuiva, ba nici chiar moartea nu poate face pe un om nefericit, ci numai el însuşi îşi poate aduce adevărata nenorocire asupra lui şi anume atunci, când el, părăsind pe Dumnezeu, uită, care este scopul, pentru care a fost creat şi care-i este izvorul adevăratei fericiri.

14) Către cei ce se supără din pricina nenorocirilor, pe care le îndură. Multă întărire morală şi mângâiere sufletească aduce aici sf. Ioan Gură de Aur, când spune, că toate planurile lui Dumnezeu sunt îndreptate spre binele şi fericirea noastră, chiar .i acelea, pe care din pricina adâncimii lor nu le putem pătrunde cu mintea noastră cea mărginită. Pentru aceea El îngâdue ca Biserica să aibă de luptat cu ereziile, iar oamenii buni şi evlavioşi să îndure necazuri şi nenorociri, căci pe toate acestea El le îndrumează ca să le slujească lor spre bine.

Ambele aceste scrieri sunt alcătuite, cum arătarăm mai sus, din exil cu puţin timp înainte de moartea sfântului Ioan şi ne fac dovada despre liniştea sufletească a acestuia şi desăvârşita lui supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, chiar atunci când el era părăsit aproape de lumea întreagă, chinuit de multe suferinţe trupeşti şi cuprins din toate părţile de nespuse greutăţi.

II.   Omiliile

Cea mai mare parte din scrierile lăsate de sfântul Ioan Gură de Aur o formează omiliile sale, adică acele cuvântări, în care el a explicat poporului, pe care-l păstorea, aproape întreaga Sfântă Scriptură. Aceste omilii ale sale prezintă următoarele note caracteristice: Ca ucenic al ÅŸcoalei din Antiohia, sfântul Ioan caută să explice într’însele sensul istoric sau literal al textelor biblice după principiile acestei ÅŸcoale. Fiecare omilie se împarte ca formă în două părÅ£i distincte: Prima se ocupă cu explicarea textelor alese din Sfânta Scriptură până la cele mai mici amănunte, iar cea de-a doua cuprinde pareneza, adică aplicaÅ£iunea morală, ambele părÅ£i fiind alcătuite într’o formă ÅŸtiinÅ£ifică populară, dar cu atâta măestrie, încât arta elocvenÅ£ei ÅŸi a interpretării scripturii apar aci împerechiate în cel mai reuÅŸit chip ÅŸi sfântul Ioan Gură de Aur ne apare dintr’însele tot atât de mare ca exeget ÅŸtiinÅ£ific, cât ÅŸi ca predicator practic (Vezi Nirschl, op. cit pag. 305 ÅŸi urm.).

ÃŽn ceea ce priveÅŸte textul, în care ne sunt păstrate aceste omilii, cum ÅŸi al celorlalte cuvântări ale sale în genere, nu se poate preciza cu siguranţă, dacă el este întocmai aÅŸa cum a ieÅŸit din gura sau din pana sfântului Ioan sau dacă pe alocurea el a mai fost modificat câte puÅ£in de stenografii, cari fiind faţă au aÅŸternut în scris cele rostite liber de către marele predicator. Unele dintr’însele ne prezintă apoi oarecare indicii, că-ÅŸi datorează forma lor actuală unor prieteni ÅŸi admiratori, cărora sfântul Ioan le încredinÅ£ase numai niÅŸte însemnări sau note de cele rostite, dar pe care ei le-au dat publicităţii în forma lor actuală cu contribuÅ£iuni proprii mai mult sau mai puÅ£in întinse, pe când altele, cum sunt d. p. cele dela jumătatea a doua din comentarul la profetul Isaia, se găsesc ÅŸi astăzi numai în forma unor scurte schiÅ£e sau însemnări (Vezi Chryi.-Baur, op. cit pag. XXXVII ÅŸi urm).

Omiliile sf. Ioan Gură de Aur se pot împărţi şi ele, la rândul lor, tot în trei mari categorii: omilii exegetice la diferite cărţi din Sfânta Scriptură, adică comentarii biblice în formă de omilii, omilii sau predici grupate în anumite serii sau cicluri şi omilii sau predici singuratice.

A. Comentarii  biblice  în  formă  de   omilii

a) La Vechiul Testament:

1) 67 omilii la cartea Facerii. Acestea au fost ţinute în Antiohia probabil cu oarecare întrerupere în anii 386-388, după părerea cea mai» nouă susţinută de Chrys.-Baur (Op. cit. p. XXXVIII), cel mai bun cunoscător în timpul de faţă al operilor şi  al epocii sfântului Ioan Gură de Aur în general, pe când Tillemont şi Montfaucon credeau, că au fost ţinute în anul 395, iar Rauschen în 388 (Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol.III, p. 336). Ele explică întreaga carte a Facerii împărţită în pericope, dar tratează mai amănunţit despre cele şase zile ale creaţiunii, despre Adam, despre Noe şi despre patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov.

Alte 9 omilii, Å£inute în timpul postului celui mare din anul 386, tratează câteva părÅ£i mai importante tot din cartea Facerii, cum e de pildă textul: „Să facem pe om după chipul ÅŸi după asemănarea noastră” (Fac. 1, 26).

2) 58 omilii la 58 psalmi ÅŸi anume: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150. Aceste omilii, în care el explică pe scurt, dar cu multă iscusinţă cuprinsul psalmilor respectivi, scoţând în evidenţă învăţăturile lor măreÅ£e pentru vieaÅ£a morală a creÅŸtinului, „pot fi socotite cu drept cuvânt între cele mai bune lucrări ale predicatorului cum ÅŸi ale exegetului”( Idem, ibidem ).

3) La profeţi sunt 2 omilii, care tratează în general Despre întunecimea profeţiilor, şi un comentar la Isaia, care explică primele capitole, ajungând până la cap. VIII, 10.
Un alt comentar aproape complect – lipsindu-i numai introducerea ÅŸi încheierea — tot la Isaia, ne este păstrat numai în limba armeană. Fragmente de comentarii mai avem apoi la Ieremia, la Daniil, la Iov, la Pildele lui Solomon etc.

– Mult mai numeroase ÅŸi mai amănunÅ£ite sunt însă explicările făcute

b) La Noul Testament:

1)  90 omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, Å£inute în Antiohia, după Baur în anii 386 ÅŸi 387, iar după Bardenhewer pe la 390. Sfântul Ioan Gură de Aur expune într’însele minunat de frumos învăţăturile moralei creÅŸtine (Despre valoarea lor vezi mai sus; pag. XXVI).

2) 88 omilii la Sfânta Evanghelie după Ioan, ceva mai scurte decât cele de mai sus şi-având ici şi colo un caracter polemic îndreptat împotriva Anomeilor.

3) 55 omilii la Faptele Apostolilor, ţinute în anul 400 sau 401 în Constantinopol. Au un stil mai puţin elegant, întru cât se găsesc aşa cum au fost prinse de stenografi, fără a mai fi revăzute de marele predicator.

4) Omilii la toate epistolele sf. Apostol Pavel, dintre care cele de la epistola către Romani sunt unanim recunoscute ca cea mai bună lucrare de acest fel din întreaga literatură a bisericii vechi (Vezi mai sus;   pp. XXVI şi urm. şi Chrys.-Baur, op. cit. p. XXXIX).

B. Cicluri  de  omilii  sau  predici

Pe lângă explicările de felul celor arătate până aci la anumite cărţi sau părţi din Sfânta Scriptură merită o deosebită amintire şi anumite omilii sau predici grupate în serii. Dintre acestea cele mai însemnate sunt:

1) 21 omilii despre statui, ţinute către poporul din Antiohia în anul 387. Aceste strălucite cuvântări (Despre prilejul lor vezi mai sus:   pp. XI—XIII) i-au asigurat tânărului predicator un renume mondial şi i-au păstrat pentru totdeauna deschise urechile şi inimile întregului popor din Antiohia (Bardenhewer, op. cit. p. 342 şi urm).

2) 7 omilii despre laudele, ce i se cuvin sfântului Apostol Pavel, de care sfântul Ioan părea foarte apropiat prin întreaga lui fiinţă. Ele au fost Å£inute în Antiohia la un timp, ce nu se poate preciza mai amănunÅ£it, ÅŸi sunt un monument neperitor de înalta admiraÅ£iune ÅŸi adânca veneraÅ£iune, pe care autorul le simÅ£ea faţă de marele apostol al neamurilor. Citind aproape fără încetare scrierile acestuia ÅŸi alegându-ÅŸi-l oarecum ca pildă de urmat pentru sine, iar prin neîntrerupta citire a scrierilor lui închipuindu-ÅŸi-l parcă întotdeauna prezent înaintea ochilor săi, el a reuÅŸit să ne dea un tablou atât de frumos, atât de complect ÅŸi atât de impozant despre sublima personalitate ÅŸi măreaÅ£a activitate a acestuia, cum nimeni altul n’a putut ÅŸi nu va putea cândva să mai facă vreunul asemănător (Vezi Nirschl, op. cit. p. 308 ÅŸi urm).

De aceea aceste omilii s’au bucurat de la început de admiraÅ£iunea tuturor celor ce le-au citit sau ascultat. Ba încă un vechiu traducător al lor în limba latină, anume Anianus, credea că aici sfântul Pavel nu a fost numai descris, ci chiar sculat oarecum din mormânt spre a da din nou o pildă vie de perfecÅ£iune creÅŸtină (Bardenhewer, op. cit. p. 342).

3) 12 omilii, împotriva Anomeilor, despre cel necuprins. În ele autorul susţine împotriva Eunomienilor şi a Anomeilor în genere că Dumnezeu nu poate fi pătruns de mintea omenească, iar Fiul este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi nu neasemenea Tatălui, cum susţineau aceştia. Primele zece omilii au fost ţinute la Antiohia în anii 386-387, iar ultimele două la Constantinopol.

4) 8 cuvântări împotriva Iudeilor, ţinute de asemenea în anii 386-387 în Antiohia, sunt îndreptate nu atât împotriva Iudeilor cât mai ales împotriva creştinilor, cari ţineau împreună cu Iudeii unele dintre sărbătorile acestora, ca d. p. sărbătoarea Anului Nou, a împăcării, a Corturilor etc. sau serbau Fastele creştin la 14 Nisan, adică odată cu Iudeii.

5) 5 omilii despre Ana, mama lui Samuil, pe care el o laudă ca un model de mamă şi ia de aci prilej de a da învăţături şi sfaturi despre creşterea şi educaţiunea copiilor în general. Au fost ţinute la Antiohia în primăvara anului 387.

6) 3 omilii despre David şi Saul, în care proslăveşte virtutea blândeţei şi a iubirii de vrăjmaşi. Au fost ţinute în Antiohia în vara anului 387.

7) 6 omilii despre Ozia şi despre serafimi, în care el explică vedenia prorocului Isaia despre serafimi (Is. c. 6) şi dovedeşte că Dumnezeu nu poate fi cuprins în fiinţa Lui nemărginită de către mintea omenească cea mărginită. Luând prilej de la istoria regelui Ozia tratează apoi despre demnitatea şi puterea preoţiei în general.

8) 9 omilii despre pocăinţă, Å£inute la diferite timpuri ÅŸi de abia mai târziu unite într’un ciclu. Tratează despre necesitatea ÅŸi felurile pocăinÅ£ei într’un mod atrăgător ÅŸi miÅŸcător.

9) 3 omilii despre diavolul, cuprinzând învăţături, cum să ne ferim de a cădea în păcate, când suntem ispitiÅ£i de diavolul. Sunt Å£inute de asemenea la Antiohia într’un timp, care nu se poate preciza mai de aproape.

10) 2 omilii (cateheze) către cei ce vin să se boteze. Sunt ţinute tot la Antiohia în timpul postului mare din anul 388 sau 389. Se arată aci, ce este botezul, care este puterea lui, care sunt numirile, ce i se dau. Creştinii trebue nu numai să asculte, ci să şi urmeze sfaturile preotului. Orice om, fără excepţie, poate şi trebue să ducă o vieaţă virtuoasă.

11) 7 omilii despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, ţinute la Antiohia probabil în anul 388. Dintre păcătoşi, zice sf. Ioan aci», unii se pedepsesc şi aici pe pământ şi în lumea cealaltă, alţii numai aici pe pământ, iar alţii numai pe lumea cealaltă. Bogatul nemilostiv face parte dintre aceştia de pe urmă. Se scot în evidenţă virtuţile lui Lazăr şi viţiile acestuia. Oamenii trebue judecaţi numai după valoarea lor internă şi nu după aparenţa exterioară.
Lăsăm la o parte alte cicluri de predici şi omilii mai puţin însemnate.

C. Predici singuratice

Foarte mare este ÅŸi numărul predicilor Å£inute la diferitele sărbători ale anului bisericesc, cum ÅŸi al cuvântărilor Å£inute la diferite ocaziuni ÅŸi împrejurări din vieaţă. Dintre cele dintâi sunt mai renumite: predica de la NaÅŸterea Domnului Å£inută la 25 Decemvrie 386, cea de la Botezul Domnului Å£inută la 6 Ianuarie 387, apoi două predici la ÃŽnvierea Domnului,   două   la   ÃŽnălÅ£area   Domnului, două la Pogorîrea Duhului Sfânt, cum ÅŸi multe alte panegirice la sărbătorile sfinÅ£ilor din calendarul creÅŸtin. Dar reputaÅ£ia cea mare de orator neîntrecut i-au câştigat-o sfântului Ioan mai ales cuvântările sale ocazionale. ÃŽntre acestea se disting în primul rând cele două cuvântări în favoarea lui Eutropiu, Å£inute – prima la 17 Ianuarie, iar cea de-a doua cu câteva zile mai târziu – în anul 399, ambele adevărate minuni de elocventă, cum se exprimă unul dintre traducătorii lor mai recenÅ£i (Mathias   Schmitz   în   Ausgewahlte   Schriften   des   heiligen Chrysoatomus, vol. III, Kempten, 1879, pag. 427 ÅŸi urm). „Desigur niciodată nu s’a predicat poporului creÅŸtin atât de miÅŸcător ÅŸi de impresionant nimicnicia fericirii ÅŸi puterii pământeÅŸti (Rauschen – Altaner, op. cit. pag. 251), ca în aceste cuvântări ale sfântului Ioan Gură de Aur. Merită în fine să fie scoase în evidenţă prima predică Å£inută de el cu prilejul hirotoniei lui ca preot în anul 386 – „un frumos monument nu numai de elocvenÅ£a, cu care era înzestrat de Dumnezeu, ci ÅŸi de umilinÅ£a creÅŸtină, de care era pătruns”( M. Schmitz, op. cit. p. 401) -, apoi cuvântarea înainte de plecarea sa în exil ÅŸi cea după întoarcerea din exil etc.

III.  Epistolele

Sunt în număr de aproape 240 ÅŸi sunt scrise mai toate în timpul celui de-al doilea exil al său. Cuprind mai ales îndemnuri la întărirea în credinţă ÅŸi mângâieri adresate fiilor săi duhovniceÅŸti – clerici ÅŸi mireni – rămaÅŸi în patrie. Cele mai frumoase ÅŸi mai însemnate dintre ele sunt cele 17 epistole adresate sfintei diaconiÅ£e Olimpia.

Notă. Tradiţiunea bisericească a atribuit încă din vechime sfântului Ioan Gură de Aur şi alcătuirea unei sfinte Liturghii, ce-i poartă numele şi care se săvârşeşte în Biserica Ortodoxă în mai tot timpul anului. Ea este o prescurtare şi prelucrare din Liturghia sfântului Vasile cel Mare.

*        *        *

Ediţiuni complecte:

Fronton Ducaeus et G. Morelus, gr.  et lat.,  12 vol. 2°, Paris 1609-1636, retipărite la 1698 la  Frankfurt pe Main, 1701 la Maienţa, 1723 la Frankfurt şi Amsterdam.

Savilius, gr.,   8  vol.  2°,   Etonae   (Eton, lângă Windsor, în Anglia)   1612.

Bernh. de Montfaucon, gr. et lat., 13 vol. 2°, Paris. 1718-1738, retipărite la Veneţia de mai multe ori:  1734-1741, 1755 şi 1780 (de data aceasta  în 14  vol. 4°).  O nouă   ediţiune   a   acesteia,   editio  Parisina altera emendata et  aucta, apăru între anii   1834-1839 la Paris în 13 vol. 4°.

EdiÅ£iunea lui Montfaucon fu retipărită ÅŸi de Migne în marea sa colecÅ£iune: Patrologiae cursus completus, Series graeca vol. 47-64 (18 vol. 4°) mărita cu un  bogat  „Supplementum”, care este însă alcătuit cu  prea  puÅ£in simÅ£ critic. Cele 90 omilii la Sfânta Evanghelie   după Matei le  redă  Migne   nu  după Montfaucon, ci după ediÅ£iunea separată a acestora – mult   mai   bună – făcută   de  Field  (Cambridge l839)

J. Bareille, Paris   1865-1873,   ne dă în 19 vol. 4° o   nouă  retipărire  a   textului grec  împreună cu o traducere franceză.

Biografii:

L. de Tillemont, Memoires pour servir a l’histoire ecclesiastique des six premiers siecles, tom. XI, pag. 1-405, Paris 1706.

I. Stilting, De S. Ioanne Chrysostomo Episcopo Constantinpolitano et Ecclesiae Doctore, commentarius historicus = Acta Sanctorum Sept. IV, pp. 401-709, Antwerpen 1753.

A. Paech, St. Jean Chrysostome, ed. 5. Paris 1905.

A. Neander, Der heilige Joh. Chrysostomus und die Kirche, besonders des Orients, in dessen Zeitalter, 2 vol. ed, 4. Berlin 1858.

A, Chr. Papadopulos, Alexandria 1908.

I. Chrys.-Baur, St. Jean Chrysostome et ses oeuvres dans l’histoire litteraire, Louvain 1907.

Idem, Der heilige Johannes Chrysostomus und seine Zeit, 2 vol. 1929 şi 1930. Aceasta de pe urmă este nu numai cea mai nouă şi mai complectă, dar şi cea mai bine întocmită biografie a sfântului Ioan Gură de Aur, fiind la înălţimea cercetărilor ştiinţifice din timpul de faţă.

Monografii:

1) cu privire la elocventa sa:

P. Albert, St. Jean Chrysostome considere comme orateur populaire, Paris 1858.

J. Lutz, Chrysostomus und die ubrigen beruhmtesten kirchlichen Redner alter und neuer Zeit, Tubingen 1846.

L. Ackermann, Die Beredsamkeit des heiligen Johannes Chrysostomus, Wurzburg 1889.

H. Degen, Tropen der Vergleichung bei Joh. Chrysostomus, 1921.

B. Kuhn, J. Chrysostome et la predication, 1929.

2) cu privire la doctrina sa:

Th. Forster, Chrysostomus în seinem Verhaltnis zur antiochenischen Schule, Gotha 1869.

S. Haidacher, Die Lehre des hl. Joh. Chrysostomus uber die Schriftinspiration, Salzburg 1897.

J. Juzek, Die Christologie des hl. Joh. Chrysostomus, Breslau 1912.

A. Nagle, Die Euharistielehre des hl. Joh. Chrysostomus, des Doctor Euharistiae, Freiburg i. Br. 1900.

Pr. M. Pâslaru