La începutul Faptelor Apostolilor — II

Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA.  DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005

    Omilie la titlul Faptelor Apostolilor
(La începutul Faptelor Apostolilor — II)

1. După multă vreme, ne-am întors din nou la mama noastră, la această biserică dorită între toate şi vrednică de iubit, mamă a noastră şi a tuturor bisericilor. E mamă nu numai pentru că e mai veche în ani, ci şi pentru că a fost întemeiată de mâinile apostolilor. De aceea, cu toate că a fost dărâmată de multe ori pentru numele lui Hristos, totuşi a fost iarăşi ridicată prin puterea lui Hristos. Că n-au întemeiat-o numai mâinile apostolilor, ci a întărit-o şi hotărârea Stăpânului apostolilor, cu un fel de zid nou şi nemaiauzit. N-a zidit Biserica făcând-o din pietre şi lemne, n-a întărit-o înconjurând-o cu şanţ pe dinafară, ridicându-i ziduri şi înălţându-i turnuri, ci a rostit numai două cuvinte, şi acestea i-au slujit de ziduri, de turn, de şanţ de întărire.
– Åži care sunt cuvintele acestea care au avut atâta tărie?
– Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, ÅŸi porÅ£ile iadului nu o vor birui!  Acestea sunt zidul, acestea clădirea, acestea întărirea, acestea limanul ÅŸi scăparea. Vezi ÅŸi din aceste cuvinte cât de puternic e zidul!  Hristos n-a spus că numai uneltirile oamenilor nu o vor birui, ci că nici chiar meÅŸteÅŸugirile iadului.  PorÅ£ile iadului, spune El, nu o vor birui. N-a spus nu o vor ataca, ci: nu o vor birui. Da, o vor ataca, dar nu o vor birui.
Dar ce înseamnă porţile iadului ? Poate că nu-s clare cuvintele acestea. Să vedem ce înseamnă poarta oraşului, şi atunci vom şti ce este şi poarta iadului. Poarta oraşului este un loc de intrare în oraş, deci şi poarta iadului este o primejdie care duce în iad. Cu alte cuvinte, Hristos spune aşa: “Biserica rămâne neclătinată, chiar dacă se vor ridica împotriva ei şi o vor ataca primejdii de aşa fel, încât să ne ducă chiar în iad”.
– Dar Hristos ar fi putut să nu lase să vină peste ea rele. Pentru ce-a lăsat?
– Pentru că este o faptă cu mult mai mare să îngăduie să vină încercări peste Biserică, dar să nu lase să sufere răul în urma atacului lor, decât să împiedice încercările. De aceea a lăsat să vină peste ea toate încercările! Ca s-o facă mai încercată! Că necazul aduce răbdare, iar răbdarea, încercare . Åži ca să arate cu mai multă tărie puterea Lui, o smulge chiar din porÅ£ile morÅ£ii. De aceea a lăsat să vină peste ea furtuna, dar n-a lăsat să se scufunde vasul. Tot aÅŸa, pe un căpitan de corabie îl admirăm nu când stă la cârmă pe vreme bună, nici când scapă corabia bătută de vânt în pupă, ci când marea e furioasă, când valurile sunt sălbatice, când se dezlănÅ£uie furtuna, când el smulge corabia din mijlocul vijeliei, punând împotriva furiei vânturilor meÅŸteÅŸugul său. AÅŸa ÅŸi Hristos. Ca pe o corabie în mare a lăsat Hristos Biserica în lume; n-a potolit furtuna, dar a smuls-o din furtună; n-a liniÅŸtit marea, dar a întărit corabia. De pretutindeni se năpusteau asupra ei popoare, ca valurile sălbatice; o atacau duhurile cele rele, ca vânturi furioase; de pretutindeni se ridica furtuna, dar Hristos dădea Bisericii vreme tare frumoasă. Åži lucru minunat nu-i că furtuna n-a scufundat vasul, ci că vasul a pus capăt furtunii. Prigoanele cele dese nu numai că n-au înecat Biserica, ci au fost risipite de Biserică.
РCum, ̨n ce chip, prin ce?
– Prin hotărârea aceasta care spune: PorÅ£ile iadului nu o vor birui! Câte n-au făcut păgânii ca să surpe acest cuvânt, ca să facă neputincioasă hotărârea aceasta, dar n-au putut. Hotărârea era a lui Dumnezeu! După cum năpustindu-se duÅŸmanii asupra unui turn făcut din diamante ÅŸi legat bine cu fier, nu ÅŸubrezesc clădirea, nici nu-i slăbesc legătura, ci pleacă fără să vatăme turnul, fără să-i facă vreun rău, dar îşi sfărâmă puterea lor, tot aÅŸa ÅŸi cuvântul acesta, întărit cu străşnicie, ca un turn, în mijlocul lumii: păgânii 1-au izbit din toate părÅ£ile; au văzut că turnul e puternic ÅŸi, sfărâmându-ÅŸi tăria, au murit. Ce n-au meÅŸteÅŸugit împotriva acestei hotărâri! S-au pregătit oÅŸtiri, s-au mânuit arme, s-au înarmat împăraÅ£i, s-au sculat popoare, s-au ridicat oraÅŸe, s-au înfuriat judecători, s-au născocit tot felul de pedepse; niciun chip de chin n-a fost uitat: focul, sabia, dinÅ£ii fiarelor, prăpastia, înecul, adâncul, butucul, crucea, cuptorul, ÅŸi toate uneltele de chin câte s-au cunoscut au fost aduse-n mijloc. MulÅ£ime nespusă de ameninţări, făgăduieli nespuse de onoruri, pentru ca prin unele să înfricoÅŸeze, iar cu celelalte să atragă, să momească. Nu s-a lăsat de-o parte niciun fel de înÅŸelăciune, nici de silnicie. PărinÅ£ii ÅŸi-au vândut copiii, copiii nu au mai ÅŸtiut de taÅ£i; mamele ÅŸi-au uitat durerile naÅŸterii; legile firii au fost răsturnate. TotuÅŸi nici aÅŸa temeliile Bisericii nu s-au clătinat. Războiul se ducea de către rude chiar, dar de zidurile ei nu s-a atins, din pricina cuvântului care spune: PorÅ£ile iadului nu o vor birui! Nu te uita că a fost cuvânt! Da, a fost cuvânt, dar cuvântul lui Dumnezeu! Prin cuvânt a întărit Dumnezeu cerul , prin cuvânt a întemeiat pământul pe ape , făcând ca pământul acesta dens ÅŸi greu să se poarte pe apele cele nesigure ÅŸi curgătoare. Prin cuvânt a întărit de jur împrejur, cu zid slab de nisip, marea cea atât de groaznică prin furiile ei, marea cea cu atâtea valuri. De ce te minunezi dar, dacă Cel Ce prin cuvânt a întărit cerul, a întemeiat pământul, a îngrădit marea, dacă El, tot prin acest cuvânt, a întărit Biserica, mai de preÅ£ ca cerul, pământul ÅŸi marea?
2. Dar pentru că e atât de neclătinată clădirea, pentru că e atât de nesfărâmat zidul, să vedem cum i-au pus apostolii temeliile, cât de adânc au săpat ca să fie clădirea de neclintit. N-au săpat adânc! N-au avut nevoie de atâta osteneală!
– De ce?
– Pentru că au găsit temelie veche, temelia proorocilor. După cum un om care vrea să-ÅŸi zidească o casă foarte mare, dacă găseÅŸte în pământ o temelie veche, tare, de nesfărâmat, nu strică temelia aceea, nici nu miÅŸcă pietrele, ci lasă temelia să stea nemiÅŸcată ÅŸi aÅŸează pe ea clădirea cea nouă, tot aÅŸa ÅŸi apostolii, vrând să zidească această mare clădire, Biserica aceasta care-i ridicată în întreaga lume, n-au săpat adânc, ci găsind temelie veche, cea pusă de prooroci, n-au stricat-o, n-au miÅŸcat zidirea ÅŸi învăţătura, ci au lăsat-o neclintită ÅŸi pe ea au turnat învăţătura lor, credinÅ£a aceasta nouă a Bisericii. Åži ca să vezi că n-au miÅŸcat vechea temelie, ci au zidit pe ea, ascultă-1 pe Pavel, zidarul cel înÅ£elept, că ne arată cu de-amănuntul chipul zidirii. Că el este zidarul cel înÅ£elept! Ca un înÅ£elept zidar, spune el, am pus temelia . Dar să vedem cum a pus temelia! “Am pus-o, spune el, peste altă temelie veche, pe temelia proorocilor”.
– De unde ÅŸtim asta?
– Nu mai sunteÅ£i străini, spune el, ci împreună cetăţeni cu sfinÅ£ii, deasupra fiind zidiÅ£i pe temelia apostolilor ÅŸi a proorocilor . Ai văzut temelie ÅŸi temelie; una a proorocilor, cealaltă a apostolilor, aÅŸezată deasupra celeilalte. Åži, într-adevăr, e de mirare că n-au venit apostolii după prooroci îndată, ci după multă curgere de vreme.
– Pentru ce?
– Zidarii cei meÅŸteri fac tot aÅŸa. După ce-au pus temelia, nu încep îndată clădirea, pentru ca nu cumva, fiind zidăria temeliei proaspătă ÅŸi slabă, să nu poată Å£ine greutatea zidurilor. De aceea lasă vreme îndelungată să se întărească pietrele temeliei; când văd că s-au întărit bine, atunci pun ÅŸi greutatea zidurilor. Tot aÅŸa a făcut ÅŸi Hristos: a lăsat să se întărească bine temelia proorocilor în sufletele ascultătorilor, să se întărească învăţătura lor; când a văzut că zidăria temeliei este neclintită, când a văzut că dogmele cele sfinte sunt întărite ca să poată Å£ine cugetarea cea nouă, atunci a trimis pe apostoli, care pe temelia proorocilor au ridicat zidurile Bisericii. De aceea ÅŸi apostolul n-a spus: “fiind zidiÅ£i pe temelia apostolilor”, ci deasupra fiind zidiÅ£i, adică zidiÅ£i peste ceva. Dar să vedem cum au zidit apostolii.
– De unde vom ÅŸti?
– De unde din altă parte decât din cartea Faptelor, despre care v-am vorbit ÅŸi zilele trecute? Vă rămăsesem dator cu ceva în ziua aceea. Trebuie neapărat să vă plătesc datoria astăzi.
– Care-i datoria?
– Să vă tălmăcesc titlul cărÅ£ii! Titlul nu-i simplu ÅŸi clar, după cum socotesc mulÅ£i; ci are nevoie de cercetare.
– Care este titlul cărÅ£ii?
– “Faptele Apostolilor”! Nu-i aÅŸa că pare clar? Nu-i aÅŸa că pare cunoscut ÅŸi pe-nÅ£elesul tuturor? Dar dacă veÅ£i urmări cele ce spun, veÅ£i vedea cât e de mare adâncul titlului acestuia. Pentru ce nu se intitulează cartea: “Minunile Apostolilor”? Pentru ce nu poartă titlul “Semnele Apostolilor” sau “Puterile ÅŸi minunile Apostolilor”, ci “Faptele Apostolilor”? Că nu-s totuna faptele cu semnele, nu-s totuna faptele cu minunile,  nu-s totuna faptele cu puterile,  ci mare este deosebirea dintre acestea două. Fapta este rezultatul propriei strădanii; minunea, harismă a dumnezeiescului dar. Ai văzut cât de mare este deosebirea dintre faptă ÅŸi minune? Fapta este o urmare a sudorilor omeneÅŸti; minunea este o dovadă a dărniciei dumnezeieÅŸti. Fapta îşi are început în viaÅ£a noastră, minunea îşi ia începutul de la harul lui Dumnezeu; una se datorează ajutorului de sus, alta, voinÅ£ei de jos. Fapta este Å£esută din amândouă: ÅŸi din râvna noastră, ÅŸi din har dumnezeiesc; minunea nu este decât o manifestare a harului de sus, fără să aibă nevoie de sudorile noastre. Faptă înseamnă să fii blând, să fii curat la suflet ÅŸi la trup, să fii cumpătat, să-Å£i stăpâneÅŸti mânia, să biruieÅŸti pofta, să faci milostenii, să fii iubitor de oameni, să săvârÅŸeÅŸti orice virtute. Asta este o faptă. Osteneala ÅŸi sudoarea noastră. Minune înseamnă să alungi demonii, să deschizi ochii orbilor, să curăţeÅŸti trupurile leproÅŸilor, să întăreÅŸti mădulare slăbănogite, să învii morÅ£i sau să faci altele la fel cu acestea. Ai văzut cât e de mare deosebirea între fapte ÅŸi minuni, între vieÅ£uire ÅŸi semne, între râvna noastră ÅŸi harul lui Dumnezeu?
3. Vrei să-ţi arăt şi altă deosebire? Că pentru voi ţin astăzi tot cuvântul acesta, ca să cunoaşteţi ce este minunea, ce este semnul. Minunea este mai mare, mai înfricoşătoare, depăşeşte firea noastră. Fapta şi vieţuirea sunt mai mici decât minunile, dar mai folositoare, cu mai mult câştig; sunt o răsplată a ostenelilor, plată a strădaniei. Şi ca să vezi că fapta este mai folositoare şi cu mai mult câştig decât minunea, află că fapta bună, chiar neînsoţită ,de minuni, duce în cer pe cei ce-o săvârşesc, dar minunea şi semnele, neînsoţite de fapte, n-au puterea să-i ducă pe săvârşitori nici în pridvorul cerului. Eu vă voi arăta cum, iar voi să observaţi că faptele au întâietatea potrivit răsplăţii date lor. Să vedeţi că minunile singure nu mântuie pe cei ce le fac, dar fapta singură nu are nevoie de nimic altceva pentru mântuirea celui ce o face. Mulţi Îmi vor spune în ziua aceea, zice Hristos: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit?”  Adică au făcut semne şi minuni! „Au nu în numele Tău am scos mulţi demoni şi am făcut multe minuni?”  Vedeţi? Peste tot semne şi minuni! Să vedem acum ce spune Dumnezeu. Pentru că aceştia au făcut numai minuni, şi nicio faptă, le spune: Depărtaţi-vă de la Mine, nu vă ştiu pe voi, lucrători ai fărădelegii!
– Dar dacă nu-i ÅŸtie, cum de ÅŸtie că au lucrat fărădelegea?
– Ca să afli că aceste cuvinte: Nu vă ÅŸtiu pe voi!, nu arată neÅŸtiinÅ£a, ci dezgustul.
Nu vă ştiu pe voi!
– Spune-mi, pentru ce? Oare, nu în numele Tău am scos demoni?
– „Mi-e silă de voi, le spune Hristos, că n-aÅ£i ajuns mai buni, cu toate darurile Mele, că aÅ£i rămas tot aÅŸa de răi, cu toată cinstea ce v-am dat.” DepărtaÅ£i-vă de la Mine, nu vă ÅŸtiu pe voi!
– Cum se poate asta? Cum s-a făcut că în vremea veche oameni nevrednici au primit harisma, oameni cu viaţă păcătoasă au făcut minuni ÅŸi s-au bucurat de daruri dumnezeieÅŸti, fără să se îngrijească să ducă o viaţă îmbunătăţită?
– Da, s-au bucurat datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu, nu a vredniciei lor. Trebuia să se răspândească pretutindeni cuvântul bunei credinÅ£e, că era la început ÅŸi în faşă credinÅ£a. După cum un vrednic lucrător de pământ dă multă îngrijire unui puiet de curând sădit în sânurile pământului, pentru că-i plăpând, ÅŸi îl împrejmuieÅŸte cu pietre ÅŸi cu spini, ca să nu fie smuls de vânturi, să nu fie stricat de vite sau să sufere vreo altă vătămare, iar când vede că s-a întărit ÅŸi a crescut mare, scoate gardul din jurul lui, pentru că pomul e destul de puternic să nu mai sufere vreo vătămare, tot aÅŸa s-a întâmplat ÅŸi cu credinÅ£a. Când era sădită de curând, când era plăpândă, când era proaspăt semănată în sufletele oamenilor, cerea de pretutindeni multă purtare de grijă; dar când s-a întărit, când a prins rădăcini ÅŸi a crescut în înălÅ£ime, când a umplut toată lumea, Hristos i-a luat apărătorile, a dat la o parte întăririle. De aceea la început se dădeau harisme ÅŸi celor nevrednici; era nevoie în vremea aceea veche de acest ajutor, din pricina credinÅ£ei; acum însă, nici celor vrednici nu li se dau; tăria credinÅ£ei nu mai are nevoie de acest ajutor. Åži ca să vezi că aceia nu minÅ£eau când spuneau că au făcut minuni, ci cu adevărat au făcut minuni, ÅŸi ca să vezi că se dădeau harisme unor oameni nevrednici pentru ca să se săvârÅŸească pe lângă cele spuse ÅŸi altceva, adică pentru ca aceia, ruÅŸinaÅ£i de darul lui Dumnezeu, să se depărteze de răutatea lor, iată-1 de pildă pe Iuda, unul din cei doisprezece. ToÅ£i dau mărturie că făcea minuni, scotea demoni, învia morÅ£i, curăţa leproÅŸi. Cu toate acestea, a căzut din împărăţia cerurilor. N-au putut minunile să-1 mântuie, pentru că era tâlhar ÅŸi hoÅ£ ÅŸi a vândut pe Stăpânul. Că minunile nu pot mântui fără o vieÅ£uire bună, fără o viaţă curată ÅŸi desăvârÅŸită, am dovedit-o cu cele ce am spus; dar că o vieÅ£uire care nu are mângâierea facerii de minuni, care nu-ÅŸi ia minunile întru ajutor, ci rămâne singură ea, are puterea să ducă cu îndrăznire în împărăţia cerurilor, ascultă că o spune Hristos: VeniÅ£i, binecuvântaÅ£ii Părintelui Meu, de moÅŸteniÅ£i împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!  Pentru ce? Pentru că au înviat morÅ£i, pentru că au curăţit leproÅŸi, pentru că au alungat demoni? Nu! Dar pentru ce? Pentru că M-aÅ£i văzut flămând, zice Hristos, ÅŸi M-aÅ£i hrănit; însetat, ÅŸi Mi-aÅ£i dat să beau; gol, ÅŸi M-aÅ£i îmbrăcat; străin, ÅŸi M-aÅ£i primit!  Nu-i vorba deloc de minuni, ci peste tot de fapte. După cum dincolo, peste tot minuni, ÅŸi îndată osânda, pentru că erau minuni fără de fapte, tot aÅŸa ÅŸi aici, peste tot fapte ÅŸi deloc minuni, ÅŸi îndată mântuirea. Pentru că o vieÅ£uire desăvârÅŸită poate mântui ea singură pe cei ce-o au. De aceea ÅŸi fericitul acesta, vrednicul ÅŸi minunatul Luca, de aceea ÅŸi-a intitulat cartea sa aÅŸa: Faptele Apostolilor, ci nu: Minunile Apostolilor. Minunile lor s-au făcut în timp ÅŸi au trecut; faptele lor însă trebuie să fie pildă totdeauna tuturor celor ce au să se mântuiască. Pentru că de aceea a fost intitulată aÅŸa cartea aceasta, ca să imităm faptele apostolilor, nu minunile lor. Pentru ca să nu zici, dar, mai bine spus, ca să nu spună trândavii, când îi îndemnăm să imite pe apostoli ÅŸi când le spunem: “Imită pe Petru, calcă pe urmele lui Pavel, fii ca Ioan, urmează lui Iacov!”, deci ca să nu spună: “Nu putem, nu suntem în stare! Aceia au înviat morÅ£i, au curăţit leproÅŸi!”, ÅŸi să ne închidă gura cu această apărare neruÅŸinată a lor, să le spunem: “Taci, închide gura! Nu i-au dus pe aceia în împărăţia cerurilor minunile, ci faptele!” Imită deci vieÅ£uirea apostolilor, ÅŸi nu vei avea mai puÅ£in decât apostolii! Nu minunile i-au făcut pe ei apostoli, ci viaÅ£a lor curată! Åži că viaÅ£a curată e semnul după care cunoaÅŸtem icoana de apostol, că ea e trăsătura ucenicilor, ascultă pe Hristos, că ne arată semnul după care putem să-i cunoaÅŸtem! Zugrăvind icoana ucenicilor Săi ÅŸi arătând care-i semnul de recunoaÅŸtere a unui apostol, a grăit aÅŸa: ÃŽntru aceasta vor cunoaÅŸte toÅ£i că sunteÅ£i ucenicii Mei!
-  Întru aceasta, întru ce? Întru facerea de minuni? Întru învierea morţilor?
– Nu! răspunde Hristos.
РDar ̨ntru ce?
– ÃŽntru aceasta vor cunoaÅŸte toÅ£i că sunteÅ£i ucenicii Mei, dacă vă iubiÅ£i unii pe alÅ£ii . Iar prin dragoste nu se înÅ£eleg minunile, ci faptele. Că dragostea este plinirea legii  Ai văzut semnul de recunoaÅŸtere a ucenicilor? Ai văzut icoana de apostol? Ai văzut chipul? Ai văzut pilda? Nu căuta mai mult! Stăpânul a hotărât că dragostea îi caracterizează pe ucenici. Deci dacă ai dragoste, ai ajuns apostol, primul dintre apostoli.
4. Vrei să afli asta şi din altă parte? Adresându-Se Hristos lui Petru, îi spune: Petre, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?  Nimica nu are atâta putere să ne ducă în împărăţia cerurilor, ca dragostea de Hristos, dacă-L iubim aşa cum trebuie. Şi a spus şi cum putem cunoaşte pe cel care iubeşte pe Hristos cu adevărat.
– Cum? Åži prin ce fapte putem să-L iubim pe Hristos mai mult decât apostolii? Oare înviind morÅ£ii sau făcând alte minuni?
– Deloc!
– Atunci, prin ce fapte?
– Să ascultăm, că ne-o spune ÃŽnsuÅŸi Hristos Cel iubit! Dacă Mă iubeÅŸti mai mult decât aceÅŸtia, spune El, păstoreÅŸte oile Mele!
Iată că şi aici este lăudată fapta. Grija de cei din jur, mila, ajutorul, căutarea folosului altuia şi toate celelalte însuşiri pe care trebuie să le aibă un păstor, toate acestea sunt fapte, nu minuni, nici semne.
– Dar apostolii, mi se poate răspunde, au ajuns apostoli din pricina minunilor.
– Nu din pricina minunilor, ci din pricina vieÅ£uirii lor. Prin ea mai cu seamă au strălucit: AÅŸa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă nu minunile, ci faptele voastre cele bune ÅŸi să slăvească pe Tatăl Vostru Cel din ceruri!  Vezi că peste tot sunt puse în lumină faptele? Vezi că peste tot este admirată viaÅ£a virtuoasă? Vrei să Å£i-1 arăt chiar ÅŸi pe Petru, pe acest verhovnic al apostolilor, care a avut o viaţă foarte îmbunătăţită, care a făcut minuni ce depăşesc firea omenească? Ei bine, dacă le-am pune alături pe cele două, minunile ÅŸi viaÅ£a, vei vedea că este cinstit mai mult pentru viaÅ£a sa decât pentru minunile făcute! Ascultă istoria aceasta: Petru ÅŸi Ioan s-au suit la templu pentru rugăciunea de la ceasul al nouălea . Să nu treci cu nepăsare pe lângă istoria aceasta, ci opreÅŸte-te îndată, chiar la începutul ei, ÅŸi află cât era de mare dragostea, ÅŸi înÅ£elegerea, ÅŸi unirea între apostoli! Află că în toate erau împreună, fiind legaÅ£i cu legătura prieteniei celei după Dumnezeu; toate le făceau  împreună ÅŸi se arătau împreună ÅŸi la masă, ÅŸi la rugăciune, ÅŸi în călătorie, în toate. Dacă stâlpii ÅŸi turnurile acelea, care aveau multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, simÅ£eau nevoia să se ajute unii pe alÅ£ii ÅŸi se îndreptau unii pe alÅ£ii prin acest ajutor, cu mult mai mult noi, cei slabi ÅŸi nemernici, noi, care nu suntem vrednici de niciun cuvânt (de laudă), vom avea nevoie să ne ajutăm unii pe alÅ£ii. Frate ajutat de frate este ca o cetate întărită ; ÅŸi iarăşi: Iată acum: ce este atât de bun ÅŸi atât de frumos decât a locui fraÅ£ii împreună?  Erau Petru ÅŸi Ioan ÅŸi aveau pe Iisus în mijlocul lor. Că unde sunt adunaÅ£i doi sau trei în numele Meu, spune Hristos, acolo sunt ÅŸi Eu în mijlocul lor!  Ai văzut ce mare lucru este să fim împreună? Dar ei nu erau de formă împreună – că ÅŸi voi acum sunteÅ£i toÅ£i împreună -, ci trebuie să fii împreună prin legătura dragostei ÅŸi dispoziÅ£ia voinÅ£ei. AÅŸa precum trupurile noastre stau acum unele lângă altele ÅŸi se strâng împreună, tot aÅŸa trebuie să se strângă ÅŸi inimile împreună.
Petru ÅŸi Ioan s-au suit la templu.
– S-a sfâşiat catapeteasma , s-au pustiit Sfintele Sfintelor, s-a desfiinÅ£at închinarea doar într-un singur loc . Pavel striga spunând: ÃŽn tot locul ridicaÅ£i mâini sfinte!  Pentru ce atunci se duc să se închine la templu? S-au întors iarăşi la slăbiciunea iudaică?
– Doamne, fereÅŸte! Ci s-au coborât la cei mai slabi, împlinind acel cuvânt al lui Pavel: M-am făcut pentru iudei ca un iudeu . S-au pogorât la cei slabi, ca să nu rămână aceia slabi. De altfel, acolo era adunat tot oraÅŸul. După cum pescarii cei meÅŸteri caută acele ochiuri de apă unde se adună toÅ£i peÅŸtii, ca să-i pescuiască mai uÅŸor, tot aÅŸa ÅŸi apostolii aceÅŸtia, pescarii cei duhovniceÅŸti, s-au grăbit spre ochiul acela unde era adunat tot oraÅŸul, ca să arunce acolo plasa Evangheliei ÅŸi să pescuiască mai uÅŸor. Făceau aceasta imitând pe Dascălul lor. Că ÅŸi Hristos a spus: ÃŽn fiecare zi eram cu voi în templu .
РPentru ce ̨n templu?
– Pentru ca să-i prindă pe cei din templu.
Tot aşa şi aceşti doi apostoli, se suiau la templu ca să se roage, dar ei aveau să semene acolo învăţătura.
S-au suit la templu ca să se roage, la ceasul de rugăciune cel al nouălea .
Nu fără socoteală păzeau ei ceasul acesta. De multe ori v-am vorbit despre ceasul acesta, al nouălea. V-am spus că în ceasul al nouălea a fost deschis raiul şi a intrat tâlharul ; în ceasul al nouălea s-a surpat blestemul, în ceasul al nouălea s-a adus jertfa lumii, în ceasul al nouălea s-a pus capăt întunericului, în ceasul al nouălea a strălucit lumina, şi cea materială, şi cea spirituală.
Pe la ceasul al nouălea . Când alţii sunt cufundaţi în somn adânc din pricina îmbuibării sau beţiei, aceia erau atunci treji, deştepţi şi zoreau, clocotind de dor, la rugăciune. Dacă apostolii aveau nevoie de rugăciune, de rugăciune stăruitoare, de rugăciune atât de desăvârşită, ei, care aveau atâta îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, ei, care nu se ştiau cu niciun păcat pe cuget, ce vom face noi, care suntem plini cu totul de răni şi nu luăm doctoria rugăciunii? Vrei să vezi ce mare armă e rugăciunea? Apostolii au lăsat în seama altora grija pentru săraci, numai ca să aibă mai mult răgaz pentru rugăciune: Rânduiţi dintre voi, spune Scriptura, şapte bărbaţi cu nume bun; iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului .
5. Dar după cum spuneam, să nu ne depărtăm de la subiect, anume că Petru a făcut ÅŸi fapte ÅŸi a făcut ÅŸi minuni, dar a fost lăudat mai mult pentru fapte decât pentru minuni – s-au suit dar la templu ca să se roage. Åži iată un bărbat, olog din pântecele mamei sale, fusese adus la uÅŸa templului . Din naÅŸtere-i era beteÅŸugul trupului, iar boala era mai mare decât ÅŸtiinÅ£a doctorului, pentru ca să se arate cu mai multă măreÅ£ie harul lui Dumnezeu. AÅŸadar, ologul acesta ÅŸedea la poarta templului. Åži văzându-i pe apostoli intrând, s-a uitat la ei, căutând să ia de la ei milostenie . Ce a făcut Petru? PriveÅŸte la noi! , i-a spus el. Privindu-i pe ei, te convingi deplin de sărăcia lor. Nu mai e nevoie de cuvinte, de dovadă, de întrebare, de răspuns! ÃŽmbrăcămintea Å£i-1 arată pe sărac. Aceasta este cu totul faptă de apostol, ca să grăieÅŸti aÅŸa unui sărac, ca să nu alini numai sărăcia, ci să spui: “Vei vedea mai mare bogăţie! Argint ÅŸi aur n-am; dar ce am, îţi dau: în numele lui Iisus Hristos, scoală-te ÅŸi umblă!  Ai văzut sărăcie ÅŸi bogăţie? Sărăcie de bani, bogăţie de haruri! Nu a pus capăt sărăciei de bani, dar a îndreptat sărăcia firii. Uită-te la blândeÅ£ea lui Petru! A spus ologului: PriveÅŸte la noi! Nu 1-a insultat, nu 1-a ocărât, aÅŸa cum facem noi adeseori cu cei care ne cer de pomană, învinuindu-i că-s leneÅŸi ÅŸi trândăvesc. Nu Å£i s-a poruncit, omule, asta! Nu Å£i s-a poruncit să osândeÅŸti tu lenea, ci să alini sărăcia! Nu ai fost pus să învinuieÅŸti păcatul, ci să vindeci suferinÅ£a! Nu să ocărăşti trândăvia, ci să întinzi mână de ajutor celor căzuÅ£i! Nu să Å£ii de rău viaÅ£a cerÅŸetorului, ci să-1 scapi de foame! Dar noi facem dimpotrivă. Nu uÅŸurăm cu datul din averi sărăcia celor ce întind mâna, dar zgândărim cu noianul învinuirilor rănile săracilor. Petru n-a făcut aÅŸa, ci-ÅŸi cere iertare de la sărac, ÅŸi-i grăieÅŸte cu blândeÅ£e, – că spune Scriptura: Pleacă-Å£i fără scârbă urechea spre cel sărac ÅŸi răspunde-i cu blândeÅ£e, paÅŸnic!  -: Argint ÅŸi aur n-am, dar ce am îţi dau: în numele lui Iisus Hristos, scoală-te ÅŸi umblă! Două lucruri sunt aici: fapta ÅŸi minunea. Fapta: Argint ÅŸi aur n-am. Că faptă este să dispreÅ£uieÅŸti lucrurile cele pământeÅŸti, să lepezi averile, să te ridici deasupra deÅŸertăciunii de-aici! Iar minune: să ridici pe olog, să îndrepÅ£i mădularele cele schilodite. Să vedem cu ce se laudă Petru! Ce-a spus el? A spus că a făcut minuni? Că doar atunci, pe când se lăuda, făcuse minuni! Nu s-a lăudat însă cu minunile! Dar cu ce? Iată, noi am lăsat toate ÅŸi Å¢i-am urmat Å¢ie! , spunea el. Ai văzut dar ÅŸi fapta lui Petru, ÅŸi minunea făcută de el! ÃŽncununată însă a fost numai fapta! Fapta a fost lăudată ÅŸi primită de Hristos! Vă spun vouă, zice Hristos, că voi, care aÅ£i lăsat case… ÅŸi celelalte . N-a spus: “Voi, care aÅ£i înviat morÅ£ii”, ci: Voi, care aÅ£i lăsat averile voastre, veÅ£i ÅŸedea pe cele douăsprezece tronuri!  Åži oricine ÅŸi-a lăsat toate averile lui, se va bucura de această cinste. Nu poÅ£i să vindeci un olog, cum a făcut Petru? Dar poÅ£i să spui ca el: Argint ÅŸi aur n-am! De ai spus asta, aproape eÅŸti de Petru. Dar, mai bine spus, nu dacă spui, ci dacă faci! Nu poÅ£i îndrepta o mână uscată? Dar poÅ£i face ca mâna ta, ajunsă uscată din pricina neomeniei, să Å£i-o îndrepÅ£i prin dragostea de oameni. Să nu fie mâna ta, spune Scriptura, întinsă la luat ÅŸi strânsă la dat!  Vezi că nu uscăciunea, ci neomenia zgârceÅŸte mâna? ÃŽntinde-o dar cu milostenie ÅŸi iubire de oameni! Nu poÅ£i izgoni duhurile rele? IzgoneÅŸte păcatul, ÅŸi vei primi mai mare răsplată! Ai văzut că pretutindeni viaÅ£a ÅŸi fapta au mai multă laudă decât minunea ÅŸi mai multă răsplătire? Dar dacă vrei, îţi voi arăta asta ÅŸi din altă parte. Åži s-au apropiat de El, spune Scriptura, cei ÅŸaptezeci de ucenici ÅŸi se bucurau ÅŸi ziceau: „Doamne, în numele Tău ÅŸi demonii ni se supun!” … Åži le-a spus lor: “Fiu vă bucuraÅ£i că duhurile vi se supun, ci bucuraÅ£i-vă că numele voastre au fost scrise-n ceruri” . Vezi că pretutindeni viaÅ£a e lăudată?
6. Haide acum să strângem la un loc cele spuse până acum! Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii . Iată dovada că faptele, şi nu minunile, sunt semnul de recunoaştere a ucenicilor lui Hristos! Petre, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?  Păstoreşte oile Mele!  Iată alt semn de recunoaştere, şi acesta tot din fapte! Acum, al treilea semn de recunoaştere: Nu vă bucuraţi că duhurile vi se supun, ci bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise-n ceruri!  Că şi aceasta e tot o faptă a vieţii. Vrei să ştii şi a patra dovadă? Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri . Iată că şi aici tot despre fapte e vorba! La fel când spune: Oricine a lăsat casă, sau fraţi, sau surori pentru Mine, însutit va lua şi viaţa veşnică va moşteni! , laudă faptele, viaţa desăvârşită. Ai văzut că ucenicii lui Hristos se cunosc după dragostea dintre ei; cel care iubeşte pe Hristos mai mult decât apostolii se cunoaşte după păstorirea fraţilor. Cei care trebuie să se bucure au primit poruncă să se bucure pentru că li s-au înscris numele lor în ceruri; cei care slăvesc pe Dumnezeu sunt arătaţi de lumina faptelor lor, iar cei care moştenesc viaţa şi primesc însutit au parte de acest dar, pentru că le-au dispreţuit pe toate cele din lumea aceasta.
Imită-i pe toţi aceştia, şi vei putea fi ucenic şi tu, vei fi numărat între prietenii lui Dumnezeu, vei slăvi pe Dumnezeu şi te vei bucura de viaţa cea de veci! Nu-ţi va fi piedică, pentru dobândirea bunătăţilor toate, că n-ai făcut minuni, dacă ai viaţă desăvârşită.
Dar chiar numele de Petru nu 1-a primit apostolul de la minuni şi semne, ci de la viaţa lui zeloasă, de la dragostea lui curată. N-a fost numit aşa pentru că a înviat morţi, nici pentru că a îndreptat ologi, ci a moştenit numele acesta pentru că, o dată cu mărturisirea, a arătat credinţă curată. Tu eşti Petru, îi spune Hristos, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea! . Pentru ce? Nu pentru că a făcut minuni, ci pentru că a spus: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu!  Iată dar că şi numele de Petru îşi are începutul nu de la minuni, ci de la zelul lui înflăcărat.
Dar, pomenind de Petru, mi-a venit în minte un alt Petru, părintele şi dascălul nostru cel de obşte , care, moştenind virtutea aceluia, a primit şi scaunul lui. Şi este un privilegiu al oraşului nostru că a avut la început dascăl pe verhovnicul apostolilor. Că trebuia să aibă păstor pe întâiul dintre apostoli oraşul care, mai înaintea întregii lumi, a fost încununat cu numele de creştin . Dar noi, primindu-1 pe acest învăţător, nu 1-am ţinut până la sfârşit, ci 1-am dat împărătesei Romei. Dar, mai bine spus, l-am ţinut până la sfârşit. E drept, nu ţinem trupul lui Petru, dar ţinem credinţa lui Petru, ca şi cum 1-am ţine pe Petru. Şi pentru că ţinem credinţa lui Petru, îl avem chiar pe Petru. Tot astfel, văzând pe cel râvnitor ca Petru, ni se pare că-1 vedem pe Petru. Şi Hristos a numit pe Ioan Ilie   , nu pentru că Ioan era Ilie, ci pentru că a venit cu duhul şi puterea acestuia. După cum Ioan a fost numit Ilie pentru că a venit în duhul şi cu puterea lui Ilie, tot aşa şi acesta poate fi numit pe drept cuvânt Petru, pentru că a venit cu mărturisirea şi credinţa lui Petru. Înrudirea vieţii duce la înrudirea numelor. Să ne rugăm dar cu toţii ca să ajungă şi el bătrân ca şi Petru. Că şi apostolul la bătrâneţe şi-a sfârşit viaţa. Când vei îmbătrâni, spune Hristos, atunci te vor încinge şi te vor duce unde tu nu vrei . Să cerem lui Dumnezeu şi pentru el viaţă îndelungată. Prelungindu-i-se bătrâneţea, va face să înflorească mai mult tinereţea noastră cea duhovnicească, pe care facă Dumnezeu să o păstrăm în floare mereu, cu rugăciunile aceluia şi ale acestui Petru, dar şi cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.