Omilia 1

Prima cateheză către cei ce urmează a fi luminaţi

1. Clipa de faţă este a bucuriei ÅŸi veseliei duhovniceÅŸti. Căci iată, ne stau înainte doritele zile ale nunÅ£ilor duhovniceÅŸti. Fiindcă nu greÅŸeÅŸte cineva dacă numeÅŸte „nuntă” ceea ce se întâmplă acum, ÅŸi nu numai nuntă, ci ÅŸi înrolare minunată ÅŸi preaslăvită. Åži să nu socotească cineva că sunt nepotrivite cele spuse, ci să-l audă pe fericitul Pavel, dascălul lumii, care, folosindu-se de aceste amândouă modele(1), zice: „V-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfăţiÅŸez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor 11, 2); iar în altă parte, după ce descrie armele ca pentru niÅŸte soldaÅ£i ce se avântă la război, zice: „îmbrăcaÅ£i toate armele lui Dumnezeu, ca să puteÅ£i sta împotriva uneltirilor diavolului” (Ef 6, 11).

2. Astăzi se face bucurie în cer şi pe pământ. Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăieşte se face atâta desfătare, cu cât mai multă bucurie nu se face îngerilor şi arhanghelilor şi tuturor puterilor de sus şi tuturor celor de pe pământ, pentru atâta mulţime care, într-un suflet, dispreţuieşte cursele diavolului şi râvneşte să se înscrie în turma lui Hristos?

3. Haideţi să vorbim despre mireasa care urmează să fie condusă în sfânta cămară a nunţii şi să vă arătăm bogăţia covârşitoare a Mirelui şi negrăita iubire de oameni ce o arată faţă de ea şi de ce fel de lucruri se desparte ea şi care sunt cele pe care le va dobândi. Şi dacă îngăduiţi, să cercetăm mai întâi cele referitoare la mireasă şi să vedem în ce stare este ea când Mirele o primeşte. Fiindcă mai ales în acest mod se vădeşte nesfârşita iubire de oameni a Stăpânului tuturor. Căci nefiind El îndrăgostit de chipul ei, nici de frumuseţea, nici de prospeţimea trupului, totuşi se apropie de ea. Ba mai mult, fiind urâtă şi respingătoare, plină de ruşine şi întinăciune şi, într-un cuvânt spus, cuprinsă de bubele păcatelor, aşa o duce în cămara de nuntă.

4. Dar nimeni auzind acestea de la noi să nu se coboare [cu gândul] la grosimea trupului. Căci noi vorbim despre suflet ÅŸi despre mântuirea lui. Fiindcă nici acel suflet ceresc, fericitul Pavel, când a spus „v-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfăţiÅŸez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor 11,2), nu ne-a spus în chip ascuns altceva decât că a logodit cu Hristos, ca pe o fecioară neprihănită, acele suflete care s-au apropiat de dreapta credinţă(2).

5. Cunoscând acestea în amănunt, să cercetăm cu claritate urâţenia ei anterioară, ca să ne minunăm de iubirea de oameni a Stăpânului. Căci ce ar fi mai dezgustător pentru suflet(3) ca, lepădând cinstea proprie şi uitând de bunul său neam de sus(4), să slujească pietrelor şi lemnelor şi celor necuvântătoare şi celor mai lipsite de preţ decât acestea, sporindu-şi urâţenia prin grăsimea jertfelor, prin spălări sângeroase şi prin fumigaţii [aduse idolilor]. Căci de aici pleacă roiul feluritelor plăceri: chefurile, beţiile, desfrâurile şi toate îndeletnicirile ruşinoase, de care se bucură diavolii slujiţi prin ele(5).

6. Pe aceasta (6) văzând-o într-o astfel de stare, Å£inută în adâncul răutăţii, goală ÅŸi diformă, neluând în seamă urâţenia ei, nici neagra-i sărăcie, nici mulÅ£imea [ÅŸi mărimea] relelor, a primit-o [la Sine], arătându-i covârÅŸitoarea Sa iubire de oameni. Åži o asemenea dispoziÅ£ie [iubitoare] o dezvăluie prin profetul [David], zicând: „Ascultă, fiică, ÅŸi vezi ÅŸi pleacă urechea ta ÅŸi uită poporul tău ÅŸi casa părintelui tău ÅŸi va pofti împăratul frumuseÅ£ea ta” (Ps 44, 12-13).

7. Vezi, cum chiar de la început îi arată bunătatea Lui, învrednicind-o pe cea atât de nărăvaşă şi care se dăduse pe sine cu totul necuraţilor diavoli, să fie numită fiică? Şi nu numai aceasta, dar nici măcar nu-i cere vreo socoteală pentru greşeli, nici preţ de răscumpărare(7), ci doar o îndeamnă şi o cheamă să-şi plece auzul şi să primească îndemnul şi sfatul şi să uite cu desăvârşire ceea ce a făcut [până atunci].

8. Ai văzut negrăita iubire de oameni? Ai văzut covârşitoarea grijă? Căci acestea, fericitul David le-a grăit atunci către întreaga lume care zăcea în rău. Iar acum noi, [găsind] bun prilej, le strigăm acestea către cei care doresc cu ardoare jugul lui Hristos şi aleargă spre această înrolare duhovnicească şi le adresăm fiecăruia dintre cei de faţă, schimbând puţin cuvântul profetic:

UitaÅ£i de toate cele dinainte, voi, noi ostaÅŸi ai lui Hristos! UitaÅ£i îndeletnicirile cele rele! AscultaÅ£i ÅŸi plecaÅ£i urechea voastră ÅŸi primiÅ£i sfatul acesta preabun, [căci] zice: „Ascultă, fiică, ÅŸi vezi ÅŸi pleacă urechea ta ÅŸi uită poporul tău ÅŸi casa părintelui tău”.

9. Vezi că aceleaÅŸi îndemnuri pe care profetul le-a adresat lumii întregi le-am adresat ÅŸi noi astăzi dragostei voastre? Căci prin faptul că zice „uită poporul tău” vorbeÅŸte în chip ascuns despre idolatrie ÅŸi despre înÅŸelare ÅŸi despre slujirea demonilor. [Apoi] zice „şi casa părintelui tău”, care înseamnă să uiÅ£i de vieÅ£uirea ta de mai înainte, care te-a adus la această hidoÅŸenie. Uită de toate acelea ÅŸi alungă toate acele prejudecăţi ale minÅ£ii (8) tale. Căci numai dacă faci acest lucru ÅŸi te desparÅ£i de poporul tău ÅŸi de casa părintelui tău, adică de vechiul aluat ÅŸi de răutatea în care Å£i-ai cheltuit ÅŸi Å£i-ai distrus toată prospeÅ£imea (9) sufletului dimpreună cu cea a trupului, [numai atunci] va pofti împăratul frumuseÅ£ea ta.

10. Vezi, iubitule, că despre suflet este vorba? Căci dacă un trup este urât prin fire nu poate să devină cândva frumos, fiindcă Stăpânul a rânduit ca toate cele ale firii să nu se poată miÅŸca, nici schimba (10), însă pentru suflet acest fapt este foarte uÅŸor. De ce? Fiindcă totul Å£ine de liberul arbitru” ÅŸi nu de fire. De aceea ÅŸi este posibil, ca [un suflet] foarte urât ÅŸi inform să se schimbe dintr-o dată, dacă doreÅŸte, ÅŸi să se urce la culmea frumuseÅ£ii ÅŸi să devină iar strălucit, după cum iarăşi, dacă este delăsător (12), să fie cuprins de cea mai cruntă hidoÅŸenie. AÅŸadar, „va pofti împăratul frumuseÅ£ea ta”, dacă uiÅ£i de toate acelea, adică de poporul tău ÅŸi de casa tatălui tău.

11 . Ai văzut bunătatea Stăpânului? Prin urmare, nu în zadar ÅŸi pe degeaba, când am început acest cuvânt, am numit cele ce se întâmplă [acum] nuntă duhovnicească. Căci ÅŸi în cazul nunÅ£ii sensibile, nu se poate în alt mod ca o tânără să se unească cu bărbatul, dacă nu uită de părinÅ£i ÅŸi de doică ÅŸi nu-ÅŸi mută cu totul voia (13) ei spre mirele cu care urmează să se însoÅ£ească. De aceea ÅŸi fericitul Pavel, aplecându-se cu stăruinţă asupra acestui cuvânt, a numit faptul taină. Căci zice: „pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său ÅŸi pe mama sa ÅŸi se va lipi de femeia lui ÅŸi vor fi cei doi un singur trup” (Ef 5, 3 1); ÅŸi după ce a primit în minte puterea acestui fapt (14), uimindu-se, a strigat zicând: „taina aceasta mare este” (Ef 5, 32) (15).

12. Şi, într-adevăr, este mare! Căci ce cuget omenesc poate să priceapă firea acestui lucru? Şi cum nu s-ar uimi cineva, dacă ia aminte la faptul că o copilă hrănită [până atunci] cu lapte şi crescută în iatac, care a avut parte de atâta grijă din partea părinţilor până a crescut, când vine ceasul nunţii, deodată, într-o singură clipită, uită şi de durerile mamei şi de orice altă grijă, uită de obiceiurile [familiei] şi de legătura dragostei, şi simplu spus [uită] de toate, iar toată voinţa ei o întoarce către acela pe care nu l-a mai văzut (16) niciodată până în acea seară? Şi atât de mare este întorsătura lucrurilor, încât acela se face pentru ea toate, şi îl socoate tată şi mamă şi mire şi oricâte ar mai spune cineva. [Ba mai mult], nici nu-şi mai aminteşte de cei care au crescut-o atâţia ani. Şi atât [de puternică] devine legătura lor, încât nu mai sunt doi, ci un [singur trup].

13. Acest lucru văzându-l mai dinainte cu ochi profetici întâiul zidit (17) a spus: „aceasta se va numi femeie fiindcă din bărbatul ei a fost luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său ÅŸi pe mama sa ÅŸi se va lipi de femeia lui ÅŸi vor fi cei doi un singur trup” (Fac 2, 23-24). AcelaÅŸi lucru l-ar putea spune cineva ÅŸi despre bărbat, fiindcă ÅŸi acela, uitând de cei ce l-au născut ÅŸi de casa părintească, se uneÅŸte ÅŸi se lipeÅŸte pe sine de cea care s-a legat de el. Åži ca să ne arate nouă dumnezeiasca Scriptură tăria ÅŸi intimitatea18 legăturii, nu a zis „se va uni cu femeia”, ci „se va lipi de femeia lui”. Ba nici aceasta nu a fost suficient, ci a adăugat „şi vor fi cei doi un singur trup”. De aceea ÅŸi Hristos, aducând această mărturie, a zis: „încât nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19, 6). Atât de mare este unirea ÅŸi legătura, zice [Hristos], încât cei doi sunt un singur trup. Spune-mi, ce gând omenesc poate să cerceteze acest lucru, ce minte [dianoia] poate să-l tâlcuiască? Nu bine a zis acest fericit dascăl al lumii că este taină? Åži nu a zis pur ÅŸi simplu că este „taină”, ci „taina aceasta mare este”.

14. Dacă între lucrurile sensibile, [nunta] este taină ÅŸi încă mare taină”, ce ar putea spune cineva despre vrednicia acestei nunÅ£i duhovniceÅŸti (19)? Dar să vedem mai departe, în amănunÅ£ime, cum cele ce se întâmplă aici – dat fiind că ele sunt duhovniceÅŸti -se săvârÅŸesc în chip contrar celor sensibile. Pentru că în cazul nunÅ£ii sensibile, nimeni nu ar primi ca să-i fie adusă de soÅ£ie o oarecare, dacă nu s-ar interesa mai întâi de frumuseÅ£ea ei, de gingăşia trupului ÅŸi nu numai de acestea, ci mai întâi de bogăţia averii.

15. Aici însă nu este nimic de felul acesta. De ce? Fiindcă duhovniceşti sunt cele ce se săvârşesc, şi Mirele nostru, mişcat de iubirea de oameni, aleargă după mântuirea sufletelor noastre. Căci şi dacă n-ar fi cineva chipeş, şi dacă ar arăta respingător, şi dacă s-ar chinui în cea mai neagră sărăcie, dacă ar fi de origine umilă, sau sclav, sau urgisit, şi dacă ar avea o infirmitate a trupului şi ar duce povară de păcate, [Mirele] nimic nu-i cercetează cu de-amănuntul, nici nu-L interesează ceva, nici nu-i cere socoteală [pentru ceva dintre ele]. Deoarece în dar sunt şi cinstea şi harul Stăpânului şi numai una cere de la noi: să uităm ceea ce a trecut şi să arătăm o bună dispoziţie a voinţei (20) după aceea.

16. Ai văzut harul covârÅŸitor? Ai văzut cu ce Mire se însoÅ£esc cei ce se încred în chemare? Dar să privim, dacă vrei, ÅŸi celelalte legate de această nuntă duhovnicească. Căci după cum la nunÅ£ile sensibile se încheie contracte [referitoare la zestre] ÅŸi se dau daruri – acestea din partea bărbatului, iar din partea celei cu care se va căsători, zestrea – în acelaÅŸi chip ÅŸi aici, se obiÅŸnuieÅŸte să se facă ceva de acest fel. Căci trebuie ca de la cele trupeÅŸti mintea să fie condusă spre cele dumnezeieÅŸti ÅŸi duhovniceÅŸti. Care sunt aici contractele referitoare la zestre? Ce altceva decât supunerea ÅŸi legămintele care urmează a fi împlinite faţă de Mire?! Åži care sunt darurile pe care le aduce Mirele înaintea nunÅ£ii? Ascultă pe fericitul Pavel, care ne arată aceasta ÅŸi ne spune astfel: „bărbaÅ£ilor, iubiÅ£i pe femeile voastre, după cum ÅŸi Hristos a iubit Biserica ÅŸi S-a dat pe Sine pentru Ea, ca să o sfinÅ£ească, curăţind-o prin baia apei în cuvânt, ca să ÅŸi-o înfăţiÅŸeze SieÅŸi Biserică slăvită, neavând pată ori zbârcitură sau altceva de acest fel” (Ef 5,25-27).

17. Ai văzut măreÅ£ia darurilor? Ai văzut covârÅŸitoarea ÅŸi negrăita iubire? „După cum ÅŸi Hristos a iubit Biserica ÅŸi S-a dat pe Sine pentru Ea”. Acest lucru n-ar accepta nimeni să-l facă: să-ÅŸi verse sângele pentru cea cu care urmează să se căsătorească. Dar Stăpânul Cel iubitor de oameni, urmând fireÅŸtii Lui bunătăţi (21), a acceptat acest lucru mare ÅŸi uimitor, din pricina grijii [iubitoare] faţă de Ea: ca prin propriul sânge să o sfinÅ£ească, încât, după ce a curăţit-o prin baia botezului, să Åži-o înfăţiÅŸeze SieÅŸi Biserică slăvită. De aceea Åži-a vărsat sângele ÅŸi a răbdat crucea, ca ÅŸi nouă prin ea, să ne dăruiască sfinÅ£irea ÅŸi să ne curăţească pe noi prin baia naÅŸterii din nou, ÅŸi pe cei care mai înainte erau lipsiÅ£i de cinste ÅŸi nu puteau să aibă nici o îndrăzneală (22) ÅŸi i-a înfăţiÅŸat SieÅŸi slăviÅ£i, neavând pată ori zbârcitură sau altceva de acest fel.

18. Vezi cum prin faptul că a zis „O curăţă ÅŸi Åži-o înfăţiÅŸează SieÅŸi Biserică slăvită, neavând pată ori zbârcitură” ne arată necurăţia în care se afla mai înainte? Luând [bine] aminte la toate acestea, voi, noi recruÅ£i ai lui Hristos, să nu priviÅ£i la mărimea relelor voastre, nici să nu vă gândiÅ£i la nenumăratele [voastre] păcate de dinainte. Ba chiar mai mult: socotindu-le pe acestea în amănunt, nici aÅŸa să nu vă îndoiÅ£i, ci cunoscând mărinimia Stăpânului, covârÅŸirea harului, mărimea darului, [toÅ£i] câţi aÅ£i fost învredniciÅ£i aici să fiÅ£i înscriÅŸi în cetatea Lui, apropiaÅ£i-vă cu întreaga bună dispoziÅ£ie a voinÅ£ei ÅŸi, renunţând (23) la toate cele făcute înainte, arătaÅ£i noua voastră stare printr-o întoarcere totală a minÅ£ii (24).

19. Åži fiindcă ÅŸtiÅ£i bine în ce fel de stare eraÅ£i ÅŸi cum S-a apropiat Stăpânul, necerându-vă vreun preÅ£ de răscumpărare pentru greÅŸeli, nici cercetându-vă păcatele, aduceÅ£i ÅŸi voi cele ale voastre (25) ÅŸi confirmaÅ£i nu numai cu limba mărturisirea Lui, ci ÅŸi cu mintea (26), „căci cu inima” – zice – „se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseÅŸte spre mântuire” (Rom 10, 10). Fiindcă trebuie ca ÅŸi mintea să fie întărită cu statornicie în dreapta credinţă, iar limba să vestească prin mărturisire [credinÅ£a] neclintită a minÅ£ii.

20. Şi fiindcă temelia bunei cinstiri de Dumnezeu (27) este credinţa, hai să vorbim puţin despre aceasta, ca să punem o temelie de neclintit, şi aşa, mai departe, să facem întreaga construcţie în siguranţă. Se cuvine, aşadar, ca acei care s-au înscris în această oaste duhovnicească să creadă în Dumnezeul tuturor, Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, cauza a toate, negrăit şi de necuprins cu mintea, Care nu poate fi tâlcuit nici cu cuvântul, nici cu mintea, şi a alcătuit (28) toate cu iubire de oameni şi bunătate.

21. Şi în Domnul nostru lisus Hristos, Fiul Lui Cel Unul-Născut, Care întru toate este asemănător şi egal cu Tatăl şi având neschimbată asemănare cu El, de o fiinţă [cu Tatăl] şi cunoscut în propriu-I ipostas, Care se naşte din El în chip negrăit şi este înaintea timpului, Făcătorul tuturor veacurilor, Care în vremurile din urmă, pentru mântuirea noastră, a luat chip de rob şi S-a făcut om şi a trăit împreună cu firea omenească (29) şi a fost răstignit şi a treia zi a înviat.

22. Căci voi trebuie să aveÅ£i fixate în minte cu maximă acurateÅ£e acestea, ca să nu fiÅ£i pradă uÅŸoară înÅŸelăciunilor diavoleÅŸti, ci, dacă adepÅ£ii lui Arie vor să vă pună piedici, să ÅŸtiÅ£i cu exactitate că trebuie să vă protejaÅ£i auzul de vorbele lor ÅŸi să le răspundeÅ£i cu îndrăzneală, arătându-le că Fiul este asemenea (30) după fiinţă cu Tatăl. Căci El InsuÅŸi este Cel Care a zis: „după cum Tatăl scoală morÅ£ii ÅŸi-i face vii, tot aÅŸa ÅŸi Fiul îi face vii pe cei care vrea” (In 5, 21); ÅŸi prin toate arată că are o putere egală cu Tatăl. Dacă din alt flanc Sabelie vrea să strice dogmele cele sănătoase, confundând ipostasurile, închide-Å£i auzul ÅŸi faţă de acela, iubite, învăţându-l că una este fiinÅ£a Tatălui ÅŸi Fiului ÅŸi Sfântului Duh, trei însă ipostasurile. Căci nici Tatăl nu poate fi numit Fiu, nici Fiul Tată, nici Duhul Sfânt cu alt [nume] decât acesta, ci fiecare, rămânând în propriuI ipostas, are o putere egală.

23. [Incă] ÅŸi aceasta trebuie să se fixeze în mintea voastră, că Duhul Sfânt este de aceeaÅŸi vrednicie [cu Tatăl ÅŸi cu Fiul], după cum chiar Hristos a zis ucenicilor: „Mergând, învăţaÅ£i toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui ÅŸi al Fiului ÅŸi al Duhului Sfânt” (Mt 29,19) (31).

24. Ai văzut mărturisire desăvârşită? Ai văzut învăţătură neavând nici un echivoc? De acum încolo să nu te tulbure cineva introducând pe deasupra, în dogmele Bisericii, invenţiile propriilor gânduri şi vrând [astfel] să tulbure dogmele cele drepte şi sănătoase, ci fugi de însoţirea cu unii ca aceştia ca de otrăvurile vătămătoare. Căci aceştia sunt mai cumpliţi decât acelea. Fiindcă acelea provoacă doar vătămarea trupului, pe când aceştia ruinează însăşi mântuirea sufletului. De aceea se cuvine ca de la început să fugiţi de asemenea convorbiri cu ei şi mai ales, pe cât puteţi, dacă timpul îngăduie, fiind întăriţi cu mărturiile Scripturii32 ca şi cu nişte arme duhovniceşti, închideţi gura lor cea neruşinată.

25. Noi vrem ca voi să arătaţi o foarte mare rigoare33 faţă de dogmele Bisericii şi să le aveţi bine fixate în mintea voastră. Dar, fiindcă cei ce arată o asemenea credinţă se cuvine să strălucească şi prin fapte, este necesar ca şi despre acest lucru să-i învăţăm pe cei ce se vor învrednici de împărătescul dar (34), ca ei să aibă cunoştinţă că nu există un astfel de păcat, care să poată birui generozitatea Stăpânului. Ci şi dacă ar fi cineva desfrânat sau adulter sau muieratic, homosexual, prostituat, răpitor, lacom, beţiv, şi dacă ar fi idolatru, atât de mare este puterea darului şi iubirea de oameni a Stăpânului, încât El face să dispară toate acestea şi-l dezvăluie mai strălucit decât înseşi razele soarelui pe cel care arată doar o bună dispoziţie a voinţei.

26. InÅ£elegând covârÅŸitorul dar al iubitorului de oameni Dumnezeu, să ne predispunem (35) deja ÅŸi spre lepădarea relelor ÅŸi spre lucrarea faptelor bune. Căci aceasta ne îndeamnă ÅŸi profetul [David], zicând: „fereÅŸte-te de rău ÅŸi fă binele” (Ps 36,27). InsuÅŸi Hristos, vorbind către tot omul, a zis: „VeniÅ£i la Mine toÅ£i cei osteniÅ£i ÅŸi împovăraÅ£i ÅŸi Eu vă voi odihni. LuaÅ£i jugul Meu ÅŸi învăţaÅ£i de la Mine că sunt blând ÅŸi smerit cu inima ÅŸi veÅ£i afla odihnă sufletelor voastre” (Mt 11,28-29).

27. Ai văzut bunătate prisositoare? Ai văzut mărinimia chemării? „VeniÅ£i – zice – la Mine toÅ£i cei osteniÅ£i ÅŸi împovăraÅ£i”. Iubitoare de oameni este chemarea, negrăită bunătatea! „VeniÅ£i la Mine toÅ£i”, nu doar conducătorii, ci ÅŸi supuÅŸii, nu numai bogaÅ£ii, ci ÅŸi săracii, nu doar cei liberi, ci ÅŸi sclavii, nu numai bărbaÅ£ii, ci ÅŸi femeile; ÅŸi bătrânii, nu doar tinerii, ÅŸi cei schilodiÅ£i ÅŸi cu mădularele vătămate, nu numai cei sănătoÅŸi la trup, toÅ£i veniÅ£i. Căci aÅŸa sunt darurile Stăpânului, încât nu face vreo diferenţă între sclav ÅŸi liber, nici între bogat ÅŸi sărac, ci leapădă toată această deosebire. „VeniÅ£i toÅ£i – zice – cei osteniÅ£i ÅŸi împovăraÅ£i”. Åži pentru ce îi cheamă? In nici un caz ca să le ceară socoteală ÅŸi să-i ducă în faÅ£a instanÅ£ei judecătoreÅŸti. Dar pentru ce? Ca să-i odihnească de chinul lor ÅŸi să le ia povara cea apăsătoare. Căci ce poate fi cândva mai apăsător decât păcatul? Fiindcă acesta, ÅŸi dacă am fi de mii de ori nesimÅ£itori ÅŸi am vrea să ne ascundem de oameni, ridică împotriva noastră conÅŸtiinÅ£a ca pe un judecător nemitarnic; ÅŸi aceea, fără încetare, se răscoală [împotriva noastră], provocându-ne continuu dureri, torturându-ne precum un călău ÅŸi ÅŸtrangulându-ne cugetul prin arătarea mărimii păcatului. AÅŸadar, zice că „pe cei îngreuiaÅ£i de acesta [de păcat] ÅŸi chinuiÅ£i ca de o povară, pe aceÅŸtia îi voi odihni, dăruindu-le iertarea păcatelor, numai să vină la Mine”. Cine este atât de împietrit, cine este aÅŸa de tare [la cerbice], încât să nu asculte de o asemenea chemare [plină] de iubire de oameni?

28. Vezi cum îi cheamă pe aceia care şi-au cheltuit [viaţa] în fărădelegi, pe cei ce sunt împovăraţi de păcate, pe cei care nici nu mai pot să ridice capul, pe cei plini de ruşine (36) şi fără de îndrăzneală?

29. Apoi, ca să ne înveÅ£e felul odihnei, adaugă: „luaÅ£i jugul Meu asupra voastră”. VeniÅ£i sub jugul Meu! însă nu vă speriaÅ£i când auziÅ£i de jug. Căci nici nu vă răneÅŸte gâtul, nici nu vă face să vă plecaÅ£i capul, ci ne învaţă să cugetăm la cele de sus ÅŸi ne arată (37) adevărata filosofic. „LuaÅ£i jugul Meu asupra voastră ÅŸi învăţaÅ£i”, „învăţaÅ£i” înseamnă: plecaÅ£i-vă auzul ca să puteÅ£i învăţa de la Mine (38). Căci nu voi cere de la voi ceva greu. Voi, robii, imitaÅ£i-Mă pe Mine, Stăpânul; voi, care sunteÅ£i pământ ÅŸi cenuşă, râvniÅ£i [să fiÅ£i] ca ÅŸi Plăsmuitorul vostru ÅŸi Făcătorul cerului ÅŸi al pământului, „învăţaÅ£i-vă de la Mine, că sunt blând ÅŸi smerit cu inima”.

30. Ai văzut pogorământul Stăpânului? Ai văzut iubirea [Lui] de oameni cea sinceră? Nu a cerut de la noi ceva greu sau de nesuportat. Fiindcă nu a zis: învăţaÅ£i-vă de la Mine că am făcut semne, că am înviat morÅ£ii, că am arătat minuni, [căci toate] acestea [atârnă] numai de puterea Lui. Dar ce? „InvăţaÅ£i-vă de la Mine, că sunt blând ÅŸi smerit cu inima ÅŸi veÅ£i găsi odihnă sufletelor voastre”. Ai văzut cât este câştigul acestui jug, cât folos [aduce]? Cel ce a fost învrednicit să vină sub acest jug ÅŸi a putut să înveÅ£e de la Stăpânul să fie blând ÅŸi smerit cu inima, va dobândi deplina odihnă a sufletului său. Acest lucru este începutul (39 )mântuirii noastre. Cel ce a câştigat (40) această virtute poate, fiind încă în trup, să se ia la întrecere cu puterile netrupeÅŸti ÅŸi nu [mai] are nici o părtăşie cu cele din viaÅ£a aceasta.

31. Cel ce imită blândeÅ£ea Stăpânului nu se mânie, nu se ridică împotriva aproapelui. Chiar dacă cineva îl va lovi, îi va spune: „dacă am vorbit rău, dă mărturie pentru [acest] rău, dar dacă [am grăit] bine, de ce mă baÅ£i?” (In 18,23). Chiar de-l va numi demonizat, îi va răspunde: „eu demon nu am”; ÅŸi nimic din cele ce vin asupra-i nu-l va putea vătăma. Unul ca acesta dispreÅ£uieÅŸte toată slava acestei vieÅ£i (41) ÅŸi nimic din cele ce se văd nu-l va atrage. Fiindcă el va dobândi alÅ£i ochi. Cel ce este smerit cu inima niciodată nu va putea privi cu ochi rău bunurile aproapelui. Unul ca acesta nu va fi răpitor, nici lacom, nici nu va pofti vreun lucru, ci va risipi chiar ÅŸi cele ale sale, arătând multă compătimire faţă de semenul de aceeaÅŸi fire. Unul ca acesta nu sapă căsnicia altuia, căci venind sub jugul lui Hristos ÅŸi învăţând să fie blând ÅŸi smerit cu inima, va avea întreaga virtute (42) ÅŸi va păşi pe urmele Stăpânului.

32. Să venim sub jugul cel bun ÅŸi să ridicăm povara cea uÅŸoară, ca să putem găsi ÅŸi odihna. Cel ce vine sub jug e dator să uite orice veche obiÅŸnuinţă ÅŸi să aibă o atenÅ£ie fină a ochilor (43). „Căci cel ce se uită la femeie ca s-o poftească, deja a făcut adulter cu ea în inima lui”; încât este nevoie de asigurare sporită pentru simÅ£ul văzului, ca nu cumva prin el să se urce moartea. Åži nu numai pentru ochi, ci ÅŸi pentru limbă, de mare atenÅ£ie este trebuinţă. „MulÅ£i au căzut – zice – sub ascuÅ£iÅŸul săbiei, dar nu atâţi câţi au căzut datorită limbii” (InÅ£. Sir. 28, 19). [ Åži aÅŸa], punem frâu ÅŸi celorlalte patimi care se nasc de aici, aÅŸezăm mintea în liniÅŸte, îngrădim partea irascibilă, mânia, pomenirea răului, duÅŸmănia, invidia, pofta nesăţioasă, toată desfrânarea, toate faptele cărnii, care sunt: adulterul, curvia, necurăţia, desfrânarea, idolatria, fermecătoria, duÅŸmănia, cearta, pizma, beÅ£ia, chefurile.

33. Se cuvine să lepădăm toate acestea şi să ne sârguim să avem roadă Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, blândeţea, înfrânarea. Şi dacă astfel ne curăţim minţile noastre, repetând ca pe o incantaţie învăţăturile adevărate (44), vom putea deja de aici să ne [formăm] o bună predispoziţie (45) şi să fim vrednici de primirea darului măreţ şi de paza bunurilor primite [la botez] .

34. Să nu mai am grija înfrumuseţărilor exterioare, nici a hainelor scumpe, ci toată râvna să o întorc spre împodobirea sufletului, încât frumuseÅ£ea lui să fie [din ce în ce] mai strălucitoare. Să nu mai port haine de mătase – fire ale viermilor -, nici coliere de aur. Căci ÅŸi dascălul lumii, cunoscând mai ales moliciunea firii femeieÅŸti ÅŸi grabnica alunecare a voinÅ£ei, nu a ezitat să orânduiască ÅŸi în legătură cu acestea. Dar de ce spun că nu s-a dat în lături să înveÅ£e despre acestea? Fiindcă îndemnând în privinÅ£a coafurilor, strigă ÅŸi zice: „nu cu coafuri sau cu aur sau cu perle sau cu haine scumpe” [să fie împodobită] (ITim 2, 9). [Crezi] că învăţându-te acestea, femeie, vrea oare să te înfrumuseÅ£ezi ÅŸi să fii lăudată de cei ce te privesc? [Chiar dacă ei te laudă], îţi [spun] că aceia sunt oameni asemenea [Å£ie], dar eu întreb ÅŸi pe Stăpânul tuturor. Să vedem pentru ce te va lăuda ÅŸi te va vorbi de bine?

35. De vreme ce El a lepădat acea frumuseÅ£e care se iÅ£eÅŸte din coafuri, din bijuterii, din perle ÅŸi din haine scumpe, să vedem ce fel de frumuseÅ£e îi hărăzeÅŸte femeii? Căci această frumuseÅ£e [produsă] de bijuterii ÅŸi haine, ÅŸi dacă pentru puÅ£in o încântă pe cea care le poartă, cu timpul se ofileÅŸte. Dar ce spun că se ofileÅŸte? Inainte de a se ofili datorită trecerii vremii, aţâţă ochii invidioÅŸilor ÅŸi-i îndeamnă pe răufăcători la furt. Iar frumuseÅ£ea pe care InsuÅŸi o hărăzeÅŸte nu se poate pierde, nici ofili; este veÅŸnică – ÅŸi aici [în viaÅ£a aceasta] rămânând împreună cu noi, dar însoÅ£indu-ne ÅŸi dincolo – ÅŸi [pe deasupra] ne aduce multă îndrăzneală.

36. Dar trebuie să ascultăm chiar cuvintele apostolului. AÅŸadar, ce zice? „Această [frumuseÅ£e] se cuvine femeilor care au făgăduit să fie temătoare de Dumnezeu, cea prin fapte bune” (l Tim 2,9). Femeia vrednică – zice – de făgăduinÅ£a [dată lui Hristos] – [făgăduinÅ£a] de a lucra [poruncile Lui] – se împodobeÅŸte pe sine cu fapte bune. Făptuirea binelui să urmeze făgăduinÅ£ei [date]. Ai făgăduit să-L cinsteÅŸti pe Dumnezeu? Lu¬crează cele plăcute Lui! Adică faptele bune. Dar ce înseamnă [împodobirea] „prin fapte bune”? Toată strânsura virtuÅ£ii constă în dispreÅ£uirea (46) celor din veacul acesta, dorinÅ£a pentru cele din veacul viitor, nesocotirea bunurilor [de aici], deschiderea faţă de cei săraci, îngăduinÅ£a, blândeÅ£ea, înÅ£elepciunea (47), pacea ÅŸi liniÅŸtea sufletului, a nu fi pornit spre slava vieÅ£ii de acum, ci a avea privirea aÅ£intită la cele de sus ÅŸi a te îngriji necontenit pentru cele de acolo ÅŸi a te avânta către acea slavă.

37. Dar fiindcă acum vorbesc în special pentru femei, vreau să le fac îndeaproape cunoscute şi alte lucruri, încât, o dată cu celelalte [neajunsuri de care am vorbit], să lepede şi obişnuinţa vătămătoare de a-şi farda faţa, ca să nu adauge [ceva chipului], ca şi cum opera [lui Dumnezeu] ar suferi vreo lipsă, şi [astfel] păcatul să fie atribuit Creatorului. [Oare ştii tu] ce faci, femeie? [Nu ştii] că nu poţi să-ţi sporeşti frumuseţea naturală prin pudre şi rimeluri, [dar] nici să-ţi schimbi urâţenia firească? Nu vei adăuga câtuşi de puţin frumuseţii fireşti şi-o vei strica şi pe cea a sufletului. Preocuparea aceasta [pentru împodobire] este semnul unei moliciuni lăuntrice. De altfel, multă osândă (48) îţi aduni prin aceasta, întraripând ochii celor tineri, captând privirile desfrânaţilor, provocând adultere necuvenite, şi [astfel] atragi asupra capului tău [responsabilitatea] alunecării acelora.

38. Un lucru cuvenit şi de folos este să renunţi la [împodobire]! Iar dacă cele ce sunt robite (49) de acest rău obicei nu vor, măcar când vin la Biserică să nu facă aceasta. Spune-mi pentru ce să stai în Biserică într-un asemenea hal? Oare această frumuseţe o caută Cel Căruia tu vii să I te închini şi [înaintea Căruia] îţi mărturiseşti păcatele? El caută frumuseţea lăuntrică, lucrarea faptelor bune, milostenia, cumpătarea, străpungerea inimii, credinţa profundă. Iar tu, renunţând la acestea (50), degrabă provoci poticnire în Biserică celor mai slabi (51). De câte fulgere nu eşti vrednică? Eşti în port şi naufragiezi. Vii la doctor să-ţi vindeci rănile şi pleci cu ele mai mari. Ce iertare vei mai avea după acestea? Insă chiar dacă mai înainte unele erau cuprinse de delăsare faţă de propria mântuire, de azi să fie încredinţate că [trebuie] să renunţe la acest viciu. Căci dacă [Dumnezeu] nu a fost de acord să folosim hainele scumpe, cu mult mai mult [nu admite] fardurile şi rimelurile.

39. Pe lângă [toate] acestea, mă rog ca şi bărbaţii şi femeile să fugă deplin de divinaţie şi practicile [superstiţioase]. Căci aceste fleacuri sunt ale păgânilor şi ale celor încă robiţi de înşelare: preocuparea pentru croncănitul corbilor, pentru chiţăiturile şoarecilor, pentru trosniturile grinzilor, a primi cu plăcere întâlnirile cu oameni ce trăiesc ruşinos, dar a fugi de cei ce trăiesc întru evlavie şi sfinţenie, [considerându-i] pricini a mii de rele. Vezi câte sunt meşteşugirile diavolului? Căci vrea nu numai să fim pustii de virtute şi să ne aplecăm spre răutate, ci şi să sădească în noi ura, ca să ne întoarcem de către cei ce urmează virtuţii. Sau altfel: vrea nu numai să urmăm cele rele, ci ne zoreşte şi ne împinge să ni le şi însuşim, făcând tot posibilul să le primim cu plăcere (52).

40. Să nu socotiÅ£i că sunt lucruri mici, nici fără importanţă, ci sunt suficiente ca să scufunde sufletul ÅŸi să-l coboare în însuÅŸi adâncul răutăţii. Căci aceasta, aceasta este perversitatea vicleanului demon: să ne împiedece prin lucruri mărunte (s. n.). Dar voi, noi ostaÅŸi ai lui Hristos, ÅŸi bărbaÅ£i ÅŸi femei – căci în această armată a lui Hristos nu se face deosebire de sex – îndepărtând de acum orice asemenea obiceiuri, ca unii ce veÅ£i primi pe împăratul tuturor, aÅŸa să vă curăţiÅ£i mintea, încât nici o pată să nu vă întunece gândurile.

41. Chiar dacă cineva are vreun duÅŸman, să se împace cu el, punând în mintea sa de ce fel [de daruri] va avea parte de la Stăpân el, cel cufundat în atâtea păcate, ÅŸi să-i ierte aproapelui pornirile contra sa. Căci zice: „fiecare dintre voi să nu gândească rău faţă de aproapele în inima sa” (Zah 8,17). Dacă cineva are vreun contract ÅŸi multe dobânzi [de primit], să le rupă. Căci zice: „rupeÅ£i contractele nedrepte” (îs 58, 6). Intr-un cuvânt, fiecare să aducă mai întâi cele din partea sa, ca să primească cu multă largheÅ£e (53) cele din partea Stăpânului.

42. Åži mai întâi de toate instruiÅ£i-vă limba să se cureÅ£e de jurăminte. Nu vorbesc [doar] de jurămintele false, ci ÅŸi de cele formale ÅŸi uÅŸuratice care sunt spre paguba celor ce le fac. Căci zice: „S-a spus să nu juri strâmb. Eu însă vă spun să nu vă juraÅ£i deloc” (Mt 5, 33-34). Ai auzit: „să nu juri deloc”? De acum abÅ£ine-te să mai iscodeÅŸti legile Stăpânului, încrede-te în Cel Ce a poruncit ÅŸi curăţeÅŸte-Å£i în întregime (54) mintea.

43. Să nu-Å£i mai fie gândul la hipodrom ÅŸi la spectacolele nelegiuite din teatre – căci ÅŸi acelea aprind pe nesimÅ£ite desfrânarea, nici la cruda desfătare provocată de luptele cu animale. Spune-mi, ce desfătare este să vezi pe cel de un neam cu tine ÅŸi părtaÅŸ aceleiaÅŸi firi, sfâşiat de fiarele sălbatice? Nu te înspăimânÅ£i, nici nu te temi că se va coborî un fulger de sus ÅŸi-Å£i va zdrobi capul? Fiindcă se poate spune că tu întărâţi dinÅ£ii fiarelor. Tu însuÅ£i îţi dai aportul la ucidere prin strigătul tău, chiar dacă nu [lucrezi] cu mâna, însă [omori] cu limba (55).

44. Nu, vă rog, nu luaţi cu atâta uşurătate mântuirea voastră! Pune în minte vrednicia ta şi ruşinează-te. Căci dacă cineva care cugetă ceva măreţ despre vreo vrednicie omenească, adesea refuză să facă vreun lucru necuvenit care ar leza acea demnitate, tu, urmând să primeşti o atât de mare vrednicie, nu eşti dator să te sfieşti de pe acum? Fiindcă o asemenea vrednicie ai, încât ea te însoţeşte şi în veacul acesta şi va merge cu tine şi în viaţa viitoare. Care este aceasta? Creştin vei fi numit din pricina dra¬gostei de oameni a lui Dumnezeu; şi credincios. Iată, nu o singură vrednicie, ci două. Il vei îmbrăca pe Hristos nu peste multă vreme şi ţi se cuvine să hotărăşti şi să faci toate [ţinând cont de faptul] că Acela este totdeauna împreună cu tine.

45. [Oare] nu vezi pe cei ce cârmuiesc treburile cetăţii -deoarece poartă haine ce au însemnele împărăteÅŸti – cât de înalt cugetă [despre ei înÅŸiÅŸi] ÅŸi din această cauză doresc să li se dea mai multă cinste ÅŸi să beneficieze de gardă de corp? Dacă aceia, care au pe îmbrăcăminte însemnul împărătesc, pentru aceasta vor să fie respectaÅ£i, cu cât mai mult tu, care II vei îmbrăca pe InsuÅŸi Hristos (56)? Căci zice: „voi locui întru voi ÅŸi voi umbla împrejurul vostru ÅŸi voi fi Dumnezeul vostru” (Lu 26, 12).

46. Feriţi-vă de toate aceste rele momeli ale diavolului şi nimic să nu fie mai de cinste pentru voi decât a intra în Biserică. Şi odată cu renunţarea la bucate şi la rele să vă fie mare şi râvna pentru virtute. Şi tot timpul (57) zilei să-l împărţim astfel: o parte pentru rugăciuni şi mărturisiri (58), iar alta pentru citire şi străpungerea sufletului; şi toată râvna noastră să fie îndreptată spre convorbiri despre cele duhovniceşti. Mare atenţie trebuie să avem ca să nu fim prinşi în cursele celui rău. Căci dacă dăm seama pentru fiecare cuvânt nelucrător (59) cu cât mai mult pentru palavrele inoportune şi discuţiile lumeşti.

47. Dacă veţi gândi astfel şi vă veţi îngriji de sănătatea sufle¬tului vostru, veţi atrage şi din partea lui Dumnezeu mai multă bunăvoinţă, vă veţi bucura de şi mai multă îndrăzneală, iar noi cu şi mai mare zel vom continua învăţătura, ştiind că aruncăm seminţele acestea duhovniceşti în urechi cu o bună dispoziţie şi în pământ60 îngrăşat şi afânat. Fie ca voi să vă învredniciţi de dar îmbelşugat de la Dumnezeu, iar noi să avem parte de iubirea Lui de oameni, cu harul şi cu îndurările Unuia-Născut Fiului Său, împreună cu Care, Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 înscrierea în oaste şi căsătoria
2 „Dreapta credinţă”. Termenul grec este mult mai cuprinzător ÅŸi nu are doar înÅ£elesul de corectă formulare dogmatică. El indică doar cuvenita ÅŸi buna raportare faţă de Dumnezeu, faţă de sine, faţă de semeni, faţă de întreaga creaÅ£ie ÅŸi dreapta poziÅ£ionare a tuturor acestora în plan axiologic. De bună seamă, că o corectă formulare dogmatică a credinÅ£ei este un lucru important pentru a se putea vorbi de ea, deÅŸi se cuvine mai mult cercetat modul în care este înÅ£eleasă, asimilată ÅŸi trăită dogma Bisericii.
3 Textual „pentru aceasta” (adică „pentru mireasă”). Sufletul este de genul feminin în greceÅŸte.
4 Poate fi tradus ÅŸi prin „bunul neam pe care l-a avut la început”. Cinstea ÅŸi bunul neam sunt folosite de Sfântul Ioan în legătură cu starea originară a sufletului. Această stare era caracterizată de bună relaÅ£ie între trup ÅŸi suflet: supunerea celui dintâi faţă de suflet. Dăm mai jos câteva texte semnificative:
Fiinţa netrupească a sufletului i-a conferit omului mare cinste din partea iubirii de oameni a lui Dumnezeu (P. G. 53, 103).
Cei învredniciţi cu raţiune şi care au primit atâta cinste de la Făcător, [fiind ei] mai de preţ decât toată zidirea văzută, înşişi au fost cuprinşi de atâta nebunie încât s-au închinat câinilor, maimuţelor, crocodililor şi altora mai josnice decât acestea (P. G. 53, 68).
Cel zidit din ţărână a primit ca insuflare suflul vieÅ£ii. „Şi a devenit – zice -suflet viu”. Ce înseamnă „suflet viu”? [înseamnă] „lucrător”, având mădularele trupului supuse lucrărilor sale ÅŸi urmând voinÅ£ei sale. însă nu ÅŸtiu cum, noi am intors pe dos ordinea ÅŸi atât de mare a devenit forÅ£a răutăţii, încât ne sileÅŸte să urmăm poftelor cărnii. Åži coborând de pe tron pe cel mai dinainte orânduit să-l ocupe ÅŸi căruia i se cuvenea prin rânduiala [stabilită] locul de stăpân, [adică sufletul], ne-am supus cu sila plăcerilor cărnii, necunoscând bunul lui neam ÅŸi de câtă cinste are parte ( P. G. 53, 103-104).
5 Orice patimă este un mod de slujire a demonului şi o aducere de sine, ca jertfă, aceluia.
6 Pe suflet, mireasa lui Hristos.
7 Nici nu se discută gravitatea greşelilor, circumstanţele lor etc., nici nu se cere vreo despăgubire pentru ele.
8 Minte redă aici grecescul care accentuează mai degrabă capacitatea analitică, discursivă, matematică a minÅ£ii, decât pe cea intuitivă. Se ÅŸtie din scrierile ascetice că omul de multe ori îşi justifică raÅ£ional ÅŸi coerent patimile, crezându-se îndreptăţit să se supună lor în urma unui raÅ£ionament pe care îl consideră legitim. SfinÅ£ii PărinÅ£i ne îndeamnă să nu primim gândurile, chiar dacă par logice, decât numai după ce sunt probate prin rugăciune sau prin experienÅ£a altora mai duhovniceÅŸti. Aceasta este de fapt ÅŸi pocăinÅ£a adevărată: renunÅ£area la vechile inerÅ£ii ÅŸi prejudecăţi (uneori chiar perfect «raÅ£ionale») ale mintii ÅŸi reconfigurarea modului de a gândi după «mintea lui Hristos». Exemple de prejudecăţi sunt credinÅ£a comună – tocmai pentru că nu este luată în serios ÅŸi analizată coerent – că fericirea este dată de realizarea social-politică, de o anumită înfăţiÅŸare fizică, că singurul sens ÅŸi răspuns al omenirii este crearea unei culturi ÅŸi civilizaÅ£ii, dragostea idolatră de patrie, moartea-considerată nobilă-pentru fel ÅŸi fel de idealuri morale, artistice etc. Prin pocăinţă ÅŸi botez realizăm, de fapt, incoerenÅ£a unor astfel de justificări ale acÅ£iunilor ÅŸi scopurilor noastre. Hristos a fost ÅŸi rămâne cea mai mare provocare, pus spre căderea ori spre ridicarea multora.
9 Cuvântul grecesc mai însemnă ÅŸi frumuseÅ£e, tinereÅ£e, bucurie. Buna dispoziÅ£ie a trupului, frumuseÅ£ea lui este legată în abisurile inconÅŸtiente ale sufletului nostru de lipsa păcatului. Acesta este ÅŸi faptul pentru care ne plac foarte mult trupurile mlădioase, fără cusur, ele fiind asociate cu starea paradisiacă, ÅŸi de aceea vrednice de dorit. Dar raportarea doar exterioară la ele reiterează pentru noi, cei de azi, experienÅ£a Evei – vai! atât de amară prin consecinÅ£ele ce le-a adus – faţă de fructul «frumos la vedere ÅŸi vrednic de dorit pentru că dă ÅŸtiinţă». O raportare doar exterioară confundă persoana privită ÅŸi dorită cu manifestarea ei corporală, ca una ce este singura vizibilă. O raportare totală vizează întregul persoanei, nefăcând abstracÅ£ie de manifestarea trupului, dar menÅ£inând corecta ierarhie între trup ÅŸi suflet (a se vedea ÅŸi nota 6).
10 Aici nu se referă la orice mişcare. Căci orice trup se dezvoltă, creşte, deci se mişcă; dar o face după nişte legi ale firii care nu se pot schimba (spre exemplu, forma unui trup este dată în mare măsură de informaţia sa genetică). Ideea este că legile firii nu pot fi schimbate decât prin intervenţia excepţională şi după raţiuni numai de Dumnezeu ştiute, în principiu, accidentele firii nu ne pot periclita mântuirea, de vreme ce aceasta depinde de alegerea noastră.
11 Raportul dintre liberul arbitru ÅŸi fire este o problemă controversată în gândirea omenirii. Pentru aceea ÅŸi PărinÅ£ii Bisericii i-au dat o deosebită atenÅ£ie. Acest fapt necesită un studiu mult mai aprofundat. Spunem doar că voinÅ£a personală este cea importantă în orice fel de relaÅ£ii. Prin ea o persoană alege conÅŸtient între mai multe posibilităţi. Această voinţă are puterea – ÅŸi aceasta doar în conlucrare cu harul – de a duce firea la o metamorfozare completă.
12 A lua cu uşurinţă problemele mântuirii.
13 înseamnă voinţa care a făcut o alegere integrală. Nu şi-a asumat doar o parte, ci totul, fără a lăsa cel mai mic rest.
14 DeÅŸi se poate traduce „înÅ£elegând semnificaÅ£ia actului” (sau, în varianta editorului francez, „luând în considerare măreÅ£ia a ceea ce s-a săvârÅŸit”) am preferat varianta mai sus oferită.
15 Ultima parte a paragrafului 11 arată modul de abordare al cuvântului lui Dumnezeu şi procesul ce are loc când căutăm cu ardoare şi sinceritate să înţelegem Scriptura:
a) fixarea cu stăruinţă asupra pasajului citit;
b) primirea în minte a puterii ce se găseşte în el;
c) uimirea = o lovitură ce te face să ieşi din tine, provocată de adevărata lui înţelegere;
d) exprimarea acestei uimiri în folosul altora.
16 are şi înţelesul de a contempla, a privi cu uimire şi atenţie, a observa. Mireasa îl va fi putut vedea ocazional pe mire, fără însă a avea posibilitatea unei cunoaşteri mai profunde, mai intime.
17 Adam. Sfântul loan consideră şi în alt loc (în Omiliile la Facere) că acest fapt Adam l-a rostit profetic, pentru timpurile viitoare, de vreme ce, în acel moment, nu exista tată sau mamă.
18 arată şi minuţiozitatea unui lucru, fineţea lui, tăria lui. Acrivia unei acţiuni se arată în executarea etapelor sau subacţiunilor sale fără nici o abatere de la scop sau metoda folosita. Este maxima adâncime.
19 Botezul este văzut ca nuntă. Euharistia este văzută ca nuntă (a se vedea nota 5 din cateheza a Il-a sau paragraful 24 din cateheza a VI-a). Iar nunta este de fapt o legătura tainică şi de neînţeles (după cum se spune în paragraful anterior) între două persoane, care are la bază jertfelnicia şi dăruirea reciprocă. Legătura lui Hristos cu Biserica este nupţială.
20 „Buna dispoziţie a voinţei”
21 Textual: „imitând fireasca Lui bunătate”. Nota editorului francez aduce o foarte bună precizare: aici nu este vorba de nestorianism, în sensul că omul din Hristos imită bunătatea divinităţii Sale, ci Dumnezeu în orice lucrare a Proniei Sale (bunătatea ca lucrare) imită bunătatea Sa fiinÅ£ială.
22 desemnează îndrăzneala pe care o avea omul faţă de Dumnezeu înainte de cădere (ÅŸi cea redobândită după botez): „[Adam] a căzut din îndrăzneala [pe care o avea], din pricina neascultării ÅŸi au fost ÅŸtirbite [drepturile sale] de stăpân ce le-a avut dintru început. Căci [atunci] toate îi erau supuse omului” (Omilii la Facere, P. G. 53, 79).
23 este participiul plural al unui verb din care s-a format substantivul apostasia (în româneşte a dat «apostazie»). Unirea cu Hristos presupune apostazia de diavol, iar apostazia de la Hristos implică legătura cu demonul, întreaga luptă se dă la nivelul minţii (legată de voinţa personală ) şi rezultatul final este captarea întregii minţi (deci a persoanei) în favoarea uneia sau alteia dintre părţi. Lupta demonului de a abate mintea mucenicilor de la Hristos este descrisă în cateheza a VIIa. Aici însă Sfântul loan ne atrage atenţia că nu putem fi ai lui Hristos, decât dacă ne-am luat mintea de la orice ar avea legătură şi părtăşie cu demonul. Acesta este şi sensul adevărat al lepădărilor din a a doua cateheză.
24 Alegerea făcută prin se repercutează asupra întregii fiinţe umane prin consecinţele pe care le aduce şi care nu mai pot fi evitate, o dată alegerea făcută. Mintea este pusă acum în slujba lui Hristos.
25 Editorul francez observă că expresia (a aduce cele ale sale) desemnează la Sfântul loan partea ce o aduce omul în colaborarea lui cu Dumnezeu, la iniţiativa divină.
26 CredinÅ£a necesită ÅŸi o exprimare adecvată prin concepte dogmatice, ÅŸi contează foarte mult exprimarea clară ÅŸi neechivocă, atât cât este posibil limbajului omenesc, a revelaÅ£iei divine. Dar folos real pentru mântuire aduce doar dacă prin ea, ne schimbăm mintea ÅŸi aceste dogme se „întrupează” în modul nostru de vieÅ£uire.
27 „Buna cinstire de Dumnezeu” (dreapta credinţă, la nota 4) pentru a nu se repeta de două ori cuvântul credinţă.
28 Verbul grec şi conţine deopotrivă ideea instituirii (creaţiei) şi a menţinerii în interdependenţă, într-o strânsă unire.
29 Sintagma grecească poate avea două sensuri: 1). a parcurs toate etapele creşterii fireşti omului 2). a convieţuit împreună cu oamenii, întruparea le presupune pe amândouă.
30 DeÅŸi o conÅŸtiinţă dogmatică rigidă (nu riguroasă! cum e cea despre care se vorbeÅŸte în paragraful 25) ar putea fi scandalizată de o astfel de formulare semi-ariană (prezentă ÅŸi în paragraful 21), totuÅŸi Sfântul loan nu este deloc semi-arian, căci imediat, mai jos, spune: „una este fiinÅ£a Tatălui ÅŸi Fiului ÅŸi Sfântului Duh”. Acest fapt ne arată că PărinÅ£ii – fiind oameni duhovniceÅŸti – nu se legau de formule, ci de modul în care erau înÅ£elese. Asupra exactităţii înÅ£elegerii nu se permitea însă nici un compromis (după cum se va vedea în paragraful 24). Iar posibilitatea de a interpreta eronat o afirmaÅ£ie scripturistică, dogmatică etc. se diminuează pe măsură ce creÅŸtem în adevărata viaţă duhovnicescă în Hristos, ale cărei semne sunt smerenia ÅŸi dragostea duhovnicească.
31 Faptul că azi mult prea mulÅ£i oameni nu cunosc pe adevăratul Hristos este în primul rând vina noastră, a creÅŸtinilor, care, bătându-ne cu pumnul în piept că avem dreapta credinţă, nu o trăim la „standardul” pe care ni-1 cere. Åži prin neglijenÅ£a noastră se pierd mulÅ£i. Dacă am trăi la măsura apostolică – ÅŸi acest lucru se prea poate în orice veac ÅŸi loc după cum ameninţător ne strigă Sfântul Simeon Noul Teolog – rezultatele ar fi altele. Cartea Bisericii de azi ar trebui să fie măcar primele opt-nouă capitole din Faptele Apostolilor. Credem că o cugetare adâncă a fiecărui cuvânt scris acolo ÅŸi apoi osteneala de a le plini ne-ar putea urni din letargia în care zăcem.
32 Câţi dintre noi mai cugetă azi zilnic asupra Scripturii?!
33 Până în cele mai mici amănunte.
34 De darul botezului.
35 înseamnă a ne îndemna mai întâi cu o bună dispoziţie spre ceva şi a sta cu faţa spre acel lucru, a tinde către el.
36 pleacă de la o rădăcină care la început avea sensul de urâţenie, hidoşenie. Astfel, socotim că ruşinea aceasta are şi o tentă ontologică, de deformare a firii prin păcat, şi nu doar morală, juridică. Până aici textul, atunci când vorbeşte de ruşine, utilizează cuvinte derivate de la aceeaşi rădăcină.
37 Originalul grecesc este mai complet: ne educă pe măsură ce creştem.
38 Orice iniÅ£iativă divină necesită un răspuns din partea omului. „A fi ucenic” (căci acesta este aici sensul verbului grecesc tradus prin „a învăţa”) este un har al lui Dumnezeu ÅŸi este dat celor ce se smeresc (fac un prim pas către smerenie) ÅŸi îşi pleacă urechea spre a dobândi puterea de a învăţa. Iar ucenic nu poate deveni decât cel care ÅŸtie că nu ÅŸtie, care simte nevoia de învăţătură.
39 Literal: capul. Prin urmare, înÅ£elesul poate fi ÅŸi: „acest lucru este elementul principal al mântuirii noastre”.
40 Folosirea, în limba greacă, a participiului pasiv perfect arată, în general, efectul prezent al unei acţiuni săvârşite în trecut. Ideea este că un astfel de om a dobândit odihna şi acum o păstrează fără a o altera. Această odihnă este rezultatul unei crâncene lupte cu propriul egoism. Taina veacului viitor se trăieşte încă de aici. Sfinţii trăiesc acum şi aici «pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea».
4] este viaţa biologică, materială (deşi nu tot timpul are acest înţeles).
42 Ceea ce noi numim virtuţi sunt doar aspecte ale unei stări de totală virtute.
43 A se cugeta asupra televizorului şi reclamelor, cât de mult reuşesc să ne tocească trezvia.
44 Acest procedeu nu are nimic cu magia. Este vorba de obiceiul anticilor de a citi cu voce tare ÅŸi de puterea pe care o are cuvântul Sfintei Scripturi. AcelaÅŸi lucru se întâmplă ÅŸi în cazul rugăciunii isihaste, când ea este rostită cu gura. Amintim ÅŸi cuvintele Mântuitorului: „Acum voi sunteÅ£i curaÅ£i pentru cuvântul pe care vi 1-am spus” (In 15, 3). Citirea Scripturii, pentru cel ce se pregăteÅŸte, are efect purificator. Rostirea ritmată, cu atenÅ£ie, a psalmilor, rugăciunilor, lecturilor duhovniceÅŸti, are efect asupra voinÅ£ei ÅŸi ne întăreÅŸte prin obiÅŸnuinţă (nu în sens de rutină, ci de mod de a fi, dobândit prin asceza minÅ£ii ÅŸi a inimii) deschiderea faţă de harul lui Dumnezeu.
45 Verbul folosit este acelaÅŸi ca ÅŸi cel discutat la nota 37.
46 Cuvântul (a privi pe deasupra) nu trebuie luat în sensul unui dispreÅ£, ca ÅŸi cum cele din lume ar fi rele . Acestea sunt „dispreÅ£uite” nu în sine, ci prin raportare la cele veÅŸnice, cele din urmă fiind mai vrednice de dorit decât cele dintâi.
47 Textual: „fîlosofia”. Dar la PărinÅ£i aceasta desemnează modul de viaţă creÅŸtin (cu fapta, nu cu vorba).
48 Literal: „foc”.
49 ar însemna „a fi cuprins de ceva mai înainte [de a putea reacÅ£iona în vreun fel]”, îndelunga obiÅŸnuinţă devine o a doua natură ÅŸi noi devenim robii ei fără a ne mai putea împotrivi aproape deloc. Totul Å£ine de voinţă în acest caz care trebuie să conlucreze cu harul.
50 Virtuţile anterior înşiruite.
51 Literal: „cu sufletul uÅŸuratic”, care nu ÅŸi-au luat în serios credinÅ£a.
52 Plăcerea pătimaşă (şi sufletească şi carnală) este cea care reduce distanţa dintre om şi păcat. Ea îl face pe primul să-şi improprieze pe cel de-al doilea. Este cleiul ce leagă patima de om şi-1 face pe acesta să nu dorească despărţirea de ea. Tot plăcerea îl convinge că acesta este binele adevărat. Treaba de căpătâi a demonului este să ne inducă plăcerea atunci când facem răul. Apoi de bună voie îl vom face în continuare.
53 Credem că 8on|nXeux (largheţe, dărnicie) nu se referă numai la Dum¬nezeu, ci şi la om. El îi dă omului pe măsura capacităţii lui de a primi. De această capacitate este răspunzător omul şi ea se măreşte prin săvârşirea poruncilor. Dar ea arată şi mărinimia cu care Dumnezeu îşi împarte darurile.
54 poate fi redat ÅŸi temporal, prin „tot timpul”, „continuu”, în concluzie: să ne curăţim mintea prin instrumentele oferite de toate situaÅ£iile în care suntem puÅŸi.
55 Orice participare la un spectacol sportiv, artistic, nu este neutru. El ne cere acordul lăuntric prin care avem părtăşie cu cele ce se săvârşesc acolo. Spre exemplu, în fotbal se vântură sloganul (care nu este deloc lipsit de întemeiere) că publicul este al 12-lea jucător.
56 Oare mai avem noi astăzi «mândria cea bună» că suntem ai lui Hristos? Tocmai pentru că nu mai avem conştiinţa cinstei ce o purtăm din botez, ne e ruşine de a trăi cu adevărat creştineşte şi apelăm la criteriile lumii acesteia pentru a ne duce viaţa. Ne simţim adesea morţi şi handicapaţi dacă societatea
– care pentru aceasta ne cere adeseori să renunţăm la modul de viaţă evanghelic
– ne respinge ÅŸi ne numeÅŸte retardaÅ£i, incapabili de a pricepe progresul lumii (în sensul pătimaÅŸ în care aceasta îl ia în considerare). Credem că Hristos este cel mai avangardist ÅŸi progresist om care a trăit vreodată. Åži aceasta pentru că este ÅŸi Dumnezeu, decât Care nici un om nu va putea avea vreo minte mai suplă ÅŸi mai dispusă la «a inventa» orice, numai să mântuiască, din prea multa-I dragoste, pe om. Dacă vom aveacu adevărat mintea lui Hristos vom face orice, ne vom face tuturor toate, vom accepta toate, numai să-L aducem semenilor noÅŸtri pe Hristos. Dar nu vom ceda deloc păcatului. Aceasta ni se pare a fi unul din aspectele vredniciei de creÅŸtin. Noi am biruit lumea, doar dacă credem real în Hristos, iar atunci lumea nu ne mai poate atinge.
57 Fiecare îşi alege personal momentul prielnic pentru îndeletnicirile spirituale enumerate (a se vedea următoarea propoziţie referitoare la atenţie). Aşadar, este vorba de perioadele calitative ale timpului, deşi nu se exclude şi o drămuire cantitativă a lui.
58 Poate fi vorba de mărturisirea inimii în rugăciune, de mărturisirea în faţa unui martor sau de a da mărturie prin fapte şi comportament. Rezolvarea problemei ar necesita un studiu asupra utilizării cuvântului la Sfântul Ioan Gură de Aur. Spre exemplu, în comentariul la psalmi, referindu-se la mărturisirea inimii în rugăciune, pentru păcate, spune: «Aşadar, acestei mărturisiri să-i urmăm şi noi. Căci dacă nu vrem să plângem aici, neapărat ne vom îndurera şi vom plânge dincolo» (P. G. 55,76). Sau, în altă parte a aceloraşi comentarii, spune: «îndoit este chipul mărturisirii: fie este osândirea păcatelor proprii, fie mulţumirea adusă lui Dumnezeu» (P. G. 55,121).
59 poate fi şi un cuvânt despre cele dumnezeieşti, dar dacă este plasat nepotrivit, fără un efect pozitiv asupra interlocutorului, poate să ne provoace mustrări de conştiinţă (oare să fie vorba şi de cazul în care spunem cuvinte pe care nu le-am pus în faptă, pe care nu le-am lucrat cu osteneală, chiar dacă ele pot fi corecte sub raport doctrinar?).
60 Termenul grec conţine ideea de sol pregătit (prin lucrări agricole) şi nu un simplu pământ. Contează mult şi pregătirea noastră temeinică.