Omilia 2

Omilia aceluiaşi către cei ce urmează a fi luminaţi
şi lămurire clară a celor săvârşite în chip simbolic şi închipuite în dumnezeiescul botez

1. Haide iarăşi să vorbim puţin cu cei înscrişi în oastea lui Hristos, arătându-le lor şi puterea armelor pe care le vor primi şi negrăita bunătate a iubitorului de oameni, Dumnezeu, pe care a arătat-o neamului omenesc, încât aceştia, apropiindu-se cu multă şi deplină credinţă, să se bucure de o mai bogată cinstire. Gândeşte-te, iubite, la covârşitoarea bunătate [arătată de El] chiar de la început. Căci dacă pe cei care nu s-au ostenit deloc, pe cei care nu au arătat nimic de cinste, i-a învrednicit de un asemenea dar şi le-a iertat greşelile cele din toată vremea, [atunci], dacă după atâta mărinimie [arătată], aţi dori, dintr-o bună dispoziţie, să aduceţi şi voi ceva de la voi înşivă, de câtă răsplată nu vă veţi învrednici din partea iubitorului de oameni Dumnezeu!

2. In treburile omeneşti nu se vede aşa ceva niciodată, ci mulţi, adesea, după multe osteneli şi chinuri pe care le fac în nădejdea răsplătirii, se întorc acasă cu mâinile goale: fie pentru că cei de la care aşteptau răsplată sunt răuvoitori faţă de cei ce mult se ostenesc, fie că sunt răpiţi mai devreme din viaţă şi nu mai pot să-şi împlinească scopul. Dar în cazul Stăpânului nostru, nu numai că nu se întâmplă aşa ceva vreodată, ci chiar mai înainte de a începe noi ostenelile şi de a-I arăta cele ale noastre, luându-ne-o înainte, îşi arată mărinimia, ca prin multe faceri de bine să ne atragă spre ceea ce a gândit mai dinainte pentru mântuirea noastră.

3. Şi astfel, dintru început bine lucrând, nu a încetat să dea binefaceri neamului omenesc. Căci după ce l-a plăsmuit pe cel întâi zidit, de îndată, chiar dintru început, l-a sălăşluit în rai şi l-a dăruit cu acea viaţă (1) fără de chinuri, lăsându-l să se înfrupte din toate cele din rai în afară de un singur pom. Dar acela, [uitând] stăpânirea de sine şi fiind înşelat de femeie, a călcat porunca dată lui şi a batjocorit (2) o astfel de cinste.

4. Dar vezi şi aici mărimea iubirii de oameni! Căci trebuia ca pe un astfel de nerecunoscător faţă de facerile de bine primite mai înainte să nu-l mai învrednicească de vreo iertare, ci să-l scoată de sub purtarea Sa de grijă. Dar nu numai că nu a făcut aceasta, ci precum un tată preaiubitor care are un copil neastâmpărat, fiind mişcat de iubirea firească, nu-l pedepseşte pentru greşeală, dar iarăşi nici nu-l iartă cu totul, ci cumpăneşte cu măsură, ca nu cumva să se abată spre o răutate mai mare, tot aşa şi bunul Dumnezeu, fiindcă [acela] a arătat multă neascultare (3), pe de-o parte scoţându-l din acea vieţuire, iar pe de alta domolind gândul lui ca să nu păcătuiască după aceea şi mai mult, l-a pedepsit cu osteneli şi nenorociri ca şi cum i-ar fi zis:

5. Multa delăsare ÅŸi netemerea (4) te-a adus spre o atât de mare neascultare ÅŸi te-a făcut să uiÅ£i de poruncile Mele; iar faptul că nu aveai nimic de lucrat te-a făcut să te socoteÅŸti mai presus de propria fire – căci nelucrarea se face dascăl a toată răutatea. De aceea te pedepsesc cu osteneli ÅŸi nenorociri ca, lucrând pământul, să-Å£i aduci necontenit aminte ÅŸi de neascultare ÅŸi de nimicnicia firii tale. Iar fiindcă Å£i-ai închipuit lucruri măreÅ£e ÅŸi nu ai vrut să rămâi în hotarele-Å£i fireÅŸti, îţi poruncesc ca din pământul din care ai fost luat, acolo iarăşi să te întorci. „Căci pământ eÅŸti ÅŸi în pământ te vei întoarce” (Fac 3, 19).

6. Şi ca să-i sporească durerea şi să-l facă să simtă propria cădere, nu l-a alungat departe, ci l-a pus în apropierea raiului, astupându-i intrarea înăuntru, ca în fiecare ceas, văzându-se lipsit de acele bunătăţi din pricina neluării aminte, să dobândească o atenţie neîncetată şi să fie mai temeinic faţă de poruncile ce urmau să-i fie date spre pază. Căci, bucurându-ne noi de cele bune, nu simţim că trebuie să lucrăm vreun fel de faptă bună; dar când suntem lipsiţi de ele, dobândind o sensibilitate mai adâncă din pricina lipsei, suferim şi o durere mai mare. Aceasta s-a întâmplat —atunci şi cu întâiul zidit.

7. Insă ca să cunoşti şi sfatul potrivnic al vicleanului diavol, dar şi înţelepciunea şi bunul meşteşug al Stăpânului nostru, ia vezi, spre ce l-a împins, prin înşelăciune, diavolul pe om să facă şi ce iubire de oameni i-a arătat Stăpânul Cel purtător de grijă. Căci acel viclean diavol, pizmuindu-l pentru vieţuirea din rai, prin nădejdea unei mai mari făgăduieli, i-a răpit ceea ce avea în mână. Căci făcându-l să-şi închipuie că [poate fi] egal cu Dumnezeu, i-a atras osânda morţii. De acest fel sunt [şi acum] momelile lui: nu numai că ne depărtează de bunătăţile pe care le avem în mână, ci caută să ne azvârle şi în prăpastie. Însă chiar şi aşa, Dumnezeul iubirii de oameni nu a trecut cu vederea neamul omenesc, ci, demonstrându-i diavolului că toate câte le-a făcut sunt fără folos, iar omului arătându-i câtă purtare de grijă are pentru el, i-a dăruit prin moarte nemurirea. Poftim!? Diavolul l-a scos din rai, iar Stăpânul l-a dus în cer!? Mai mare este câştigul decât paguba!

8. Dar să revenim la ceea ce am spus la început, căci de aceea am ÅŸi spus cele de mai sus: dacă pe cel ce a fost nerecunoscător faţă de atâtea binefaceri l-a învrednicit iarăşi de atâta iubire de oameni, voi, ostaÅŸii lui Hristos, dacă veÅ£i fi râvnitori, arătând bunăvoinţă faţă de negrăitele daruri oferite vouă ÅŸi întru trezvie veÅ£i păzi cele încredinÅ£ate vouă, spuneÅ£i-mi, câtă cinste nu veÅ£i primi de la El după ce aÅ£i împlinit straja? Căci El ÃŽnsuÅŸi a zis: „celui care are i se va da ÅŸi-i va prisosi” (Mt 25,29). Căci cel ce [prin efort] se face pe sine vrednic de cele deja primite, pe drept se ÅŸi bucură de mai mult.

9. ToÅ£i câţi aÅ£i fost învredniciÅ£i să fiÅ£i înscriÅŸi în această carte cerească aduceÅ£i o credinţă fierbinte ÅŸi un cuget statornic. Căci cele ce se petrec aici au nevoie de credinţă ÅŸi de ochii sufletului, ca să nu luaÅ£i aminte doar la cele văzute, ci, pornind de la acestea, să vă închipuiÅ£i (5) cele nevăzute. Ochii credinÅ£ei realizează aceasta. Căci după cum ochii trupului pot să vadă doar cele ce cad sub simÅ£uri, aÅŸa ÅŸi cei ai credinÅ£ei doar pe cele contrare [celor sensibile]. Fiindcă ei nu văd nimic din cele sensibile, ci privesc cele ce nu se văd ca ÅŸi cum ar sta în faÅ£a ochilor. Acest fapt este credinÅ£a: a lua aminte la cele cele văzute. Căci zice: „credinÅ£a este fiinÅ£a celor nădăjduite, dovedirea celor ce nu se văd” (Evr 11, 1).

10. Ce înseamnă ceea ce spun? Şi pentru ce spun să nu iei aminte la cele ce se văd, ci să ai ochi duhovniceşti? Ca atunci când vezi scăldătoarea (6) apelor şi mâna arhiereului atingând capul tău, să nu socoteşti că aceea este doar simplă apă, nici că singură mâna arhiereului este pusă pe capul tău. Fiindcă nu om este cel ce lucrează cele ce se săvârşesc, ci harul Duhului este cel ce sfinţeşte firea apelor şi se atinge împreună cu mâna arhiereului de capul tău. Nu bine am zis că avem nevoie de ochii credinţei spre încredinţarea celor ce nu se văd, ca nu cumva să ne oprim doar la cele sensibile?

11. Botezul este ÅŸi mormânt ÅŸi înviere. Căci „se îngroapă omul vechi dimpreună cu păcatul ÅŸi învie cel nou, înnoit după chipul Celui Ce l-a zidit” (Col 3, 10). Ne dezbrăcăm ÅŸi ne îm¬brăcăm. Dezbrăcăm vechea haină, cea întinată de mulÅ£imea păcatelor, îmbrăcăm pe cea nouă, curăţită de orice pată. Ce spun?! ÃŽl îmbrăcăm pe ÃŽnsuÅŸi Hristos! Căci zice: „câţi în Hristos v-aÅ£i botezat, în Hristos v-aÅ£i îmbrăcat” (Gal 3, 37).

12. Dar fiindcă momentul în care vă veÅ£i bucura de atâtea daruri este la uşă, hai să vă explic felul ÅŸi pricinile fiecărui lucru ce este săvârÅŸit, ca să le cunoaÅŸteÅ£i ÅŸi să plecaÅ£i de aici cu mai multă încredinÅ£are7. Trebuie să ÅŸtiÅ£i pentru ce – după învăţătura [primită] în fiecare zi (8) – vă conducem la cei ce exorcizează prin viu grai9. Nu în zadar, nici pe degeaba se face acest lucru; ci fiindcă urmează să-L primiÅ£i locuind în voi pe ÃŽmpăratul ceresc, tocmai de aceea, după dăscălirea din partea noastră, vă iau cei rânduiÅ£i pentru acest lucru ÅŸi, după cum o casă în care împăratul urmează să vină este bine aranjată, aÅŸa ÅŸi ei vă curăţă mintea prin acele înfricoÅŸate cuvinte, alungând toată meÅŸteÅŸugirea celui rău ÅŸi o fac vrednică de prezenÅ£a ÃŽmpăratului. Căci nu e cu putinţă, chiar dacă vreun demon ar fi sălbatic ÅŸi crud, ca, după acele glăsuiri înfricoşătoare ÅŸi după invocarea Stăpânului tuturor, să nu se depărteze de voi cu multă grăbire. Pe lângă aceasta, [exorcismul] vă aduce în suflet o mare evlavie ÅŸi vă porneÅŸte spre multa străpungere a inimiil0.

13. Iar ceea ce este minunat şi de necrezut, este că aici orice inegalitate şi diferenţă în demnităţi se destramă. Căci şi dacă ar avea vreunul funcţie socială sau strălucitoare bogăţie ori de ar fi dintr-un neam vestit, ori ar avea multă slavă în viaţa aceasta, aici este egal cu cerşetorul şi cu cel zdrenţăros, adesea si cu cel orb ori şchiop, şi nu se poticneşte de acest fapt. Căci ştie că în cele duhovniceşti toate acestea dispar şi nu se caută decât buna dispoziţie a sufletului.

14. Mare câştig aduc cuvintele ÅŸi invocaÅ£iile acelea înfrico¬şătoare ÅŸi minunate. Iar atitudinea cu picioarele goale ÅŸi mâinile ridicate ne arată altceva. După cum cei ce suferă o robie trupească arată ÅŸi prin înfăţiÅŸare ruÅŸinea stării în care se află, aÅŸa ÅŸi aceÅŸtia, fiind prizonieri ai diavolului – fiindcă urmează să fie sloboziÅ£i de sub tirania aceluia ÅŸi să intre sub jugul cel bun – mai întâi, prin înfăţiÅŸare, îşi amintesc de starea lor de mai înainte, ca să ÅŸtie de unde au scăpat ÅŸi la cine aleargă ÅŸi ca acest fapt să le fie prilej pentru o mai mare mulÅ£umire ÅŸi dispoziÅ£ie binevoitoare.

15. VreÅ£i să vorbim ÅŸi naÅŸilor voÅŸtri (11) ca ÅŸi aceia să ÅŸtie de ce răsplată se învrednicesc dacă arată multă preocupare faţă de voi, dar ÅŸi ce osândă îşi agonisesc dacă vor fi delăsători? Ia gândeÅŸte-mi-te, iubite, oare garanÅ£ii unora în treburi băneÅŸti nu au mai mult chin decât datornicul care împrumută bani ÅŸi [pentru care ei se pun drept garanÅ£i]? Căci dacă cel ce este împrumutat se arată binevoitor, uÅŸurează povara garantului său; dar dacă este răuvoitor, îi provoacă aceluia o belea ÅŸi mai mare. De aceea îndeamnă ÅŸi zice acel înÅ£elept: „dacă garantezi [pentru cineva], socoteÅŸte-te ca achitator al [sumei]” (Int. Is. Sir 8, 13). Dacă garanÅ£ii unora pentru sume de bani se pun pe ei înÅŸiÅŸi în situaÅ£ia de a achita tot bănetul, cu mult mai mult garanÅ£ii în cele duhovniceÅŸti, deoarece [garantează] că-i învaţă pe alÅ£ii virtutea, datori sunt să arate multă trezvie, îndemnând ÅŸi sfătuind, îndreptând ÅŸi având dragoste părintească.

16. Şi să nu socotească a fi neimportant ceea ce se petrece [aici], ci să ştie foarte clar că, dacă prin propria lor atenţionare îi vor conduce pe drumul virtuţii (12) pe cei [încredinţaţi lor], se vor împărtăşi de un nume bun, iar dacă se moleşesc, multă osândă vor avea. Tocmai de aceea obişnuim să-i numim pe unii ca aceştia părinţi duhovniceşti, ca ei să afle din însăşi realitatea faptelor (13) de câtă dragoste [părintească] trebuie să dea dovadă în învăţătura duhovnicească ce o dau [fiilor duhovniceşti]. Căci dacă este bine să îndrumăm spre râvnirea virtuţii pe cei care nu ne-au fost încre¬dinţaţi, cu atât mai mult datori suntem să ne împlinim sarcina faţă de cel pe care l-am primit (14) ca fiu duhovnicesc. Învăţaţi şi voi, naşilor, că, dacă veţi fi delăsători, nu mică va fi primejdia!

17. Hai mai departe să vă vorbim despre însele Sfintele Taine şi despre legămintele (15) ce se vor face între voi şi Stăpân. Căci după cum în problemele vieţii când cineva vrea să-i încredinţeze altcuiva lucrurile proprii este necesar să se facă contracte între cel ce încredinţează şi cel căruia îi sunt încredinţate, la fel şi acum când urmează să vi se încredinţeze din partea Stăpânului tuturor lucruri nu muritoare, stricăcioase şi pieritoare, ci duhovniceşti şi cereşti. Pentru aceasta se şi vorbeşte de credinţă, fiindcă nu este nimic văzut, ci toate se pot privi cu ochii Duhului. Sunt necesare contracte nu cu cerneală şi hârtie, ci întru Dumnezeu [scrise] cu Duhul (16). Căci cuvintele pe care le rostiţi aici sunt scrise în cer şi legămintele pe care le faceţi cu gura rămân neşterse în faţa Stăpânului.

18. PriveÅŸte iarăşi aici atitudinea de robie (17)! PreoÅ£ii care vă aduc, mai întâi vă poruncesc să plecaÅ£i genunchii, să întindeÅ£i mâinile spre cer ÅŸi aÅŸa să vă rugaÅ£i, ca prin [această] înfăţiÅŸare să vă aduceÅ£i aminte de unde aÅ£i fost eliberaÅ£i ÅŸi cui urmează să vă dăruiÅ£i. Apoi, venind preotul la fiecare, cere legământul ÅŸi mărturisirea ÅŸi-l pregăteÅŸte să spună acele înfricoÅŸate cuvinte, pline de cutremur: „Mă lepăd de tine, Satano!”

19. Plâng acum ÅŸi greu mă tângui (18)! Căci mi-am adus aminte de acea zi în care ÅŸi eu m-am învrednicit să rostesc aceste cuvinte, dar cugetând la povara păcatelor pe care am adunat-o de atunci până azi, mi se tulbură mintea ÅŸi mă muÅŸcă gândul văzând câtă ocară mi-am agonisit prin delăsare (19). De aceea vă ÅŸi rog pe voi toÅ£i, să aveÅ£i oarece mărinimie faţă de mine ÅŸi pentru că urmează să vă întâlniÅ£i cu ÃŽmpăratul – căci vă va primi cu multă dorire si vă va îmbrăca cu acea haină împărătească si vă va da, oricâte daruri ÅŸi pe care le vreÅ£i, numai să căutăm din cele duhovniceÅŸti – cereÅ£i har ÅŸi pentru noi, ca să nu ne ceară socoteală pentru păcate, ci să ne învrednicească din partea Sa de iertare pentru cele făcute [după botez]. Åži nu mă îndoiesc că iubitori fiind, veÅ£i face aceasta pentru dascălii voÅŸtri.

20. Hai să ne Å£inem iar de firul cuvântului nostru! ÃŽn acel moment, preotul vă pregăteÅŸte să ziceÅ£i: „Mă lepăd de tine, Satano, ÅŸi de trufia (20) ta, ÅŸi de slujirea ta, ÅŸi de lucrurile tale”. PuÅ£ine cuvinte, dar mare e puterea lor! Căci ÅŸi îngerii care stau de faţă ÅŸi puterile cereÅŸti ce se bucură de întoarcerea voastră primesc din gurile voastre cuvintele ÅŸi le duc Stăpânului tuturor, ÅŸi acestea sunt scrise în cărÅ£ile cele cereÅŸti.

21. VedeÅ£i prin ce înscrisuri se fac legămintele? Căci după lepădarea de cel rău ÅŸi de toate lucrurile ce se referă la el, iarăşi [preotul] vă pregăteÅŸte să ziceÅ£i: „Şi mă unesc cu Tine, Hristoase”. Ai văzut covârÅŸitoarea bunătate? Doar cuvintele primindu-le de la tine îţi ÅŸi încredinÅ£ează atâta bogăţie, uitând toată reaua ta voinţă de mai înainte ÅŸi ne mai aducându-Å£i aminte de nimic din cele de dinainte, ci Se mulÅ£umeÅŸte cu aceste scurte cuvinte.

22. Apoi, după aceste legăminte ÅŸi lepădări ÅŸi uniri – fiindcă ai mărturisit stăpânia [Lui asupra ta] ÅŸi te-ai unit cu Hristos prin cuvintele rostite – [preotul] te unge pe frunte cu mirul cel duhovnicesc (21), ca pe un ostaÅŸ ales pentru arena duhovnicească ÅŸi, punându-Å£i pecetea, spune: „Se unge cutare în numele Tatălui ÅŸi al Fiului ÅŸi al Sfântului Duh”.

23. Căci ştie (22) că vrăjmaşul este scos din minţi, şi îşi arată colţii, şi dă târcoale ca un leu, răcnind şi priveşte pe cei ce erau mai înainte sub tirania lui cum deodată au scăpat de el şi s-au lepădat şi au trecut de partea lui Hristos, unindu-se cu El (23). De aceea, vă şi unge pe frunte şi vă pune pecetea (24), ca diavolul să-şi întoarcă ochii [de la voi]. Căci nu îndrăzneşte să vă privească în faţă când vede fulgerul ce porneşte de acolo şi îi orbeşte ochii. Fiindcă din acea clipă luptaţi şi vă împotriviţi lui şi de aceea [preotul], prin ungere, vă introduce ca pe nişte luptători ai lui Hristos în arena duhovnicească.

24. După aceasta, la vremea nopÅ£ii, vă dezbracă toate hainele ÅŸi – ca pe unii ce urmează să intraÅ£i în cer prin isprăvile [pe care le veÅ£i săvârÅŸi] – vă ung (25) întreg trupul cu acel ulei duhovnicesc încât toate mădularele să fie întărite prin ungere ÅŸi de nevătămat de către armele de atac (26 )trimise de cel potrivnic.

25. După această ungere, vă coboară în apele sfinte şi în acelaşi timp îngroapă omul vechi şi înviază pe cel nou înnoit după chipul Celui Ce l-a zidit. Atunci, prin cuvintele şi mâna preotului, Se coboară Duhul Sfânt şi alt [om] se naşte în locul celuilalt, curăţind şi dezbrăcând haina veche a păcatului şi îmbrăcând veşmântul împărătesc.

26. Åži ca să înveÅ£i ÅŸi de aici că una este fiinÅ£a Tatălui ÅŸi a Fiului ÅŸi a Sfântului Duh, astfel este ÅŸi predania botezului. Căci preotul zice: „Se botează cutare în numele Tatălui ÅŸi al Fiului ÅŸi al Sfântului Duh”, de trei ori cufundând ÅŸi ridicând capul, arătând prin acest tainic ritual coborârea Duhului. Fiindcă nu preotul singur atinge capul [botezatului], ci ÅŸi dreapta lui Hristos. Åži acest fapt se vădeÅŸte din înseÅŸi cuvintele celui ce botează. Căci nu zice: „eu botez pe cutare”, ci „se botează cutare”, arătând că el este doar slujitor al harului ÅŸi oferă doar mâna sa, fiindcă, pentru aceasta a fost orânduit de către Duhul. Căci Cel Ce plineÅŸte toate este Tatăl ÅŸi Fiul ÅŸi Duhul Sfânt, Treimea Cea nedespărÅ£ită. CredinÅ£a în Ea ne dăruieÅŸte iertarea păcatelor ÅŸi mărturisirea ei ne aduce înfierea.

27. Iar cele ce se întâmplă după acestea sunt suficiente să ne înveţe de către cine au fost eliberaţi şi de ce au parte cei învredniciţi de acest ritual tainic (27). Căci îndată scoţându-i pe ei din acele ape sfinte, toţi cei prezenţi îi înconjoară, îi îmbrăţişează, îi sărută, se veselesc şi se bucură împreună cu ei, căci robii şi prizonierii de mai înainte, dintr-o dată devin fii liberi şi sunt chemaţi la masa împărătească. Pentru că după ce ies de acolo (28) sunt aduşi la înfricoşata masă cea plină de nenumărate bunătăţi şi gustă din trupul şi sângele Stăpânului şi devin sălaş al Duhului şi, ca unii ce L-au îmbrăcat pe Însuşi Hristos, aruncă sclipiri de jur împrejur, ca nişte îngeri pământeşti, strălucitori fiind din toate părţile şi luminând mai tare decât razele soarelui.

28. Toate acestea nu în deÅŸert ÅŸi degeaba vi le-am spus mai devreme dragostei voastre, ci ca mai înainte de acea bucurie să rodiÅ£i multă dorire (29), întraripându-vă deja prin nădejde ÅŸi să aveÅ£i un cuget vrednic de cele ce se vor săvârÅŸi, după cum a îndemnat ÅŸi fericitul Pavel: „cugetaÅ£i cele de sus ÅŸi mutaÅ£i-vă gândul vostru de la pământ la cer, de la cele văzute la cele nevăzute (30)”. Pe acestea (31) le vedem mai clar cu ochii duhovniceÅŸti decât cu cei sensibili.
29. Însă fiindcă sunteţi deja înaintea uşilor împărăteşti (32) şi urmează să vă apropiaţi de însuşi tronul în care sade Împăratul împărţind darurile, arătaţi multă nobleţe în cererile voastre: nimic lumesc, nimic omenesc; ci faceţi o rugăminte vrednică de Cel de faţă. După ce ieşiţi din acele ape dumnezeieşti şi arătaţi prin aceasta ridicare (33) chipul învierii, cereţi ocrotirea (34) Lui în luptă, ca să puteţi păzi cu multă [trezvie] cele dăruite vouă şi ca să puteţi a nu fi prinşi în meşteşugirile celui rău. Rugaţi-vă pentru pacea Bisericilor, imploraţi-L pentru cei ce încă rătăcesc, plecăţi genunchii pentru cei care sunt în păcate, iar pentru noi cereţi să fim învredniciţi de împuţinarea lor (35). Căci Cel Ce v-a dat atâta îndrăzneală şi v-a înscris între cei dintâi prieteni ai Săi şi v-a adus înfierea, vouă, celor ce aţi fost mai înainte întemniţaţi şi robi şi lipsiţi de îndrăzneală, nu vă va refuza cererile voastre ci pe toate vi le va împlini, arătând şi în aceasta bunătatea Sa.

30. Şi prin aceasta Îl veţi atrage spre o şi mai mare bunăvoinţă. Fiindcă dacă va vedea atâta grijă din parte-vă faţă de mădularele (36) voastre şi preocupaţi de mântuirea celorlalţi, vă va învrednici pentru aceasta de o mare îndrăzneală [înaintea Lui]. Căci nimic nu-L bucură aşa de mult ca noi să fim împreună-pătimitori faţă de mădularele noastre şi să arătăm multă dragoste fată de fraţi şi să ne îngrijim cu ardoare de mântuirea aproapelui.

31 . Aşadar, ştiind acestea, iubiţilor, cu bucurie şi veselie duhovnicească să vă pregătiţi pentru primirea harului ca şi voi să vă împărtăşiţi de preabogatul dar şi toţi împreună, arătând o vieţuire vrednică de har, să dobândim (37) bunătăţile veşnice şi negrăite, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care împreună Tatălui şi Duhului Sfânt, slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 viaţa biologică a lui Adam era şi ea lipsită de efort şi chinuri.
2 desemnează acţiunea de a-şi depăşi în mod nepermis, din mândrie, limitele fireşti.
3 nu înseamnă neapărat împotrivire, ci o neluare în serios şi pe deplin a poruncii, a fi distrat şi a lăsa să treacă pe lângă urechi ceea ce s-a spus, considerându-1 ca ceva nu atât de important. Poate sensul este mai degrabă de neluare aminte, de neacordare a întregii atenţii.
4 este lipsa de frică, sentimentul deplinei siguranţe, dar prin aceasta poate deveni şi al lipsei de responsabilitate şi atenţie.
5 închipuirea aceasta nu are consecinÅ£ele celei sugerate de demon (vezi paragraful 7), deÅŸi mecanismul este acelaÅŸi: se cere credinţă faţă de ceva nevăzut, pornind de la realitatea văzută. Criteriul de deosebire este persoana căreia îi acordăm încredere ÅŸi a cărei intenÅ£ie – bună sau rea – se dezvăluie în rezultatul faptelor sale, rezultat observat prin experienţă: realitatea morÅ£ii ca alternativă oferită de diavol ÅŸi realitatea învierii în cazul lui Hristos (paragraful 7). Dăm aici un text al fericitului Teodoret – ÅŸi el aparÅ£inând formal aceleiaÅŸi ÅŸcoli antiohiene, ca ÅŸi Sfântul Ioan – din comentariul la Cântarea Cântărilor, în care închipuirea are un înÅ£eles apropiat de cel folosit aici de Sfântul Ioan: „să se observe că ÅŸi în vremea Liturghiei, când primim trupul Mirelui, îl sărutăm ÅŸi îl luăm de mână ÅŸi ne lipim cu ochii ÅŸi cu inima, ÅŸi ne închipuim o oarecare îmbrăţiÅŸare nupÅ£ială ÅŸi socotim că suntem împreună cu El, iar El ne Å£ine de mână ÅŸi ne sărută, dragostea alungând frica, după dumnezeiasca Scriptură” (P. G. 81, 53). A se vedea ÅŸi analizele făcute de Sfântul Ioan în cateheza a VII-a în legătură cu chinurile mucenicilor, în nici un caz nu este vorba de un act de imaginaÅ£ie, în înÅ£elesul modern al cuvântului.
6 Termenul e acelaşi cu cel folosit pentru «scăldătoare» în cazul bolnavului de la Vitezda.
7 Rolul catehezei este de a întări credinţa şi nu atât unul strict intelectual, de a dobândi noi informaţii.
8 Oare de ce nu se mai fac în biserici cateheze zilnice sau măcar periodice referitoare la botez, căsătorie, sau despre cum să abordăm creÅŸtineÅŸte realităţile ÅŸi problemele vremurilor de azi? Nu cumva să auzim pe Mântuitorul spunându-ne – asemenea fariseilor ÅŸi cărturarilor- în ziua judecăţii că nici noi nu intrăm, dar nici pe alÅ£ii nu i-am lăsat să intre ÅŸi să ne fie osânda îndoită.
9 A se remarca importanÅ£a glasului în actele de exorcizare. Literal traducerea ar fi: „vă conducem la / vă lăsăm în seama, glasurilor exorciÅŸtilor”.
10 care a dat în româneÅŸte „evlavie”, nu conÅ£ine ideea unei pietăţi sentimentale, ci din contră ea este starea străjerului ce stă pe meterzele cetăţii ÅŸi a pândarului ce îşi aÅŸteaptă prada. Este deci o stare de maximă trezvie, stare duhovnicească asupra căreia sfântul Ioan insistă aproape obsesiv în toate cele opt cateheze. Rolul exorcismelor era ÅŸi acela de a-i face pe viitorii creÅŸtini perfect conÅŸtienÅ£i de realitatea ÅŸi duritatea luptei duhovniceÅŸti. ÃŽn al doilea rând, starea de străpungere a inimii este esenÅ£ială pentru o reală pocăinţă (în sensul adânc de „schimbare a minÅ£ii”) ÅŸi această stare nu ne-o putem provoca singuri (doar dorinÅ£a de schimbare a minÅ£ii este a noastră), ci este nevoie de o putere exterioară care să ne „atace” inima. Exact aÅŸa s-a întâmplat ÅŸi cu convertirea celor 3000 de oameni la Cincizecime. Sfântul Petru le-a atins prin puterea Duhului inima ÅŸi doar apoi le-a spus „pocăiÅ£i-vă”.
11 Acest fapt arată că naÅŸii erau prezenÅ£i împreună cu catehumenii la catehizarea acestora. Prin acest fapt, cei doi auzeau aceleaÅŸi învăţături, încât fiecare ÅŸtia exact care-i sunt datoriile ÅŸi drepturile. Greaca nu avea termenul propriu-zis de „naÅŸ”, ci folosea un termen juridic ce desemna garantul ce-l lua un debitor în faÅ£a creditorului său.
12 Imaginea oferită de textul original este foarte concretă ÅŸi personală: călăuza îl Å£ine de mână pe noul drumeÅ£ ÅŸi pe măsura parcurgerii împreună a drumului -cunoscut în detaliu de îndrumător – îl atenÅ£ionează, îl mustră sau îl îndeamnă asupra pericolelor sau întâmplărilor favorabile ce pot apărea de-a lungul călătoriei.
13 La începutul paragrafului se spunea că lucrurile din Biserică sunt extrem de serioase. NaÅŸii sunt datori să Å£ină cont de această realitate adâncă (ÅŸi nu convenÅ£ie religioasă, cum uneori se crede), luând aminte la cele petrecute în timpul ritualului. Pentru gândirea patristică, numirea realităţilor duhovniceÅŸti nu este ceva convenÅ£ional ori „simbolic” (în sensul denaturat în care îl înÅ£elege societatea modernă), ci acest nume (de „părinte duhovnicesc”) este cuvânt lucrător ce angajează pe cel căruia i se adresează ÅŸi îl face răspunzător de neîmplinirea lui. Numele de „părinte duhovnicesc” presupune niÅŸte realităţi cutremurătoare, la care vechii creÅŸtini se raportau cu maximă gravitate ÅŸi luare-aminte.
14 Verbul folosit nu este al simplei primiri, ci: primesc pe cineva, făcându-mă garantul lui.
15 Ceea ce se pune în comun din partea ambilor parteneri, învoiala comună.
16 Formularea greacă permite analogia unu la unu a celor patru elemente: scrise „întru hârtie”, „cu /prin cerneală”, respectiv „întru Dumnezeu”, „cu / prin Duhul”.
17 Atitudinea cu picioarele desculţe şi mâinile ridicate despre care s-a vorbit mai sus.
18 Această formulare nu credem că Å£ine de un artificiu retoric, ci de o realitate duhovnicească mai accentuat resimÅ£ită de Sfântul Ioan în momentul când, vorbindu-le catehumenilor, ÅŸi-a adus aminte de starea analogă în care se aflase ÅŸi el cu mulÅ£i ani în urmă. SimÅ£irea propriei păcătoÅŸenii nu ar trebui să fie o etalare a unei false smerenii, ci o stare lăuntrică trăită sincer (într-un acord deplin al faptelor ÅŸi gândurilor) ÅŸi care atestă că suntem pe calea cea bună. Pentru un creÅŸtin care îşi simte sincer starea de păcătoÅŸenie, singura preocupare ar trebui să fie pocăinÅ£a reală, schimbarea minÅ£ii reflectată în modul zilnic de a trăi ÅŸi gândi nu doar proiectată în, de multe ori, „savante” discuÅ£ii despre felurile lacrimilor etc. (dar care – trebuie s-o recunoaÅŸtem – în multe situaÅ£ii pot fi folositoare).
19 Uşurătatea cu care a trăit după botez.
20Am tradus cu trufie, respectând formularea din cărţile de cult. Totuşi termenul grec presupune mult mai mult decât trufia. El desemna cortegiile ce se alcătuiau la sărbătorile păgâne, latura exterioară ce marca acea sărbătoare. Aceste manifestări conţineau, printre altele, spectacole, cântece, reprezentări teatrale de orice natură, alaiul şi îmbulzeala feluritelor categorii sociale, manifestări sportive etc. Contextul social actual nu este diferit faţă de cel păgân antic. Trebuie doar identificate cu smerenie şi sinceritate formele sub care se camuflează astăzi vechile rituri necreştine. Lepădarea pe care o facem la botez ne-ar cere în acest caz renunţarea la multe distracţii considerate nevinovate de către majoritatea creştinilor de azi.
21 Este vorba despre o ungere prebaptismală, nu de Taina Mirungerii.
22 Cel ce oficiază botezul trebuie să fie extrem de conÅŸtient de ce implicaÅ£ii ontologice au actele săvârÅŸite în această taină a iniÅ£ierii creÅŸtine. Credem că nu este vorba de o cunoaÅŸtere dobândită intelectual (verbul folosit a cărui înÅ£eles etimologic este de fapt „a văzut”), ci de o experienţă pe care însuÅŸi a avut-o în prealabil.
23 Textul grec marchează limpede cele patru faze:
a. ridicarea de sub tirania demonului
b. lepădarea de el
c. trecerea de partea lui Hristos
d. unirea cu El.
Conştientizarea maximă a întregului parcurs se face în fazele 2 şi 4. Azi nu mai facem atâta caz de aceste lepădări şi uniri tocmai din cauza moleşelii în care ne trăim credinţa şi a desconsiderării realităţii duhovniceşti: prezenţa şi acţiunea reală atât a lui Hristos, cât şi a diavolului. Aceste lepădări şi uniri de fapt se actualizează în fiecare clipă a vieţii, căci permanent suntem puşi să alegem.
24 Editorul francez dă ÅŸi alte locuri paralele unde se comentează acest ritual: „ungerea aceasta este făcută ÅŸi cu mir ÅŸi cu ulei. Mir pentru a-l unge (sufletul neofitului) ca mireasă, iar ulei ca luptător”. ÃŽntr-o altă cateheză se spune: Å¢Hristos îţi pune pe frunte crucea”. Deci această pecete avea forma crucii.
25 Nici aici nu este vorba de Taina Mirungerii, ci doar de o ungere „întăritoare” pentru lupta duhovnicească ce va urma.
26 Acestea erau arme cu care se lovea la distanţă: săgeţi, lance, suliţă etc.
27 Acest ritual este botezul.
28 De la baptisteriu, care în perioada primelor secole cel mai adesea se afla într-o clădire anexă a bisericii.
29 Literal: „plăcere”. Sfântul Ioan spune că un om poate avea oarecum acces la experienÅ£ele pe care nu le-a trăit din analogia cu cele trăite. Această analogie nu poate crea realitatea experienÅ£ei neîmpărtăşite până atunci, dar poate produce în suflet o plăcere ce aproximează acea bucurie ÅŸi tocmai această plăcere poate fi mobilul căutării adevăratei bucurii. Dar experimentarea bucuriei autentice este un dar al lui Dumnezeu, iar diferenÅ£a reală între ea (bucuria ca dar al lui Dumnezeu) ÅŸi plăcerea amintită mai înainte o poate stabili doar cel care le-a trăit pe amândouă. Este aici, credem, o funcÅ£ie a „imaginaÅ£iei simbolice” despre care am amintit la nota 6.
30 Se observă că exegeza textului paulin „cugetaÅ£i cele de sus” este diferită înainte de botezul catehumenilor faţă de cea de după (cea din urmă este făcută în cateheza a VII-a). Cele două cateheze au loc doar la câteva zile distanţă; prin urmare, singura concluzie logică a faptului că aceiaÅŸi oameni receptează diferit acelaÅŸi text, înainte ÅŸi după botez, este impactul real, ontologic al botezului asupra minÅ£ii ÅŸi resurselor neofitului. Dar pentru ca acest impact real să se producă (ÅŸi acest lucru este valabil pentru primirea de către credincios a oricărei lucrări sfinÅ£itoare a Bisericii) este nevoie de „un cuget vrednic de cele ce se vor săvârÅŸi”, susÅ£inut de credinÅ£a ÅŸi nădejdea absolut trebuincioasă în milostivirea divină.
31 Cele nevăzute.
32 Nu este vorba despre ceea ce azi numim „uÅŸi împărăteÅŸti”, ci este un limbaj simbolic, accesul în sala împărătească fiind chiar botezul. Pe acea vreme nu exista altarul despărÅ£it de naos prin iconostas, ci el era aÅŸezat undeva mai spre centrul Bisericii (a se vedea ÅŸi cateheza a III-a, paragraful penultim), iar credincioÅŸii stăteau de jur împrejur.
33 Textul original oferă o imagine: drumul spre îndumnezeire este o scară a cărei prima treaptă este botezul.
34 Termenul grec arată de fapt „împreună luptarea” omului ÅŸi a lui Hristos împotriva diavolului. Nu este vorba doar de o ocrotire de la distanţă ÅŸi intermitentă, ci o participare continuă ÅŸi reală a lui Hristos la efortul creÅŸtinului.
35 Împuţinarea păcatelor, rătăciţilor, eresurilor etc.
36 Ceilalţi creştini, văzuţi ca mădulare ale Bisericii lui Hristos.
37 Textul are o nuanţă pasivă. Noi vom fi învredniciÅ£i de acele bunuri veÅŸnice ca dar al lui Dumnezeu, nu ca merite proprii, deÅŸi vieÅ£uirea trebuie să fie în acord cu acel dar. Accentul cade pe bunătatea dumnezeiască, dar care este „neputincioasă” dacă noi, la rându-ne, nu vrem să conlucrăm printr-o dispoziÅ£ie binevoitoare.