Indemnul aceluiaşi ca să ne depărtăm de desfătări, de lux şi de beţie şi să preţuim, mai mult decât orice, buna măsură. Cuvânt către neofiţi
1. Chiar dacă postul s-a sfârşit, iubiţilor, să rămână însă evlavia. Şi chiar dacă vremea sfintei păresimi a trecut, să nu pierdem amintirea ei. Nimeni să nu se supere, vă rog, pentru acest îndemn. Nu ca să vă silesc să postiţi iarăşi spun acestea, ci vrând să vă ridicaţi [la o altă înţelegere a postului] şi de acum să dovediţi mai multă atenţie faţă de postul cel adevărat. Căci şi cel ce nu posteşte poate posti. Cum? Vă spun eu: când ne împărtăşim de mâncare, dar lepădăm păcatul. Acesta este de fapt postul cel mai spornic şi pentru el se renunţă la mâncăruri, ca să alergăm mai sprinteni pe drumul virtuţii. Şi dacă vrem, ne putem convinge că se poate şi să dăm trupului grija ce i se cuvine şi să ne păzim sufletul curat de păcate.
2. Iar acest fel de post ne este şi mai uşor. Fiindcă în acel post se renunţă şi la hrană şi am auzit pe mulţi zicând că este mare chinul nemâncării şi că provoacă slăbiciune trupului; se mai plâng şi de multe altele şi spun că sunt vătămaţi dacă nu fac baie şi dacă beau doar apă. Dar acestui post nu i se poate reproşa nimic asemănător. Căci este posibil şi să ne bucurăm de toate acestea, şi să-i dăm trupului slujirea lui, şi de suflet să ne îngrijim cum se cuvine. Căci n-am să vă îndemn acum să renunţaţi la nimic din toate acestea. Numai de păcat să stai departe şi să te lepezi necontenit de el. Şi aşa vei putea în toată vremea vieţii tale să săvârşeşti postul cel adevărat. Toate cele pe care le-am enumerat [mai înainte], dacă sunt folosite cu măsură, nu sunt oprite. Dar orice păcat este interzis. Şi acesta nu din altceva se naşte decât din desfătare şi din îmbuibare, şi din moleşeală. De aceea, vă rog, cunoscând acestea în amănunt, să nu aducem false pretexte pentru uşurătatea noastră.
3. Ceea ce am spus adeseori spun şi acum. După cum folo¬sirea cu măsură a hranei aduce multă sporire şi sănătăţii trupului şi bunei aşezări a sufletului, tot aşa abuzul îl vătăma pe om din ambele părţi. Căci îmbuibarea şi beţia moleşesc vigoarea trupului şi vătăma sănătatea sufletului. De aceea să fugim de lipsa de măsură şi să nu fim uşuratici faţă de mântuirea noastră. Dar ştiind că rădăcină a tuturor relelor este [lipsa de măsură], s-o ucidem fără înduplecare. Ca dintr-un izvor, aşa ţâşnesc din desfătare şi din beţie toate chipurile păcatului; şi ceea ce este pentru foc materia inflamabilă, sunt desfătarea şi beţia pentru alunecarea în păcat. Şi după cum abundenţa lemnelor aprinde mai tare focul şi ridică mai sus flacăra, tot aşa îmbrăţişarea desfătării şi beţiei duce la sporirea focului păcatelor.
4. Dar ÅŸtiu că înÅ£elepÅ£i fiind, nu veÅ£i îngădui, după îndemnul nostru, ca măsura să depăşească hotarul. Åži este acum vremea să vă îndemn să vă întoarceÅ£i nu numai de la obiÅŸnuita beÅ£ie, ci ÅŸi de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai cumplită. Åži să nu vă mire ceea ce spun! Căci există ÅŸi beÅ£ie fără vin. Iar că există o astfel de beÅ£ie, ascultă-l pe proorocul, care zice: „Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin” [Is 29, 6]. Ce fel de beÅ£ie este aceasta fără vin? Multă ÅŸi felurită! Căci ÅŸi mânia provoacă beÅ£ie, ÅŸi slava deÅŸartă, ÅŸi ieÅŸirea din minÅ£i, ÅŸi fiecare din pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă produc în noi o oarecare beÅ£ie ÅŸi suficienţă ÅŸi ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este beÅ£ia decât împrăştierea puterilor fireÅŸti ÅŸi rătăcirea gândurilor, ÅŸi pierderea înÅ£elepciunii (1).
5. Cu ce sunt mai puÅ£in beÅ£i, decât cei ce se ameÅ£esc cu vin, mânioÅŸii ÅŸi cei ce se aprind ÅŸi cei ce arată atâta lipsă de măsură, încât se umflă împotriva tuturor la fel, necumpănindu-ÅŸi vorbele ÅŸi nici făcând vreo deosebire între inÅŸi. Căci după cum nebunii, azvârlindu-se în pietre nu simt, tot aÅŸa ÅŸi cei plini de mânie ÅŸi asediaÅ£i de furie [nu simt că sunt cuprinÅŸi de patimă]. De aceea ÅŸi înÅ£eleptul, vrând să arate pierzarea unei asemenea beÅ£ii, zice: „Plecarea spre mânie i se face cădere” [InÅ£. Sol. 1, 21]. Ai văzut cum printr-un scurt cuvânt ne-a arătat mărimea acestei patimi pierzătoare?
6. Iar slava deÅŸartă ÅŸi ieÅŸirea din minÅ£i este altă beÅ£ie, mult mai cumplită decât beÅ£ia obiÅŸnuită. Căci cel robit de aceste patimi îşi pierde puterea de judecată asupra realităţii ÅŸi nu este mai întreg la minte decât nebunii. Căci cel ce în fiecare zi este zgâlţâit de aceste patimi nu simte câtă vreme se găseÅŸte în adâncul răutăţii, ÅŸi se îmbracă cu aceste rele de nevindecat. Să fugim, vă rog, ÅŸi de beÅ£ia provocată de vin ÅŸi de cea iscată din patimile fără de rânduială ce ne întunecă gândurile; să ascultăm de dascălul întregii lumi: „Nu vă îmbătaÅ£i cu vin, întru care este pierzanie” [Efes 5, 18].
7. Ai văzut cum ne-a limpezit prin acest cuvânt că este ÅŸi alt mod de a ne îmbăta? Căci dacă nu exista ÅŸi altă beÅ£ie, pentru ce, după ce a zis „nu vă îmbătaÅ£i”, a adăugat „cu vin”? Acum ia aminte la covârÅŸitoarea lui înÅ£elepciune ÅŸi la exactitatea învăţăturii atunci când adaugă ceva (2). Căci zicând „să nu vă îmbătaÅ£i cu vin”, a adăugat „întru care este pierzanie”, arătându-ne că lipsa lui de măsură ni se face pricină a toate relele. „Intru care este pierzanie” înseamnă „prin care pierdem bogăţia virtuÅ£ii”.
8. Åži ca să înveÅ£i că aceasta a vrut să spună, voi încerca să vă limpezesc din înseÅŸi cuvintele folosite. Căci „pierduÅ£i” obiÅŸnuim să-i numim pe acei tineri pe care-i vedem că risipesc pe nimic averea părintească ÅŸi fără nici o trebuinţă. Căci ei nu cunosc nici când, nici cât să cheltuiască, ci în scurt timp pierd toată averea ÅŸi ajung în cea mai neagră sărăcie. Asemenea acestora sunt ÅŸi cei robiÅ£i de beÅ£ia vinului. Căci nici ei nu ÅŸtiu să-ÅŸi drămuiască după trebuinţă bogăţia minÅ£ii, ci, ca ÅŸi acei tineri pierduÅ£i, aÅŸa ÅŸi aceÅŸtia sunt scufundaÅ£i de beÅ£ie. Dacă trebuie să grăiască ceva spun necuviinÅ£e ÅŸi vorbe aducătoare de multă pierzare. Căci ei spun ÅŸi fac toate fără ruÅŸine; ÅŸi mai rău decât pierduÅ£ii aceia care-ÅŸi cheltuie avuÅ£ia, se aruncă pe sine în cea mai neagră sărăcie a virtuÅ£ii. Adesea dând la iveală tainiÅ£ele minÅ£ii (3) lor, nu-ÅŸi dau seama, ÅŸi astfel pierd toată strânsura minÅ£ii lor, devenind deodată pustii ÅŸi goi de toată evlavia ÅŸi priceperea.
9. Căci cel ce se îmbată nu ştie să-şi rânduiască cu judecată cuvintele, ci, precum o casă cu toate intrările deschise este uşor călcată de toţi vrăjmaşii, aşa şi mintea unuia ca acesta este răvăşită şi spulberată de patimile pierzătoare. Căci beţia nu este nimic altceva decât trădare a gândurilor şi situaţie de ocară şi boală de batjocură. Beţia este libertate dată unui drac, întunecare a gândurilor, pustiire a priceperii, aprindere a patimilor trupeşti. Căci de unul îndrăcit adesea ni se face milă. Dar asupra beţivului ne oţărâm şi ne mâniem. De ce? Fiindcă acolo este blestemul diavolului, aici însă este vădită delăsarea şi multa neînfrânare; acolo este potrivnicia diavolului, aici potrivnicia propriei minţi.
10. Åži ca să vezi că aÅŸa este, ia uită-mi-te la beÅ£iv cum rabdă aceleaÅŸi chinuri ca un îndrăcit, dacă nu chiar mai cumplite. După cum cel îndrăcit scoate spume din gură ÅŸi cade pe jos ÅŸi rămâne adesea nemiÅŸcat la pământ, nemaifiind conÅŸtient de cele din jur, ci privind cruciÅŸ, tot aÅŸa ÅŸi cel beat – fiindcă o dată cu lipsa de măsură a vinului ÅŸi-a vătămat ÅŸi puterea de judecată a minÅ£ii – este asemenea cu acela: nu numai că scoate spume din gură ÅŸi zace mai rău ca un mort, ci adeseori varsă putreziciunea din gura sa. Åži pentru aceasta se face ÅŸi neplăcut prietenilor, ÅŸi nesuferit femeii, ÅŸi de batjocură copiilor, ÅŸi uÅŸor de dispreÅ£uit slugilor; într-un cuvânt, se face tuturor celor ce-l văd pildă de necuviinţă ÅŸi prilej de chicoteală.
11. Ai văzut că ÅŸi decât demonizaÅ£ii sunt mai de plâns unii ca aceÅŸtia? Vrei să afli după toate acestea ÅŸi capul răutăţilor? Chiar dacă am spus atâtea, încă nu am adăugat grozăvia cea mare: beÅ£ivul este străin ÅŸi de împărăţia cerurilor! Ascultă-l pe fericitul Pavel, care zice: „Nu vă înÅŸelaÅ£i! Nici desfrânaÅ£ii, nici idolatrii, nici adulterii, nici homosexualii, nici beÅ£ivii nu vor moÅŸteni împărăţia lui Dumnezeu” [I Cor 6, 9-10]. Dar ar putea spune cineva: Cum, ÅŸi idolatrul ÅŸi adulterul ÅŸi beÅ£ivul vor fi la fel scoÅŸi din împărăţie ? Nu aÅŸtepta, iubite, să înveÅ£i de la mine! Căci eu doar am citit legea dumnezeiască unde aÅŸa [scrie]. Nu te agita să afli dacă aceeaÅŸi pedeapsă va primi beÅ£ivul cu a celorlalÅ£i, ci aceasta vezi-o: că va suferi ca ÅŸi aceia alungarea din împărăţie. Iar cel ce este în afara acesteia, ce mângâiere mai poate avea?
12. Acestea vi le spun acum, nu osândindu-vă pe voi, cei de faţă. Să nu fie! Căci sunt încredinţat că sunteţi curaţi de această patimă prin harul lui Dumnezeu. Şi văd cea mai mare dovadă a acestui fapt în elanul cu care veniţi la Biserică şi în râvna pentru ascultarea acestei învăţături duhovniceşti (4). Căci cel care nu are trezvie şi nu este neadormit nu pofteşte cuvintele dumnezeieşti5. Dar acestea le spun vrând ca prin voi să fie instruiţi şi toţi ceilalţi, iar voi să fiţi mai întăriţi, ca să nu fiţi robiţi vreodată de această patimă.
13. Căci beţivii sunt mai lipsiţi de minte decât necu¬vântătoarele. Cum? Îţi spun eu. Dobitoacele când însetează îşi împlinesc pofta doar cât este nevoie şi s-ar ruşina să depăşească trebuinţa. Dar oamenii cei cuvântători nu ţin seama cum să-şi potolească setea, ci cum să se bălăcească mai tare în vin şi aşa se aruncă într-o cumplită pierzanie. Căci după cum o corabie foarte încărcată se cufundă degrab, tot aşa şi omul care trece peste hotarul trebuinţei şi adaugă stomacului o povară mai mare îşi îneacă mintea şi desfigurează gingăşia sufletului.
14. De aceea, cuvine-se să aveÅ£i mare grijă, iubiÅ£ilor, ca să îndreptaÅ£i ÅŸi să răpiÅ£i din furtuna aceasta pe aproapele vostru, încât nu numai pentru mântuirea voastră, ci ÅŸi pentru a celorlalÅ£i să dobândiÅ£i multă plată. Tot aÅŸa ÅŸi Pavel a zis: „Nimeni să nu caute ale sale, ci folosul aproapelui” [I Cor 10, 24]. Åži iarăşi: „ZidiÅ£i-vă unul pe altul” [I Tes 5, 11]. Nu privi doar la aceasta, ca tu să fii sănătos ÅŸi să scapi de boală, ci îngrijeÅŸte-te ÅŸi te preocupă cu ardoare ca ÅŸi mădularul tău să fie eliberat de aceeaÅŸi vătămare ÅŸi să scape de boală. Căci „mădulare suntem unii altora ÅŸi dacă pătimeÅŸte un mădular toate mădularele trebuie să pătimească, împreună cu el, iar dacă este slăvit un mădular trebuie să se bucure împreună cu el toate mădularele” [I Cor 12, 25-26].
15. Nu aveaţi nevoie de atâta îndemn şi sfat în vremea sfântului post cât aveţi acum. Căci atunci postirea vă înţelepţea fară să vreţi. Acum însă mă tem şi mă înfricoşez de lipsa de atenţie (6) şi de uşurătatea ce se nasc din ea. Căci spre nimic nu este atât de uşor firea omenească aplecată ca spre delăsare(7). De aceea şi iubitorul de oameni Stăpân, chiar dintru început punând frâu asupra neamului omenesc, l-a pedepsit cu osteneală şi cu chin, arătând astfel mai dinainte multă grijă pentru mântuirea noastră(8).
16. Avem nevoie tot timpul de frâu ca să umblăm cu bună rânduială, căci ÅŸi iudeii tot din această pricină ÅŸi-au atras mânia de sus. Fiindcă după ce au fost scoÅŸi din crunta robie a Egiptului, s-au bucurat în delăsarea lor ÅŸi au trăit fără frică, pe când ar fi trebuit să fie mai recunoscători ÅŸi să aducă mai cu osârdie slavă Stăpânului ÅŸi să arate o bună dispoziÅ£ie pentru atâtea binefaceri ce au fost asupra lor. Dar ei, dimpotrivă, s-au lăsat robiÅ£i de multa delăsare. De aceea îi ÅŸi judecă dumnezeiasca Scriptură, când zice: „Mâncat-a lacob ÅŸi s-a săturat, îngrăşatu-s-a, îngr㬺atu-s-a ÅŸi s-a îndărătnicit cel iubit” [Dt 32,. 15].
17. Căci după multele minuni ÅŸi semne uimitoare, după trecerea prin Marea RoÅŸie ÅŸi pieirea egiptenilor, după noua ÅŸi străina hrană a manei, având încă proaspătă amintirea binefacerilor, au căzut în mare delăsare. Åži, uitând de toate acelea, au făurit un viÅ£el ÅŸi s-au închinat lui, zicând: „AceÅŸtia sunt dumnezeii tăi, Israile, cei ce te-au scos din pământul Egiptului” [IeÅŸ. 32, 4]. O, câtă nerecunoÅŸtinÅ£a! O, câtă nesimÅ£ire! Acesta era pururea obiceiul lor: când se lasă în delăsare, se abat ÅŸi uită de Binefăcător; iar când sunt strâmtoraÅ£i cât de puÅ£in atunci se pleacă ÅŸi se smeresc. Pentru aceea ÅŸi fericitul David, arătând aceasta, a zis: „Când îi ucidea pe ei, atunci îl căutau” [Ps 77, 34].
18. Dar aÅŸa este doar purtarea slugilor nerecunoscătoare ÅŸi a nesimÅ£itorilor iudei. Noi însă, vă rog, necontenit răsucind9 în minte darurile cele dumnezeieÅŸti ÅŸi pomenind mărimea ÅŸi mulÅ£imea binefacerilor Lui, să arătăm o bună dispoziÅ£ie ÅŸi în toată vremea să ÅŸtim care este pricina bunătăţilor noastre. Să arătăm o vieÅ£uire vrednică de [aceste] binefaceri ÅŸi în flecare zi să ne preocupăm de sănătatea sufletelor noastre, mai ales voi, cei ce acum aÅ£i fost învredniciÅ£i de dumnezeiasca ÅŸi tainica iniÅ£iere ÅŸi aÅ£i lepădat povara păcatelor ÅŸi aÅ£i îmbrăcat luminatul veÅŸmânt. Dar ce zic „luminatul veÅŸmânt”, când L-aÅ£i îmbrăcat pe ÃŽnsuÅŸi Hristos ÅŸi L-aÅ£i primit pe Stăpânul tuturor înlăuntrul vostru! ArătaÅ£i, aÅŸadar, o vieÅ£uire vrednică de Cel Ce locuieÅŸte în voi ca să atrageÅ£i ÅŸi mai mult har de sus ÅŸi să râvniÅ£i a imita pe cel ce a fost mai întâi prigonitor ÅŸi apoi apostol.
19. Acesta, după ce a fost botezat ÅŸi luminat cu lumina adevărului, de îndată s-a ÅŸi făcut mare, iar cu trecerea timpului a devenit cu mult mai mare. Åži aceasta pentru că a adus din partea sa râvnă, căldura, cugetare nobilă, voinţă arzătoare, dispreÅ£uirea celor trecătoare; iar harul dumnezeiesc l-a inundat cu multă prisosinţă. Åži cel ce mai înainte arăta nebunie nestăvilită, alergând în toate părÅ£ile ÅŸi războind cuvântul adevărului, când a cunoscut calea adevărului, îndată i-a ÅŸi nedumerit pe iudeii cei tari de cerbice ÅŸi a fost coborât printr-o fereastră într-un coÅŸ, ca să poată fugi de cruzimea înnebuniÅ£ilor iudei. AÅ£i văzut schim¬bare deplină? AÅ£i văzut cum harul Duhului i-a preschimbat sufletul, cum i-a transformat voinÅ£a, cum – asemeni focului ce cade pe spini – intrând harul înlăuntrul său i-a ars spinii păcatelor ÅŸi l-a făcut mai tare decât diamantul (10).
20. Pe acesta, vă rog, urmaÅ£i-l ÅŸi voi! Åži veÅ£i putea nu numai două sau trei sau zece sau douăzeci de zile să fiÅ£i numiÅ£i neofiÅ£i, ci ÅŸi zece ÅŸi douăzeci ÅŸi treizeci de ani, ba chiar toată viaÅ£a voastră vă veÅ£i învrednici de această cinste”. Căci dacă vom râvni ca lumina din noi, adică harul Sfântului Duh, să o facem mai strălucitoare prin lucrarea faptelor bune, încât niciodată să nu se stingă, ne vom bucura în toată vremea vieÅ£ii de acest nume de cinste. Dar după cum cel cu trezvie ÅŸi neadormit ÅŸi care arată o vieÅ£uire vrednică este neîncetat un neofit, tot aÅŸa cel uÅŸuratic, chiar ÅŸi după o singură zi se face nevrednic de această cinste.
21. Fiindcă ÅŸi fericitul Pavel, prin virtutea de după botez atrăgându-ÅŸi mai multă bunăvoinţă de sus, a rămas continuu în această strălucire, sporind în sine, prin virtute, strălucirea luminii. Iar Simon Magul pocăindu-se, a alergat la darul botezului ÅŸi s-a împărtăşit de harul ÅŸi cinstea Stăpânului, dar nu a adus o voinţă (12) pe măsură, ci a arătat uÅŸurătate. Åži pe dată a rămas pustiu de atâta dar, încât a primit de la cel dintâi dintre apostoli sfat ca să vindece prin pocăinţă mărimea greÅŸelii. Căci i-a spus: „PocăieÅŸte-te de această răutate a ta, că doar Å£i se va ierta cugetul inimii tale” [Fapte 8, 22].
22. Dar să nu fie ca vreunul din cei adunaÅ£i aici să zacă vreodată într-o stare ca aceea, ci – după fericitul Pavel – toÅ£i să ne dăm pe sine unei atât de mari virtuÅ£i încât să fim învredniciÅ£i de o mai generoasă cinste din partea Stăpânului. Căci nu fără importanţă sunt, iubite, cele de care am fost învredniciÅ£i. Mări¬mea darurilor întrece orice minte omenească ÅŸi biruie orice cuget de-al nostru. Ia gândeÅŸte-mi-te ce stăpânie (13) Å£i s-a încredinÅ£at ÅŸi ce fel de vrednicie ai primit de la ÃŽmpăratul tuturor. Cel mai înainte rob, prizonier ÅŸi răzvrătit a fost ridicat la treapta de fiu. Prin urmare, nu fi uÅŸuratic, nici nu îngădui să Å£i se răpească această vrednicie, nici nu te lăsa golit de această bogăţie duhovnicească. Căci dacă tu nu vrei, nimeni nu poate vreodată să îţi ia cele ce Å£i-a dăruit Dumnezeu (14)!
23. Acest lucru nu este cu putinţă în treburile omeneÅŸti. Căci atunci când cineva are vreo vrednicie din partea împăratului lumesc, pierderea ei nu stă în voia proprie, ci cel care i-a dat-o, acela i-o ÅŸi ia; ÅŸi oricând vrea, îl văduveÅŸte de acea vrednicie ÅŸi îl face dintr-o dată om simplu ÅŸi îl dezleagă din funcÅ£ie. Dar cu ÃŽmpăratul nostru toate sunt pe dos. Căci vrednicia o dată dăruită din iubire de oameni – adică înfierea, sfinÅ£enia, harul Duhului – nimeni nu ne-o mai poate răpi vreodată, afară doar de suntem delăsători. Dar ce vorbesc eu de răpire! Căci dacă vede că avem o dispoziÅ£ie binevoitoare faţă de cele deja încredinÅ£ate ne mai adăugă [ÅŸi pe deasupra], ÅŸi cu multă nobleÅ£e sporeÅŸte darurile din partea Lui.
24. Ştiind, aşadar, că după ce [am primit] harul lui Dumnezeu totul depinde de noi şi de râvna noastră, să arătăm o bună dispoziţie faţă de cele dăruite nouă ca să ne facem vrednici de daruri şi mai mari. De aceea, vă rog, voi, care aţi fost învredniciţi acum de dumnezeiescul dar, arătaţi multă veghere şi păziţi curată şi nepătată îmbrăcămintea cea duhovnicească dată vouă. Iar noi, care am dobândit acest dar mai demult, să arătăm multă schimbare în vieţuire. Căci este! Este ridicare, dacă vrem! Şi se poate să ne întoarcem la frumuseţea şi strălucirea de la început, numai să facem şi noi ceva din partea noastră.
25. În cazul frumuseţii trupeşti, înfăţişarea o dată schi¬monosită şi frumuseţea o dată pierdută, fie din pricina bătrâneţii sau a bolii sau a altei dereglări, nu mai poate reveni prin nici un meşteşug la strălucirea [avută]. Căci acest lucru ţine de afectele firii şi de aceea nu se mai poate să revină la strălucirea frumuseţii dintâi. Dar în cazul sufletului, dacă vrem, chiar şi acest fapt este posibil, din pricina negrăitei iubiri de oameni a lui Dumnezeu: frumuseţea, o dată pătată şi urâţită şi ruşinată prin mul¬ţimea păcatelor, degrab poate reveni la buna alcătuire dintâi. Numai să arătăm pocăinţă sinceră şi deplină!
26. ÃŽnsă acestea le spun pentru mine ÅŸi pentru cei botezaÅ£i mai demult. Dar voi, noi ostaÅŸi ai lui Hristos, daÅ£i-mi crezare ÅŸi râvniÅ£i în tot chipul să păstraÅ£i curată haina voastră. Mult mai bine este să aveÅ£i de acum grijă ÅŸi frământare pentru stră¬lucirea ei, ca necurmat să rămână în curăţie ÅŸi să nu primească vreo pată, decât – fiindcă aÅ£i fost delăsători – să lăcrimaÅ£i ÅŸi să plângeÅ£i ca să spălaÅ£i (15) noroiul de pe ea. Să nu păţiÅ£i la fel ca ÅŸi noi, vă rog, ci delăsarea celor dinaintea voastră (16) să vi se facă pricină de întărire.
27. Şi ca nişte ostaşi duhovniceşti, de bună calitate şi neadormiţi, lustruiţi-vă în fiecare zi armele cele duhovniceşti, ca privind potrivnicul lucirea lor, să stea departe şi să nu socotească că se poate apropia. Căci dacă vede nu numai armele fulgerând, ci şi pe voi îngrădiţi din toate părţile şi avuţia minţii voastre păzită cu multă trezvie, precum un palat, se ruşinează şi pleacă, ştiind că nu va putea nimic mai mult, chiar de ar încerca de mii de ori. Căci şi dacă este temerar, şi dacă [pare] înfricoşător, şi dacă este mai sălbatic decât orice fiară, văzând armura voastră duhovnicească şi tăria dată de Duhul, îşi dă seama mai limpede de propria slăbiciune şi se depărtează cu multă ruşine, ocărându-se foarte şi ştiind că unelteşte în zadar (17).
28. Să fim, vă rog, cu toţii treji: şi noi, cei botezaţi mai demult, ca să ne putem reîntoarce la frumuseţea cea dintâi şi să curăţim noroiul adunat; şi voi, cei ce v-aţi bucurat de cinstea împărătească de curând, ca să arătaţi multă priveghere şi tărie, încât să rămâneţi neîncetat în curăţie şi să nu primiţi nici o pată sau murdărie din viclenia diavolului. Iar când acesta este de faţă şi stă pe aproape ca să azvârle săgeţile răutăţii, noi să ne îngrădim din toate părţile şi cu mult zel să stăm împotriva lui, având multă prevedere pentru mântuirea noastră, ca să putem şi să fugim de vicleniile aceluia, dar şi, rămânând nevătămaţi, să atragem ajutorul de sus, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1 Orice ieÅŸire din matca firii – gânduri, închipuiri, sentimente, dorinÅ£e, necazuri etc – este beÅ£ie. Aceste ieÅŸiri din fire sunt cele ce se abat în mod eronat, căci există o ieÅŸire din fire atunci când omul Il cunoaÅŸte pe Dumnezeu faţă către faţă. Dar în acest ultim caz, extazul este unul conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se poată împărtăşi de Dumnezeu mai presus de puterile ei, prin har.
2 Nici un cuvânt al Scripturii nu este folosit fără oarecare noimă.
3 desemnează la Sfântul Ioan taina minÅ£ii ÅŸi a inimii fiecăruia, cunoscută doar lui ÅŸi lui Dumnezeu (n. ed. fr). Cuvântul grec redat prin „strânsura” are, pe lângă sensul de avere, ÅŸi pe cel de fiinÅ£are, în context, sensul imediat este cel de avere (lucruri care îţi susÅ£in existenÅ£a), dar credem că Sfântul Ioan nu l-a utilizat gratuit, în momentul în care cineva îşi dezvăluie pe degeaba taina ÅŸtiută doar de sine ÅŸi Dumnezeu, îşi pierde oarecum fiinÅ£a sa, rămâne cumva sărac ÅŸi gol de Dumnezeu.
4 Starea ascultătorilor este barometrul eficienţei unei predici.
5 Iată un mod de a ne testa acuitatea trezviei noastre.
6 Tensiunea postirii aduce o vigilenţă şi temere accentuată de a nu păcătui. Atmosfera generală a Bisericii ne ajută mult să progresăm duhovniceşte, mai ales dacă nu suntem destul de întăriţi în harul dumnezeiesc. Acesta este unul din aspectele perioadelor de post în Biserică.
7 Permanenta dorinţă de relaxare şi confortul sunt elemente esenţiale ale civilizaţiei actuale şi acestea, adesea, mai ales pentru cei mai slabi duhovniceşte, ne împiedică inconştient în viaţa duhovnicească.
8 Condiţiile de după căderea omului în păcat sunt văzute de Părinţi nu ca expresie a unei dreptăţi juridice a lui Dumnezeu pentru călcarea lui Adam, ci ca singura cale prin care mila dumnezeiască mai putea lucra ceva pentru salvarea finală a omului şi a creaţiei.
9 Cugetând la ele sub toate aspectele şi în cele mai mici detalii, căci nici un dar al lui Dumnezeu nu este finit şi fără scop întru veşnicie.
10 Pentru un creştin este esenţială experienţa lăuntrică a harului, ca încredinţare a dispariţiei păcatului şi a urmărilor sale.
11 După botez, stă în puterea noastră să nu mai păcătuim dacă ne vom ţine aproape de harul lui Dumnezeu. Această afirmaţie a Sfântului pare incredibilă pentru noi, cei de azi, dar este perfect coerentă cu toate implicaţiile botezului şi mai ales este adevărată. Pentru noi problema este dacă vrem să primim acest adevăr.
12 Sunt esenţiale pentru progresul duhovnicesc nu atât puterea şi capacităţile omului, cât atitudinea personală binevoitoare şi dornică de a lucra pentru Dumnezeu.
l3 Analogie cu funcţiile puterii publice.
14 Redutabilă afirmaÅ£ie a Sfântului Ioan. Prin urmare, dacă vrem, chiar ÅŸi această viaţă poate deveni un rai în comparaÅ£ie cu necazurile inerente ei. După botez – dar conÅŸientizat pe deplin – întreaga responsabilitate a păcatului cade asupra omului, nu asupra diavolului. Dacă ceva ni se pare că nu se derulează bine, ar trebui să ne scrutăm mai întâi lăuntrul ÅŸi conÅŸtiinÅ£a ÅŸi apoi să încercăm remedii externe. ToÅ£i, prin starea de nepocăinţă ÅŸi delăsare în care ne aflăm, suntem vinovaÅ£i pentru faÅ£a ÅŸi mersul actualei lumi.
15 Verbul grec trimite la ideea spălării prin frecare, lucru anevoios de altfel.
16 „Cei dinainte” sunt Sfântul Ioan dimpreună cu cei botezaÅ£i mai demult.
17 Demonul se poate apropia de noi doar dacă suntem în nelucrare. Mântuitorul spune în Ghetsimani: „Pentru ce dormiÅ£i? SculaÅ£i-vă ÅŸi vă rugaÅ£i, ca să nu intraÅ£i în ispită” [Lc 22, 46]. ÃŽncercarea vine doar când noi suntem într-o stare ce ne permite alegerea, adică într-una de neangajare în ceva.