OMILIA A DOUA

din „Omiliile despre pocainta”

Despre tristeţea împăratului Ahab şi
despre Iona profetul

Aţi văzut duminica trecută război şi biruinţă? Războiul diavolului, biruinţa lui Hristos! Aţi văzut cum a fost lăudată pocăinţa? Aţi văzut cum diavolul n-a mai putut îndura lovitura, ci s-a temut şi s-a cutremurat?
-  Pentru ce te sperii, diavole, când este lăudată pocăinţa? Pentru ce te jeleşti, pentru ce te cutremuri?
-  Da, pe dreptate mă jelesc şi mă tângui, răspunde diavolul, pentru că mari trofee mi-a răpit pocăinţa asta!
– Care trofee?
-  Pe desfrânată, pe vameş, pe tâlhar, pe hulitorul Pavel!

Cu adevărat, mari trofee i-a răpit pocăinţa! I-a dărâmat cetătuia. Lovitura pocăinţei a fost mortală.
Cunoşti, iubite, puterea pocăinţei din faptele ce ti le-am arătat în predica trecută. Pentru ce, dar, nu culegem roadele unei astfel de predici? De ce nu ne întâlnim în biserică pentru  ca să ne pocăim? Dacă eşti păcătos, intră în biserică pentru a-ti mărturisi păcatele! Dacă eşti drept, intră ca să nu-ti pierzi dreptatea! Pentru amândouă, biserica este port.
EÅŸti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică cu gând de pocăinţă! Ai păcătuit? Spune lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. Ce oboseală, ce greutate, ce osteneală ca să spui acest cuvânt: „Am păcătuit”? nici una!
Dacă spui tu însuti că ai păcătuit, nu vei avea acuzator pe diavol. la-o înaintea diavolului! RăpeÅŸte-i dregătoria lui! Că dregătoria lui este de a acuza. Pentru ce nu i-o iei înainte? Pentru ce nu-ti spui păcatul? Pentru ce nu-ti ÅŸtergi păcatul, când ÅŸtii că ai un acuzator pe care nu-1 poÅ£i face să tacă? Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: „Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de ÅŸiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat ÅŸi spune: „Am păcătuit!”.
– Dar de unde ÅŸtiu, mi se poate spune, că, dacă spun eu întâi păcatul, scap de păcat?
-  Am în Scriptură exemple şi de oameni care şi-au spus păcatul şi au scăpat de el, şi de oameni care nu 1-au spus şi au fost osândiţi.
Cain a ucis pe Abel, fratele său, pentru că îl pizmuia. Omorul a urmat invidiei. L-a luat cu el la câmp şi 1-a ucis.(Facere 4,8)
Ce i-a spus Dumnezeu?
– „Unde este Abel fratele tău?”.(Facere 4,9)
Cel Care le ÅŸtie pe toate întreabă; nu pentru că nu ÅŸtie, ci ca să atragă pe ucigaÅŸ la pocăinţă. Că 1-a întrebat, ÅŸtiind de ucidere, o arată însăşi întrebarea: „Unde-i Abel fratele tău?” .
Iar Cain i-a răspuns:
-  “Nu ştiu. Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”(Facere 4,9).
Fie, nu eşti păzitorul lui! Dar pentru ce eşti ucigaşul lui? Nu 1-ai păzit! Dar pentru ce 1-ai ucis? Mărturiseşti asta? Atunci eşti vinovat şi că nu 1-ai păzit.
– Ce i-a spus Dumnezeu?
-  „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Facere 4,10).
L-a mustrat îndată ÅŸi i-a dat ÅŸi pedeapsa. Nu atât pentru omor, cât pentru îndrăzneală. Că Dumnezeu nu urăşte atât de mult pe cel ce păcătuieÅŸte, cât pe cel ce se poartă cu neruÅŸinare. Fără îndoială, Dumnezeu nu 1-a primit pe Cain când a venit la pocăinţă, pentru că nu ÅŸi-a spus el întâi păcatul. Că, ce spune Cain? „Mai mare este păcatul meu decât a mi se ierta”,(Facere 4,13) în loc să spună: „Am făcut mare păcat! Nu sunt vrednic să mai trăiesc!”.
Åži ce-i răspunde Dumnezeu? „Gemând ÅŸi tremurând vei fi pe pământr”.( Facere 4,13) Åži i-a dat o pedeapsă cumplită ÅŸi grea. „N-am să te ucid, i-a spus Dumnezeu, ca să nu se dea uitării adevărul, dar am să te fac lege, citită de toÅ£i, ca nenorocirea ta să ajungă mamă filosofiei!”. Åži pribegea Cain, lege însufleÅ£ită, stâlp miÅŸcător ÅŸi tăcut, dar slobozind glas mai puternic decât glasul trâmbiÅ£ei, că spunea: „Să nu mai facă cineva aceasta, ca să nu păţească la fel!”. A primit pedeapsă pentru neruÅŸinarea lui; nu ÅŸi-a spus păcatul, dar i-a fost dovedit ÅŸi a fost osândit pentru păcat. Dacă ÅŸi-ar fi mărturisit singur păcatul, ÅŸi-ar fi ÅŸters el mai întâi păcatul.
Dar ca să vezi că aşa stau lucrurile, să-ti spun de un altul care, spunându-şi el mai întâi păcatul, şi-a şters păcatul.
Să venim la David, proorocul şi împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-1 numesc prooroc, împărat a fost în Palestina; prooroc însă, până la marginile lumii. Domnia lui a ţinut câtăva vreme, dar profeţia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decât să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvârşit şi adulter, şi omor. A văzut, spune Scriptura, pe o femeie frumoasă, făcând baie şi s-a îndrăgostit de ea (II Regi 11,2).
Gândul şi 1-a prefăcut apoi în faptă. Şi a căzut proorocul în preacurvie, mărgăritarul în mocirlă. Şi nu-şi dădea seama că păcătuise. Atât era de împătimit. Vizitiul se îmbătase şi trăsura mergea anapoda. Ceea ce sunt vizitiul şi trăsura, aceea sunt sufletul şi trupul.
De ti-este întunecat sufletul, trupul se rostogoleşte în mocirlă; câtă vreme vizitiul e treaz, aleargă şi trăsura bine; când vizitiului i se slăbesc puterile şi nu mai e stăpân pe hăţuri, ajunge şi trăsura în prăpastie. Aşa şi cu omul.
Atâta vreme cât sufletul e treaz şi priveghează, este şi trupul curat; dar când sufletul se întunecă, se rostogoleşte şi trupul în mocirlă, în plăcere.
Ce a făcut David? A preacurvit! Nu şi-a dat seama şi nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Şi a făcut asta când era cu părul alb, ca să vezi că nici bătrâneţea nu ti-e de folos de eşti nepăsător, după cum nici tinereţea nu te poate vătăma de eşti cu mintea trează. Fapta bună nu-i condiţionată de vârstă, ci de voinţă şi gând.
Daniel era de doisprezece ani şi era judecător, iar bătrânii, învechiţi în zile, urzeau faptă de curvie1(Istorie Suzanei 1,1-64.) Bătrânilor nu le-a folosit bătrâneţea, nici pe Daniel nu 1-a vătămat tinereţea. Şi ca să vezi că nu vârsta, ci voinţa şi gândul sunt totul, uită-te la David.
David era cu părul alb, şi atunci a căzut în preacurvie şi a săvârşit omor. Sufletul lui era într-o stare ca aceea, că nici nu-şi dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neînfrânare.
– Ce a făcut Dumnezeu?
– A trimis la el pe profetul Natan. Profetul se duce la profet. AÅŸa se întâmplă ÅŸi cu doctorii. Când un doctor se îmbolnăveÅŸte, e nevoie de alt doctor. Tot aÅŸa ÅŸi aici. Un profet păcătuise ÅŸi un alt profet i-a adus doctoriile.   A venit dar la el Natan. Nu 1-a mustrat de cum a intrat pe uşă ÅŸi nu i-a spus: “Nelegiuitule, blestematule, preacurvarule, ucigaÅŸule! Ai primit de la Dumnezeu atât de mari cinstiri, ÅŸi tu ai călcat în picioare poruncile Lui!”, Natan nu i-a grăit aÅŸa, ca să nu-1 facă mai îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos când îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el ÅŸi-i Å£ese toată drama.
– Ce-i spune?
-  „Am să-ti spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat ÅŸi un sărac. Cel bogat avea multe turme ÅŸi cirezi; săracul avea numai o mieluÅŸea, care bea din paharul lui, mânca la masa lui ÅŸi dormea la ÅŸoldul lui”(II Regi 12, 1-3). Prin aceste cuvinte profetul voia să arate cât de mult Å£inea soÅ£ul la soÅ£ia sa. „Åži a venit un străin la bogat; bogatul ÅŸi-a cruÅ£at vitele sale ÅŸi a luat mieluÅŸeaua săracului ÅŸi a tăiat-o” (II Regi 12, 4). Ai văzut cum Å£ese aici drama, Å£inând ascuns cuÅ£itul?
– Ce a răspuns împăratul?
– Socotind că hotărăşte împotriva altuia, a pronunÅ£at o sentinţă foarte aspră. AÅŸa sunt oamenii! împotriva altora pronunţă cu plăcere ÅŸi cu asprime sentinÅ£ele.
– Ce sentinţă a dat David?
-  „Viu este Domnul, a spus el, vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea înapoi patru mieluÅŸele pentru una!”(II Regi 12, 5-6).
– Natan ce-a făcut?
– N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci 1-a descoperit îndată ÅŸi-1 taie repede cu cuÅ£itul, ca să nu-i scape simÅ£irea durerii. „Tu eÅŸti acela, împărate!, i-a spus profetul” II (Regi 12, 7).
– Ce-a răspuns împăratul?
-  „Am păcătuit înaintea Domnului!” (II Regi 12, 13). N-a spus: „Cine eÅŸti tu de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răsteÅŸti la mine? De unde îndrăzneala asta, ca să-mi vorbeÅŸti aÅŸa?”. N-a grăit aÅŸa, ci ÅŸi-a recunoscut păcatul.
– Ce-a spus?
– „Am păcătuit înaintea Domnului!”.
– Ce i-a răspuns natan?
-   „Åži Domnul  a  iertat păcatul  tău” (II Regi 12, 13). „Pentru că te-ai osândit singur, îi spune Dumnezeu, îti iert vina; te-ai mărturisit din inimă; ti-ai ÅŸters păcatele, ti-ai dat singur osânda ÅŸi Eu am anulat sentinÅ£a!”.
Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: „Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi!”(Isaia 43,26). Ce oboseală este să-ti spui tu întâi păcatul?
Ai şi o altă cale de pocăinţă!
– Care-i aceea?
– Să-ti plângi păcatul! Ai păcătuit? Plângi, ÅŸi ti-ai ÅŸters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ti cer mai mult decât să-ti plângi păcatul! Nu-ti spun să străbaÅ£i oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătoreÅŸti, nici să pleci la drum lung, nici să scoÅ£i din pungă bani, nici să traversezi valuri sălbatice.
– Dar ce?
– Plânge-ti păcatul!
– Dar de unde ÅŸtiu că, dacă-mi plâng păcatul, mi-1 ÅŸi ÅŸterg?
– Ai ÅŸi pentru asta dovadă din dumnezeiasca Scriptură. Era un împărat, Ahab. Om drept ÅŸi acesta, după cum mărturiseÅŸte Scriptura. Dar mânat de Izabela, femeia lui, a împărătit rău. Ahab a poftit via unui oarecare Nabot israeliteanul ÅŸi a trimis la el zicând: „Dă-mi via ta, că o poftesc, ÅŸi-Å£i dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb”. Nabot i-a zis: „Să nu mi se întâmple să-ti vând moÅŸtenirea părinÅ£ilor mei!”. Ahab poftea mai departe via, dar nu voia să-1 silească. Din pricina asta a căzut Ahab în mare tristeÅ£e. Izabela, femeie neruÅŸinată ÅŸi fără scrupule, necurată ÅŸi blestemată, a venit la el ÅŸi i-a spus: „Pentru ce eÅŸti trist ÅŸi nu mănânci? Scoală ÅŸi mănâncă! Te voi face eu să moÅŸteneÅŸti via lui Nabot israeliteanul!”. Åži a scris o scrisoare, ca din partea împăratului, către bătrâni, în care spunea: „RânduiÅ£i post ÅŸi puneÅ£i bărbaÅ£i mincinoÅŸi împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu ÅŸi pe împărat”(III Regi 21, 1-10). O, post plin de cumplită fărădelege! A rânduit post ca să săvârÅŸească ucidere!
– Åži ce s-a întâmplat?
-  Nabot a fost lovit cu pietre ÅŸi a murit. Izabela, când a auzit, i-a spus lui Ahab: „Scoală-te, să moÅŸtenim via, că a murit Nabot”. Ahab la început s-a întristat, dar mai pe urmă s-a dus ÅŸi a luat în stăpânire via. Dumnezeu 1-a trimis la Ahab pe Ilie proorocul. „Du-te, i-a spus Dumnezeu, ÅŸi spune-i lui Ahab: „Pentru că ai ucis ÅŸi ai moÅŸtenit, se va vărsa sângele tău ÅŸi câinii vor linge sângele tău ÅŸi desfrânatele se vor spăla în sângele tău” (III Regi 21, 19). Mânia e dumnezeiască, sentinÅ£a pronunÅ£ată, osânda, ca ÅŸi împlinită.
Şi uită-te unde-1 trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot (III Regi 21, 19). Unde s-a săvârşit nelegiuirea, acolo şi pedeapsa.
– Åži ce a spus Ahab?
– Când Ahab 1-a văzut pe Ilie, i-a spus: „M-a găsit duÅŸmanul meu!” (III Regi 21, 20), în loc de: „M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă ataci!”.  „M-a găsit duÅŸmanul meu!”. Mereu îl mustrase Ilie pe Ahab; acum, ÅŸtiind că a păcătuit, i-a spus: „Mereu m-ai mustrat! Dar acum pe bună dreptate mă ataci!”. Åžtia că păcătuise. Åži Ilie îi citeÅŸte cu voce tare hotărârea lui Dumnezeu: „Acestea zice Domnul îi spune Ilie, pentru că ai ucis ÅŸi ai moÅŸtenit ÅŸi ai vărsat sânge de bărbat drept, tot aÅŸa se va vărsa sângele tău ÅŸi câinii îl vor linge ÅŸi desfrânatele se vor spăla în sângele tău”.
La auzul acestor cuvinte, Ahab s-a întristat ÅŸi a plâns pentru păcatul lui. Åži-a recunoscut păcatul ÅŸi a ÅŸters sentinÅ£a pronunÅ£ată de Dumnezeu împotriva lui. Dar Dumnezeu 1-a lămurit mai întâi pe Ilie pentru ce a schimbat sentinÅ£a, ca să nu pară profetul mincinos ÅŸi să păţească ce-a păţit Iona. Că la fel s-a întâmplat ÅŸi lui Iona. Dumnezeu i-a spus: „Du-te, predică în cetatea Ninive în care locuiesc o sută douăzeci de mii de oameni, fără femei ÅŸi copii, ÅŸi spune-le: „încă trei zile ÅŸi Ninive va fi distrusă” (Iona 3,4).
Dar Iona n-a vrut să plece, că ştia iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
– Åži ce-a făcut?
– A luat-o la fugă! Că îşi spunea: „Eu, Doamne, am să mă duc să le predic; Tu însă ai să Te întorci, pentru că eÅŸti iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca profet mincinos”.
Marea 1-a primit pe Iona, dar nu 1-a ascuns, ci 1-a dat înapoi pământului ÅŸi 1-a adus iarăşi sănătos ÅŸi teafăr în Ninive; marea 1-a apărat ca un prieten care-ÅŸi apără prietenul. „S-a coborit Iona să fugă,spune Scriptura, ÅŸi a găsit o corabie care mergea la Tarsis; a plătit drumul ÅŸi s-a suit în ea” (Iona l, 3).
Unde fugi, Iona? Te duci în alt pământ? Dar „al Domnului este pământul ÅŸi plinirea Lui”(Ps. 23, 1). Sau în mare? Dar nu ÅŸtii că „a Lui este marea ÅŸi că El a făcut-o”? (Ps. 94, 5). Sau în cer? Dar n-ai auzit pe David spunând: „Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale” (Ps. 8, 3)?
TotuÅŸi, stăpânit de frică, lui Iona i se părea că fuge; dar nu-i cu putinţă să fugi de Dumnezeu. Åži aÅŸa, după ce marea 1-a dat înapoi ÅŸi a venit în ninive, a predicat spunând: „încă trei zile ÅŸi Ninive va fi distrusă”. Åži ca să vezi că asta avea Iona în minte când a luat-o la fugă, anume că lui Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, îi va părea rău de răul ce-1 grăise despre niniviteni ÅŸi că el are să fie socotit profet mincinos, o arată Iona însuÅŸi. După ce a predicat în Ninive, a ieÅŸit din oraÅŸ ÅŸi se uita să vadă ce are să se întâmple; când a văzut că au trecut trei zile ÅŸi ameninÅ£area lui nu s-a înfăptuit, atunci a gândit ce gândise mai înainte ÅŸi a spus: “Oare, nu sunt acestea cuvintele pe care le spuneam eu, că Dumnezeu este milostiv ÅŸi îndelung răbdător ÅŸi-I pare rău de răutăţile oamenilor?”.
Deci, ca să nu păţească Ilie ce păţise Iona, Dumnezeu îi spune lui Ilie pricina pentru care 1-a iertat pe Ahab.
– Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie?
– „Ai văzut cât a plâns Ahab ÅŸi cât de trist a plecat din faÅ£a Mea? Tiu voi face după răutatea lui!” (III Regi 21, 29).
Vai, Stăpânul se face avocatul robului! Dumnezeu îşi justifică înaintea unui om purtarea Lui faţă de alt om! „Să nu socoteÅŸti, i-a spus Dumnezeu lui Ilie, că fără temei 1-am iertat! Nu! Åži-a schimbat purtarea. De aceea Mi-am schimbat ÅŸi Eu mânia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socoteÅŸti un profet mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahab nu-ÅŸi schimba purtarea, avea să sufere sentinÅ£a. Dar el ÅŸi-a schimbat purtarea ÅŸi Mi-am potolit ÅŸi Eu mânia”. Åži a zis Dumnezeu către Ilie: „Ai văzut cât a plâns Ahab ÅŸi cât de îndurerat a plecat? Nu voi face după mânia Mea!”. Ai văzut că plânsul ÅŸterge păcatele?
Ai şi o a treia cale de pocăinţă. Ţi-am vorbit de multe căi de pocăinţă, pentru ca, prin felurimea căilor, să-ţi facă uşoară mântuirea.
-   Care   este   aceasta,   a  treia   cale   de pocăinţ.a?
-   Smerenia! Smereşte-te şi ţi-ai şters şiruri de păcate. Ai şi pentru aceasta dovadă din dumnezeiasca Scriptură, pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14).
S-au suit, spune Domnul, fariseul ÅŸi vameÅŸul la templu să se roage. Åži a început fariseul să-ÅŸi înÅŸire virtuÅ£ile: „Eu nu sunt un păcătos ca toată lumea, spune el, nici ca vameÅŸul acesta!”. Suflete ticălos ÅŸi nefericit! Ai osândit toată lumea! Pentru ce-1 mai îndurerezi pe cel de lângă tine? Nu te mulÅ£umeÅŸti cu întreaga lume decât dacă osândeÅŸti ÅŸi pe vameÅŸ? Pe toÅ£i cei de aici i-ai hulit! Pe nici un om n-ai cruÅ£at! „Eu nu-s ca toată lumea, spui tu, nici ca vameÅŸul acesta! Postesc de două ori pe săptămână; dau zeciuială din averile mele săracilor!”. Cuvinte de laudă rostea! Om ticălos! Fie, ai osândit întreaga lume! Pentru ce loveÅŸti ÅŸi în vameÅŸul de lângă tine? Nu te saturi cu hulirea întregii lumi decât dacă osândeÅŸti ÅŸi pe cel de lângă tine?
– Ce-a făcut vameÅŸul?
– A auzit tot ce spunea fariseul, dar n-a zis: „cine eÅŸti tu de spui unele ca acestea despre mine? De unde-mi ÅŸtii viaÅ£a? N-am crescut împreună! N-am trăit la un loc, n-am fost unul lângă altul! Cine dă mărturie de faptele tale bune? Pentru ce te lauzi singur? Pentru ce te cinsteÅŸti singur?” Nici un cuvânt din acestea n-a grăit vameÅŸul, ci, plecându-ÅŸi capul la pământ, s-a închinat ÅŸi a spus” „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. VameÅŸul s-a smerit ÅŸi a ajuns drept. Fariseul s-a pogorât de la templu pierzându-ÅŸi dreptatea; vameÅŸul s-a pogorât dobândind dreptatea. Cuvintele au biruit faptele. Unul, cu faptele, a pierdut dreptatea; altul, cu cuvânt de smerenie, a dobândit dreptatea. Åži totuÅŸi aceea nu era smerenie. Atunci e smerenie, când unul mare se micÅŸorează pe sine. Fapta vameÅŸului nu era smerenie, ci adevăr. Adevărate erau cuvintele lui că era păcătos.
Spune-mi, te rog, poate fi om mai rău ca vameşul? Negutătoreşte nenorocirile altora, ia parte la roadele muncii altora; nu munceşte, dar ia parte la câştig. Grozav e păcatul vameşului! Vameşul nu-i nimic altceva decât silnicie acceptată de toată lumea, păcat legalizat, lăcomie cu nume bun. Cine poate fi mai rău decât vameşul, care stă la drum şi culege roadele muncii altora? Când e vorba de muncă, lui nici nu-i pasă! Când însă e vorba de câştig, îşi ia partea din cele ce n-a muncit. Deci dacă vameşul, care-i un păcătos, a dobândit un dar atât de mare când s-a smerit, cu atât mai mult omul virtuos când se va smeri! Dacă-ti vei mărturisi păcatele şi te vei smeri, vei fi drept.
Vrei să vezi cine-i smerit? Uită-te Ia Pavel, cel cu adevărat smerit, la Pavel, dascălul lumii, oratorul cel duhovnicesc, vasul alegerii (Faptele Apostolilor 9, 15), limanul cel neînviforat, turnul cel neclătinat, omul cel mic la trup, care a înconjurat lumea, şi a înconjurat-o ca şi cum ar fi avut aripi; uită-te la cel smerit, la cel neiscusit (II Corinteni 11, 6) şi filozof, la cel sărac şi bogat!
Pe Pavel îl numesc cu adevărat smerit, pe cel care a trecut prin mii ÅŸi mii de osteneli, pe cel care a avut mii ÅŸi mii de biruinÅ£e împotriva diavolului, pe cel care propovăduia ÅŸi zicea: „Harul Lui în mine n-a fost zadarnic, dar m-am ostenit mai mult decât toÅ£i”(1 Corinteni 14, 10). Omul care a îndurat închisori, lovituri, bătăi; omul care cu epistolele sale a vânat lumea; omul care a fost chemat cu glas ceresc; omul acela se smereÅŸte spunând: „eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol” (I Corinteni 15, 9).
Ai văzut măreÅ£ia smereniei? Ai văzut pe Pavel smerindu-se, numindu-se cel mai mic? „Eu sunt, spune el, cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol”. Atunci e smerenie cu adevărat când te smereÅŸti în toate ÅŸi te numeÅŸti cel mai mic. GândeÅŸte-te cine a fost cel ce a spus aceste cuvinte! Pavel, cetăţeanul cerului, cel de formă îmbrăcat cu trup, stâlpul Bisericii, îngerul cel pământesc, omul cel ceresc! Cu cât drag zăbovesc lângă Pavel, contemplându-i frumuseÅ£ea virtutii lui! Nu-mi veseleÅŸte atât faÅ£a răsăritul soarelui ÅŸi săgetarea razelor lui strălucitoare, cât îmi luminează mintea chipul lui Pavel! Soarele luminează fetele, Pavel, însă, ne urcă pe aripile lui la bolÅ£ile cerurilor; ne urcă sufletul mai sus decât soarele, mai sus decât luna!
Aşa-i puterea virtuţii! Face înger pe om, înaripează sufletul spre cer. Virtutea aceasta ne învaţă Pavel. Să ne sârguim să fim imitatori virtuţii lui! Dar să nu mă abat de la subiect. Scopul meu era de a vă arăta smerenia, a treia cale a pocăinţei, de a arăta că vameşul nu s-a smerit, ci a spus adevărul, şi-a dezgolit păcatele lui şi a ajuns drept; n-a dat bani, n-a străbătut oceane, n-a mers pe jos cale lungă, n-a traversat mări nemărginite, n-a rugat pe prieteni, n-a avut nevoie de mult timp, ci, prin smerenie, a dobândit dreptatea şi a fost socotit vrednic de împărăţia cerurilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.