din „DESPRE MÄ‚RGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CÄ‚INŢĂ. DESPRE NECAZURI ÅžI BIRUIREA TRISTEÅ¢II”
1. Odinioară, Isaac, dorind să mănânce mâncare din mâinile fiului său, l-a trimis pe acesta de acasă la vânătoare ; dar acest Isaac , dorind să mănânce mâncare din mâinile mele, nu m-a trimis de acasă, ci el însuşi a venit la masa mea. Ce faptă poate fi mai plină de dragoste, mai plină de smerenie? A binevoit să-mi arate o dragoste atât de fierbinte şi a primit să se coboare atât de mult! De aceea şi eu, cu toate că mi s-a slăbit tăria vocii  şi  puterea picioarelor din  pricina cuvântării de la utrenie, totuşi, văzând chipul părintelui nostru, am uitat îndată de slăbiciune, am alungat oboseala, mi s-a întraripat dorinţa. Am văzut cărunteţea cea strălucitoare, şi mi s-a umplut sufletul de lumină. Pentru aceasta cu dragă inimă întind masa, ca, mâncând, să mă binecuvinteze. Aici nu-i furt şi viclenie, ca la masa dată lui Isaac. Acolo, unuia i s-a poruncit să pună masa, şi altul a pus-o. Aici, mie mi s-a poruncit să pun masa, şi eu o pun. Binecuvintează-mă, dar, Părinte, cu binecuvântare duhovnicească, pe care ne rugăm cu toţii să o primim totdeauna, care să-ţi fie de folos nu numai ţie, ci şi mie, şi tuturor acestora! Roagă pe Stăpânul nostru al tuturora să lungească viaţa ta până la adânci bătrâneţi, ca pe a lui Isaac! Că viaţa ta, şi mie şi acestora, ne e mai de preţ şi mai de neapărată trebuinţă decât roua cerului şi grăsimea pământului.
Dar este timpul să întind masa. Şi ce mâncări să vă pun pe masă? Cele ce-au rămas din cele spuse dragostei voastre mai înainte. Tot despre diavol, tot despre el am să vă vorbesc, despre care v-am vorbit şi acum două zile. Despre diavol am vorbit şi la utrenie, către cei ce se pregătesc pentru primirea botezului, când le-am vorbit despre lepădarea de Satana şi unirea cu Hristos. Fac aceasta nu pentru că îmi place să vorbesc despre diavol, ci pentru că vouă vă este spre pază învăţătura despre diavol. Că ne este duşman şi vrăjmaş; iar învăţătura temeinică despre duşman ne este de mare pază. Spuneam mai înainte că diavolul nu ne învinge prin silă, nici prin tiranie. Nu ne forţează, nici nu ne sileşte. Că dacă ar fi aşa, pe toţi ne-ar pierde. Dovadă v-am dat pe porci; dracii n-au putut să-i arunce în mare înainte de îngăduinţa Stăpânului . Altă dovadă, cirezile de vite şi turmele de oi ale lui Iov; nici pe acestea n-a îndrăznit diavolul să le piardă până ce n-a primit voie de la Dumnezeu . Am arătat deci, în primul rând, că diavolul nu biruie pe oameni nici cu sila, nici cu forţa; în al doilea rând, am arătat că, şi atunci când biruie prin înşelăciune, nici atunci nu-i biruie pe toţi. Şi am dat ca pildă chiar pe atlet, pe Iov; s-a pornit împotriva lui cu mii şi mii de uneltiri; dar nici aşa nu l-a biruit; dimpotrivă, a plecat înfrânt. A mai rămas o problemă.
– Care?
– Dacă, mi se poate obiecta, diavolul nu biruie prin silă, ci prin înÅŸelăciune, atunci nu era oare mai bine să fi fost nimicit? ÃŽntr-adevăr, Iov a biruit, dar Adam a fost înÅŸelat ÅŸi culcat la pământ . Dacă diavolul ar fi fost nimicit, Adam n-ar fi fost doborât nicicând. AÅŸa însă, lăsat în lume, este biruit de unul, dar biruie pe mulÅ£i. Zece îl biruie, dar el biruie mii ÅŸi mii ÅŸi-i doboară. Dacă Dumnezeu l-ar fi pierdut, aceste mii ÅŸi mii n-ar fi pierit.
– Ce să răspund la această obiecÅ£ie?
ÃŽn primul rând, cei ce biruie sunt cu mult mai de preÅ£ decât cei biruiÅ£i, chiar dacă unii sunt mai mulÅ£i, iar ceilalÅ£i mai puÅ£ini. „Mai bun este unul care face voia lui Dumnezeu decât mii ÅŸi mii de nelegiuiÅ£i” , spune Scriptura, în al doilea rând, dacă ar fi nimicit potrivnicul, ar fi păgubit prin aceasta însuÅŸi biruitorul. Dacă potrivnicul continuă să existe, cei trândavi nu-s păgubiÅ£i din pricina celor vrednici, ci din pricina trândăviei lor; dar dacă dispare potrivnicul, cei vrednici vor fi păgubiÅ£i din pricina celor trândavi; nu-ÅŸi vor mai putea arăta puterea lor ÅŸi nici n-ar mai dobândi cununi.
2. Poate că n-aţi înţeles încă ce v-am spus. E de neapărată trebuinţă, dar, să vă grăiesc mai pe înţeles. Să ne închipuim că avem în faţă un potrivnic. Cu el trebuie să lupte doi atleţi. Dintre aceştia, unul, din pricina lăcomiei la mâncare, e fără vlagă, prăpădit, slăbănogit, molâu; celălalt, sârguincios, viguros; toată ziua e în arenă, antrenându-se necontenit, neavând altă grijă decât să se întărească în vederea luptei. Dacă ai face să dispară potrivnicul din faţa lor, pe care din cei doi l-ai păgubit? Oare pe cel trândav şi nepăsător sau pe cel sârguincios, care a muncit atâta? Evident că pe cel sârguincios! Acesta-i păgubit dacă potrivnicul este îndepărtat din pricina celui trândav; cel trândav însă, chiar rămânând potrivnicul, nu este păgubit din pricina celui vrednic; că el cade din pricina propriei trândăvii.
Dar să dăm ÅŸi o altă dezlegare acestei probleme, ca să vezi că nu diavolul aduce pagubă oamenilor, ci totdeauna propria lor trândăvie doboară pe cei ce nu sunt cu luare-aminte asupra lor. Să fie lăsat la o parte diavolul, deÅŸi-i foarte rău nu prin fire, ci prin voinţă ÅŸi prin intenÅ£ie. Chiar numele pe care le poartă diavolul ne arată că nu e rău prin fire. Numele de diavol, διάβολος, vine de la cuvântul διάβολλειν care înseamnă a pârî. Diavolul a pârât pe om lui Dumnezeu, spunând: „Oare, degeaba Te cinsteÅŸte Iov?… Dar ia întinde mâna Ta ÅŸi atinge-Te de ce are! în faţă Te va huli!” . L-a pârât apoi pe Dumnezeu lui Iov, spunând: ‘Focul lui Dumnezeu a căzut, din cer ÅŸi a mistuit oile” . Se străduia să-l convingă că războiul acesta se dezlănÅ£uise împotriva lui de sus, din cer. A pornit, deci, pe rob împotriva Stăpânului, ÅŸi pe Stăpân împotriva robului. Dar, mai bine spus, nu l-a pornit, ci a încercat; căci n-a putut. Deci, când vezi că un alt rob e pornit de diavol împotriva Stăpânului, pe Adam împotriva lui Dumnezeu, ÅŸi că dă crezare pârei lui, cunoaÅŸte că diavolul n-a reuÅŸit să facă asta cu puterea lui, ci cu trândăvia ÅŸi nepăsarea robului. De aici, ÅŸi numele lui de diavol; vine de la διάβολλειν, de la a pârî. Iar a pârî ÅŸi a nu pârî nu Å£ine de fire, ci e o faptă care se întâmplă ÅŸi dispare, un accident care acum este, acum piere. Åži accidentele nu Å£in de fire, nici de substanţă. Åžtiu că mulÅ£i înÅ£eleg greu discuÅ£ia aceasta despre fire ÅŸi accidente; dar sunt ÅŸi unii care pot să o înÅ£eleagă; de aceea am ÅŸi vorbit de fire ÅŸi accidente.
VreÅ£i să vă spun ÅŸi alt nume al diavolului? VeÅ£i vedea că ÅŸi acela nu-i un nume care să indice firea sau substanÅ£a diavolului. Se numeÅŸte „cel-rău”; iar răutatea nu Å£ine de fire, ci de voinţă, că ÅŸi răutatea este o faptă care uneori se întâmplă, iar alteori dispare. Să nu-mi spui mie că răutatea e permanentă la diavol! La început diavolul nu era rău, ci mai târziu ÅŸi-a adăugat răutatea; de aceea se ÅŸi numeÅŸte apostat. Åži deÅŸi sunt mulÅ£i oameni răi, numai diavolul este prin excelenţă rău.
– Dar pentru ce se numeÅŸte „cel-rău”?
– Pentru că diavolul, fără să fi suferit vreun rău de la noi, fără să poată să ne aducă vreo vină, mică sau mare, când vede că omul este cinstit de Dumnezeu, îi pizmuieÅŸte îndată fericirea lui. Åži poate fi oare o răutate mai mare ca aceasta, să duÅŸmăneÅŸti ÅŸi să te porneÅŸti cu război împotriva cuiva fără nici o pricină binecuvântată?
Să fie lăsat, dar, la o parte diavolul! Să aducem înaintea noastră zidirea lui Dumnezeu, creaÅ£ia! Ea să ne arate că nu diavolul este cauza relelor, a suferinÅ£elor din lume – numai să vrem să privim cu luare-aminte în jurul nostru. Ea să ne arate că omul slab de voinţă, nepăsător ÅŸi trândav cade ÅŸi se prăvăleÅŸte în prăpastia multor răutăţi, chiar dacă n-ar exista diavolul! Da, diavolul e rău. O ÅŸtiu ÅŸi eu, ÅŸi toată lumea o recunoaÅŸte! Dar fii te rog cu luare-aminte la cele ce-am să-Å£i spun acum! N-am să vorbesc de lucruri fără însemnătate, ci de lucruri de care pretutindeni ÅŸi adeseori mulÅ£i vorbesc, de lucruri care dau naÅŸtere la mare bătălie ÅŸi război nu numai între credincioÅŸi ÅŸi necredincioÅŸi, ci chiar între credincioÅŸi ÅŸi credincioÅŸi. Åži aceasta mai cu seamă mă umple de durere!
3. Toată lumea recunoaÅŸte, după cum am spus, că diavolul e rău. Dar ce putem spune despre creaÅ£ia aceasta frumoasă ÅŸi minunată? Oare ÅŸi creaÅ£ia e rea? Cine-i atât de nebun, atât de nesimÅ£it, atât de smintit ca să hulească creaÅ£ia? Cum e, dar, creaÅ£ia? CreaÅ£ia nu e rea, ci frumoasă; o dovadă a înÅ£elepciunii, a puterii ÅŸi a bunătăţii lui Dumnezeu. Ascultă cum se minunează de ea profetul: „Cât sunt de mărite lucrurile Tale, Doamne, spune el, toate cu înÅ£elepciune Le-ai făcut” . N-a vorbit de fiecare pe rând, ci s-a plecat înaintea nepătrunsei înÅ£elepciuni a lui Dumnezeu. Ascultă pe un altul care spune că Dumnezeu a făcut creaÅ£ia tot atât de folositoare pe cât a făcut-o de frumoasă ÅŸi de măreaţă: „Din măreÅ£ia ÅŸi frumuseÅ£ea făpturilor se vede Făcătorul” . Ascultă-l ÅŸi pe Pavel, care spune: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la zidirea lumii, înÅ£elegându-se din făpturi” .
Fiecare dintre aceÅŸtia ne-a arătat prin spusele sale că zidirea lui Dumnezeu, creaÅ£ia, ne conduce spre cunoaÅŸterea lui Dumnezeu. Ea ne face să-L cunoaÅŸtem pe Stăpân. Prin urmare, vom învinui oare zidirea dacă vedem că această frumoasă ÅŸi minunată creaÅ£ie ajunge pentru mulÅ£i pricină de necredinţă? Deloc! Dimpotrivă, îi învinuim pe aceia care nu întrebuinÅ£ează cum trebuie leacul împotriva necredinÅ£ei! Cum poate fi pricină de necredinţă creaÅ£ia, care ne duce la cunoaÅŸterea lui Dumnezeu? „Au rătăcit în cugetele lor filosofii lor, spune Apostolul, ÅŸi au cinstit ÅŸi au slujit făpturii în locul Făcătorului” . Aici nu-i deloc vorba de diavol, nici de drac; ci ne-a fost pusă înainte creaÅ£ia, singurul învăţător al cunoaÅŸterii lui Dumnezeu.
– Dar cum a ajuns creaÅ£ia pricină de necredinţă?
- Nu din cauza firii ei, ci a nepăsării celor care nu o cercetează cum trebuie! Şi te întreb: Pentru aceasta să cerem să fie nimicită creaţia? Nu!
Dar pentru ce vorbesc eu de creaţie? Să ne uităm la mădularele trupului nostru. Vom găsi că şi ele sunt pricină de pierzanie dacă nu suntem cu luare-aminte; nu din cauza naturii lor, ci a trândăviei noastre. Iată! Ochiul ţi-a fost dat ca să vezi creaţia şi să slăveşti pe Creator; dar dacă nu te slujeşti bine de ochi, îţi este pricină de preacurvie. Limba ţi-a fost dată ca să lauzi şi să proslăveşti pe Făcător; dar dacă nu eşti cu luare-aminte, îţi este pricină de hulă. Mâinile ţi-au fost date ca să le întinzi la rugăciune; dar dacă nu eşti cu mintea trează, le întinzi spre jaf. Picioarele ţi-au fost date ca să alergi la fapte bune; dar dacă eşti nepăsător, vei săvârşi cu ele fapte rele. Vezi că pe omul slab totul îl vătăma? Vezi că pe omul slab chiar leacurile cele mântuitoare îl duc la moarte? Nu din cauza naturii lor, ci a slăbiciunii aceluia! Dumnezeu a făcut cerul pentru ca, minunându-te de el, să te închini Creatorului lui; dar unii au lăsat la o parte pe Creator şi s-au închinat cerului. Iar aceasta, din pricina trândăviei şi prostiei lor.
Dar pentru ce vorbesc eu de creaÅ£ie? Ce poate fi mai mântuitor decât crucea? Åži cu toate acestea, crucea a ajuns pentru cei slabi sminteală! „Cuvântul crucii, spune Pavel, pentru cei ce pier este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu” ; ÅŸi iarăşi: „Propovăduim pe Hristos răstignit; iudeilor – sminteală, neamurilor- nebunie” . Cine a fost mai destoinic în a învăţa pe oameni ca Pavel sau ca apostolii? Cu toate acestea, apostolii aceÅŸtia au fost pentru mulÅ£i mireasmă de moarte. O spune Pavel: „Unora, mireasmă a morÅ£ii spre moarte, iar altora, mireasmă a vieÅ£ii spre viaţă” . Ai văzut că pe omul slab îl vătăma ÅŸi Pavel, iar pe cel tare nici diavolul nu-l poate vătăma?
4. Vrei să-Å£i fac dovada celor spuse ÅŸi cu venirea lui Hristos? Care faptă poate egala mântuirea adusă de Hristos? Care venire pe lume a fost mai de folos ca venirea lui Hristos? Cu toate acestea, această venire, mântuitoare ÅŸi folositoare, a ajuns pentru mulÅ£i adaos de pedeapsă. „Spre judecată am venit în lumea aceasta, spune El, ca cei care nu văd să vadă, ÅŸi cei care văd să orbească” .
– Ce spui. Doamne? A ajuns lumina pricină de orbire?
– Nu! N-a ajuns lumina pricină de orbire, ci slăbiciunea ochilor sufletului n-a putut primi lumina.
Ţi-ai dat seama, deci, că omul slab este vătămat de orice, pe când omul tare scoate folos din orice? În orice împrejurare din viaţă voinţa noastră e pricina, în orice împrejurare din viaţă gândul nostru e suveran. Dacă vrei să ştii, şi diavolul ne este de folos dacă ne folosim de el cum trebuie; ne aduce mari foloase şi câştigăm nu neînsemnate lucruri.
V-am dovedit aceasta printre altele ÅŸi cu viaÅ£a lui Iov. O pot dovedi însă ÅŸi cu fapte din viaÅ£a lui Pavel. Scriind despre desfrânatul din Corint, zice: „Să daÅ£i pe unul ca acesta Satanei, spre pierirea trupului, ca să se mântuie duhul” . Iată că diavolul este pricină ÅŸi de mântuire; dar nu datorită intenÅ£iei lui, ci artei Apostolului. Pavel a făcut ca doctorii aceia care prind vipere, le taie mădularele cele otrăvitoare ÅŸi fac din ele doctorii bune pentru muÅŸcăturile veninoase. A luat din osânda adusă asupra desfrânatului din Corint cât îi era folositor; restul l-a lăsat de o parte. Ca să afli că nu diavolul este pricina mântuirii desfrânatului – căci diavolul se grăbeÅŸte să piardă ÅŸi să înghită pe om -, ci Apostolul, care prin înÅ£elepciunea lui a tăiat gâtlejul diavolului, ascultă ce spune în Epistola a doua către Corinteni despre desfrânat: „ArătaÅ£i-i dragoste , ca nu cumva unul ca acesta să fie doborât de mai multă tristeÅ£e (…) ÅŸi să fim covârÅŸiÅ£i de Satana” . „Să-l smulgem pe om din gura Fiarei”, spune Pavel. Apostolul s-a slujit de diavol ca de un călău. Călăii osândesc pe cei ce au greÅŸit nu cât voiesc ei, ci cât le îngăduie judecătorii. Aceasta-i legea călăului, să aibă grijă să osândească după voinÅ£a judecătorului. Ai văzut la ce înălÅ£ime s-a ridicat Apostolul? Era în trup, ÅŸi a luat de călău pe cel fără de trup. Ceea ce Stăpânul lumii a spus diavolului despre Iov, poruncindu-i: „Atinge-te de trupul lui, dar de suflet să nu te atingi!”, dându-i adică hotar ÅŸi măsură a pedepsei, ca nu cumva din pricina obrăzniciei lui să meargă mai departe cu răutatea, aceea a făcut ÅŸi Pavel. Dând pe desfrânat pe mâna diavolului, a spus: „spre pieirea trupului”, ceea ce-i tot una cu: „de sufletul lui să nu te atingi”. Ai văzut autoritatea robului? Nu te teme, dar, de diavol, chiar dacă-i fără de trup! Te-a lovit! Dar nimeni nu-i mai slab decât cel care te-a lovit, chiar dacă-i fără de trup! După cum nimeni nu-i mai puternic decât cel ce are îndrăznire, chiar de poartă trup muritor.
5. Vă spun toate acestea acum nu ca să-l scap de vină pe diavol, ci ca să vă scap pe voi de trândăvie. Că tare doreÅŸte diavolul să aruncăm pe el vina păcatelor noastre! DoreÅŸte aceasta pentru ca, hrăniÅ£i cu această nădejde ÅŸi porniÅ£i spre tot felul de păcate, să ne sporim mult osânda ÅŸi să nu mai avem parte de nici o iertare, prin aceea că am mutat de la noi la el vina păcatelor noastre. Eva a făcut aÅŸa , ÅŸi n-a dobândit iertare! Noi să nu facem aÅŸa! Să ne cunoaÅŸtem pe noi înÅŸine, să ne recunoaÅŸtem rănile! AÅŸa vom putea ÅŸti ÅŸi ce doctorii să luăm! Cel care nu se ÅŸtie că-i bolnav, nici nu se îngrijeÅŸte să se vindece. Am păcătuit mult. O ÅŸtiu ÅŸi eu. Cu toÅ£ii suntem vrednici de pedepse. Dar nu suntem lipsiÅ£i de iertare, nici n-a trecut timpul pocăinÅ£ei. EÅŸti bătrân ÅŸi ai ajuns pe cea din urmă treaptă a ieÅŸirii din viaţă? Să nu socoteÅŸti că nu mai ai timp de pocăinţă, să nu te deznădăjduieÅŸti de mântuirea ta! GândeÅŸte-te la tâlharul mântuit pe cruce! Nu poate fi un timp mai scurt ca acela în care a fost încununat! Åži totuÅŸi timpul i-a fost îndestulător pentru mântuire! EÅŸti tânăr? Nu te încrede în tinereÅ£e! Nu te gândi că viata îţi stă deschisă în faţă! „Că ziua Domnului, ca un fur noaptea, aÅŸa vine” . De aceasta a lăsat Dumnezeu necunoscut sfârÅŸitul vieÅ£ii noastre, pentru ca să ne facem noi înÅŸine cunoscute ÅŸi râvna, ÅŸi purtarea noastră de grijă. Nu vedeÅ£i câţi oameni tineri mor în fiecare zi? De aceea cineva ne sfătuieÅŸte: „Nu întârzia a te întoarce la Domnul, nici nu amâna din zi în zi” , ca nu cumva să pieri în timp ce amâni! Bătrânul să aibă mângâierea aceea1. Tânărul, sfatul acesta! EÅŸti tare ÅŸi bogat? EÅŸti mândru de banii ÅŸi averile tale? N-ai nici un necaz? Ascultă ce spune Pavel: „Când vor zice pace ÅŸi liniÅŸte, atunci va veni peste ei pieirea pe neaÅŸteptate” . ViaÅ£a se schimbă iute! Nu suntem stăpâni pe sfârÅŸitul nostru. Să fim stăpâni pe virtute! Åži bun e Stăpânul nostru Hristos!
VreÅ£i să vă spun ÅŸi căile pocăinÅ£ei? Sunt multe, felurite, deosebite! Åži toate duc la cer! Prima cale a pocăinÅ£ei e osândirea păcatelor: „Spune tu mai întâi păcatele tale ca să te îndrepÅ£i!” . De aceea ÅŸi profetul spune: „Zis-am: Mărturisi-voi împotriva mea fărădelegea mea Domnului; ÅŸi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” . OsândeÅŸte-Å£i, dar, ÅŸi tu păcatele! Å¢i-e îndestulătoare apărarea aceasta înaintea Stăpânului! Cel ce-ÅŸi osândeÅŸte păcatele cade mai greu în aceleaÅŸi păcate. Pune conÅŸtiinÅ£a ta să te osândească în lăuntrul tău, ca să nu o ai dincolo acuzator înaintea scaunului de judecată a Domnului! Aceasta-i o cale de pocăinţă! Cea mai bună.
Dar mai este ÅŸi altă cale, nu mai prejos de aceasta: să nu porÅ£i ură duÅŸmanilor, să-ti stăpâneÅŸti mânia, să ierÅ£i păcatele semenilor tăi. AÅŸa ni se vor ierta ÅŸi nouă cele greÅŸite înaintea Domnului. Acesta-i al doilea mijloc de curăţire de păcate. „Dacă veÅ£i ierta celor ce vă greÅŸesc, spune Domnul, ÅŸi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta vouă” .
Vrei să afli şi a treia cale a pocăinţei? Este rugăciunea fierbinte, făcută cum trebuie, pornită din adâncul inimii, nu-ţi aduci aminte oare de văduva aceea, cum a înduplecat pe judecătorul cel nedrept ? Tu însă ai Stăpân blând, bun, iubitor de oameni. Văduva aceea se ruga împotriva duşmanilor ei; tu însă nu te rogi împotriva duşmanilor tăi, ci pentru mântuirea lor.
Iar dacă vrei să afli ÅŸi a patra cale de pocăinţă, îţi voi vorbi de milostenie. Multă ÅŸi nespusă putere are milostenia! Nabucodonosor săvârÅŸise tot felul de păcate, toate nelegiuirile. Daniel îi spune: „împărate, sfatul meu să-Å£i placă Å£ie! Răscumpără păcatele tale cu milostenii, ÅŸi nelegiuirile tale cu milă faţă de săraci!” . Nimic nu poate egala această iubire de oameni! După ce săvârÅŸise mii ÅŸi mii de păcate, după ce săvârÅŸise atâtea fărădelegi, i se făgăduieÅŸte împăcare cu Cel pe Care L-a supărat dacă are milă de semenii săi!
Smerenia, apoi, este o altă cale care şterge la fel de bine păcatele ca şi toate căile amintite mai sus. Martor ne este vameşul; n-a putut spune nici o faptă bună; în locul tuturor acestora a arătat smerenia, şi i-a fost îndepărtată sarcina cea grea a păcatelor .
Iată, ţi-am arătat cinci căi de pocăinţă! Prima, osândirea păcatelor; a doua, iertarea păcatelor semenilor noştri; a treia, rugăciunea; a patra, milostenia; a cincea, smerenia.
Nu te trândăvi! Mergi în fiece zi pe toate aceste căi! Căile sunt uÅŸoare! Nu poÅ£i pretexta sărăcia! De-ai fi săracul săracilor chiar, poÅ£i uita mânia, poÅ£i fi smerit, poÅ£i să te rogi cu stăruinţă, poÅ£i să-ti osândeÅŸti păcatele; sărăcia nu-Å£i este deloc piedică. Dar pentru ce spun că sărăcia nu Å£i-e piedică în acestea, când nici pe calea aceea a pocăinÅ£ei, unde trebuie să dai bani – adică a milosteniei -, nici acolo sărăcia nu ne este piedică pentru îndeplinirea poruncii! Ne-o spun cei doi bănuÅ£i daÅ£i de văduvă .
Cunoscând, dar, mijloacele de vindecare a rănilor noastre, să le întrebuinţăm necontenit ca, făcându-ne cu adevărat sănătoşi, să ne împărtăşim cu îndrăznire cu Sfintele Taine, să întâmpinăm cu multă slavă pe împăratul slavei, Hristos, şi să dobândim bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, putere şi cinste, împreună cu Prea Sfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.