Omilia a II-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Pavel şi Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor
sfinţilor întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi,
împreună cu episcopii şi diaconii: har vouă şi pace,
de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi  de la Domnul Iisus
Hristos”. (Filip. 1, 1 – 2).

Aici, fiindcă le scrie celor egali în cinste cu el, nu aduce vorba despre demnitatea lui de învăţător, ci despre o alta la fel de mare. Care e aceasta? Nu cea de apostol ci aceea de „rob al lui Iisus Hristos”. Dar cu adevărat mare este ÅŸi aceasta! A fi rob al lui Iisus Hristos cu adevărat – iar nu doar a purta acest nume – este întâiul dintre toate bunurile. Robul lui Iisus Hristos e cu adevărat liber de păcat, este slujitor adevărat al lui Hristos ÅŸi în afară de El nu mai slujeÅŸte pe nimeni, pentru că altminteri n-ar fi robul Lui decât pe jumătate. La fel le scria ÅŸi romanilor: „Pavel, robul lui Iisus Hristos” (Rm 1, 1); în timp ce, atunci când li se adresa corintenilor ÅŸi lui Timotei, se numea „apostol”.

De ce oare? Nu pentru că pe filipeni i-ar considera mai vrednici decât pe Timotei. Să nu fie! Îi cinsteşte şi-i laudă mai mult decât pe toţi cei cărora le scrisese pentru a mărturisi înclinarea lor spre virtute. De altfel Corintenilor şi lui Timotei urma să le poruncească mai multe şi de aceea faţă de ei se foloseşte de autoritatea lui de apostol. Aici însă nu are nimic de poruncit, afară de cele deja înţelese de ei.

„SfinÅ£ilor întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi” (Flp 1, 1). Cu toate că iudeii se puteau numi pe ei sfinÅ£i încă de la cea dintâi ungere (de când li se spunea popor sfinÅ£it ÅŸi ales), Apostolul îi numeÅŸte sfinÅ£i pe filipeni – „sfinÅ£ilor întru Hristos Iisus” – pentru că numai aceÅŸtia sunt cu adevărat sfinÅ£i, pe când aceia sunt necucernici ÅŸi necredincioÅŸi.

„Împreună cu episcopii ÅŸi diaconii” (Flp 1, 1). Ce vrea să spună aceasta? Că într-un singur oraÅŸ se găseau mai mulÅ£i episcopi? Nicidecum, ci sunt numiÅ£i aÅŸa presbiterii. Pe atunci nu exista vreo deosebire între aceste denumiri, căci ÅŸi episcopul se numea uneori diacon. Astfel, scriindu-i lui Timotei, cu toate că era episcop, îi spunea: „Punându-le înaintea fraÅ£ilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus” (1 Tim 4, 6); la fel „Slujirea ta fă-o cunoscută tuturor”. Iar că într-adevăr era episcop, iată ce-i spune: „Nu-Å£i pune mâinile degrabă pe nimeni” (1 Tim 5, 22); ÅŸi iarăşi: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care Å£i s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoÅ£ilor ” (Tim 4, 14), deÅŸi presbiterii nu au hirotonit niciodată preoÅ£i. De asemenea, îi scrie lui Tit: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc ÅŸi să aÅŸezi preoÅ£i prin cetăţi, precum Å£i-am rânduit” (Tit 1, 5); iar mai departe: „De este cineva fără prihană, bărbat al unei singure femei” (Tit 1, 6); ÅŸi toate acestea le spune episcopului, adăugând imediat: „Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie etc.” (Tit 1, 7). Urmează din acestea, cum am spus mai înainte, că în vechime prin „episcopi” se înÅ£elegeau atât presbiterii ÅŸi diaconii lui Hirstos, cât ÅŸi episcopii, înÅ£elegem deci că ÅŸi astăzi mulÅ£i episcopi când scriu spun „împreună cu presbiterii ÅŸi diaconii” însă, o dată cu trecerea timpului, fiecare treaptă a căpătat denumirea ei proprie: episcop, presbiter ÅŸi diacon.

„Împreună cu episcopii ÅŸi cu diaconii, har vouă si pace, de la Dumnezeu, Tatăl nostru, si de la Domnul Iisus Hristos” (Flp 1, 1 – 2). De ce oare în nici o altă epistolă nu se adresează clerului? De ce nu scrie aÅŸa nici romanilor, nici corintenilor, nici efesenilor, ci în comun: „tuturor sfinÅ£ilor”, „credincioÅŸilor”, sau „iubiÅ£ilor”, iar aici scrie totuÅŸi clerului? Pentru faptul că Epafrodit fusese trimis la el de către clerici, iar aceÅŸtia doreau să afle vesti despre Apostol, de aceea Apostolul li se adresează iar ei se folosesc.

„MulÅ£umesc Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc de voi” (Flp 1, 3). Iar în alt loc spune: „AscultaÅ£i pe mai marii voÅŸtri ÅŸi vă supuneÅ£i lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie si nu suspinând” (Evr 13, 17). Deci, dacă a suspina vine din răutatea ucenicilor, atunci ÅŸi a asculta de învăţători e o urmare a înaintării lor pe calea adevărului: «MulÅ£umesc lui Dumnezeu, zice, ori de câte ori îmi amintesc de voi», cu alte cuvinte «Ori de câte ori îmi amintesc de voi, slăvesc pe Dumnezeu», iar aceasta o face deoarece îi cunoaÅŸte ca având multe virtuÅ£i. «Şi slăvesc pe Dumnezeu, zice, ÅŸi mă rog.  Dacă voi v-aÅ£i deprins a vă îndeletnici cu virtutea, atunci aceasta nu poate fi un motiv pentru a mă opri să mă mai rog pentru voi»; ci „MulÅ£umesc lui Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toÅ£i, cu bucurie” (Flp 1, 3 – 4). „Totdeauna”, nu doar când mă rog. „Cu bucurie”, pentru că aceasta se poate face ÅŸi cu întristare, cum de pildă spune în alt loc: „Căci din multă supărare si cu inima strânsă de durere, v-am scris cu multe lacrimi” (2 Co 2, 4).

„Pentru împărtăşirea voastră întru Evanghelie, din ziua dintâi până acum” (Flp 1, 5). Aici mărturiseÅŸte un lucru mare despre ei, ba chiar foarte mare, un lucru pe care cineva l-ar putea mărturisi doar despre apostoli ÅŸi evangheliÅŸti. «Nu vă îngrijiÅ£i doar de cetatea ce vi s-a încredinÅ£at, zice el, ci faceÅ£i-le pe toate spre a fi părtaÅŸi ai ostenelilor mele, prezenÅ£i fiind în tot locul, împreună cu mine lucrând ÅŸi luând parte la propovăduirea rnea, nu doar timp de un an, nici timp de doi sau trei ani, ci pentru totdeauna, din ziua în care aÅ£i crezut ÅŸi până astăzi, adică din ziua în care aÅ£i câştigat bunăvoinÅ£a apostolilor». Căci iată cum unii îl părăseau, când el se afla la Roma: „Tu ÅŸtii că toÅ£i cei din Asia s-au lepădat de mine” (2 Tim 1, 15); la fel: „Dimas…m-a lăsat” (2 Tim 4, 10); ÅŸi „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor” (2 Tim 4, 16). ÃŽnsă aceÅŸtia [filipenii] chiar departe de el, îi împărtăşeau durerile trimiţând la el bărbaÅ£i care să-l slujească după putere, nelipsindu-l de nimic. «Nu numai acum, spune, ci întotdeauna ÅŸi în tot felul m-aÅ£i ajutat.»

Aceasta înseamnă deci că au luat parte din tot sufletul la propovăduirea Evangheliei, pentru că dacă el predică iar tu îi slujeşti, este neîndoielnic că şi tu te împărtăşeşti cu el de cununile pe care le-a dobândit. De altfel chiar în luptele olimpice cununa nu aparţine doar luptătorului, ci şi celui ce, slujindu-l, l-a instruit, şi, într-un cuvânt, tuturor celor ce au contribuit la pregătirea lui. Fiindcă şi cei ce prin diferite exerciţii fizice au contribuit la antrenarea lui vor fi cu siguranţă părtaşi la biruinţa lui. La fel şi în războaie: nu este slăvit şi nu ia parte la trofee doar comandantul după al cărui plan a fost câştigată bătălia, ci şi cei care l-au slujit, ca unii ce prin slujirea lor au luat parte cu el şi la luptă.

Nu e puţin lucru să poată cineva sluji pe sfinţi, ci, de voiţi să ştiţi, e foarte mare, pentru că ne facem părtaşi prin aceasta cununilor cuvenite lor. De exemplu: a dispreţuit oare cineva averile lui pentru Dumnezeu şi s-a dăruit pe sine pentru tot restul vieţii lui Dumnezeu? Face el toate faptele bune şi se păzeşte pe sine până şi în cuvinte, în cuget, şi, în sfârşit, până în cele mai mici mişcări ale lui? Ei bine, e cu putinţă ca şi tu, fără a arăta o atenţie atât de înaltă, să te împărtăşeşti de răsplata cuvenită lui. Cum aşa? Slujindu-i prin cuvânt şi prin faptă, întărindu-l, dăruindu-i cele necesare vieţii, slujindu-i deci întru totul, vei fi cel care va face mai uşor anevoiosul drum pe care el călătoreşte.

Astfel că dacă-i admiraÅ£i pe cei de prin pustiuri, pe cei care s-au ridicat la viaÅ£a îngerească, pe cei de prin biserici, care au ajuns la aceeaÅŸi înălÅ£ime, dacă, fie îi admiraÅ£i ÅŸi în acelaÅŸi timp sunteÅ£i triÅŸti pentru că mult prea departe de ei vă aflaÅ£i, ei bine, este cu putinţă ca ÅŸi voi să vă împărtăşiÅ£i cu ei, dacă-i veÅ£i sluji ÅŸi-i veÅ£i ajuta. Pentru că si aceasta face parte din iconomia ÅŸi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca pe cei leneÅŸi, care nu pot să arate o viaţă aspră ÅŸi hotărâtă, să-i conducă pe alte căi pentru a-i aÅŸeza în rând cu ceilalÅ£i. Aceasta este „împărtăşirea” despre care vorbeÅŸte Pavel: „Că dacă neamurile s-au împărtăşit de cele duhovniceÅŸti ale lor, datori sunt ÅŸi ei să le slujească în cele trupeÅŸti” (Rm 5, 27).

Căci dacă Dumnezeu făgăduieşte împărăţia cerurilor în schimbul unor lucruri mici şi neînsemnate, atunci şi slujitorii săi trebuie să transmită altora cele duhovniceşti în schimbul celor mici şi necesare trupului, pentru că, pe drept cuvânt, El este Cel Care le dăruieşte şi pe unele şi pe altele.

Nu poţi posti? Nu poţi fugi de lume? Nu te poţi culca pe pământ şi nu poţi priveghea? Se poate lua plată pentru toate acestea, deşi nu le-ai făcut, şi dacă le vei îmbina altfel, slujind pe cel bolnav şi neputincios, ajutându-l neîncetat, odihnindu-l şi alinându-i durerile ce izvorăsc din toate acestea.

Acela a căzut luptându-se, a primit lovituri grele ÅŸi răni, ei bine, tu slujeÅŸte-l pe cel zdrobit în luptă, primeÅŸte-l cu braÅ£ele deschise, ÅŸterge-i sudoarea liniÅŸtindu-l, întăreÅŸte-l ÅŸi încurajează-i sufletul lui cel împovărat. Deci, dacă noi îi vom sluji pe sfinÅ£i cu o aÅŸa bunăvoinţă, cu siguranţă că vom fi părtaÅŸi la plata lor. Aceasta a spus-o si Hristos: „FaceÅ£i-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă ca… să vă primească ei în corturile cele veÅŸnice” (Lc 16, 9). Ai văzut că devin părtaÅŸi cu aceia? „Din ziua întâi până acum” (Flp 1, 5). «Nu numai pentru cele trecute mă bucur, spune el, ci ÅŸi pentru cele viitoare, căci din cele trecute le judec pe cele viitoare».

„Sunt încredinÅ£at de aceasta, că cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce până la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus” (Flp 1, 6). Iată cum îi învaţă să fie ÅŸi cu cumpătare, căci după ce a mărturisit despre ei lucruri mari, îndată-i învaţă – pentru a nu cădea cumva în slăbiciuni omeneÅŸti – că atât cele trecute cât ÅŸi cele viitoare să le lase în seama lui Hristos ÅŸi în El să-ÅŸi pună nădejdea. Cum? El n-a spus «încredinÅ£at fiind că după cum aÅ£i început veÅ£i ÅŸi termina», ci „Cel ce a început în voi lucrul cel bun, îl va săvârÅŸi”. Dar nici nu i-a lipsit pe ei de lucrarea voinÅ£ei lor în săvârÅŸirea faptelor bune, căci a zis: „Mă bucur pentru împărtăşirea voastră întru Evanghelie”, cu alte cuvinte că ÅŸi ei au fost cu toată bunăvoinÅ£a împreună-lucrători cu El la săvârÅŸirea faptelor bune. ÃŽnsă nici n-a zis că reuÅŸita este numai a lor, ci că în primul rând ea aparÅ£ine lui Dumnezeu: „Sunt încredinÅ£at de aceasta, că Cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce până la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus” (Flp 1, 6), cu alte cuvinte că Cel ce l-a început este Dumnezeu. «Nu numai pentru voi, zice, judec aÅŸa, ci ÅŸi pentru cei care vor fi după voi tot aÅŸa voi fi, tot aÅŸa voi judeca».

Åži nu puÅ£ină laudă este să aibă cineva pe Dumnezeu împreună lucrător ÅŸi ajutor în faptele cele bune, căci dacă El nu e părtinitor – ÅŸi nici nu este – ci caută la cugetul cu care cineva săvârÅŸeÅŸte binele, e limpede că noi suntem cauza pentru care L-am atras să ne ajute. ÃŽn felul acesta nici pe ei nu i-a lipsit de laudele cuvenite lor, pentru că, dacă Dumnezeu ar lucra simplu, nimic n-ar fi împiedicat ca ÅŸi elinii, ÅŸi în general toÅ£i oamenii să poată face faptele bune; de asemenea, nimic nu L-ar fi oprit să ne mute ca pe niÅŸte pietre sau lemne fără să mai ceară conlucrarea noastră.

Prin urmare, când el spune că Dumnezeu este cel ce va săvârşi, tot spre lauda lor este, căci ei, prin stăruinţă neclintită în lucrarea faptelor bune, au atras asupra lor harul lui Dumnezeu ca să conlucreze cu ei spre a birui natura omenească. Mai este apoi şi o altă laudă: faptul că biruinţele lor sunt de o aşa natură încât nu mai sunt omeneşti, ci mai presus de firea omenească,  învrednicindu-se  de sprijinul  lui Dumnezeu. Iar când Dumnezeu e Cel ce săvârşeşte, nu poate exista piedică sau oboseală, ci trebuie doar ca cei ce săvârşesc cu uşurinţă toate acestea să aibă curaj, ca unii ce sunt ajutaţi de El.

„Precum este cu dreptate să gândesc astfel despre voi toÅ£i; căci vă port în inima mea ÅŸi în lanÅ£urile mele, si în apărarea  ÅŸi în întărirea Evangheliei, fiindcă voi toÅ£i sunteÅ£i părtaÅŸi la acelaÅŸi har cu mine.” (Flp 1, 7). Aici el arată un mare dor ÅŸi o mare râvnă pentru ei, de vreme ce îi purta în inima sa, căci chiar în lanÅ£uri fiind ÅŸi în temniţă, îşi amintea de ei. Nu e puÅ£ină laudă pentru ei, dacă li se arată o aÅŸa de mare dragoste, căci dragostea Sf. Apostol către ei nu era izvorâtă din vreo idee preconcepută, ci rod al unei drepte judecăţi. Astfel că, să fie cineva iubit de Pavel cu atâta dragoste, e o dovadă vie că unul ca acesta este cu adevăral mare ÅŸi minunat. „Şi în apărarea ÅŸi în întărirea Evangheliei” (Flp 1, 7).

De ce să ne mire că şi în temniţă îi purta în cugetul său? «Nici măcar atunci când mă găseam în faţa pretoriului, zice, şi când mă apăram, voi nu lipseaţi din gândul meu», căci dragostea duhovnicească e atât de puternică încât niciodată nu vrea să uite, ci pururea îl poartă în suflet pe cel iubit, dorindu-l necontenit si neîngăduind să se atingă de suflet vreo supărare sau vreo durere. Căci precum în cuptorul Babilonului, când s-a înălţat acea mare văpaie, o rouă răcoritoare i-a împresurat pe cei trei tineri, la fel şi dragostea celui care iubeşte şi este plăcut lui Dumnezeu, stăpânindu-i sufletul, îndepărtează orice flacără a patimilor, răcorindu-l cu acea rouă minunată.

„Şi în întărirea Evangheliei” (Flp 1, 7), spune el. AÅŸadar lanÅ£urile sunt întărirea Evangheliei, aÅŸadar ele sunt apărarea Apostolului. Cum aÅŸa? Lucrul e simplu de tot. Dacă el ar fi fugit din lanÅ£uri, ar fi fost considerat înÅŸelător, dar aÅŸa, când rabdă orice, ÅŸi lanÅ£uri, ÅŸi temniţă, ÅŸi necazuri, dovedeÅŸte că le rabdă nu pentru  vreo pricină omenească, ci pentru Dumnezeu, Care vede ÅŸi răsplăteÅŸte, într-adevăr, nimeni nu ar fi acceptat până ÅŸi moartea, sau să se primejduiască în atâtea pericole; nimeni n-ar fi primit să se împotrivească unui astfel de împărat, ca Nero, dacă nu ar fi avut înaintea ochilor un alt împărat, cu mult mai mare ÅŸi mai puternic.

AÅŸadar ÅŸi-a întărit propovăduirea Evangheliei cu lanÅ£urile lui. Dar tu ia seama cum Apostolul, fără vreo osteneală deosebită, le-a întors pe toate: ceea ce ei considerau a fi neputincios sau slab sau mai degrabă vrednic de osândă, pentru el însemna adeverirea Evangheliei; iar dacă n-ar fi fost aÅŸa, atunci el ar fi fost cu adevărat slab, neputincios ÅŸi vrednic de osândă. Aceasta mai dovedeÅŸte ÅŸi că dragostea lui pentru filipeni nu era un lucru întâmplător, ci rezultat al unei adânci judecăţi. De ce? «Pentru că vă am pe voi în cuget, în lanÅ£urile mele ÅŸi în apărarea mea; pentru că împreună cu mine voi toÅ£i sunteÅ£i părtaÅŸi ai harului». Ce vrea să spună prin aceste cuvinte? Oare darul acestui Apostol era cel de a fi legat, alungat ÅŸi suferind nenumărate necazuri ÅŸi nenorociri? Da! „Îţi este de ajuns harul Meu, zice, căci  puterea Mea se desăvârÅŸeÅŸte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele.” (2 Co 12, 9).

Iar mai departe: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări.” (2 Co 12, 10). «Căci văzându-vă dovedind prin fapte virtutea voastră ÅŸi văzându-vă părtaÅŸi ai acestui har cu cea mai mare bunăvoinţă, pe drept cuvânt mă gândesc la voi. Pentru că Dumnezeu este cel ce v-a încercat pe voi, cunoscându-l pe fiecare împreună cu izbânzile sale; că fiind atât de departe de noi vă grăbiÅ£i totuÅŸi să ne veniÅ£i în ajutor, ca nu cumva în încercările noastre să ne lipsească ceva ÅŸi vă faceÅ£i părtaÅŸi ispitelor noastre pentru Evanghelie, nesuferind mai puÅ£in decât mine, care mă găsesc în lupte; voi care sunteÅ£i atât de departe… Ei bine, iată că drept grăiesc, spunând toate acestea.» Dar oare pentru ce n-a zis „părtaÅŸi”, ci „împreună părtaÅŸi”? «Chiar ÅŸi eu însumi sunt părtaÅŸ, dar în alt fel », spune el, „ca împreună părtaÅŸ să mă fac Evangheliei” (l Co 9, 23), adică să mă fac părtaÅŸ bunurilor hotărâte ÅŸi făgăduite prin Evanghelie. „Fiindcă voi toÅ£i sunteÅ£i împreună părtaÅŸi la acelaÅŸi har cu mine” (Flp 1, 7) ÅŸi este într-adevăr minunat ca toÅ£i să se găsească împreună vrednici de aceasta, «însă eu, încă de la început am fost convins că veÅ£i fi până la sfârÅŸit aÅŸa». Nu e cu putinţă ca un început atât de strălucit să se stingă ÅŸi să se nimicească, ci se sfârÅŸeÅŸte întotdeauna cu fapte mari ÅŸi minunate.

Deci, fiindcă e posibil să se împărtăşească cineva de har şi în alt fel, vă îndemn ca şi noi să ne împărtăşim sau, mai bine zis, să luăm parte la ispite şi la supărări. Iar cei care doriţi, dintre cei de faţă, sau poate chiar toţi, să vă împărtăşiţi împreună cu Pavel din bunurile făgăduite, puteţi s-o faceţi cu uşurinţă de veţi voi să luaţi asupra voastră îngrijirea celor neputincioşi după cât vă stă în putinţă, de veţi ajuta şi veţi sări în ajutorul celor ce pătimesc rele pentru Hristos.

L-ai văzut pe fratele tău în ispită? Întinde-i mâna în ajutor.

L-ai văzut pe învăţătorul tău luptându-se? Vino în ajutorul lui.

«Dar nimeni nu mai e azi în situaÅ£ia lui Pavel», spui tu. MulÅ£i judecă astfel ÅŸi cu destulă uÅŸurinţă. Aceasta ÅŸi eu o mărturisesc: nimeni nu e în situaÅ£ia ÅŸi la înălÅ£imea lui Pavel, dar s-a spus: „Cel ce primeÅŸte prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua” (Mt 10, 41).

Nu cumva aceia erau admiraţi pentru că lucrau împreună cu Pavel? Nu, ci pentru că erau împreună părtaşi cu el, care-şi luase asupra sa propovăduirea Evangheliei. De aceea era cinstit Pavel, fiindcă toate le pătimea pentru Hristos. Nimeni nu este în situaţia şi la înălţimea lui Pavel, ba nici  măcar  apropiat fie câtuşi  de puţin! Insă propovăduirea este aceeaşi şi acum ca şi atunci.

Cei de atunci au fost părtaÅŸi lui nu numai când se afla în lanÅ£uri, ci chiar de la începutul propovăduirii lui. Pentru că ascultă ce spune: „Doar ÅŸi voi ÅŸtiÅ£i, filipenilor, că la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat ÅŸi de primit, decât voi singuri.” (Flp 4, 15). Chiar ÅŸi fără ispite, ca învăţător al lor, el a avut parte de multă osteneală, privegheri, oboseală din cauza cuvintelor si învăţăturii, mustrări, înfruntări ÅŸi altele de acest fel, pe care le suferea zilnic, în interesul mântuirii lor. Sunt oare mici toate acestea: să suferi clevetirile ieÅŸite din mii de guri, fără a-Å£i purta de grijă?

Vai, ce voi face? Mă aflu ameninţat între două lucruri: pe de o parte voiesc să vă îndemn, şi în acelaşi timp să vă rog să veniţi în ajutorul sfinţilor lui Dumnezeu, însă mă tem ca nu cumva să bănuiască cineva că spun toate acestea nu pentru voi, ci pentru ei! Să ştiţi însă că nu pentru ei vorbesc, ci pentru voi! Iar dacă vreţi să luaţi aminte, vă voi convinge chiar prin cuvintele pe care le voi spune. Câştigul pe care-l veţi avea nu este totuna cu al lor, pentru că voi, dacă daţi, din acele lucruri daţi, de care puţin mai târziu cu sau fără voie vă veţi lipsi, pe când ceea ce primiţi e cu mult mai mare. Sau poate nu sunteţi încredinţaţi de aceasta când daţi milostenie? Ei bine, dacă-i aşa, voiesc mai degrabă să nu mai daţi deloc. Dacă cineva nu e încredinţat de acestea că va lua mai mult decât a dat, că va câştiga mai mult, că va fi răsplătit cu mult mai mult decât a dat să nu mai dea! Sau poate crede că face plăcere celui care primeşte. Ei bine, şi în acest caz, mai bine este să nu mai dea.

Nu acest lucru e important pentru mine, de a-i hrăni pe sfinţi, fiindcă chiar de nu vei da tu se va găsi un altul. Ceea ce eu voiesc este ca prin milostenie voi înşivă să aveţi mângâiere pentru iertarea păcatelor, iar ce nu dă cu acest gând, nu va avea mângâiere.

A face milostenie nu înseamnă a da pur ÅŸi simplu, ci a da cu bunăvoinţă, cu bucurie, „nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeÅŸte pe cel care dă cu voie bună” (2 Co 9, 7). Dacă cineva nu dă aÅŸa, să nu mai dea deloc, fiindcă aceasta nu mai înseamnă milostenie, ci pagubă!

Aşadar, dacă ştiţi că voi sunteţi cei care veţi câştiga şi nu aceia, ei bine, aflaţi că mult mai mare va fi câştigul vostru, decât ceea ce aţi dat. Acelora prin milostenie li se asigură hrana trupului, iar voi câştigaţi linişte sufletească.

Acelora nu li se iartă nici unul din păcatele pe care le au, pe când vouă vi se înlătură şi sunteţi feriţi de multe ispite. Să luăm deci parte la luptele lor, ca să putem participa la marea răsplată făgăduită lor. Cel ce îl înfiază pe rege, bunăoară, nu se gândeşte atât la cât are de dat, cât la ce are de primit.

Înfiază-L deci şi tu pe Hristos şi vei avea mult folos.

VoieÅŸti să te faci părtaÅŸ lui Pavel? Dar ce zic eu lui Pavel, când Hristos este Cel care a primit? Iar ca să vedeÅ£i că vă spun toate acestea în interesul vostru, iată că nici nu mă îngrijesc de odihna acelora. Dacă vreunul din mai-marii Bisericii trăieÅŸte în belÅŸug ÅŸi nu are nevoie de nimic, chiar ÅŸi sfânt de ar fi, să nu-i dai, ci preferă în locul lui pe vreunul care ar fi mai sărac, chiar dacă acesta nu-i atât de admirat ca ÅŸi celălalt. De ce astfel? Pentru că Hristos voieÅŸte, după cum spune: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraÅ£ii tăi, nici pe rudele tale… Ci, când faci ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioÅŸi, pe ÅŸchiopi, pe orbi ÅŸi fericit vei fi că nu pot să-Å£i răsplătească.” (Lc 14, 12 – 14).

El nu a spus să faci acest bine cum ÅŸi oricui s-ar întâmpla, ci celor flămânzi, celor însetaÅ£i, celor goi, celor străini ÅŸi, în sfârÅŸit, celor care nu au nici o avere. Nici nu a spus doar „am fost hrănit”, ci „flămând fiind, am fost hrănit”, fiindcă spune „flămând am fost si Mi-aÅ£i dat să mănânc” (Mt 25, 35). Meritul că l-ai ajutat pe acela este îndoit: pe de o parte pentru că e flămând, iar pe de altă parte pentru că e sfânt; pentru că dacă trebuie hrănit orice om flămând, cu cât mai mult când cel flămând e ÅŸi sfânt? Dar chiar ÅŸi sfânt de-ar fi, dacă n-ar avea nevoie, să nu dai. Fiindcă nici un câştig nu vei avea de aici, pentru că nici Hristos n-a zis aÅŸa. Dar nici nu poate fi numit sfânt acel om, care trăieÅŸte în belÅŸug, ÅŸi i se mai face ÅŸi milostenie.

Ai văzut că nu ni s-au spus acestea numai cu scopul unui câştig urât, ci cu scopul unui câştig cu folos? Aşadar, hrăneste-l pe cel flămând ca să nu fii dat hrană focului gheenei.

Când săracul mănâncă din masa ta, el sfinţeşte şi cele care-ţi rămân.

Gândeste-te cum l-a hrănit acea văduvă pe Ilie; nu l-a hrănit atât pe el, cât pe sine însăşi; nu a dat atât, pe cât a primit. La fel se petrece şi astăzi şi chiar cu mult mai mult. Nu o vadră de făină, nici un ulcior de untdelemn. Dar ce? Răsplata acestora va fi aici de o sută de ori mai mare, iar în plus viaţa veşnică. Mila lui Dumnezeu devine hrana cea duhovnicească, aluatul cel curat.

Acea femeie era văduvă, iar pe atunci era foamete, dar nimic n-a împiedicat-o. Avea copii, dar nici acest lucru n-a fost o piedică. S-a făcut şi ea asemenea văduvei care a pus în cutia milelor cei doi bănuţi. N-a zis întru sine: «Ce voi primi de la acest om, când el e cel ce are nevoie de mine? Dacă ar fi avut vreo putere n-ar fi ajuns să sufere de foame, ar fi alungat seceta care ne bântuie şi n-ar suferi cu toţi ceilalţi. Sau poate că e vinovat înaintea lui Dumnezeu.» N-a cugetat nimic din toate acestea. Iar acum ia aminte: ce folositor este să faci binele cu întreaga inimă, iar nu din curiozitate să-l ispiteşti pe cel ce suferă! Dacă ea ar fi vrut, curioasă, să-l cerceteze, ar fi ezitat si nu ar fi crezut. Tot aşa si Avraam, dacă ar fi vrut să ispitească şi să cerceteze din curiozitate, nu i-ar fi  primit pe îngeri.

Cel ce ispiteşte şi descoase pe alţii nu va reuşi niciodată în lucrurile mari, ci mai ales unul ca acesta devine un înşelător ordinar. Şi vă voi spune cum se întâmplă aceasta: omul evlavios nu voieşte să se arate lumii ca evlavios şi nu-şi schimbă purtarea din afară, chiar de ar urma să fie dispreţuit; pe când înşelătorul, ca unul ce priveşte acest lucru ca pe-un meşteşug oarecare, se îmbracă în haina unei evlavii prefăcute şi exagerate. Aşa încât unul, făcând bine chiar şi celor păruţi evlavioşi, se pune alături cu cei evlavioşi, pe când cel care cercetează şi ispiteşte pe cei cu adevărat evlavioşi, de multe ori se află alături de cei neevlavioşi.

De aceea vă rog ca toate să le facem cu sinceritate ÅŸi curăţenie a sufletului. „Oricui îţi cere, dă-i” (Lc 6, 30); iar în alt loc „IzbăveÅŸte pe cei ce sunt târâţi la moarte ÅŸi pe cei ce se duc clătinându-se la junghiere scapă-i!” (Pr 24, 11), deÅŸi cei mai mulÅ£i dintre condamnaÅ£i sunt vinovaÅ£i de faptele lor. ÃŽnsă totuÅŸi se spune: „izbăveÅŸte”.

Prin aceasta ne vom face asemănători lui Dumnezeu. Astfel vom fi vrednici de admirat şi numai aşa ne vom bucura de bucuriile cele veşnice, cărora să ne învrednicim şi noi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.