Sari la conținut

Omilia a III-a a aceluiaşi rostită către neofiţi

1. Binecuvântat este Dumnezeu. Iată, şi pe pământ strălucesc stele, mai strălucitoare decât cele din cer. Pe pământ sunt stele din pricina Celui Ce S-a arătat1 din cer pe pământ. Nu numai că pe pământ sunt stele, ci sunt chiar în timpul zilei. Aceasta este cea de a doua minune. Iar stelele din zi sunt mai strălucitoare decât cele din noapte. Căci acelea, când luminează soarele, se ascund; acestea însă, strălucind Soarele dreptăţii, mai mult luminează. Ai văzut vreodată stele strălucind deodată cu soarele?

2. Acelea dispar când va fi sfârÅŸitul lumii acesteia; acestea vor lumina mai mult. Despre acelea ÅŸi zice Evanghelia că „stelele cerului vor cădea precum cad frunzele viei” (Mt 24, 29; Is 34, 4); despre acestea: „drepÅ£ii vor străluci precum soarele în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 13, 43).

3. Ce înseamnă: „precum cad frunzele din vie aÅŸa vor cădea ÅŸi stele cerului”? După cum via până hrăneÅŸte strugurii are nevoie ÅŸi de acoperământul frunzelor, iar după ce dă rod leapădă ÅŸi podoaba frunzelor, aÅŸa ÅŸi întreaga lume: până ce are în sine firea omenească, ÅŸi cerul menÅ£ine stelele, precum via frunzele. Iar când nu va mai fi noapte, nu va mai fi nevoie nici de stele.

4. Natura acelor stele este focul; foc este ÅŸi fiinÅ£a acestora. Dar acolo este foc sensibil, aici foc înÅ£elegător: „El vă va boteza cu Duh Sfânt ÅŸi cu foc” (Mt 3,11). Vrei să afli ÅŸi numele fiecărora? Printre numele acelor stele sunt: Orion, Arcturus2, Luceafărul de seară, Luceafărul de zi. Printre acestea însă nu este nici una Luceafăr de seară, ci toÅ£i sunt Luceferi de Zi. (3)

5. Să zicem iarăşi: „Binecuvântat este Dumnezeu, singurul Care face minuni” (Ps 72,18), Cel Ce face toate ÅŸi le preschimbă pe toate. Căci cei ce până ieri erau robiÅ£i, acum sunt liberi ÅŸi cetăţeni ai Bisericii. Cei ce erau mai înainte întru ruÅŸinea păcatelor, acum sunt întru îndrăzneală ÅŸi dreptate. Åži nu numai liberi, ci ÅŸi sfinÅ£i; nu numai sfinÅ£i, ci ÅŸi drepÅ£i; nu numai drepÅ£i, ci ÅŸi fii; nu numai fii, ci ÅŸi moÅŸtenitori; nu numai moÅŸtenitori, ci ÅŸi fraÅ£i ai lui Hristos; nu numai fraÅ£i ai lui Hristos, ci ÅŸi împreună moÅŸtenitori; nu numai împreună moÅŸtenitori, ci ÅŸi mădulare [ale lui Hristos]; nu numai mădulare, ci ÅŸi biserică; nu numai biserică, ci ÅŸi instrumente ale Duhului.

6. „Binecuvântat este Dumnezeu, singurul Care face minuni.” Ai văzut câte sunt darurile botezului? MulÅ£i cred că singurul dar este iertarea păcatelor, noi însă am numărat zece vrednicii. De aceea ÅŸi botezăm copiii, deÅŸi nu au păcate: ca să li se adauge sfinÅ£enia, dreptatea, înfierea, moÅŸtenirea, înfrăţirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină sălaÅŸ al Duhului.

7. Dar o, preadoriţii mei fraţi—de aş putea să vă numesc pe voi fraţi! Căci am avut parte de aceleiaşi dureri ale naşterii ca şi voi, dar prin delăsarea de după aceea am pierdut înrudirea4 cea adevărată şi nobilă. Dar lăsaţi-mă să vă numesc fraţi din pricina marii dragoste şi să vă rog ca pe cât vă bucuraţi de un dar mai mare din partea lui Dumnezeu, pe atât să arătaţi o râvnă pe măsură.

8. Căci cel ce stătea până acum în sala de antrenament avea iertare pentru căderile sale. Dar de azi s-a deschis arena, lupta a început, tribunele vă privesc de sus; nu numai oamenii privesc luptele, ci ÅŸi îngerii. Iar Pavel strigă corintenilor, scriindu-le: „PriveliÅŸte (5) ne-am făcut lumii, nu numai oamenilor, ci ÅŸi îngerilor” (I Cor 4,9). ÃŽngerii privesc, iar Stăpânul îngerilor este protectorul luptelor6. Acest fapt nu este doar o cinste, ci ÅŸi o asigurare. Căci dacă Cel Ce ÅŸi-a pus sufletul Lui pentru noi, El ÅŸi judecă lupta, oare nu este aceasta o mare cinste, nu este o deplină siguranţă?

9. La luptele olimpice arbitrul stă în mijlocul celor ce luptă, neînclinând nici spre unul, nici spre altul, ci aÅŸteaptă sfârÅŸitul. De aceea ÅŸi stă în mijloc, căci neutră îi este ÅŸi judecata, în cazul nostru ÅŸi al diavolului, Hristos nu este neutru ci cu totul de partea noastră. Iar că nu este neutru, ci pe deplin cu noi vezi din cele ce-Å£i spun. ÃŽnainte de a intra noi în luptă ne-a uns (7); pe diavol l-a legat. Pe noi ne-a uns cu untdelemnul veseliei; pe acela l-a legat cu lanÅ£uri de nedesfăcut, ca să-l împiedece în vremea întrecerii. Mie chiar dacă îmi este pusă piedică, îmi întinde mâna; dacă mă prăbuÅŸesc mă scoală ÅŸi iarăşi face să-l calc în picioare [pe potrivnic]. „Căci veÅ£i călca – zice – peste ÅŸerpi ÅŸi peste scorpii ÅŸi peste toată puterea vrăjmaÅŸului” (Lc 10, 19).

10. Aceluia, chiar dacă învinge, i-a pregătit deja gheena. Eu, dacă voi învinge, voi fi încununat. Acela, dacă va învinge, este osândit. Åži, ca să ÅŸtii că atunci mai cu seamă este pedepsit, când biruieÅŸte, hai să-Å£i arăt chiar din fapte. L-a biruit pe Adam ÅŸi l-a trântit? Care a fost premiul victoriei? „Pe piept ÅŸi pe pântece vei merge ÅŸi pământ vei mânca în toate zilele vieÅ£ii tale.” (Fac 3,14) Dacă pe ÅŸarpele văzut aÅŸa l-a pedepsit, de câtă osândă nu are parte ÅŸarpele cel înÅ£elegător? Dacă asemenea pedeapsă [a dat] unelte, e clar că mult mai cumplită osândă stă asupra meÅŸterului. Căci precum un tată iubitor care aflând pe cel ce i-a omorât fiul nu numai că îl pedepseÅŸte pe ucigaÅŸ, ci îi sfarmă ÅŸi sabia, aÅŸa ÅŸi Hristos, găsindu-l pe diavolul cel ucigaÅŸ de oameni, nu doar pe diavol l-a osândit, ci ÅŸi sabia i-a frânt.

11. Aşadar, luând îndrăzneală, să ne dezbrăcăm8 în vederea întrecerii. Căci ne-a încins cu arme mai lucitoare decât orice aur, mai tari decât orice diamant, mai fierbinţi ca orice foc, mai uşoare decât orice aer. Felul acestor arme nu ne îngreuiază, ci întraripează mădularele şi ne saltă; chiar dacă ai vrea să zbori la cer cu acestea, nimic nu te împiedică. Acesta este un nou fel de arme, căci nou este şi felul luptei. Om fiind, trebuie să mă bat cu demonii! Trup având, mă lupt cu puterile netrupeşti! De aceea mi-a şi făcut Dumnezeu o platoşă nu de fier, ci din dreptate. De aceea mi-a gătit un scut nu de aramă, ci al credinţei. Am şi sabie ascuţită: cuvântul Duhului. Aruncă acela săgeţi împotriva mea? Eu am sabie. Acela e arcaş? Eu sunt hoplit (9). Învaţă şi de aici modul de gândire al aceluia, căci arcaşul nu îndrăzneşte să vină aproape, ci trage de departe.

12. Dar ce? Oare numai arme ţi-a dat? Nu! Ci şi masă ţi-a pregătit, mai puternică decât orice armă, ca să lupţi cu vlagă şi fiind bine hrănit să-l birui pe cel rău. Căci numai ce te vede revenind de la Cina Stăpânului fuge mai aprig decât vântul, asemeni unui om ce vede un leu scoţând foc din gură. Şi dacă îi arăţi limba însângerată de scumpul sânge nu poate să rabde. De-i arăţi gura înroşită, ca un animal speriat, aşa fuge înapoi.

13. Vrei să vezi tăria acestui sânge? Să ne întoarcem la preînchipuirea lui, la vechile întâmplări din Egipt. Dumnezeu se pregătea să aducă peste egipteni a zecea plagă. Căci vroia să-i piardă pe cei întâi-născuţi ai lor, fiindcă nu dădeau drumul poporului Său întâi-născut. Aşadar, ce a făcut ca să nu-i amestece pe iudei cu egiptenii, căci erau în acelaşi loc? Ia aminte la puterea preînchipuirii, ca să cunoşti şi tăria adevărului! Bătaie trimisă de Dumnezeu urma să vină de sus şi îngerul nimicitor târcolea în jurul caselor.

14. Ce a făcut Moise? „JertfiÅ£i un miel neprihănit ÅŸi ungeÅ£i cu sângele lui uÅŸile!” Ce zici!? Ai văzut tu sânge de necuvântător să mântuie oameni cuvântători? Da! – zice; nu fiindcă este sânge, ci fiindcă este preînchipuirea sângelui Stăpânului (10). Căci precum statuile împăraÅ£ilor fiind neînsufleÅ£ite ÅŸi nesimÅ£itoare, îi scapă pe oamenii simÅ£itori ÅŸi însufleÅ£iÅ£i ce fug sub protecÅ£ia lor, nu fiindcă sunt de aramă, ci fiindcă sunt chipuri ale împăratului, aÅŸa ÅŸi acel sânge, nesimÅ£itor ÅŸi neînsufleÅ£it, a mântuit pe oamenii ce aveau suflet, nu fiindcă era sânge, ci fiindcă era preînchipuirea acestui sânge.(11)

15. Atunci îngerul nimicitor a văzut sângele cu care s-au uns uÅŸile ÅŸi nu a îndrăznit să intre. Acum diavolul vede nu sângele preînchipuirii întins pe uÅŸi, ci gura credincioÅŸilor unsă cu sângele Adevărului – uşă a bisericii (12) purtătorului de Hristos. Oare nu cu mult mai mult îl va opri [acest sânge]? Căci dacă îngerul, văzând preînchipuirea, s-a înfricoÅŸat, nu cu mult mai mult diavolul, văzând adevărul, va fugi?

16. Vrei să afli şi din altă parte tăria acestui sânge? Uită-te de unde curge dintru început şi de unde îşi are izvorul? De sus, de pe cruce, din coasta Stăpânului. Căci murind Hristos şi fiind încă pe cruce, soldatul s-a apropiat şi a împuns coasta cu suliţa şi a ieşit apă şi sânge (13) (In 19, 33-34). Acest fapt era şi simbol al botezului şi al [Sfintelor] Taine (14). De aceea nu a zis: a ieşit sânge şi apă, ci a ieşit mai întâi apă şi apoi sânge, fiindcă mai întâi este botezul şi după aceea împărtăşania. Prin urmare, acel soldat a împuns coasta, a surpat zidul sfântului templu (15); iar eu am găsit comoara şi am primit bogăţia. Aşa a fost şi cu mielul: iudeii au ucis animalul, iar eu am luat din acea jertfa rodul mântuirii (16).

17. „A ieÅŸit din coastă apă ÅŸi sânge.” Nu trece cu uÅŸurinţă peste taină, iubite! Căci am să-Å£i spun ÅŸi un înÅ£eles tainic. Am zis că simbol al botezului ÅŸi al împărtăşaniei este sângele acela ÅŸi apa. Din amândouă acestea s-a născut Biserica: „prin baia naÅŸterii din nou ÅŸi prin reînnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 5), adică prin botez ÅŸi prin împărtăşanie. Iar simbolurile botezului ÅŸi euharistiei sunt [ieÅŸite] din coastă. AÅŸadar, din coasta-I a plămădit Hristos Biserica, după cum din coasta lui Adam a facut-o pe Eva (17).

18. De aceea ÅŸi Moise, povestindu-ne despre întâiul om zice: „Os din oasele mele ÅŸi carne din carnea mea” (Fac 2,23), referindu-se în chip tainic la coasta Stăpânului. Căci după cum atunci Dumnezeu a luat din coasta [lui Adam] ÅŸi a făcut pe femeie, tot aÅŸa [acum] ne-a dat din coasta Lui sângele ÅŸi apa ÅŸi a plăsmuit Biserica. Åži după cum atunci a luat coasta în vremea extazului (18) [lui Adam], aÅŸa ÅŸi acum a dat sângele ÅŸi apa după moartea Sa, mai întâi apa ÅŸi apoi sângele. Ceea ce era atunci extazul este acum moartea, ca să ÅŸtii că de acum moartea este un somn.

19. Vedeţi cum S-a unit Hristos cu mireasa Sa? Vedeţi cu ce fel de hrană ne creşte pe toţi? Din aceeaşi plămadă din care am fost făcuţi ne şi hrănim. Căci precum femeia îşi hrăneşte pruncul cu sângele şi laptele ei, aşa şi Hristos, pe care i-a născut, Însuşi îi hrăneşte necontenit cu sângele Său.

20. Fiindcă ne bucurăm de atâta dar, să arătăm multă râvnă ÅŸi să ne amintim (19) [tot timpul] de legămintele ce le-am făcut cu El. Vouă vă spun aceasta: ÅŸi noilor iniÅ£iaÅ£i ÅŸi celor botezaÅ£i de mai mulÅ£i ani. Cuvântul este pentru noi toÅ£i, fiindcă toÅ£i am făcut legăminte, pe care le-am scris nu cu cerneală, ci cu Duhul, nu cu peniţă, (20) ci cu limba. Căci cu această peniţă sunt scrise legămintele faţă de Dumnezeu. De aceea ÅŸi David zice: „limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit” (Ps 44,2). Am mărturisit stăpânia Lui asupra noastră, ne-am lepădat de tirania diavolească. Acestea sunt semnăturile (21), acestea legămintele, acestea înscrisurile!

21. VedeÅ£i să nu facem de ocară acest înscris! O dată a venit Hristos ÅŸi a găsit zapisul părintesc, cel iscălit de Adam. Acela a pus început datoriei, noi am sporit-o cu păcatele de după.(22) Blestem era acolo (23), ÅŸi păcat, ÅŸi moarte, ÅŸi osândire din partea legii. Pe toate le-a distrus Hristos ÅŸi ne-a iertat(24). Åži Pavel strigă, zicând: „Zapisul păcatelor noastre, ce ne era potrivnic, l-a luat din mijloc ÅŸi l-a pironit pe cruce” (Col 2,14). Nu a zis „l-a ÅŸters” sau „l-a ÅŸtampilat”(25), ci „l-a pironit pe cruce”, ca să nu mai rămână nici o urmă a lui. De aceea nu l-a ÅŸters, ci l-a rupt. Căci cuiele crucii l-au rupt ÅŸi l-au distrus, ca să nu mai aibă nici un folos mai departe.

22. Şi nu într-un colţ ascuns, ci în mijlocul lumii l-a rupt, stând la etajul cel mai înalt: să privească îngerii, să privească arhanghelii, să privească puterile de sus, să privească şi demonii cei răi şi însuşi diavolul, care ne-au supus datoriilor. Rupe zapisul, ca ei să nu ne mai împiedice după aceasta.

23. O dată ce a fost rupt primul, să ne îngrijim să nu se facă iarăşi alt zapis. Căci o a doua cruce nu există, nu mai este a doua iertare prin baia naşterii din nou. Iertare este! Dar a doua iertare prin baie nu mai este. Dar vă rog, să nu fim delăsători! Ai ieşit din Egipt, omule! Nu mai căuta iar Egiptul şi răutăţile lui! Nu-ţi mai aminti de lut şi de facerea cărămizilor! Căci lut şi facere de cărămidă sunt lucrurile acestei vieţi. Chiar şi aurul, înainte să fie aur (26), nu este nimic altceva decât pământ.

24. Iudeii au văzut minuni. Şi tu vei vedea acum! Mai mari şi mult mai luminate decât atunci evreii, când au ieşit din Egipt. Nu l-ai văzut pe faraon înecat cu toată oastea, ci l-ai văzut pe diavol scufundat cu toată armia lui. Aceia au trecut prin mare, tu ai trecut prin moarte. Aceia au scăpat de egipteni, tu ai fost eliberat de demoni. Ei au lepădat robia barbară, tu pe cea cu mult mai cumplită a păcatului.

25. Dar vrei să afli că te-ai învrednicit de lucruri ÅŸi mai mari? Iudeii atunci nu au putut să privească slăvită faţă a lui Moise ÅŸi aceasta [s-a întâmplat] fiind acela împreună rob cu ei ÅŸi de aceeaÅŸi fire. Dar tu ai văzut faÅ£a lui Hristos în slava Lui (27). Iar Pavel strigă zicând: „Noi, cu faÅ£a descoperită, privim ca într-o oglindă slava Domnului” (II Cor 3, 18). Aceia ÃŽl aveau atunci pe Hristos în urma lor; dar cu cât mai mult nu este El în urma noastră acum? Căci atunci Domnul îi însoÅ£ea din pricina harului lui Moise, însă pe noi nu doar din pricina harului noului Moise (28), ci ÅŸi pentru ascultarea voastră29. Pe aceia, după [ieÅŸirea] din Egipt i-a [aÅŸteptat] pustiul, pe tine, cerul. Aceia au avut condu¬cător ÅŸi general iscusit pe Moise, noi avem un alt Moise – pe Dumnezeu, mergând înaintea noastră ÅŸi conducându-ne.

26. Care era însemnul acelui Moise? „Moise – zice – era cel mai blând dintre toÅ£i oamenii de pe pământ” (…). Aceasta zicând ÅŸi despre acest Moise, nu ar greÅŸi. Căci ÅŸi împreună cu Acesta este Duhul preablând, ca Unul Ce este de aceeaÅŸi fiinţă. Moise atunci a întins mâinile la cer ÅŸi a coborât pâine îngerească: mana. Acest Moise (30), întinzându-ÅŸi mâinile la cer, aduce hrana veÅŸnică. Acela a lovit piatra ÅŸi a scos râuri de apă. Acesta atinge masa, loveÅŸte masa înÅ£elegătoare ÅŸi face să ţâşnească izvoarele Duhului. De aceea stă masa în mijloc, precum un izvor, ca din toate părÅ£ile să curgă turmele spre izvor ca să se bucure de apele mântuitoare.

27. Şi fiindcă aici este un asemenea izvor, atâta viaţă [duhovnicească], iar masa este plină de mii de bunătăţi şi de pretutindeni ni se revarsă daruri duhovniceşti, să ne apropiem cu inima curată, cu conştiinţa curată, ca să primim har şi milă spre ajutor la bună vreme, cu harul şi cu iubirea de oameni a Fiului Cel Unul-Născut, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin Care şi împreună cu El, Tatălui şi Duhului de viaţă Făcător slavă, cinste şi putere acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Prin întrupare.
2 Stea apropiată de Carul Mare.
3 Luceafăr de seară se spune esperoj, literal „cel înserat”, iar Luceafăr de zi fwsforoj, literal „purtător de lumină”. AÅŸadar, nici unul dintre cei botezaÅ£i nu este „înserat” (lipsit de lumină), ci toÅ£i sunt purtători de lumină.
4 Singurul lucru care ne desparte pe noi creÅŸtinii unii de alÅ£ii este păcatul, în cazul înrudirii omeneÅŸti, legătura este menÅ£inută de conÅŸtiinÅ£a că suntem dintr-un singur sânge. Actele grave provoacă renegarea, excluderea din familie. Asemănătoare este ÅŸi rudenia duhovnicească. Legătura este cu atât mai strânsă cu cât avem conÅŸtiinÅ£a (pentru care trebuie să ne ostenim ca să o experimentăm cu adevărat în Liturghie ÅŸi să o transpunem ÅŸi în afara ei) că suntem cu toÅ£ii din sângele lui Hristos. Păcatul este cel care ne desparte de împărtăşirea cu simÅ£ire din sângele lui Hristos (chiar dacă formal ne împărtăşim cu Sfintele Taine, poate adesea din convenienţă). De aceea spunea Sfântul că a pierdut înrudirea cea adevărată ( literal „înrudirea profundă”, simÅ£ită în cele mai lăuntrice cute ale inimii), fiindcă păcatul nepocăit a reuÅŸit să pervertească acea legătură tainică între mădularele Bisericii, transformând-o într-una adesea formală.
5 Imaginea este aceea că lumea toată şedea ca într-un teatru antic în tribune şi privea spectacolul oferit de apostoli.
6 În sensul că El stabileşte condiţiile luptei, oferă premiile .
7 Cele două ungeri de care se vorbeşte în cateheza a II-a.
8 Luptătorii intrau dezbrăcaţi în arenă.
q Hopliţii erau luptătorii cu arme pentru distanţe scurte (sabie, scut, cuţit etc.).
10 Puterea simbolului vine din puterea celui pe care îl reprezintă. El vehiculează puterea acestuia din urmă.
11 Puterea vechilor preînchipuiri vine din realitatea întrupării lui Hristos.
12 Trupul nostru este biserica lui Hristos, iar gura, uÅŸa ei.
13 În manuscrisul utilizat de Sfântul Ioan ordinea e probabil cea spusă de el. Ediţia greacă-latină a lui Nestle-Aland, dimpotrivă, nu oferă nici o variantă de manuscris care să respecte această ordine, ci sângele mai întâi şi apoi apa. Prin aceasta se arată că în Biserică criteriul principal de interpretare al Scripturii nu este probitatea lingvistică, ştiinţifică, istorico-arheologică etc. (deşi acestea folosite duhovniceşte pot fi extrem de utile), ci ceea ce poate să-l înalţe pe om spre îndumnezeire.
14 Termenul desemnează Euharistia.
15 ÃŽn ÅŸcoala antiohiană această denumire se referă la omenitatea lui Hristos. Spune Sfântul Ioan în a patra omilie la Matei: „spune-mi, cum a plăsmuit Duhul acel templu” (P. G. 57, 43). (n. ed. fr.)
16 Fiind doar preînchipuire, acea jertfă – deÅŸi nu lipsită de putere, căci i-a mântuit în context istoric pe evrei -reprezintă oarecum sămânÅ£a. Rodul însă – în toată realitatea ÅŸi dulceaÅ£a lui – este cules doar prin jertfa lui Hristos.
17 Hristos – adică Logosul – este Creatorul omului, ca ÅŸi al Bisericii.
18 Am tradus prin „extaz” ÅŸi nu prin „somn”. Literal, ekstasis înseamnă ieÅŸire din sine. DeÅŸi la sfârÅŸitul paragrafului se spune că a fost vorba de somn (dar al cărui echivalent este moartea lui Hristos), totuÅŸi Hristos Åži-a continuat mai profund prin moarte golirea de Sine, a făcut pe toÅ£i cei din iad care au crezut în El, conÅŸtienÅ£i de dumnezeirea Sa. Moartea – după învierea lui Hristos – este, după SfanÅ£ul Ioan, un somn, dar Biserica ne învaţă că după moarte conÅŸtientizăm vrând-nevrând adevărata noastră realitate. (Vezi ÅŸi omiliile la Facere)
19 Nuanţa textului grec sugerează, credem, următorul înţeles: să fim în starea de anamnesis, stare ce presupune nu doar o evocare a acelui eveniment, ci o aducere a lui în prezent, o retrăire reală a conţinutului său: să actualizăm clipă de clipă lepădările şi unirile de la botez.
20 Literal, „trestie”, în antichitate se scria cu instrumente făurite din trestie, pene de păsări etc.
2l ÃŽn paragraful următor l-am tradus cu „zapis”, din considerente de obiÅŸnuinţă a cititorilor cu textul românesc al Scripturii.
22 Responsabilitatea morÅ£ii ÅŸi stricăciunii o avem cu toÅ£ii, prin păcatele săvârÅŸite. O aplicare concretă a acestui principiu ce perpetuează – amplificând sau reducând – de-a lungul generaÅ£iilor păcatele strămoÅŸilor este moÅŸtenirea de către copii ale unor predispoziÅ£ii ale înaintaÅŸilor.
23 ÃŽn acea datorie.
24 Imaginea este aceea a unui loc plin de gunoaie (păcat, moarte, blestem etc.). Hristos le ia de acolo şi oferă spaţiu pentru a vieţui.
25 Ştampilă ce ar fi anulat vechea semnătură, care totuşi ar fi rămas pe hârtie ca mărturie a stării de fapt care a trecut.
26 Orice realizare a omului, de orice natură ar fi, fără Hristos tot zadarnică rămâne.
27 Nu vrem să proiectăm în fantastic ÅŸi neverosimil viaÅ£a primilor creÅŸtini, dar texte de genul acestuia trimit la o experienţă a slavei necreate în botez ÅŸi împărtăşanie. Se cunoaÅŸte accentul pus de Sfântul Simeon Noul Teolog ÅŸi de sfinÅ£ii isihaÅŸti pe experienÅ£a simÅ£ită a energiilor necreate. Este singura noastră ÅŸansă pentru a rezista experienÅ£ei „strălucitoare” ÅŸi „luminoase” – dar de o lumină ÅŸi strălucire deÅŸartă- ce ne-o propune lumea actuală. Punctăm faptul că omilia este adresată celor din cetatea antiohiană ÅŸi nu oarecăror pustnici.
28 Varianta latină a textului propune ca lecÅ£iune „nouelli MoÅŸi”. Asemenea ÅŸi o variantă de manuscris în greacă. Acest nou Moise este identificat de editorul francez cu episcopul Flavian ÅŸi credem că logica textului nu se opune acestei interpretări. Modul în care Sfântul Ioan face legătura între planul văzut al preoÅ£iei lui Hristos – manifestată prin episcopul Flavian – cel nevăzut ÅŸi cel simbolic (al preînchipuirii), identificând în toate trei câte un Moise, presupune ÅŸi o anumită asemănare între calităţile lui Moise: persoană istorică (cel din planul preînchipuirii), noul Moise vizibil (planul văzut al preoÅ£iei Lui Hristos) – alias episcopul – ÅŸi Noul Moise (planul nevăzut) – Iisus Hristos (a se vedea paragraful 26). Este necesară, iar nu benevolă, o viaţă virtuoasă a persoanei hirotonite pentru a face eficient harul lui Hristos.
29 Adevărată smerenie a Sfântului Ioan. Pentru marele ierarh, pe atunci doar preot, prezenţa harului deplin al lui Hristos este dat de laolaltă adunarea episcopului, preoţilor şi credincioşilor în jurul Euharistiei, nu doar a unora dintre ei. Elementul pe care azi îl numim mirean trebuie ajutat să-şi regăsească conşţiinta eclesială. Ideea este clar redată de Sfântul Ignatie al Antiohiei în epistolele sale.
30 Acest Moise este Hristos, Cel Ce slujeşte de fapt Jertfa euharistică. A se vedea şi comentariul Sfântului Ioan din paragraful despre adevăratul oficiant al botezului din cateheza a II-a. Puterea de a face Sfânta Liturghie nu este a preotului ca individ, ci prin el Hristos lucrează spre folosul comunităţii şi doar împreună cu ea.