Omilia a III-a la Facere_La început era Cuvântul

Din Revista „Studii Teologice” 2/2006

COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPÄ‚ IOAN
Omilia a III-a

„La început era Cuvântul”

1. E de prisos să vă mai îndemn să ascultaţi cu atenţie, devreme ce foarte repede voi aţi arătat îndemnul meu împlinit în faptele voastre. Fiindcă faptul că aţi alergat împreună aici, că aţi stat cu ochii aţintiţi, că v-aţi înghesuit unul pe altul ca să ajungeţi să prindeţi unul din locurile cele mai din faţă, de unde să puteţi auzi mai bine glasul meu, şi, în înghesuială fiind, nu aţi vrut să plecaţi până când această privelişte duhovnicească nu s-a sfârşit, apoi aplauzele, strigătele şi, într-un cuvânt, toate celelalte lucruri de acest fel sunt o dovadă a căldurii voastre sufleteşti şi a dorinţei voastre de a asculta.

De aceea e de prisos să vă mai îndemn despre aceste lucruri. Dar e nevoie totuşi să vă spun şi să vă rog să continuaţi să aveţi aceeaşi râvnă şi să o arătaţi nu numai aici, ci şi când sunteţi la casele voastre; şi bărbatul să-i vorbească femeii despre acestea, şi tatăl [să-i vorbească] despre acestea copilului. Şi fiecare să spună celuilalt ceva de la el şi să ceară de la celălalt cele ale lui, şi toată lumea să contribuie la această frumoasă masă de obşte.

Să nu îmi spună cineva că nu trebuie să se ocupe de acestea copiii; fiindcă ar trebui nu numai să se ocupe, ci numai la acestea să aibă râvnă. Dar nu spun aceasta, din pricina neputinţei voastre, nici nu interzic lucrurile care ţin de şcoala lumească, la fel cum nici pe voi nu vă trag departe de problemele cetăţii. Ci, din acele şapte zile, numai pe una singură o învrednicesc să fie închinată Stăpânului nostru al tuturor.

Cum se face că nu vi se pare un lucru nelalocul lui să poruncim slujitorilor noştri să ne slujească tot timpul, iar noi nici măcar puţin timp să Îi închinăm lui Dumnezeu, şi aceasta în situaţia în care orice slujire nu Îi adaugă nimic Aceluia (fiindcă Dumnezeirii nu îi lipseşte ceva), ci se întoarce în folosul nostru?

Când îi duceţi [pe copii] la teatru nu vă mai justificaţi nici cu lecţiile, nici cu altceva de felul acesta; când însă e nevoie să câştige şi să agonisească ceva din cele duhovniceşti, numiţi acest lucru o ocupaţie prea mare pentru copii.

Oare nu Îl mâniaţi pe Dumnezeu când pe toate celelalte le socotiţi bune şi binevenite a se ocupa [copiii] de ele, iar a se dedica [un copil] lucrurilor lui Dumnezeu credeţi că este un lucru prea obositor şi nebinevenit [pentru el]?

Să nu faceţi astfel de lucruri, fraţilor, să nu faceţi. Fiindcă mai înaintea tuturor această vârstă are nevoie să audă astfel de lucruri. Căci, moale fiind (copilul, omul la vârsta copilăriei n.n.), foarte repede se imprimă cele spuse, ascultarea acestor lucruri întipărindu-se în cugetul lor la fel cum pecetea cuiva se întipăreşte în ceară.

De altfel şi viaţa lor în momentul acesta începe să fie atrasă spre răutate sau spre virtute. Dar dacă acum cineva îi smulge din aceste începuturi şi anticamere ale răutăţii şi îi călăuzeşte către calea cea mai bună, îi va aşeza pe aceştia într-o oarecare stare obişnuinţă şi fire (stare naturală). Şi chiar dacă ar fi să vrea, ei nu vor fi uşor schimbaţi către ce e mai rău, pentru că sunt îmboldiţi spre lucrarea bunătăţilor de această obişnuinţă [în bine]. În felul acesta ei vor deveni mai respectaţi de către noi, cei mai bătrâni, mai folositori în treburile civile, arătând în tinereţe cele ale bătrânilor. Fiindcă nu este posibil, după cum am zis mai înainte, ca cineva, desfătându-se de o astfel de auzire şi fiind împreună cu un astfel de Apostol, să plece fără să primească ceva mare şi vreo bunătate îmbelşugată, fie el bărbat, fie femeie, fie tânăr care se va împărtăşi de această masă. Căci dacă animalele pe care le avem lângă noi le îmblânzim prin cuvânt, cu atât mai mult vom reuşi lucrul acesta asupra oamenilor prin această învăţătură duhovnicească, devreme ce distanţa/diferenţa dintre medicament şi cel vindecat este mare.

Fiindcă nici sălbăticia care e în noi nu este ca aceea din animale (pentru că una este a firii, cealaltă a alegerii libere/voinţei), nici puterea cuvintelor nu este aceeaşi. Căci aceea este a cugetului omenesc, iar aceasta este a puterii Duhului şi a harului. Deci cel care acum recunoaşte în sine cele ale animalelor, să-şi aducă aminte de cele domestice şi niciodată n-o să mai fie afectat de acest lucru. Să vină continuu la acest spital, să audă legile Duhului în toată vremea şi, plecând la casa sa, să scrie cele auzite în cugetul său; şi astfel va fi întru nădejde bună şi în multă siguranţă, simţind creşterea/ înaintarea prin experienţă.

Pentru că atunci când diavolul va vedea legea lui Dumnezeu scrisă în sufletul şi în inima omului, devenite tăbliţă [a legii], nu se va mai apropia. Căci acolo unde sunt litere împărăteşti, nu săpate pe stâlp de aramă, ci scrise de Duhul Sfânt pe cugete iubitoare de Dumnezeu, şi acolo unde este mare strălucirea harului, acela nu va putea nici măcar să ne privească în faţă, ci de departe îşi va arăta colţii către noi. Nimic nu este mai înfrico¬şător pentru acela şi pentru raţionamentele aruncate de el decât cugetul care se ocupă de lucrurile dumnezeieşti şi sufletul care se află tot timpul în acest izvor. Un astfel de suflet nu va putea fi niciodată întristat de lucrurile prezente, fie ele şi neplăcute, sau să se umfle în pene şi să se înalţe, chiar dacă lucrurile acelea îi sunt favorabile, ci va gusta o mare pace într-un astfel de vifor şi de furtună.

2. Căci tulburarea ni se întâmplă nu de la firea lucrurilor, ci de la slăbiciunea cugetului nostru. Apoi, dacă acest lucru l-am pătimi chiar de la lucrurile care se întâmplă, ar trebui ca toţi oamenii să fim tulburaţi; fiindcă toţi navigam pe aceeaşi mare şi nimeni nu poate rămâne neatins de valuri şi de amărăciune. Iar dacă există totuşi oameni care au stat în afara viforului şi au rămas în afara mării, e limpede că nu lucrurile produc viforul, ci starea cugetului nostru. Deci dacă noi ne construim cugetul în aşa fel încât pe toate să le poarte cu uşurinţă, nu va mai exista pentru noi nici vifor, nici furtună, pentru că pururea va fi o pace netulburată.

Dar nu ştiu cum, fără să vreau să vorbesc despre acestea, am ajuns la un astfel de punct cu îndemnul. Iertaţi-mi, dar, cuvântul lung spus vouă. Dar m-am temut, mult m-am temut, ca nu cumva, cândva, să vă slăbească râvna. Căci de-aş fi fost încrezător în această privinţă, în nici un caz nu v-aş fi vorbit despre acestea acum; fiindcă acestea sunt de ajuns să vă facă toate mai uşoare acum.

E vremea, aşadar, să mergem către cele pe care ni le-am propus astăzi, ca să nu vă aruncaţi în luptă deja obosiţi. Fiindcă ne aşteaptă lupte împotriva duşmanilor adevărului, împotriva acelora care fac tot felul de planuri ca să nimicească slava Fiului lui Dumnezeu, sau mai degrabă pe a lor înşişi. Pentru că aceea rămâne pentru totdeauna precum este, nefiind atinsă de limba hulitoare, iar aceia, care zic că se închină, dar se grăbesc să nimicească, îşi umplu feţele de necinste şi sufletul de pedeapsă.

Care sunt deci lucrurile pe care le zic ei atunci când noi spunem aceste lucruri? Că „la început era Cuvântul” nu arată numai existenÅ£a veÅŸnică, fiindcă aceasta s-a spus ÅŸi despre cer ÅŸi despre pământ. O, ce neruÅŸinare ÅŸi  cruntă lipsă de evlavie! Eu îţi vorbesc despre Dumnezeu, iar tu îmi aduci înainte pământul ÅŸi pe oamenii de pe pământ?

– Ei bine, pentru că Hristos este numit Fiul lui Dumnezeu ÅŸi Dumnezeu, ÅŸi omul este numit fiul lui Dumnezeu ÅŸi dumnezeu (căci „Eu am zis: dumnezei o sunteÅ£i”, zice, „şi toÅ£i fii ai Celui Preaînalt”), tu pui la îndoială filiaÅ£ia (însuÅŸirea de fiu) a Celui Unul-Născut ÅŸi zici că nu are nimic în plus faţă de tine?

– ÃŽn nici un caz, zice.

РBa chiar asta faci, chiar de nu o spui cu cuv̢ntul.

– Prin aceea că susÅ£ii că ÅŸi tu, prin har, participi (ai părtăşie) la filiaÅ£ie ca ÅŸi Acela. Căci a spune că Acela nu este fiu prin fire, nu înseamnă nimic altceva decât că îl faci să fie [fiu] prin har.

Dar să vedem ÅŸi mărturiile pe care Scriptura ni le pune la îndemână. „La început”, zice, „a făcut Dumnezeu cerul ÅŸi pământul. Iar pământul era nevăzut ÅŸi netocmit”; ÅŸi „era un om din Ramataim-Å¢ofim”. Acestea sunt cele pe care ei le cred [argumente] tari. Åži ele sunt tari, dar pentru a arăta corectitudinea învăţăturilor grăite de noi, în timp ce sunt mai slabe decât toate argumentele [de vine vorba] să susÅ£ină blasfemia acelora. Căci, spune-mi, ce are comun „era” cu „a făcut”? Åži ce are comun Dumnezeu cu omul? De ce amesteci cele neamestecate? De ce le uneÅŸti pe cele despărÅ£ite ÅŸi pe cele de sus le faci de jos? Fiindcă aici existenÅ£a veÅŸnică este arătată nu numai de „era”, dar ÅŸi de „la început era” ÅŸi de „Cuvântul era”.

Deci precum „ceea ce este” când este folosit pentru oameni arată numai timpul prezent, iar când este folosit pentru Dumnezeu arată existenÅ£a veÅŸnică, la fel ÅŸi „era”, când este folosit pentru firea noastră înseamnă timpul trecut pentru noi, ÅŸi acesta încă împlinit/terminat, iar când este folosit pentru Dumnezeu, arată existenÅ£a veÅŸnică.

Deci ar fi de ajuns ca auzind pământ ÅŸi auzind om să nu mai presupui nimic altceva despre acestea, care trebuie înÅ£elese prin firea care a venit la fiinţă. Fiindcă ceea ce devine, orice ar fi, a ajuns la fiinţă într-un an sau un veac, iar Fiul lui Dumnezeu nu numai faţă de ani este mai înalt, dar chiar ÅŸi faţă de toate veacurile. Căci este Creatorul acestora ÅŸi Făcătorul lor, devreme   ce zice: „Prin Care a făcut ÅŸi veacurile”. Iar Făcătorul există înaintea tuturor făpturilor.

Dar pentru că unii sunt aÅŸa de nesimÅ£itori, încât ÅŸi după acestea presupun   lucruri mai mari decât vrednicia lor, prin cuvântul „a făcut” ÅŸi prin „era un om” fură cugetul ascultătorilor ÅŸi taie din rădăcină toată ruÅŸinea. Căci tot ceea ce e făcut, ÅŸi cer ÅŸi pământ, a fost făcut în timp ÅŸi are început temporal, nefiind nimic din acestea fără de început, pentru că au devenit (au luat fiinţă). Astfel, când vei auzi că „a făcut pământul” ÅŸi că „era un om”, vorbeÅŸti degeaba în gol, Å£esătură de cuvinte spuse în van.

– Eu pot să îţi spun ÅŸi un alt argument.

– Care este acesta?

– Dacă ÅŸi despre pământ s-a spus „la început era pământul” ÅŸi despre om că „la început era omul”, nu trebuie să ne imaginăm nimic mai mult despre cele ce ne-au fost făcute cunoscute. Fiindcă luând termenii de pământ ÅŸi de om, oricâte s-ar spune despre aceÅŸtia, ei nu lasă cugetul/mintea să îşi închipuie ceva mai mare despre acestea pe care acum le cunoaÅŸtem; la fel cum nici Cuvântul, chiar dacă s-au spus puÅ£ine lucruri ÅŸi mărunte despre El, nu-i îngăduie să gândească despre El lucruri smerite ÅŸi comune, devreme ce continuând, [Scriptura] zice despre pământ „Şi pământul era nevăzut ÅŸi netocmit”. Căci spunând că l-a făcut pe el ÅŸi punându-i o numire specială, spune fără teamă cele ce urmează, ÅŸtiind că nimeni nu este aÅŸa de nebun încât să-l socotească fără de început ÅŸi necreat/nenăscut. Pentru că numirea de pământ ÅŸi [verbul] „a făcut” sunt suficiente să convingă ÅŸi un tâmpit că nu este nici veÅŸnic, nici necreat, ci este dintre cele ce au venit la fiinţă (cele ce s-au făcut) în timp.

3. ÃŽn afară de acestea, [verbul] „era”, folosit pentru pământ ÅŸi pentru om, nu indică numai existenÅ£a, ci, în cazul omului, arată că el este din cutare loc, iar în cazul pământului, felul în care este (cum este). Căci nu a spus numai „pământul era” ÅŸi apoi a tăcut ci a învăţat cum era ÅŸi după ce a venit la existenţă, adică [a spus] că „nevăzut ÅŸi netocmit”, ba chiar ÅŸi ascuns de ape ÅŸi amestecat. Iar în cazul lui Elcana nu a spus numai că „era un om”, ci, arătând de unde era, a adăugat ÅŸi „din Ramataim-Å¢ofar”.

În cazul Cuvântului însă nu este asa. Şi îmi e ruşine că trebuie să le cercetez prin comparaţie. Căci în cazul oamenilor comparăm pe cei ce fac aceleaşi lucruri când diferenţa de virtute a celor cercetaţi este mare, cu toate că fiinţa este una şi aceeaşi; dar când şi diferenţa de natură şi dintre toate celelalte este atât de cu neputinţă de comparat, nu este oare ultima [formă de] nebunie să faci aşa ceva? Să ne ierte pe noi Cel ce este blasfemiat de aceia, fiindcă nu noi avem nevoie de astfel de cuvinte, ci [această nevoie] ne-au dat-o aceia care se luptă cu însăşi mântuirea lor.

Deci ce spun eu? Că acest „era”, în cazul Cuvântului, indică numai existenÅ£a veÅŸnică, căci zice „la început era Cuvântul”. Al doilea „era”, însă, indică existenÅ£a în relaÅ£ie cu cineva. Dar pentru că acestea, existenÅ£a veÅŸnică ÅŸi fără de început, sunt prin excelenţă însuÅŸiri ale lui Dumnezeu, le-a aÅŸezat pe ele mai întâi. Apoi, ca nu cumva cineva, auzind pe „era la început”, să ÃŽl numească pe Acesta nenăscut, îndată a îmblânzit cuvântul, spunând că „era la Dumnezeu” mai înainte de a spune ce era. Åži ca să nu creadă cineva că este numai un cuvânt rostit sau gândit, prin adăugarea articolului, după cum am spus mai înainte, a oprit acest lucru prin această a doua zicere. Căci nu a zis: „Era în Dumnezeu”, ci „era la Dumnezeu”, arătându-ne existenÅ£a veÅŸnică cea după ipostas. Apoi, mergând mai departe, ÅŸi mai clar ne-a descoperit aceasta, adăugând că Acest Cuvânt era ÅŸi Dumnezeu.

– Dar este făcut, zice [acela].

– Dar cine l-a împiedicat să spună aceasta, că „la început a făcut Dumnezeu pe Cuvântul? Căci Moise, când a vorbit despre pământ, nu a zis: „La început era pământul”, ci că „l-a făcut” ÅŸi atunci era. Prin urmare cine l-a împiedicat ÅŸi pe Ioan să vorbească aÅŸa, că „la început a făcut Dumnezeu pe Cuvântul”? Căci dacă Moise s-a temut să spună aÅŸa despre pământ, ca nu cumva cineva să spună că este nenăscut/necreat, cu atât mai mult Ioan trebuia să se teamă [să folosească aÅŸa ceva] despre Fiul lui Dumnezeu, dacă ar fi fost creat fiindcă lumea, fiind văzută, de la sine vesteÅŸte pe Făcătorul ei, (căci „cerurile, zice, spun slava lui Dumnezeu”), iar Fiul este nevăzut ÅŸi depăşeÅŸte cu mult ÅŸi peste cercarea omenească făptura. Dacă prin urmare, acolo unde nu era nevoie nici de cuvânt, nici de învăţătură ca să aflăm că lumea este creată, proorocul aminteÅŸte aceasta cu claritate ÅŸi mai înaintea tuturor, cu cât mai mult despre Fiul trebuia să spună Ioan acest lucru, dacă era făptură.

– Da, zice, însă Petru a spus aceasta clar ÅŸi hotărât.

– Unde ÅŸi când?

– Când, vorbind cu iudeii, a zis: „Că pe Acesta L-a făcut Domn ÅŸi Hristos”.

– Dar de ce nu adaugi ÅŸi ceea ce urmează, că „pe Iisus, pe care voi L-aÅ£i răstignit”? Sau ignori faptul că din cele spuse unele sunt ale firii neatinse, iar altele ale iconomiei? Iar dacă nu sunt [aÅŸa], ci pe toate le iei ca referindu-se numai la dumnezeire, atunci introduci în dumnezeiesc elementul pătimitor. Iar dacă nu este pătimitor, nu este nici făcut fiindcă dacă sângele ţâşnit din firea aceasta dumnezeiască ÅŸi negrăită ÅŸi în locul cărnii [lui Iisus] această fire [dumnezeiască] a fost sfâşiată ÅŸi străpunsă de cuie în timpul răstignirii, ar avea vreo raÅ£iune sofismul tău; dar dacă acest lucru nici măcar diavolul însuÅŸi nu îndrăzneÅŸte să îl spună ca hulă, pentru care pricină tu continui să ignori aceasta, cu o astfel de ignoranţă de neiertat, pe care nici măcar demonii nu o pot pretinde?

De altfel, numele de Domn ÅŸi Hristos nu sunt [numiri] ale fiinÅ£ei, ci ale vredniciei. Pentru că unul se referă la puterea Sa, celălalt la faptul că a fost uns. Deci ce ai putea să spui despre Fiul lui Dumnezeu? Căci dacă era ÅŸi creat, după cum ziceÅ£i voi, acest argument nu ar fi avut tărie. Fiindcă nu a primit fiinţă mai întâi ÅŸi după aceea Dumnezeu L-a uns/ales; ÅŸi nici nu are o vrednicie/stăpânie de trecut cu vederea, ci una din fire ÅŸi fiinÅ£ială. Fiindcă atunci când a fost întrebat dacă este împărat, a zis: „Eu spre aceasta M-am născut”. Iar Petru vorbeÅŸte ca despre cineva ales, fiindcă cuvântul acesta este despre întreaga iconomie.

4. Åži de ce te minunezi că Petru a spus acest lucru? Iată, Pavel, vorbind atenienilor îl numeÅŸte numai bărbat, zicând aÅŸa: „prin (în) Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinÅ£are, prin învierea Lui din morÅ£i”, fără să spună nimic despre chipul lui Dumnezeu, nici că este egal cu El, nici că este strălucirea slavei Lui. Åži bine face, pentru că nu era încă vremea acestor cuvinte, ci era destul pentru ei să primească faptul că este om ÅŸi că a înviat.

AÅŸa a făcut ÅŸi Hristos ÃŽnsuÅŸi, de la Care ÅŸi Pavel învăţând, aÅŸa chiver¬niseÅŸte lucrurile. Fiindcă nu ne-a descoperit imediat dumnezeirea Lui, ci mai întâi a susÅ£inut că era Profet ÅŸi Hristos, adică numai un om ales, iar după aceea a arătat prin fapte ÅŸi cuvinte ceea ce era. Din aceeaÅŸi pricină foloseÅŸte ÅŸi Petru la început această modalitate. Pentru că era prima cuvântare pe care o rostea către evrei. Åži pentru că încă nu puteau să primească nimic clar despre dumnezeirea Lui, de aceea foloseÅŸte numai cuvinte despre iconomie, pentru ca, antrenându-le auzul cu acestea, să le deschidă o cale ÅŸi pentru restul învăţăturii. Iar dacă ar voi cineva să parcurgă întreaga cuvântare de la început, va vedea că ceea ce vă spun eu se poate constata uÅŸor. Fiindcă ÅŸi el (Petru) îl numeÅŸte bărbat ÅŸi foloseÅŸte numai cuvinte despre pătimiri ÅŸi înviere ÅŸi despre naÅŸterea cea după trup. Iar Pavel, când zice: „Cel născut din sămânÅ£a lui David, după trup”, nimic altceva nu ne învaţă, afară de faptul că „a făcut” se referă la iconomie, lucru pe care ÅŸi noi îl mărturisim.

Dar fiul tunetului ne vorbeÅŸte acum despre existenÅ£a cea negrăită ÅŸi mai înainte de veac. De aceea l-a lăsat deoparte pe „a făcut” ÅŸi l-a pus pe „era”. Iar dacă ar fi fost creat, pe acesta (pe „a făcut” n.n.) trebuia mai ales să-l folosească.

Dacă Pavel se temea ca nu cumva cineva dintre cei neînÅ£elepÅ£i să presupună că este mai mare decât Cel ce L-a născut ÅŸi Acela îi este supus (pentru că aceasta este pricina pentru care spune când le scrie Corintenilor: „Dar când zice: „Că toate i-au fost supuse Lui” – învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate”, cu toate că cine ar fi putut presupune că Tatăl se va supune Fiului vreodată împreună cu toate celelalte?); iar dacă [Pavel] s-a temut ÅŸi de astfel de presupuneri absurde/iraÅ£ionale ÅŸi a zis: „Afară de Cel care I-a supus Lui toate”, cu atât mai mult trebuia să se teamă Ioan, în caz că Fiul lui Dumnezeu era zidit, ca nu cumva cineva să îl socotească nezidit, ÅŸi acel lucru trebuia să îl înveÅ£e mai întâi de toate.

Acum însă, pentru că este născut, pe drept cuvânt nici el, nici nimeni altcineva, nici Apostol, nici Prooroc, nu au spus că [Fiul] este zidit şi nici chiar Unul-Născut Însuşi nu ar fi omis [să spună] acest lucru, dacă ar fi fost zidit pentru că Cel ce a spus lucruri aşa de smerite din pogorământ, cu atât mai mult aceasta nu ar fi trecut-o sub tăcere. Fiindcă mi se pare că era mai normal ca, având o [fire] înaltă, să nu vorbească despre ea, decât, fără să o aibă, să omită acest lucru şi să nu înveţe că nu o are. Fiindcă în primul caz avea o pricină binecuvântată pentru tăcere, anume faptul că vrea să-i înveţe pe oameni smerenia, şi de aceea tace în legătură cu măreţiile atributelor Sale, iar în al doilea caz nu există nici un motiv îndreptăţit pentru tăcere.

De ce oare ar tăcea despre faptul că este creat, dacă este creat, Cel care a ascuns multe din atributele Lui [dumnezeieÅŸti]? ÃŽnsă Cel care, pentru a învăţa smerenia, a amintit ÅŸi de însuÅŸirile smerite pe care nu le avea, cu atât mai mult, dacă ar fi fost zidit, nu ar fi omis aceasta. Sau nu vezi că, pentru ca nimeni să nu-L socotească nenăscut, face ÅŸi vorbeÅŸte totul pentru aceasta, ÅŸi spune lucruri nevrednice pentru vrednicia ÅŸi fiinÅ£a Sa, ÅŸi se coboară la smerenia [calităţii de] Profet? Fiindcă „precum aud judec” ÅŸi „Acela mi-a spus ce să spun ÅŸi ce să vorbesc” ÅŸi altele asemenea acestora sunt numai ale profeÅ£ilor.

Deci dacă atunci când voia să dărâme această presupoziÅ£ie nu s-a dat în lături să grăiască astfel de cuvinte smerite, cu atât mai mult, dacă era zidit, ca să nu îl socotească cineva nezidit, ar fi trebuit să spună multe lucruri de acest fel; de genul: „să nu credeÅ£i că sunt născut din Tatăl. Eu sunt făcut, nu născut, ÅŸi nici nu sunt din fiinÅ£a Aceluia”.

Dar El face cu totul dimpotrivă. El grăieÅŸte acele cuvinte care ÅŸi pe cei care nu vor îi silesc – chiar împotriva voinÅ£ei lor – să primească părerea opusă, că „Eu sunt în Tatăl ÅŸi Tatăl este întru Mine” ÅŸi „de atâta vreme sunt cu voi ÅŸi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” ÅŸi „Ca toÅ£i să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl”. „După cum Tatăl scoală pe cei morÅ£i ÅŸi le dă viaţă, tot aÅŸa ÅŸi Fiul dă viaţă celor ce voieÅŸte”.

„Tatăl Meu până acum lucrează; ÅŸi Eu lucrez”.

„Precum Mă cunoaÅŸte pe Mine Tatăl, ÅŸi Eu cunosc pe Tatăl”.

„Eu ÅŸi Tatăl una suntem”.

Åži peste tot, punând pe „după cum” ÅŸi pe „tot aÅŸa” ÅŸi faptul că este „una” cu Tatăl, declară asemănarea exactă (lipsa de diferenţă faţă de) cu Acela. Iar puterea Sa absolută o indică ÅŸi prin acestea ÅŸi prin munÅ£imea celorlalte, ca atunci când zice: „Taci, linÅŸteÅŸte-te!”, sau: „Vreau, curăţeÅŸte-te!”; „Ţie îţi zic, duh mut ÅŸi surd, ieÅŸi din el”; ÅŸi „AÅ£i auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi!”; Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă”. Åži toate celelalte de acest fel pe care le legiuieÅŸte ÅŸi le lucrează în chip minunat sunt de ajuns ca să arate puterea Lui; sau chiar ÅŸi numai o mică parte din acestea sunt de ajuns pentru a ieÅŸi în întâmpinare ÅŸi a convinge pe cei ce nu sunt foarte nesimÅ£itori.

5. ÃŽnfricoşător lucru este slava deÅŸartă ÅŸi dintre cele mai vădite, care orbeÅŸte cugetul celor prinÅŸi în plasa ei ÅŸi care îi convinge să se îndoiască ÅŸi de cele mai sigure lucruri. AlÅ£ii, deÅŸi cunosc foarte bine adevărurile ÅŸi sunt încredinÅ£aÅ£i de ele, sunt atraÅŸi spre ipocrizie ÅŸi revoltă împotriva lor. AÅŸa s-a întâmplat ÅŸi în cazul iudeilor. Căci nu din neÅŸtiinţă L-au negat pe Fiul lui Dumnezeu, ci pentru cinstea care se întâmpla să o primească din partea mulÅ£imii. Căci „au crezut în El”, zice, dar s-au temut ca să nu fie daÅ£i afară din sinagogă ÅŸi de aceea îşi caută mântuirea în altă parte. Fiindcă nu se poate, nu este posibil ca cineva preocupat atât de tare de slava prezentă (a lumii n.n.), să dobândească slava lui Dumnezeu.

De aceea i-a ÅŸi certat, zicând: „Cum puteÅ£i voi să credeÅ£i, când primiÅ£i slavă unii de la alÅ£ii, ÅŸi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o c primiÅ£i?”. Această patimă este un fel de beÅ£ie adâncă; ea face pe cel ce o are să fie greu de recuperat. Ea rupe de cer sufletul celor stăpâniÅ£i, îl Å£intuieÅŸte de pământ ÅŸi nu îl lasă să îşi ridice ochii către lumina cea adevărată, ci îi convinge [pe cei stăpâniÅ£i] să se tăvălească pentru totdeauna în mocirlă, făcând în ei tirani aÅŸa de puternici, încât îi stăpâneÅŸte fără [să le mai dea] porunci.

Cel ce suferă de o astfel de boală face automat, chiar şi fără să îi poruncească cineva, orice i se pare lui că îi mulţumeşte pe stăpânii săi. Fiindcă poartă şi haine bune pentru aceia, îşi înfrumuseţează şi faţa, nu pentru sine, ci special pentru aceia, şi merge prin piaţă urmat de însoţitori ca să fie admirat de alţii. Şi tot ceea ce face, face şi rabdă numai pentru ca să placă altora. Oare se poate o patimă mai rea decât aceasta? Sâ-şi smulgă cineva părul din cap continuu, ca să se minuneze alţii de el.

Numai şi cele spuse de Hristos sunt de ajuns ca să arate toată tirania ei. Dar se poate constata şi din următoarele. Fiindcă dacă vrei să întrebi pe cineva dintre cei ce se poartă aşa şi cheltuiesc sume imense pentru care pricină se uşurează de atâta bănet (aur) şi ce vor să atingă printr-o astfel de cheltuială, nimic altceva n-o să auzi de la ei în afară de faptul că vor să placă mulţimilor. Iar dacă iarăşi îi vei întreba ce anume înseamnă mulţimea, îţi vor zice: Un lucru plin de zarvă şi tulburare, alcătuit în cea mai mare parte din prostie/nerozie, care, ca şi valurile mării, este atras de multe ori şi în moduri felurite [într-o parte sau alta] de păreri care se luptă între ele.
Deci când cineva are un astfel de stăpân [tiranic], nu este oare mai vrednic de plâns decât oricine?

Însă ca oamenii lumeşti să se teamă de astfel de lucruri nu este un lucru aşa de grozav (chiar dacă el este aşa). Dar să sufere de aceeaşi boală, sau poate de altele şi mai rele, cei care spun că s-au eliberat de cele ale lumii, aceasta este cu adevărat înfricoşător. Fiindcă pentru primii dauna se opreşte numai la bani, dar la aceştia din urmă primejdia ajunge la suflet. Fiindcă atunci când pentru slavă ei strâmbă credinţa dreaptă şi, ca să fie slăviţi ei înşişi, Îl necinstesc pe Dumnzeu, spune-mi, nu este această purtare vârful prostiei şi al nebuniei? Spune-mi!

Celelalte patimi, chiar dacă aduc multă vătămare, aduc cu ele ÅŸi oarece plăcere, fie ÅŸi momentană ÅŸi de scurtă vreme. Fiindcă iubitorul de bani, iubitorul de vin, iubitorul de femei au odată cu paguba ÅŸi oarecare plăcere, chiar dacă scurtă; dar robii acestei patimi (ai slavei deÅŸarte n.n.) trăiesc totdeauna o viaţă amară ÅŸi sunt lipsiÅ£i de plăcere. Fiindcă nu dobândesc ceea ce doresc foarte tare – despre slavă vorbesc, cea din partea mulÅ£imilor – ci li se pare [numai] că o gustă/că se desfată de ea, fără să o guste însă, fiindcă acel lucru nu este deloc slavă.

De aceea această patimă nu se numeşte slavă, ci slavă deşartă. Şi, pe drept, şi cei vechi au numit-o slavă deşartă. Fiindcă este cu totul goală/deşartă, neavând înlăuntrul ei nimic strălucit şi slăvit. Şi e precum măştile; ele par a fi strălucitoare şi vrednice de iubit, dar înlăuntru sunt goale; şi chiar dacă sunt mai frumoase decât feţele adevărate ale oamenilor, pe nimeni niciodată nu au făcut să se îndrăgostească de ele. în acelaşi fel, sau poate chiar mai rău, şi slava de la cei mulţi a lucrat în noi această patimă greu de învins şi tiranică. Fiindcă ea are numai înfăţişarea strălucitoare, iar cele din lăuntru sunt nu numai goale, ci şi amestecate cu necinste şi pline de tiranie cruntă.

De unde, dar, se naşte această patimă, devreme ce este aşa de iraţională şi nu are nici o plăcere? De unde? Nu din altă parte, ci dintr-un suflet sărac şi meschin. Că nu este posibil ca cel stăpânit de o astfel de patimă să gândească grabnic ceva măreţ şi curajos, ci trebuie că este ruşinos şi meschin, nevaloros şi mic. Cum poate fi, oare, socotit vrednic de ceva cel care nu face nimic pentru virtute, ci [toate le face] pentru a plăcea oamenilor, şi răspândeşte pretutindeni părerea greşită şi înşelătoare a unor oameni care pentru nici o pricină nu pot fi numiţi vrednici?

Ia aminte! Dacă cineva l-ar întreba: Tu ce crezi despre cei mulţi că sunt? E clar că îţi va zice că sunt nişte uşuratici şi pe care nu trebuie să îi iei în seamă. Dacă l-ar întreba din nou: Atunci? Ai prefera să ajungi ca aceia? Mi se pare că nu ar vrea să ajungă aşa. Prin urmare nu e cu totul ridicol să vânezi slava de la cei cu care tu niciodată nu ai vrea să te asemeni?

6. Iar dacă zici că sunt mulţi şi unii sunt uniţi în adunarea lor, cu atât mai mult trebuie să îi treci cu vederea. Fiindcă dacă luaţi câte unul sunt  lipsiţi de valoare, când se adună mai mulţi, cu atât mai mult se întâmplă aceasta. Pentru că nebunia fiecăruia, când se adaugă celorlalte, ajunge şi mai mare în mulţime. De aceea, şi dacă cineva ia pe rând pe fiecare separat, poate va reuşi cândva să îl îndrepte. Dar nu va putea face acest lucru când sunt împreună, fiindcă nebunia lor creşte şi sunt purtaţi ca turmele, urmărind în toate direcţiile părerile unuia sau altuia.

Spune-mi, această slavă de la cei mulţi o căutaţi? Nu, să nu fie aşa, vă rog şi vă implor! Fiindcă aceasta le-a făcut pe toate cu susul în jos (le-a dat pe toate peste cap). Aceasta a născut şi lăcomia, uciderea, judecata, gândurile viclene; aceasta întrarmează şi întărâtă pe cei ce nu au fost nedreptăţiţi cu nimic împotriva celor care nu i-au nedreptăţit cu nimic. Şi cel ce a căzut într-o astfel de boală nu mai cunoaşte nici o prietenie, nici nu-şi mai aduce aminte de obiceiurile sale, de cunoscuţii săi, nici nu mai respectă pe nimeni niciodată; ci smulgându-şi din suflet toate [lucrurile] bune, se luptă împotriva tuturor, fiind fără stare/nestatornic şi lipsit de dragoste.

Nici patima mâniei, chiar dacă ÅŸi aceasta este tiranică ÅŸi greu de purtat, nu obiÅŸnuieÅŸte să supere [pe cel ce o are] totdeauna, ci numai când apar cei ce o stârnesc. Dar cea a slavei deÅŸarte apare totdeauna; ÅŸi nu există nici un moment, precum am spus, în care să se poată opri, fără numai în cazul în care o împiedică ÅŸi o opreÅŸte raÅ£iunea; ea este pururea prezentă. Åži nu numai că ne convinge să păcătuim, ci, chiar de se întâmplă să dobândim ceva, ÅŸi pe acela ni-1 smulge din mâini; ba se mai întâmplă să nu ne lase de la început să dobândim ceva. Dacă Pavel numeÅŸte lăcomia închinare la idoli, cum trebuie să o numim pe aceasta – despre slava deÅŸartă vorbesc – oare nu maică, rădăcină ÅŸi izvor? Fiindcă nu e posibil să îi găsim vreun nume pe potriva răutăţii ei.

Să ne venim în fire, iubiţilor, şi să ne dezbrăcăm de această haină rea şi să o sfâşiem şi să o rupem în bucăţi şi să devenim liberi odată cu libertatea cea adevărată, şi să primim simţirea stării de nobil/stăpân dată nouă de la Dumnezeu. Să dispreţuim slava de la cei mulţi. Fiindcă nimic nu este mai de râs şi mai lipsit de cinste decât această patimă. Nimic nu este mai plin de ruşine şi de multă dezonoare. Iar acest lucru se poate constata din multe privinţe, că a iubi onorurile este dezonoare, iar adevărata slavă este să le dispreţuim şi să nu aducem deloc vorba despre ele, ci să vorbim şi să facem toate spre a plăcea lui Dumnezeu. Fiindcă numai aşa vom putea să primim şi plată de la Cel ce toate le vede cu de-amănuntul, când ne vom mulţumi să-L avem spectator numai pe Acela.

Pentru ce avem nevoie de alţi ochi [să ne vadă/privească], devreme ce Acela care ne va cinsti vede totdeauna cele făcute de noi? Nu e ciudat că, [în lume], un slujitor/rob face tot ceea ce face ca să placă stăpânului său şi nu urmăreşte nimic altceva decât să fie văzut de acela, nici nu încearcă să atragă alte priviri asupra faptei sale, chiar dacă acele priviri sunt ale unor oameni mari, ci numai un singur lucru urmăreşte, să fie văzut de stăpân, iar noi, având un astfel de Domn, căutăm pe alţii care să se uite la faptele noastre, deşi aceia nu ne aduc nici un folos, ba, dimpotrivă, [prin faptul că ne văd] ne pot vătăma şi goli de toată osteneala/truda noastră?

Nu, vă rog! Acolo unde avem plată de luat să-L chemăm pe Acesta să ne laude în cele ce facem, pe El să-L avem spectator. Ochii oamenilor să nu însemne nimic pentru noi! Căci dacă voim să dobândim şi această slavă, o vom dobândi numai atunci când o căutăm doar pe cea de la Dumnezeu.

Căci zice: „voi slăvi pe cei ce Mă slăvesc”. Åži precum atunci când avem bani mulÅ£i, dar îi dispreÅ£uim ÅŸi căutăm numai bogăţia de la Dumnezeu (căci zice: „CăutaÅ£i împărăţia lui Dumnezeu ÅŸi toate celelalte se vor adăuga vouă”), tot aÅŸa [să facem] ÅŸi cu slava.

Când faptul de a ni se da slavă sau bogăţie nu mai este un pericol pentru noi, atunci o să ne dea Dumnezeu din belşug. Şi nu va mai fi nici un pericol numai atunci când aceasta nu ne va mai stăpâni, nici nu ne va birui, nici nu ne va mai porunci ca unor robi, ci va fi la îndemâna noastră ca la îndemâna unor stăpâni şi a unor oameni liberi.

Fiindcă de aceea [Dumnezeu] nu vrea în nici un chip să le dorim, ca să nu fim stăpâniţi de acelea. Iar când vom reuşi aceasta, atunci El ni le va da cu multă îmbelşugare.

Căci cine este mai strălucitor decât Pavel, spune-mi, care zice: „Nu căutăm cinste de la oameni, nici de la voi, nici de la alÅ£ii”?

Cine este mai bogat decât cel ce nu are nimic, dar pe toate le are?

Fiindcă atunci când nu suntem stăpâniţi de acelea, precum am zis, atunci le vom primi.

Deci dacă voim să dobândim slavă, să fugim de slavă. Abia aşa vom putea, plinind legile lui Dumnezeu, să dobândim şi bunătăţile de aici şi pe cele făgăduite. Pe care să ne dea tuturor să le dobândim cu harul lui Hristos, cu care [să fie] slavă Tatălui, împreună şi Duhului Sfânt, în vecii vecilor. Amin.