Omilia a III-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„ Căci martor îmi este Dumnezeu, căci vă doresc pe voi toţi,
cu dragostea lui Hristos Iisus. Şi aceasta mă rog, ca iubirea voastră
să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice
pricepere ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos, ca să fiţi curaţi şi
fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de roadă dreptăţii, care este prin
Iisus Hristos, spre slava ÅŸi lauda lui Dumnezeu. ” (Flp 1, 8 – 11).

Apostolul nu-L ia de martor pe Dumnezeu, ca ÅŸi cum n-ar fi fost crezut, ci face acest lucru din marea iubire ce le-o purta, îndemnându-i să creadă ÅŸi să se încurajeze. Åži fiindcă a spus că au fost împreună părtaÅŸi cu el la Evanghelie, pentru a nu crede ei că îi iubea pentru virtuÅ£ile lor, ci pentru Evanghelie, a adăugat imediat: «întru dragostea lui Hristos». Ce înseamnă aceasta? Cu alte cuvinte vrea să spună: «după Hristos, fiindcă sunteÅ£i credincioÅŸi, fiindcă ÃŽl iubiÅ£i pe Hristos, pentru dragostea cea după Hristos». Åži luaÅ£i aminte că nu a zis „dragoste” folosind cuvântul obiÅŸnuit  – ci prin altul, mai sugestiv ca si cum ar fi vrut să zică: «că, prin apropierea voastră de Hristos, El a devenit acum ca un tată al vostru».

ÃŽntr-adevăr, adevăraÅ£ilor robi El le acordă dragostea părintească, dragoste fierbinte ÅŸi neîncetată. «Cu acea dragoste, zice, vă iubesc pe toÅ£i», ca ÅŸi cum ar spune: «vă iubesc nu cu dragostea firească, ci cu o dragoste mai fierbinte, cu dragostea cea după Hristos». „Căci vă doresc, zice, pe voi toÅ£i” (Flp 1, 8), «fiindcă toÅ£i sunteÅ£i vrednici de dragoste; nu pot spune în cuvinte ce vă doresc ÅŸi cât de mult vă iubesc, pentru că nu-i cu putinţă, de aceea las aceasta lui Dumnezeu, Care cunoaÅŸte cele adânci ale inimii». Dacă ar fi vrut doar să-i linguÅŸească, nu L-ar fi luat pe Dumnezeu de martor, lucru pe care dacă l-ar fi făcut, n-ar fi fost deloc fără pericol. „Şi aceasta mă rog ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult si mai mult” (Flp 1, 9).

Acest fapt e un bun fără margini, fiindcă ia seama cum Apostolul, fiind iubit de ei atât de mult, dorea totuşi să fie iubit si mai mult.

Cel ce iubeşte pe cel iubit nu vrea nicicând să fie lipsit de iubire, şi nici nu poate suferi vreo piedică pusă iubirii.

Pavel vrea ca iubirea lor să rămână pururea aceeaÅŸi, ba chiar să ÅŸi prisosească. „Nimănui cu nimic nu fiÅ£i datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul” (Rm 13, 8), spune el, ceea ce înseamnă că dragostea nu se poate măsura ÅŸi nici nu are hotare. „Ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult si mai mult” (Flp 1, 9).

Ia aminte la măreÅ£ia cuvântului: „să prisosească tot mai mult ÅŸi mai mult”, zice el, adăugând apoi imediat: „întru cunoÅŸtinţă ÅŸi întru orice pricepere” (Flp 1, 9). Nu admiră deci prietenia sau dragostea întâmplătoare, ci dragostea „întru cunoÅŸtinţă”; deci nu o dragoste obiÅŸnuită faţă de toÅ£i oamenii, fiindcă aceasta nu mai e dragoste, ci răceală ÅŸi indiferenţă.

Dar ce înseamnă „întru cunoÅŸtinţă”?

Dobândită, adică, după o judecată serioasă, după un anumit raÅ£ionament ÅŸi izvorâtă dintr-un sentiment. Sunt unii care iubesc fără judecată ÅŸi la întâmplare, dar astfel de iubiri sunt sterpe ÅŸi de scurtă durată, „întru cunoÅŸtinţă ÅŸi întru orice pricepere, ca să cercaÅ£i voi cele ce sunt mai de folos” (Flp 1, 9 – 10), zice, adică «cele care sunt în interesul vostru. Nu pentru mine spun acestea, ci pentru voi, pentru că mă tem ca nu cumva cineva să se întineze cu pretinsa dragoste a ereticilor». La aceasta se referă aici, ÅŸi iată ce mai spune: «Nu zic aceasta pentru mine, ci ca să fiÅ£i voi curaÅ£i, adică să nu primiÅ£i nici o credinţă falsă, chiar de-ar veni ea sub forma dragostei». De ce afirmă însă în alt loc: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiÅ£i în bună pace cu toÅ£i oamenii” (Rm 12, 18)? «TrăiÅ£i în pace, a zis, adică să nu vă iubiÅ£i în aÅŸa fel încât să vă vătămaÅ£i prin această iubire», fiindcă spune: „Dacă ochiul tău cel drept te sminteÅŸte pe tine, scoate-l ÅŸi aruncă-l de la tine.” (Mt 5, 29).

„Ca să fiÅ£i curaÅ£i, zice, ÅŸi fără poticnire” (Flp 1, 10). Pentru că de multe ori prieteniile pe mulÅ£i îi vătăma, iar dacă pe tine nu te vătăma nimic, celălalt însă întîmpină piedici, „în ziua lui Hristos” (Flp 1, 10), adică atunci să vă aflaÅ£i curaÅ£i ÅŸi fără să fi smintit pe cineva.

„Plini fiind de roadă dreptăţii, care este prin Iisus Hristos spre slava ÅŸi lauda lui Dumnezeu” (Flp 1, 11), adică împreună cu credinÅ£a având ÅŸi viaÅ£a curată ÅŸi nu la întâmplare, ci plină de roadele dreptăţii; pentru că se poate ca dreptate să existe, dar nu dreptatea cea după Hristos, cum, de exemplu, ar fi o simplă viaţă virtuoasă. „Care este prin Iisus Hristos, spre slava ÅŸi lauda lui Dumnezeu” (Flp 1, 11) e ca ÅŸi cum ar spune: «Iată că nu vorbesc de slava mea, ci de slava ÅŸi lauda lui Dumnezeu», în multe locuri însă, prin dreptate el înÅ£elege milostenia. «Să nu vă rănească dragostea pentru cunoaÅŸterea celor de trebuinţă, ca nu cumva să cădeÅ£i din cauză că iubiÅ£i pe cineva.  Voiesc, desigur, ca dragostea voastră să sporească, dar nu în aÅŸa fel încât să vă rănească. Åži nu voiesc să credeÅ£i asta din prejudecată, ci vreau să cercetaÅ£i de grăiesc bine».

VedeÅ£i că nu zice: «pentru a prefera cuvintele mele», ci „să cercaÅ£i” (Flp 1, 10). Åži nici nu a zis «nu vă apropiaÅ£i de o anumită persoană», ci «voiesc ca dragostea voastră să fie spre folos, iar nu să vă aflaÅ£i nepăsători».

ÃŽntr-adevăr e o mare greÅŸeală faptul de a nu face dreptate pentru Hristos ÅŸi „prin Hristos”. ÃŽntâlnim aici cuvântul „prin”, înÅ£elege el pe Hristos ca pe un slujitor al lui Dumnezeu? Să nu fie! «Spun asta, nu cu scopul de a fi eu cel lăudat, ci pentru ca Dumnezeu să Se slăvească; cu alte cuvinte nu caut dreptatea mea, nu mă gândesc la milostenia pe care mi-aÅ£i făcut-o mie, ci la slava ce se cuvine a se aduce lui Dumnezeu.» Acesta e înÅ£elesul cuvântului fiindcă deseori Pavel prin dreptate înÅ£elege milostenia.

„Voiesc ca voi să ÅŸtiÅ£i, fraÅ£ilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în aÅŸa fel că lanÅ£urile mele pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul ÅŸi tuturor celorlalÅ£i” (Flp 1, 12 – 13). Era firesc ca, auzind ei că e legat, să se întristeze ÅŸi să creadă că din acest motiv s-ar fi oprit propovăduirea Evangheliei. Ce face el însă? RisipeÅŸte această bănuială, dovadă a iubirii lui către aceÅŸtia, arătându-le cele privitoare la el. Ce spui? Ai fost împiedicat în lucrarea ta apostolică ÅŸi tu spui că toate acestea au contribuit la sporirea Evangheliei? „În aÅŸa fel că lanÅ£urile mele, pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul” (Flp 1, 13).

Iar aceasta nu doar că nu le-a închis gura celorlalţi, făcându-i să se teamă, ci, din această cauză, i-a încurajat şi mai mult. «Căci dacă cei ce sunt lângă mine şi, prin urmare, alături de aceleaşi primejdii cu mine, nu doar că n-au fost vătămaţi cu nimic, ci au câştigat şi mai mult curaj, atunci cu atât mai mult ar fi trebuit să vă încurajaţi voi.» Pentru că dacă el ar fi răbdat lanţurile în taină, fără a spune nimic, era firesc ca si ei să facă la fel. Pentru că fiind legat şi încurajându-se şi mai mult, au căpătat si ei mai mult curaj.

Cum însă lanÅ£urile au dus mai degrabă la sporirea Evangheliei? «Dumnezeu, zice el, aÅŸa a rânduit lucrurile, ca să nu fie ascunse lanÅ£urile mele, lanÅ£uri întru Hristos ÅŸi pentru Hristos, nici în pretoriu ÅŸi nici în întreg oraÅŸul». „Şi cei mai mulÅ£i dintre fraÅ£ii întru Domnul, îmbărbătaÅ£i prin lanÅ£urile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu” (Flp 1, 14). Aici arată că ÅŸi mai înainte aveau curaj, vorbind fără teamă, dar acum au un curaj ÅŸi mai mare. «Deci, dacă alÅ£ii se încurajează prin lanÅ£urile mele, eu cu atât mai mult. Dacă pentru alÅ£ii ele sunt motiv de încurajare, cu atât mai mult sunt pentru mine însumi».

„Şi cei mai mulÅ£i dintre fraÅ£ii întru Domnul” (Flp 1, 14). Fiindcă a spus un lucru mare că lanÅ£urile lui le-a dat curaj de aceea adaugă „întru Domnul”. Ai văzut cum el având nevoie să mărească lucrurile ÅŸtie în acelaÅŸi timp ÅŸi să fie cumpătat în vorbă? „Au mai multă îndrăzneală, spune el, să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu” (Flp 1, 14). Expresia „mai mult” arată că ei începuseră deja propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu.

„Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă si din duh de ceartă, alÅ£ii însă din bunăvoinţă” (Flp 1, 15). Merită să ne reÅ£ină atenÅ£ia aceste cuvinte. Acum când Pavel era arestat, mulÅ£i, chiar dintre necredincioÅŸi – voind să-l aţâţe ÅŸi să-l întărâte ÅŸi mai mult pe împărat ÃŽl propovăduiau pe Hristos pentru ca astfel mânia împăratului să crească ÅŸi mai mult din cauza răspândirii propovăduirii ÅŸi totul să se întoarcă împotriva lui Pavel. Deci lanÅ£urile sale au devenit cauză a două lucruri: unora le-a insuflat un mare curaj, iar pe alÅ£ii care-i doreau sfârÅŸitul i-a făcut să-L propovăduiască pe Hristos.

„Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă” (Flp 1, 15), adică «sau pizmuind slava ÅŸi purtarea mea ÅŸi dorind să mă piardă din diferite pricini, lucrează împreună cu mine, sau că doresc să fie ÅŸi ei slăviÅ£i, crezând că vor putea astfel să se împărtăşească ÅŸi ei din slava mea». „AlÅ£ii însă din bunăvoinţă” (Flp 1, 15), adică fără ipocrizie sau fără făţărnicie, cu toată bunăvoinÅ£a. „CeilalÅ£i însă din zavistie vestesc pe Hristos, nu cu gânduri cu¬rate” (Flp 1, 17), adică nu cu sinceritate. De ce oare? „Socotind să-mi sporească necazurile în lanÅ£urile mele” (Flp 1, 17), adică «crezând că dacă voi ajunge în mai mare primejdie vor înmulÅ£i asupra mea necaz peste necaz».

O, ce sălbăticie! O, ce plan demonic! ÃŽl vedeau legat ÅŸi aruncat în temniţă ÅŸi tot îl mai pizmuiau! Prin răutatea lor vroiau să-i sporească ÅŸi mai mult nenorocirile pentru a-l lăsa astfel pradă unei mânii ÅŸi mai mari. De altfel bine a spus „socotind”, fiindcă planurile lor nu s-au realizat. «Ei credeau că prin aceasta mă vor întrista, dar eu mă bucuram că propovăduirea Evangheliei se răspândea».

„Unii o fac din iubire, ÅŸtiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei” (Flp 1, 16). Dar ce înseamnă „pentru apărarea”? «Mi s-a poruncit să propovăduiesc. Voi da răspuns ÅŸi mă voi justifica pentru lucrul ce mi s-a poruncit să-l fac, iar această justificare îmi va fi mai uÅŸoară de voi fi ajutat de ei. Pentru că dacă mulÅ£i vor fi cei catehizaÅ£i ÅŸi cei care au crezut, justificarea îmi va fi mai uÅŸoară.»

AÅŸadar, nu e cu putinţă să facem un lucru bun dacă nu izvorăşte dintr-un gând bun. Iar pentru un astfel de lucru nu numai că nu există răsplată, ci pe deasupra mai eÅŸti ÅŸi pedepsit. Pentru că cei ce voiau să-l ducă în primejdii ÅŸi mai mari pe propovăduitorul lui Hristos, îl propovăduiau ei înÅŸiÅŸi pe Hristos; pentru aceasta nu numai că nu vor primi răsplată, ci se vor afla si răspunzători ÅŸi vrednici de pedeapsă. „Unii o fac din iubire” (Flp 1, 16), cu alte cuvinte aceÅŸtia, ÅŸtiu că trebuie să răspundă pentru Evanghelie.

„Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos Se propovăduieÅŸte” (Flp 1, 18). Ia seama la înÅ£elepciunea acestui bărbat, cum pe nimeni n-a acuzat cu putere, ci doar a amintit faptul întâmplat. «Ce ÅŸi cum îmi este indiferent, pentru că fie într-un fel, fie într-altul, Hristos se propovăduieÅŸte». Nu spune „propovăduiască-se” [oricum s-ar întâmpla], aÅŸa cum cred unii, zicând că introduce eresuri, ci „se propovăduieÅŸte”. Åži, în primul rând, el nu zice „propovăduiască-se” ca ÅŸi cum ar porunci, ci vesteÅŸte, doar, faptul care s-a întâmplat; iar în al doilea rând, chiar dacă ar fi spus-o ca pe o poruncă, nici în acest caz nu ar fi fost vorba de eresuri.

Haideţi să cercetăm aceasta: dacă el ar fi predicat la fel ca aceia, nici aşa n-ar fi introdus eresuri. De ce? Pentru că aceia propovăduiau, ce-i drept, într-un mod destul de sănătos, şi numai scopul şi cugetul cu care făceau aceasta era corupt, de aceea adevărul cuvântului nu suferea cu nimic. De altfel era chiar necesar să propovăduiască altfel, pentru că predicând în alt mod şi învăţând în alt mod, şi nu asemenea lui Pavel, nu ar fi pornit şi mai mult mânia împăratului, însă aşa, venind în ajutorul propovăduirii lui, învăţau în acelaşi fel, făcându-şi ucenici la fel cu ai lui Pavel şi, reuşind astfel, din cauza mulţimii acestor ucenici, să-l întărâte pe împărat.

Dar un netrebnic şi un lipsit de simţire, agăţându-se de acest pasaj, poate spune: «Totuşi, dacă voiau într-adevăr să-l supere, ar fi lucrat cu totul dimpotrivă, adică i-ar fi alungat pe cei care deja crezuseră şi n-ar fi contribuit în nici un fel la răspândirea creştinismului». Ce vom răspunde, deci? Că ei un singur lucru urmăreau: de a-l duce în primejdii şi mai mari, pentru a-l avea astfel la dispoziţia lor; credeau prin aceasta că-l vor întrista şi mai mult, sperând că propovăduirea lui se va stinge.

Dacă ar fi lucrat altfel, ar fi potolit mânia împăratului, Apostolul ar fi scăpat din închisoare şi ar fi propovăduit din nou. De aceea credeau că e bine să facă orice pentru a-l putea nimici, însă acest mod de a gândi nu era împărtăşit de mulţi, ci doar de câţiva dintre cei rău intenţionaţi.

„Şi mereu mă voi bucura” (Flp 1, 18). Ce înseamnă „mă voi bucura”? ÃŽnseamnă că chiar dacă s-ar întâmpla ÅŸi mai rău, el se va bucura. «Căci ei lucrează împreună cu mine ÅŸi fără voia lor, iar pentru ostenelile lor vor primi osândă; pe când eu, care n-am avut de gând să lucrez împreună cu ei, voi primi plată».

Poate fi aşadar ceva mai împotrivă decât diavolul? Ai văzut cum el a născocit pedeapsă pentru propovăduire şi osândă pentru osteneli? Ai văzut în câte răutăţi îi amestecă cel rău pe slujitorii lui? Ai văzut cum a aranjat el totul ca un adevărat duşman, ca unul care luptă împotriva mântuirii  acelora? Ai văzut apoi cum cel ce se războieşte împotriva adevărulului  nu se foloseşte cu nimic, ci mai mult, se loveşte singur, ca unul ce dă cu piciorul în ţepuşă?

“Căci ÅŸtiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire. Prin rugăciunile voastre ÅŸi cu ajutorul duhului lui Iisus Hristos” (Flp 1, 19). Nimic nu e mai spurcat ca diavolul. Astfel el îngrădeÅŸte din toate părÅ£ile pe ai săi  cu osteneli zadarnice, ÅŸi nu doar că nu-i lasă să se bucure de recompense, ci îi mai face ÅŸi răspunziători”. A găsit el mijlocul nu numai de propovăduire, ci ÅŸi să născocească o asemenea înfrânare ÅŸi feciorie, care nu doar că-i va lipsi de răsplată, ci va aduce asupra lor un rău ÅŸi mai mare, despre care  se ÅŸi spune undeva: „care sunt înfieraÅ£i în cugetul lor” (l Tim 4, 2).

De aceea, vă rog, să mulţumim lui Dumnezeu că nouă ne-a uşurat ostenelile şi în acelaşi timp ne-a sporit şi răsplata. Fiindcă de recompensele de care se vor bucura aceia dintre noi care sunt căsătoriţi şi au familie nu se vor bucura aceia dintre ei care trăiesc în feciorie, ci vor fi deopotrivă de vinovaţi, ca cei ce se desfrânează. Oare cum aşa?

Pentru că ei nu lucrează cu un scop curat, ci împotriva făpturilor lui Dumnezeu şi a negrăitei Sale înţelepciuni.

Aşadar să nu ne lenevim. Dumnezeu ne-a lăsat lupte pe măsura noastră şi nu a lăsat peste puterile noastre nici o durere sau osteneală. De aceea să nu le dispreţuim. Căci dacă ereticii se chinuiesc cu osteneli zadarnice, noi cum vom putea să ne justificăm dacă nu suferim nici măcar nişte osteneli mici, şi totuşi vrem să câştigăm cele mai mari recompense? Îţi este greu? Şi care dintre poruncile lui Iisus Hristos sunt cu anevoie de îndeplinit?

Nu poţi trăi în feciorie? Ţi se îngăduie a te căsători.

Nu te poÅ£i lipsi de toate averile tale? Å¢i se îngăduie să dai celor lipsiÅ£i din averea ta. „PrisosinÅ£a voastră să împlinească lipsa acelora” (2 Co 8, 14). Iar cele greu de îndeplinit par a fi: dispreÅ£uirea averilor ÅŸi înfrânarea poftelor trupeÅŸti, însă celelalte n-au nevoie de osteneala, ce pricină te poate face să vorbeÅŸti de rău pe fratele tău ÅŸi să-l defaimi?

Ce te face să pizmuieşti bunurile altuia?

Ce te împinge să umbli după slavă?

A-şi ţine cineva în frâu trupul său este rezultatul înfrânării; a cugeta cu înţelepciune în toate lucrurile Sale e rezultatul înfrânării; a răbda cineva lipsa celor de trebuinţă, a se lupta cu foamea şi cu setea, e rezultatul înfrânării.

Dar când nu suferi nimic din toate aceste şi-ţi este îngăduit să te bucuri de avutul tău, după cum se cuvine unui creştin, ce motiv te poate face să-i invidiezi pe alţii?

Căci de nicăieri nu vine invidia decât din faptul de a te lipi cu trupul şi cu sufletul de cele de aici, sau mai bine zis, de toate relele. Pentru că dacă ai crede cu adevărat că averea, ca şi slava lumii acesteia, nu-nseamnă nimic, nu i-ai invidia pe cei care au. Dar, fiindcă priveşti acestea cu lăcomie, le admiri şi-ţi tremură inima gândindu-te la ele, de aceea te şi munceşte gândul de slavă deşartă, iar toate acestea vin din faptul că tu le admiri pe cele din viaţa de aici. Priveşti cu ochi răi că cineva s-a îmbogăţit? Totuşi un astfel de om e vrednic mai mult de milă şi de lacrimi decât de invidiat. Tu însă răspunzi râzând: «Eu sunt vrednic de plâns, iar nu el».

Desigur că şi tu eşti vrednic de plâns, dar nu pentru că eşti sărac, ci pentru că te crezi pe tine însuţi vrednic de jale.

Noi îi plângem pe aceia care, deşi nu pătimesc nici un rău, sunt totuşi veşnic nemulţumiţi, şi îi plângem nu pentru că nu pătimesc nimic ci pentru că deşi, nu suferă, ei cred totuşi că suferă. E ca şi cu un om care s-a izbăvit de friguri şi totuşi se mai răsuceşte şi se mai zbate încă în aşternut, cu toate că e sănătos; şi care e vrednic de plâns nu fiindcă are friguri, ci fiindcă, neavând nimic, el totuşi crede că are. Pentru această cauză eşti şi tu vrednic de plâns, iar nu pentru că eşti sărac; pentru că vrednic eşti, pentru sărăcia ta să te fericească ceilalţi.

Deci pentru ce învinuieşti pe cel bogat? Pentru că de bună voie s-a afundat în griji mai numeroase decât tine şi într-o sclavie dintre cele mai urâte? Pentru că e înfăşurat în banii săi ca în mii de lanţuri? A venit seara, l-a ajuns noaptea şi iată că timpul acesta de linişte şi odihnă e pentru el un timp de dezgust, de întristare şi de griji. Se aude vreun zgomot afară? Imediat aleargă pentru a vedea ce se întâmplă. A fost prădat cineva? Se îngrijeşte şi mai mult decât cel păgubit; fiindcă, în vreme ce acela, pierzând averea, a scăpat de grijă, el neîncetat se afundă în ea. A venit noaptea, acest liman la care aflăm adăpost după relele din timpul zilei, mângâiere a nenorocirilor şi leac al rănilor noastre şi cu toate acestea el nu se bucură nicicum de venirea ei. Pentru că şi cei cuprinşi de vreo supărare rămân nepăsători la cuvintele de mângâiere pe care le aduc prietenii, rudele şi cei din casa lor, ba chiar şi la cele ale părinţilor; rămân reci, zic, la sfaturile şi mângâierile tuturor acestora, ba încă se mai şi scandalizează de cuvintele lor.

Cât despre somnul, care pare a le porunci să contenească odată cu grijile, ei nici nu vor să audă. Amărăciunea supărării tulbură sufletul nostru mai mult decât orice altceva. Precum un trup cuprins de fierbinÅ£eală se alină ÅŸi cu cea mai mică adiere a vântului, la fel se întâmplă noaptea ÅŸi cu sufletul nostru: se predă somnului ca unui paradis cu multe izvoare, de la care îşi află mângâierea. Mai bine zis nu noaptea sau somnul alină sufletul, ci Dumnezeu, Care cunoscând slăbiciunea neamului omenesc, a hotărât astfel, însă noi nu avem milă de noi înÅŸine, ci ca niÅŸte vrăjmaÅŸi am născocit pe duÅŸmanul cel mai mare al odihnei ÅŸi al trebuinÅ£elor noastre fireÅŸti: privegherile de noapte din cauza bogăţiilor. „Privegherea celui bogat topeÅŸte trupul lui si grija lui strică somnul” (Sir 31, 1).

Åži ia aminte la cât de mare este grija lui Dumnezeu: nu a lăsat somnul în puterea noastră ÅŸi nici trebuinÅ£a lui la voia noastră, ci l-a legat de necesităţi fireÅŸti, pentru ca ÅŸi fără voia noastră să primim binele, fiindcă a dormi este cerut de natură, însă noi, ca cei ce ne urâm foarte mult de parcă ne-am lupta ÅŸi am necăji pe alÅ£ii – am născocit un tiran mare si puternic împotriva odihnei ÅŸi a necesităţilor naturale: privegherile din timpul nopÅ£ii, zic, pentru paza bogăţiilor. Când se face ziuă, unul ca acesta se teme de clevetitori; când vine noaptea se înspăimântă ÅŸi tremură de frica tâlharilor. Vine moartea?

Ei bine, el se întristează şi mai mult, pentru că banii lui vor încăpea pe mâna altora. Are copii? Pofta de bani încă şi mai mare, părându-i-se chiar că este sărac. N-are copii? Şi mai tare se scârbeşte. Şi pe un asemenea om îl fericeşti tu, când el nu are mulţumire şi bucurie din nici o parte? Pe un asemenea om, nenorocit şi bântuit de valuri îl invidiezi tu, tu, care stai liniştit la limanul sărăciei? Cu adevărat că acesta se numără printre lipsurile naturii umane: a nu suferi cu curaj cele bune, ba chiar a le dispreţui !

Åži toate acestea se petrec aici, pe pământ, pentru că ajungând dincolo, ia ascultă ce spune bogatul, stăpânul a mii de bunuri, după cum zici tu, cu toate că eu nu le-aÅŸ numi bunuri, ci lucruri indiferente. Ascultă aÅŸadar ce spune acest stăpân a mii de bunătăţi ÅŸi vei pricepe cine este cu adevărat sărac: „Părinte Avraame, fie-Å£i milă de mine ÅŸi trimite pe Lazăr să-ÅŸi ude vârful degetului în apă ÅŸi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie” (Lc 16, 24). Dar dacă acel bogat nu suferise nimic din cele de mai sus, dacă-ÅŸi petrecuse fără griji ÅŸi în liniÅŸte întreaga lui viaţă, dar ce zic eu întreaga viaÅ£a, acea clipire de ochi căci viaÅ£a noastră este o clipire de ochi în raport cu viaÅ£a viitoare – dacă deci totul îi izbutise după dorinţă, nu-i oare, după cum arată cuvintele lui, vrednic de plâns?

Nu era oare masa ta încărcată cu băuturi? Iar acum nu eşti stăpân nici peste o picătură de apă.

Oare altădată nu erai tu acela care nici nu voia să se uite la acest sărac? Iar acum ceri să-l vezi, dar nimeni nu încuviinţează. Era pe lângă uşile casei tale, iar acum în sânul lui Avraam; tu trăiai sub largile acoperişuri ale caselor tale, iar acum în focul gheenei.

Să ia aminte cei bogaţi sau, mai bine, nu cei bogaţi, ci cei milostivi, pentru că acela nu pentru că fusese bogat era pedepsit, ci pentru că fusese nemilostiv. E cu putinţă să fie cineva bogat şi totodată pentru că este milostiv, să se bucure de bunătăţile veşnice. Tocmai de aceea bogatul nu vede pe nimeni altcineva, decât pe săracul care-i ceruse ajutor, pentru ca tu să-ţi dai seama că pe drept suferea chinurile. Oare nu erau acolo mii de săraci drepţi? Cu toate acestea tocmai săracul care stătuse la uşa casei sale i se arată, învăţându-l şi pe el şi pe noi cât de bine este să nu ne încredem în averi.

Pe sărac cu nimic nu l-a împiedicat sărăcia să se bucure de împărăţia lui Dumnezeu, la fel cum bogatului nemilostiv cu nimic nu i-a folosit bogăţia pentru a scăpa de gheenă.

Până când vei vorbi, deci, de săraci? Până când de cei lipsiţi? Căci sărac nu este cel care nu are nimic, ci acela care la multe râvneşte, la fel cum şi bogat nu se poate numi acela care a dobândit multe bogăţii, ci acela care nu are trebuinţă de nimic.

Şi ce folos ar avea cineva dacă ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar petrece toată viaţa în necazuri si în supărări, mai mult decât cel ce nu are nimic?

Aşadar, nu averea sau sărăcia îi face pe oameni bogaţi sau săraci, ci gândul cel bun [care-i călăuzeşte].

Vrei să devii bogat, tu, care eÅŸti în sărăcie? ÃŽÅ£i stă la îndemână ÅŸi nimeni nu te împiedică: dispreÅ£uieÅŸte bogăţiile lumii; consideră-le a fi nimic – cum nici nu sunt, de altfel alungă din inima ta pofta bogăţiilor ÅŸi atunci te vei îmbogăţi!

Bogat e acela care nu voieşte să se îmbogăţească, precum şi sărac e acela care nu voieşte să fie sărac. Pentru că, aşa cum bolnav este cel care se zvârcoleşte în deplină sănătate, iar nu cel ce suferă boala mai mult decât cel sănătos, tot aşa şi în cazul de faţă: sărac e cel ce nu poate suferi sărăcia, ci în mijlocul bogăţiilor se crede mai sărac decât cei săraci, în timp ce acela care suferă sărăcia mai uşor decât cei bogaţi, acela este într-adevăr cel mai bogat.

Spune-mi, te rog, de ce te înspăimânÅ£i de sărăcie? De ce tremuri? Nu de teama foamei? Nu de teama setei, a frigului? Oare nu pentru toate acestea? Dar nimeni nu e lipsit cu desăvârÅŸire de ele. „UitaÅ£i-vă la neamurile cele din început ÅŸi vedeÅ£i cine a nădăjduit spre Domnul ÅŸi s-a ruÅŸinat?” (Sir 2, 10); ÅŸi iarăşi: „PriviÅ£i la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniÅ£e, ÅŸi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneÅŸte” (Mt  6, 26).

Nimeni nu poate arăta pe cineva care ar fi murit de foame sau de frig. Åži atunci de ce tremuri ÅŸi de ce te temi de sărăcie? Nu poÅ£i răspunde nimic. Dacă ai cele de trebuinţă, pentru ce această teamă? Că nu ai la îndemână acea mulÅ£ime de servitori? Aceasta înseamnă că te-ai scăpat de stăpâni, aceasta înseamnă fericirea neîncetată ÅŸi eliberarea de griji. Poate duci lipsa mobilei, a paturilor ÅŸi a vaselor de argint? Dar cel ce le are, prin ce e mai mare decât tine? Prin nimic, căci toate acestea sunt egale în modul de întrebuinÅ£are, fie că sunt făcute dintr-un material, sau din altul. Dar poate că nu eÅŸti considerat destul de grozav în ochii oamenilor? Nici să nu fii vreodată! Pentru că ce plăcere poate fi faptul că alÅ£ii se tem de tine ÅŸi tremură de frica ta? Sau poate că alÅ£ii se vor sfii de tine? Să nu fie nici aceasta! Sau poate că-Å£i închipui că, bogat fiind, nu te vei mai teme de legile ţării ÅŸi de stăpânire? Ei bine, ascultă ce spune Apostolul în altă parte: „VoieÅŸti, deci, să nu-Å£i fie frica de stăpânire? Fă binele ÅŸi vei avea laudă de la ea” (Rom 13, 3). Poate că suntem nebăgaÅ£i în seamă ÅŸi de aceea pradă multor necazuri ÅŸi multor rele, după cum judecă cei mai mulÅ£i? Da, însă nu sărăcia aduce aceasta, ci răutatea.

Fiindcă mulÅ£i săraci ÅŸi-au petrecut întreaga viaţă fără griji sau supărări, ÅŸi dimpotrivă, mulÅ£i bogaÅ£i, stăpânitori ÅŸi puternici, au avut întreaga lor viaţă plină de necazuri ÅŸi de suferinÅ£e, mai grozave chiar decât ale tâlharilor ÅŸi făcătorilor de rele. Cum cei ce te dispreÅ£uiesc pe tine aici, fac rău, la fel de rău face ÅŸi acela care invidiază [pe bogaÅ£i], ba chiar mai rău. ÃŽntr-adevăr, cel ce invidiază, invidiază cu tot sufletul, pe când cel ce dispreÅ£uieÅŸte, de multe ori a făcut milostenie, chiar ÅŸi celui dispreÅ£uit – ÅŸi poate că acesta a fost motivul sărăciei lui. E de ajuns să-l îmblânzeÅŸti cu câteva cuvinte, zicându-i, bunăoară: «Grozave fapte mai faci dacă-l vei nimici pe cutare sau dacă vei omorî pe săracul cutare!… Ce de recom¬pense te mai aÅŸteaptă!» Åži iată că astfel i-ai potolit mânia. Pe când invidia nu se sfârÅŸeÅŸte mai înainte de a-ÅŸi vărsa tot venitul ei asupra aproapelui.

Vezi că nu sărăcia şi nici bogăţia în sine nu este un bine absolut, ci voinţa liberă cu care noi suntem înzestraţi.

Această voinţă liberă s-o punem, deci, în rânduială şi să ne deprindem a cugeta cu înţelepciune. Dacă aceasta va fi bine întocmită, nici bogăţia nu va putea să ne scoată din împărăţia cerurilor şi nici sărăcia nu ne va face să avem mai puţin; ci vom suferi în linişte sărăcia, fără a pune în primejdie dobândirea bunurilor viitoare şi fără a ne pricinui aici vătămare. Ci vom fi mulţumiţi şi aici şi ne vom învrednici şi de bunurile cereşti, cărora fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.