Omilia a IX-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Drept aceea, iubiţii mei, precum totdeauna m-aţi ascultat, nu numai
când eram de faţă, ci cu atât mai mult acum când sunt departe, cu frică
şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră; căci Dumnezeu este Cel ce
lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi după a Lui bunăvoinţă.
Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, ca să fiţi fără de
prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam
rău ÅŸi stricat ÅŸi întru care străluciÅ£i ca niÅŸte luminători în lume, Å£inând cu putere cuvântul vieÅ£ii, spre lauda mea în ziua lui Hristos.” (Flp 2, 12 – 16).

Sfaturile trebuie date întotdeauna împreună cu laudele pentru că atunci devin bine primite, deoarece îi îndemnăm pe cei sfătuiÅ£i în propriul lor interes, ceea ce a făcut aici ÅŸi Pavel. Åži ia aminte cu câtă înÅ£elepciune! „Drept aceea, iubiÅ£ii mei” (Flp 2, 12), zice el. Nu le-a spus simplu că «aÅ£i ascultat», ci, mai întâi i-a lăudat, zicând: „precum totdeauna m-aÅ£i ascultat” (Flp 2, 12), adică «imitaÅ£i, vă rog, nu pe alÅ£ii, ci pe voi înÅŸivă». ,,…nu numai când eram de faţă, ci cu atât mai mult acum când sunt departe” (Flp 2, 12). «Şi de ce oare cu mult mai vârtos când sunt departe? Fiindcă pe atunci credeaÅ£i poate că e bine să faceÅ£i totul pentru respectul ÅŸi ruÅŸinea faţă de mine, dar acum nu mai e aÅŸa. Dacă se adevereÅŸte, deci, acum că voi continuaÅ£i ÅŸi chiar cu putere îndoită să faceÅ£i faptele cele bune, de aici se învederează că nici înainte nu vă supuneaÅ£i pentru mine, ci pentru Dumnezeu. Nu faceÅ£i acestea pentru a asculta de mine, ci pentru a lucra, cu frică ÅŸi cu cutremur, la mântuirea voastră. Nu e cu putinţă ca fără frică să realizeze sau să facă cineva vreun lucru măreÅ£ ÅŸi nobil». Åži nu a spus doar „cu frică”, ci ÅŸi „cu cutremur”, ceea ce sporeÅŸte mărimea fricii. O astfel de frică avea Pavel, de aceea ÅŸi zicea: mă tem „ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Co 9, 27).

Dacă în cele pământeşti reuşita nu este posibilă fără de frică, atunci cu cât mai mult nu va fi aceasta în cele duhovniceşti? Pentru că spune-mi: cine a învăţat vreodată carte fără de frică? Cine a ajuns meşter desăvârşit fără de frică? Deci, dacă acolo unde nu pândeşte diavolul, ci numai lenea, e nevoie de frică pentru a o birui, atunci aici, unde e nevoie de atâta luptă, unde sunt atâtea piedici, cum să fie cu putinţă a ne mântui lipsiţi fiind de frică?

Cum ÅŸi în ce fel este această frică? Dacă vom avea în minte că Dumnezeu este de faţă, că pe toate le aude, pe toate le vede, nu doar pe cele săvârÅŸite sau vorbite, ci ÅŸi pe toate cele din inimă ÅŸi din adâncul cugetului nostru fiindcă „destoinic este Dumnezeu să judece simÅ£irile ÅŸi cugetările inimii” (Evr 4, 12) atunci nimic rău nu vom face, nimic rău nu vom vorbi ÅŸi chiar nimic rău nu vom cugeta.

Spune-mi, te rog, dacă ai fi veşnic lângă rege, oare nu ai sta cu frică? Atunci cum de şezi lungit în faţa lui Dumnezeu şi râzi şi nu te ruşinezi şi nici nu tremuri? Nu dispreţui răbdarea Lui, pentru că El rabdă îndelung pentru a te aduce la pocăinţă.

Când mănânci, închipuieştcţi-L pe Dumnezeu înaintea ta, pentru că într-adevăr chiar este de faţă!

Când voieşti să te culci, când te înfurii, când te desfătezi, când răpeşti lucrul altuia, când în sfârşit faci orice dintre acestea, închipuieşte-ţi-L pe Dumnezeu de faţă şi niciodată nu te vei face de râs, niciodată nu te vei aprinde de mânie.

Dacă neîncetat ai în cugetul tău acest lucru, neîncetat vei fi cu frică şi cu groază de păcat, ca unul ce te afli alături de împăratul a toate. Arhitectul, fie el cât de priceput, fie el chiar cel mai priceput dintre arhitecţi, stă totuşi cu frică pentru ca nu cumva să cadă de pe clădirea pe care o ridică. Şi tu ai ajuns la credinţă, şi tu ai făcut multe fapte bune, te-ai ridicat la înălţime. Păzeşte-te deci în siguranţă, veghează şi fii cu frică să nu cazi, căci multe sunt duhurile cele viclene care voiesc să te arunce jos!

„SlujiÅ£i Domnului cu frică ÅŸi vă bucuraÅ£i de El cu cutremur” (Ps 2, 11).

Însă cum este cu putinţă ca cineva să fie şi vesel, şi cuprins de frică?

Cum e cu putinţă ca veselia să se afle laolaltă cu cutremurarea? Aceasta este singura bucurie: numai atunci ne bucurăm când facem binele ca ÅŸi cum am face ceva cu cutremur. „Cu frică ÅŸi cu cutremur lucraÅ£i mântuirea voastră” (Flp 2, 12) VedeÅ£i că n-a zis doar lucraÅ£i, ci lucraÅ£i cu multă luare-aminte, cu multă sârguinţă. Åži fiindcă a spus „cu frică ÅŸi cu cutremur”, priveÅŸte cum liniÅŸteÅŸte frica lor, căci iată ce spune: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi” (Flp 2, 13), ca ÅŸi cum ar spune «nu te teme c-am zis „cu frică ÅŸi cu cutremur”, căci n-am spus aceasta pentru a vă pune piedici, pentru a vă închipui că virtutea ar fi greu de îndeplinit, ci pentru a fi cu luare-aminte, iar nu distraÅ£i. Când se întâmplă aÅŸa Dumnezeu este Cel ce le lucrează pe toate, tu trebuie doar să fii curajos!» „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi” (Flp 2, 13).

AÅŸadar, dacă El lucrează, trebuie ca ÅŸi voi să conlucraÅ£i cu El, înarmându-vă pentru asta cu voinÅ£a cea bună care neîncetat caută binele, cu hotărâre ÅŸi stăruinţă. „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi ÅŸi ca „să voiÅ£i, ÅŸi ca să săvârÅŸiÅ£i, după a Lui bunăvoinţă” (Flp 2, 13). «Dar dacă El lucrează în noi ca să voim sau, mai bine zis, dacă până ÅŸi a vrea ÃŽi aparÅ£ine tot Lui, atunci pentru ce ne mai îndeamnă la aceasta? Dacă chiar ÅŸi a vrea este lucrarea Lui, degeaba ne mai spui că „aÅ£i ascultat”, fiindcă nu ascultăm, ci suntem miÅŸcaÅ£i fără voie, degeaba ne mai spui să fim „cu frică ÅŸi cu cutremur”, când totul aparÅ£ine voinÅ£ei lui Dumnezeu!» Acest lucru s-ar putea obiecta ÅŸi în cazul de faţă, dar priveÅŸte ce răspuns dă Apostolul: «Nu pentru asta am spus că El „este Cel ce lucrează în voi ÅŸi ca să voiÅ£i, ÅŸi ca să săvârÅŸiÅ£i” (Flp 2, 13), ci pentru a risipi frica voastră. Numai dacă vei vrea ÅŸi tu va lucra ÅŸi Dumnezeu. Nu te teme ÅŸi nici nu te lenevi, pentru că El ne dăruieÅŸte ÅŸi bunăvoinţă pentru a împlini lucrul, ÅŸi în acelaÅŸi timp ÅŸi puterea.» ÃŽn sfârÅŸit, dacă noi vom vrea atunci ÅŸi El va spori voinÅ£a noastră, cum de exemplu, atunci când vreau să fac un bine oarecare, El e Cel ce mi-a insuflat acest gând ÅŸi tot El e Cel ce lucrează pentru a-mi ajuta ÅŸi voia.

Sau poate că spune aceste cuvinte din multa-i evlavie, aÅŸa cum face ÅŸi atunci când numeÅŸte faptele noastre cele bune „daruri”. Deci, aÅŸa cum nu ne lipseÅŸte de liberul arbitru nici când le numeÅŸte daruri, la fel nu ne lipseÅŸte nici când zice că „Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi”, ci arată că de la reuÅŸita unui lucru căpătăm înclinarea de a voi ÅŸi mai mult acel lucru. Pentru că aÅŸa cum a face ceva provine din deprinderea de a face, la fel ÅŸi a nu face provine din deprinderea de a nu face.

Ai făcut milostenie? Ţi-ai întărâtat şi mai mult dorinţa de a face milostenie. Nu ai făcut? Mai mult te vei întări în deprinderea de a nu da.

Ai fost serios într-o zi? Parcă ÅŸi a doua zi eÅŸti îndemnat să faci la fel. Te-ai trândăvit? Ai sporit prin aceasta trândăvia. „Când vine cel nelegiuit, vine ÅŸi defăimarea ÅŸi o dată cu ruÅŸinea ÅŸi batjocura” (Pr 18, 3).

Precum când ajunge în adâncul răutăţilor nu bagă de seamă şi dispreţuieşte totul, tot aşa şi când ajunge în adâncul bunătăţilor el se sileşte şi încearcă să înainteze şi mai mult în bine. După cum acela, împietrindu-se, devine şi mai trândav, la fel şi acesta, înţelegând mulţimea bunătăţilor devine şi mai serios, de teamă ca nu cumva să piardă totul.

„După a Lui bunăvoinţă” (Flp 2, 13), zice Pavel, adică pentru dragostea de Dumnezeu, pentru a-L mulÅ£umi, pentru ca astfel să se împlinească, după voinÅ£a Lui, ceea ce El doreÅŸte. Aici arată că El lucrează mult ÅŸi, prin urmare, ne face să prindem curaj. El vrea ca noi să vieÅ£uim după voia Lui; iar dacă vrea, negreÅŸit că ÅŸi lucrează în acest scop ÅŸi va lucra în orice mod; cu alte cuvinte vrea ca noi să vieÅ£uim corect. Ai văzut acum că nu vi se răpeÅŸte liberul arbitru?

„Toate să le faceÅ£i fără de cârtire ÅŸi fără de îndoială” (Flp 2, 14). Fiindcă diavolul nu vă poate împiedica să faceÅ£i binele, atunci alege alt mod pentru a-ÅŸi descărca ura împotriva voastră. Dacă nu iubirea de slavă deÅŸartă, dacă nu lipsa de minte, dacă nu poate nimic din acestea, atunci pune cel puÅ£in în sufletul celor slabi cârtirea, iar dacă nici pe aceasta, atunci măcar cearta.

Åži priveÅŸte acum cum pe toate le risipeÅŸte Pavel! A vorbit despre smerenie ceea ce a spus, combătând uÅŸurătatea ÅŸi lipsa de seriozitate; a vorbit despre slava deÅŸartă căci la aceasta se referă când spune: „nu numai când eram de faţă” (Flp 2, 12), iar aici vorbeÅŸte despre cârtire, analizând faptele în mod amănunÅ£it. ÃŽnsă pentru ce, oare, în Epistola către Corinteni, combătând această patimă, aduce ca exemplu pe israeliÅ£i, în timp ce aici nu spune nimic din toate acestea, ci doar îi atinge prin cuvinte? Pentru că acolo faptul era deja împlinit ÅŸi de aceea a fost necesar să le deschidă rana ÅŸi să-i mustre printr-o dojană mai mare, în timp ce aici le dă doar un sfat, pentru a nu se ajunge până acolo. Pe cei care nu greÅŸiseră cu nimic ar fi fost de prisos să-i atingă mai tare; de aceea, îndemnându-i la smerenie, nu le înfăţiÅŸează exemplul acela din Evanghelie în care cei mândri sunt pedepsiÅ£i, ci sfalul pe carc li-l dă aici se bazează pe însăşi iubirea lui Dumnezeu către om, fapt pentru care vorbeÅŸte cu ei ca ÅŸi cu niÅŸte fiinÅ£e libere, ca ÅŸi cu niÅŸte fii adevăraÅ£i ÅŸi nu ca ÅŸi cu niÅŸte sclavi.

Cel recunoscător ÅŸi nobil este îndemnat să facă faptele cele bune prin exemplele celor deja făcute de el; cel nerecunoscător e ameninÅ£at nu prin astfel de exemple [bune], ci cu exemple luate din faptele cele vrednice de pedeapsă; deci unul prin fapte de cinste, celălalt prin fapte vrednice de pedeapsă. De aceea, scriind evreilor, Apostolul îl dădea pildă pe Isav, spunând: „Care pentru o mâncare ÅŸi-a vândut dreptul de întâi născut” (Evr 12, 16); ÅŸi iarăşi: „Şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru ei” (Evr 10, 38). Åži între corinteni erau mulÅ£i care curveau, de aceea le ÅŸi spune: „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă umilească Dumnezeu meu la voi ori să plâng pe mulÅ£i care au păcătuit înainte ÅŸi nu s-au curăţit de necurăţia ÅŸi de desfrânarea ÅŸi de necumpătarea pe care le-au făctut” (2 Co 12, 21).

„Ca să fiÅ£i fără prihană ÅŸi curaÅ£i” (Flp 2, 15), adică fără greÅŸeală ÅŸi nevinovaÅ£i, fiindcă nu puÅ£in pătează cârtirea un astfel de suflet.

Ce înseamnă oare „fără de îndoială” (Flp 2, 14)? ÃŽnseamnă fără întrebări de felul: «Oare este bine aceasta? Oare nu este bine? Să nu vă îndoiÅ£i, zice, să nu iscodiÅ£i faptele în zadar, chiar de-ar fi vorba de durere, de oboseală sau de orice de acest fel.»

Nu a spus «să nu fiÅ£i pedepsiÅ£i», pentru că pedeapsa stă în fapta cea rea, lucru arătat în Epistola către Corinteni, aici însă nimic de acest fel nu a zis, ci „ca să fiÅ£i fără prihană ÅŸi curaÅ£i, fii ai lui Dumnezeu neîntinaÅ£i în mijlocul unui neam rău ÅŸi stricat ÅŸi întru care străluciÅ£i ca niÅŸte luminători în lume, Å£inând cu putere cuvântul vieÅ£ii, spre lauda mea în ziua lui Hristos” (Flp 2, 15 – 16).

Partea morală

Toate cele ce ajută la mântuirea noastră să le facem fără cârtire (n, tr)

Ai văzut cum îi învaţă să nu cârtească? Astfel deci, a cârti este fapta celor nerecunoscători şi fără simţire. Spune-mi, care fiu care s-ar osteni în lucrările tatălui său ar cârti când s-ar osteni şi cu ale sale proprii? Să înţelegi foarte bine că pentru tine însuţi te oboseşte şi pentru tine aduni. Cârtirea aparţine celor ce se ostenesc şi muncesc pentru alţii, însă tu, care aduni pentru tine însuţi, pentru ce cârteşti? Nu-ţi sporeşte averea? Pentru ce cârteşte cel care lucrează de bună voie, iar nu silit? Mai bine i-ar fi să nu mai lucreze deloc, decât să lucreze cu cârtire, deoarece se pierde şi ceea ce a făcut până atunci. Nu vezi cum şi în casele noastre facem la fel şi zicem: «Mai bine nu mai făceam acest lucru decât să ajung la cârtire»? Şi de multe ori preferăm mai degrabă şi ne lipsim de slujba vreunora decât să le răbdăm cârtirile.

Urât lucru este cârtirea, fiindcă ea e vecină cu blasfemia. Cârtirea este o mare nerecunoÅŸtinÅ£a, de aceea cei ce suni stăpâniÅ£i de ea sunt vrednici de pedeapsă. Cel ce cârteÅŸte e nerecunoscător faţă de Dumnezeu, iar cel nerecunoscător faţă de Dumnezeu este hulitor de Dumnezeu. Mai înainte existau neîncetate ispite, primejdii care se Å£ineau lanÅ£, nu era nici un fel de liniÅŸte, nici o mulÅ£umire ÅŸi din toate părÅ£ile curgeau nenorocirile; acum însă e liniÅŸte ÅŸi uÅŸurinţă în toate. Åži atunci pentru ce cârteÅŸti? Că eÅŸti sărac? Dar gândeÅŸte-te la Iov. Că eÅŸti bolnav? De ce te miri, fiindcă ÅŸi tu ai cunoscut bunurile ÅŸi reuÅŸitele lui, iar acum eÅŸti bolnav, la fel ca si el. GândeÅŸte-te la el cum mult timp fiind acoperit cu bube stătea afară pe gunoi ÅŸi ÅŸtergea cu un ciob puroiul din bubele sale. „Atunci nevasta lui a zis către el: «Te Å£ii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu ÅŸi mori!»” (Iov 2, 9).

Sau poate a murit copilul tău. Ce dacă i-ai pierdut pe toţi printr-o moarte cumplită, la fel ca Iov? Ştiţi că e o mare mângâiere pentru cel bolnav, aflat pe patul morţii, să stai lângă el, să-i închizi gura şi ochii, să te atingi de barba lui şi să-l mângâi şi, în sfârşit, să asculţi cele din urmă cuvinte ale muribundului. Dar de nimic din toate acestea n-a avut parte dreptul Iov, căci toţi ai săi au fost deodată îngropaţi sub dărâmăturile caselor!

Dar ce spun eu? Ţi s-a poruncit oare să-l sfâşii pe fiul tău şi să-l sacrifici şi să-l vezi arzând pe altar aşa cum i s-a poruncit acelui fericit patriarh? Cine a clădit altarul? Cine a pus pe el lemne şi cine l-a împiedicat să-l sacrifice? Dar poate că unii îl iau în râs? Ce dacă prietenii care au venit să te mângâie se poartă aşa? Noi acum avem multe păcate şi pe drept cuvânt suntem luaţi în râs; dar acel om drept, acel iubitor de Dumnezeu, acel om fară de răutate, el, care fugea de orice faptă rea, auzea de la prietenii săi tot cuvinte de împotrivire. Spune-mi, ce dacă auzi pe femeia ta luându-tc în râs şi zicându-ţi: «nu vezi cum rătăcesc ca o slujnică, umblând din loc în loc şi din casă în casă, aşteptând până va apune soarele, pentru a mă odihni de ostenelile mele»? De ce vorbeşti astfel, femeie lipsită de minte? Nu cumva bărbatul tău este cauza acestor rele? Nu el, ci diavolul!

„Blesteamă pe Dumnezeu, zice ea, ÅŸi mori!” (Iov 2, 9). Dar dacă el ar blestema pe Dumnezeu ÅŸi ar muri, ai fi tu într-o stare mai bună?

Nu e boală mai cumplită decât cea a lui Iov, chiar dac-ar fi să înÅŸirui mii de boli. Astfel era boala lui, că nu putea trăi nici în casă ÅŸi nici în mansardă astfel încât toÅ£i se păzeau de cel bolnav. Dacă n-ar fi avut o boală de nevindecat, fiind într-o stare cu mult mai rea decât cei loviÅ£i de lepră, n-ar fi stat în afara cetăţii. AceÅŸtia pot intra ÅŸi în case ÅŸi pot vorbi, dar Iov ÅŸedea mereu sub cerul liber, pe o movilă de gunoi, gol cu desăvârÅŸire, pentru că nu se putea acoperi cu nici o haină. „Trupul meu e plin de păduchi ÅŸi de solzi de murdărie; pielea crapă ÅŸi se zbârceÅŸte” (Iov 7, 5). Oare toate acestea nu-i sporeau durerile pe care le suferea? Corpul lui scotea din el viermi ÅŸi puroi ÅŸi acest lucru nu se întâmpla doar uneori, ci încontinuu.

VedeÅ£i cum vă simÅ£iÅ£i parcă amorÅ£iÅ£i doar auzind aceste lucruri? Dacă acestea sunt de nesuferit doar auzindu-le, cu cât mai mult nu vor fi aÅŸa dacă le vom vedea? Iar dacă sunt de nesuferit pentru vedere, cu cât mai mult nu vor fi dacă noi înÅŸine am fi suferinzi de o astfel de boală? Åži cu toate aceste dreptul Iov a răbdat nu timp de două sau trei zile, ci multă vreme, fără să păcătuiască totuÅŸi nici măcar cu buzele sale. Tu însă ce fel de boală de acest fel poÅ£i să-mi arăţi? O aÅŸa boală n-ar fi cu mult mai grea decât mutilarea membrelor trupului? „Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pâinea mea” (Iov 6, 7). Åži nu doar atât, dar chiar noaptea ÅŸi somnul, care pentru alÅ£ii sunt date spre odihnă, lui nu-i aduceau nici o liniÅŸte, ci dimpotrivă, erau mai groaznice decât orice tortură.

Căci ascultă-l pe el ce spune: „Atunci Tu mă spăimântezi cu vise ÅŸi mă îngrozeÅŸti cu năluciri” (Iov 7, 14); ÅŸi iarăşi: „Dacă mă culc, zic: când va veni ziua? Dacă mă scol, mă întreb: când va veni seara?” (Iov 7, 1). Åži nu era numai asta, ci ÅŸi părerea multora despre el îi aducea suferinţă, pentru că îl găseau vinovat de nenumărate rele. Ascultă cum îi vorbeau până ÅŸi prietenii lui: «Încă nu ai pătimit după dreptate pentru greÅŸelile tale!» De aceea ÅŸi spunea el: „Iar acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine ÅŸi pe ai căror părinÅ£i îi preÅ£uiam prea puÅ£in ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele” (Iov 30, 1).

Oare nu-i acest lucru mai cumplit decât a muri de mii de ori? Dar cu toate că era înconjurat de o asemenea furtună grozavă ce se ridica mereu împotriva lui, într-un astfel de întuneric, de nori, de tunete şi fulgere, veşnic cuprins de ameţeală ca cel învârtit de un ciclon sau de un vârtej, el totuşi a rămas neîncovoiat, stând în mijlocul acelei furtuni cumplite în cea mai desăvârşită linişte, fără să cârtească vreun pic. Iar toate acestea s-au petrecut înainte de har, înainte de a se vorbi ceva despre înviere, mai înainte de a se vorbi de gheenă şi de pedeapsă.

Noi însă auzindu-i ÅŸi pe profeÅ£i, ÅŸi pe apostoli, ÅŸi pe evangheliÅŸti, văzând totodată ÅŸi mii de exemple ÅŸi învăţând toate cuvintele cele despre învierea morÅ£ilor, suntem totuÅŸi nemulÅ£umiÅ£i, deÅŸi poate nimeni dintre noi nu are a arăta atâtea nenorociri ca acela. Dacă cineva ÅŸi-a pierdut averea, nu a pierdut însă ÅŸi aţâţi feciori ÅŸi fete câte a pierdut el; iar dacă totuÅŸi a pierdut, poate că a păcătuit, pe când acela a pierdut dintr-o dată totul fiind în mijlocul jertfelor ÅŸi în timpul ce-I slujea lui Dumnezeu. Dacă totuÅŸi Å£i-ai pierdut la rândul tău averea ÅŸi la fel ca el, tot aţâţi feciori ÅŸi fete lucru oarecum imposibil nu te-ai târât însă pe pământ ÅŸi nici nu ai sfărâmat bulgării de ţărână cu puroiul ieÅŸit din bubele de pe trupul tău! Iar dacă totuÅŸi ai suferit ÅŸi aceasta, nu Å£i-ai văzut însă prietenii batjocorindu-te, ceea ce este cu mult mai cumplit decât toate nenorocirile din lume!… Dacă noi ne supărăm pe cei care ne mângâie în nenorociri ÅŸi ne îmbărbătează, ce nu suntem în stare să facem atunci cu cei ce ne batjocoresc?

Dar dacă ceea ce spune Psalmistul  -  „şi am aÅŸteptat pe cel ce m-ar milui ÅŸi nu era ÅŸi pe cei ce m-ar mângâia ÅŸi nu i-am aflat” (Ps 68, 24) – este cumplit ÅŸi de nesuferit, atunci cu atât mai cumplit nu este faptul de a avea parte de batjocoritori în loc de mângâietori? „SunteÅ£i toÅ£i niÅŸte jalnici mângâietori” (Iov 16, 2). Dacă neîncetat am avea în mintea noastră aceste lucruri, dacă ne-am gândi la ele, ne-ar întrista nimic din cele de aici, gândindu-ne la acel atlet, la acel suflet mai tare decât diamantul, la acea judecată vârtoasă ÅŸi tare ca oÅ£elul. Ca ÅŸi cum ar fi avut un trup de oÅ£el sau de piatră, aÅŸa le răbda pe toate cu curaj ÅŸi cu răbdare.

Acestea înţelegându-le noi, iubiţilor, toate să le facem fără cârtiri şi fără de îndoială. Faci un bine apoi cârteşti. De ce? Ce silă te face să cârteşti? «Dar spui tu, cei dimprejurul meu mă silesc să cârtesc», fiindcă la aceasta a făcut aluzie când a spus: «în mijlocul neamului celui îndărătnic şi răzvrătit»; dar tocmai acest lucru e de admirat: să nu îngădui nimic de acest fel care te-ar putea întărâta. Şi stelele strălucesc pe timpul nopţii şi se văd pe întuneric, iar aceasta nu le vatăma cu nimic frumuseţea lor, ci se arată încă şi mai strălucitoare, pe când  dacă ar fi lumină, nu s-ar vedea atât de frumoase. La fel şi tu: trăind împreună cu cei vicleni şi rămânând totuşi cinstit şi corect, vei străluci şi mai mult.

Demn de admirat aceasta este: să devii fără prihană. De aceea Apostolul îi întâmpină spunându-le să fie fără prihană, pentru ca să nu aducă ei asemenea împotriviri.

Dar ce înseamnă „ţinând cu putere cuvântul vieÅ£ii” (Flp 2, 16)? ÃŽnseamnă a vieÅ£ui ca unii care vor fi mântuiÅ£i. PriveÅŸte cât de repede le arată ÅŸi recompensa: luminătorii au în ei cuvântul luminii, voi însă aveÅ£i cuvântul vieÅ£ii. Ce înseamnă „cuvântul vieÅ£ii”? ÃŽnseamnă având în voi sămânÅ£a vieÅ£ii având adică în voi începutul vieÅ£ii. AÅŸadar, toÅ£i ceilalÅ£i sunt morÅ£i? Da, aÅŸa a vrut să spună, pentru că altfel ÅŸi ceilalÅ£i ar avea în ei cuvântul vieÅ£ii.

„Spre lauda mea” (Flp 2, 16), adică «şi eu sunt părtaÅŸ bunurilor voastre. Virtutea voastră este atât de importantă, încât nu doar pe voi vă salvează, ci mă face ÅŸi pe mine mai strălucit». Dar ce laudă, fericite Pavele? Poate aceea că eÅŸti biciuit, că eÅŸti alungat, că eÅŸti batjocorit pentru noi? De aceea spune: „În ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit” (Flp 2, 16), ci «pururea mă voi bucura că nu în zadar am alergat». „Şi chiar dacă mi-aÅŸ vărsa sângele” (Flp 2, 17). El n-a spus «chiar de-aÅŸ muri» – aÅŸa cum îi spunea lui Timotei, scriindu-i: „că eu de-acum mă jertfesc ÅŸi vremea despărÅ£irii mele s-a apropiat” (2 Tim 4, 6) mângâindu-l pentru despărÅ£irea sa, ÅŸi totodată învăţându-l să primească mulÅ£umit moartea pentru Hristos. «Ca o jertfa mă aduc si eu», zice el.

O, fericit suflet! El întoarcerea lor o numeÅŸte jertfa. AÅŸadar, mult mai mult înseamnă a-Å£i aduce sufletul drept jertfa, decât a jertfi boi. «Dacă însă, pe lângă această aducere mă voi adăuga ÅŸi pe mine însumi ca jertfă, moartea mea mă va bucura» „Şi chiar dacă mi-aÅŸ vărsa sângele pentru jertfa ÅŸi slujirea credinÅ£ei voastre, mă bucur ÅŸi vă fericesc pe voi pe toÅ£i. Asemenea ÅŸi voi bucuraÅ£i-vă ÅŸi fericiÅ£i-vă” (Flp 2, 17 – 18). Dar de ce te bucuri împreună cu noi? Ai văzut cum arată că ÅŸi ei trebuie să se bucure? «Mă bucur că pot fi ca o ofrandă pentru voi ÅŸi împreună cu voi mă bucur, căci mă aduc pe mine ca jertfă ÅŸi de aceea ÅŸi voi vă bucuraÅ£i ÅŸi împreună cu mine vă bucuraÅ£i că m-am adus jertfă.  BucuraÅ£i-vă deci împreună cu mine, cel ce mă bucur pentru aceasta. Ai văzut deci că moartea drepÅ£ilor e vrednică nu de moarte, ci de bucurie?

Dacă ei se bucură, atunci trebuie să ne bucurăm şi noi împreună cu ei, pentru că într-adevăr este absurd să plângem în timp ce ei se bucură. Dar poate vei spune: aşa-i obiceiul. Acesta e doar un pretext şi nu motiv nejustificat.

PriveÅŸte ce porunceÅŸte el: „BucuraÅ£i-vă ÅŸi fericiÅ£i-mă” (Flp 2, 18). AÅŸa este obiceiul? Ce obicei? Dacă ar fi ca tu să rămâi aici, poate cu drept cuvânt ar vorbi aÅŸa. Dar când cu puÅ£ină vreme îl vei ajunge din urmă pe cel ce a plecat ce obicei mai împlineÅŸti? Un astfel de obicei îl împlineÅŸte acela care crede că totdeauna va fi despărÅ£it de cel plecat dintre noi. Dar când ÅŸi tu vei călători pe aceeaÅŸi cale, ce obicei împlineÅŸti? Pe cei ce sunt în călătorii oare de ce nu-i plângem? După întâia, sau cel mult după a două zi, oare nu încetăm de-a mai fi triÅŸti din pricina despărÅ£irii de ei? Dacă împlineÅŸti obiceiul, atunci să-l plângi doar atâta timp cât cere natura. «Nimic nu sufăr, zice el, ci mai mult mă bucur că mă voi duce la Hristos, iar voi nu vă bucuraÅ£i?» „BucuraÅ£i-vă”, aÅŸadar!

Să ne bucurăm, deci, şi noi, iubiţilor, când vedem vreun drept plecând dintre noi şi cu atât mai mult să ne bucurăm când îl vedem plecând pe cel deznădăjduit. Unul pleacă pentru a primi plată pentru ostenelile sale, iar celălalt pentru că o dată cu plecarea lui a tăiat din păcatele pe care urma să le mai facă.

Dar poate s-ar fi schimbat în viaţa pe care ar mai fi trăit-o, spui tu. Dacă ar fi fost să se schimbe desigur că nu l-ar fi luat Dumnezeu dintre cei vii, El care în toate poartă de grijă pentru mântuirea noastră. Deci, dacă el urma să-L mulţumească pe Dumnezeu în viitor, de ce oare nu l-a lăsat? Deci, dacă El îi lasă în viaţă pe cei ce nu se schimbă, atunci cu cât mai mult nu-i va lăsa pe cei ce se schimbă?

Aşadar să piară dintre noi bocetele şi să contenească orice suspin. Pentru toate să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să le facem pe toate fără cârtire.

Să fim veseli,  să-I mulţumim, ca astfel să ne bucurăm şi de veşnicele Lui bunătăţi, prin Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I Se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.