OMILIA A OPTA

din „Omiliile despre pocainta”

Despre pocăinţă

Ieri am fost departe de voi, dar nu de bunăvoie, ci silit. Am fost departe de voi cu trupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteam, eram lipit de voi şi pe toţi în minte vă aveam. Că iarăşi, fraţilor, aceeaşi boală trecătoare mă ţinea; dar m-am grăbit să văd fetele voastre şi, cu rămăşiţele bolii încă în mine, am alergat la voi, dragii mei.
Bolnavii caută, după boală, să se spele şi să facă baie; eu însă am socotit cu cale să văd doritele voastre fete, ca să-mi potolesc dorul de a vă propovădui; doream să văd acest ocean mare cu apă nesărată, această mare lipsită de valuri. Am venit să văd ogorul vostru cel curăţit de mărăcini.
Care port este, oare, aÅŸa de liniÅŸtit ca biserica? Care grădină este aÅŸa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i ÅŸarpele, care ispiteÅŸte, ci Hristos, Care ne învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne tine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belÅŸug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinÅ£a.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
In biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe, şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.
Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii.
Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă! Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Şi eu nu voi înceta de a vă unge neîncetat cu aceste alifii. Ştiu doar ce armă puternică avem împotriva diavolului atunci când nu pierdem nădejdea. De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să încetez de a-ti spune necontenit aceasta. De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc; când părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Innoieşte-te prin pocăinţă!
-   Dar  pot  să  mă  mântuiesc  dacă  mă pocăiesc?
– Da, poÅ£i!
-  Am trăit toată viata în păcate! Dacă mă pocăiesc, mă mântuiesc?
-Da!
– De unde ÅŸtiu?
– De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!
– Să am, oare, încredere numai în pocăinÅ£a de care îmi vorbeÅŸti? Este, oare, în stare pocăinÅ£a să ÅŸteargă atâtea păcate?
-  Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde  curaj!  Iubirea lui  Dumnezeu  nu  are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvântul. Păcatul tău are hotar; leacul însă nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.  Ai  curaj!  Pocăinţa biruie păcatul! Inchipuie-ti o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia fată de ocean, aceea e păcatul fată de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta. Oceanul, oricât de mare-ar fi, tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu însă e fără de margini.
Nu vă spun acestea ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac şi mai sârguitori.
V-am sfătuit de atâtea ori să nu vă mai duceţi la teatru. Ai auzit, dar nu m-ai ascultat. Te-ai dus la teatru şi ai călcat cuvântul meu. Dar să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică şi să mă auzi din nou!
-  Te-am auzit şi nu ţi-am păzit cuvântul! Cum pot să mai vin iarăşi la biserică?
-  Deocamdată, ÅŸtii că n-ai păzit cuvântul meu! Deocamdată, te ruÅŸinezi, roÅŸeÅŸti, porÅ£i zăbala, fără să te mai mustre cineva! Deocamdată, cuvântul meu a prins rădăcină în cugetul tău, iar învăţătura mea te curăteÅŸte fără ca eu să mă arăt. Nu mi-ai păzit cuvântul! Dar te osândeÅŸti! Ei bine, pe jumătate l-ai păzit, chiar dacă nu 1-ai păzit! L-ai păzit, pentru că ai spus: „Nu l-am păzit!”. Cel care se învinuieÅŸte că n-a păzit cuvântul meu, se sârguieÅŸte să-1 păzească. Ai fost la spectacol? Ai săvârÅŸit fărădelegea? Ai ajuns rob unei femei desfrânate? Ai venit de la teatru? Å¢i-ai adus din nou aminte de cuvântul meu? Te-ai ruÅŸinat? Ei bine, vino la biserică! Te-ai întristat? Roagă-te lui Dumnezeu! Te-ai ridicat până la atâta!
– Vai mie, am auzit cuvântul tău ÅŸi nu 1-am păzit! Cum să mai intru în biserică? Cum să-1 mai aud iarăşi?
– Dimpotrivă, intră! Intră tocmai pentru că nu 1-ai păzit, ca să-1 auzi din nou ÅŸi să-1 păzeÅŸti. Dacă doctorul îţi dă o doctorie ÅŸi nu te vindeci, nu-ti mai dă, oare, a doua zi aceeaÅŸi doctorie? Să ne închipuim un tăietor de lemne. Vrea să taie un stejar, îşi ia toporul ÅŸi dă cu el la rădăcină. Dacă-i dă o lovitură ÅŸi nu cade copacul cel fără de roade, nu-i dă, oare, altă lovitură, a patra, a cincea, a zecea? Fă ÅŸi tu la fel! Stejar este desfrânarea, e copac fără de roade; face ghindă, hrană pentru porci. De multă vreme e înrădăcinată desfrânarea în sufletul tău! A acoperit conÅŸtiinÅ£a ta cu coajă de copaci. Cuvântul meu e toporul. L-ai auzit într-o singură zi! Cum să fie doborâtă desfrânarea dintr-o dată, când e înrădăcinată în tine de atâta vreme? Să nu te minunezi de-mi vei auzi cuvântul de două ori, de trei ori, de o sută de ori, chiar de zeci de mii de ori! Caută numai să tai lucrul cel rău ÅŸi vânjos, adică obiÅŸnuinÅ£a cea rea. Iudeii mâncau mană în pustie ÅŸi  căutau  ceapa din Egipt, spunând: „Bine ne era nouă în Egipt!”( Numeri 11, 18). Atât de ruÅŸinos ÅŸi rău lucru este obiÅŸnuinÅ£a cu păcatul! IÅ£i spun: Nu te iubesc, nu-ti mulÅ£umesc, nu te îmbrăţiÅŸez pentru că ai reuÅŸit să te dezbari de obiÅŸnuinÅ£a cea rea in zece zile, în douăzeci de zile sau în treizeci de zile, ci te iubesc pentru că nu_ai deznădăjduit; te iubesc pentru că te-ai ruÅŸinat de păcat si l-ai osandit.
„Iarăşi am început să vorbesc despre dragoste!
Ai auzit cuvântul meu, ai plecat de la biserică şi l-ai călcat? N-ai făcut ce ti-am spus? Să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică! Ruşinează-te când păcătuieşti, nu te ruşina când te pocăieşti! Uită-te ce a făcut diavolul din tine!
Păcatul şi pocăinţa sunt două lucruri diferite. Păcatul este rană, pocăinţa, leac. După cum în trup sunt şi răni, dar există şi doctorii, tot aşa şi în suflet sunt şi păcate, şi pocăinţă.
Păcatul aduce ruÅŸine, pocăinÅ£a, îndrăznire. Ascultă-mă, te rog, cu mare luare-aminte, ca nu cumva, amestecând rânduiala, să pierzi folosul. Există deci rană ÅŸi doctorie, păcat ÅŸi pocăinţă. Păcatul este rana, pocăinÅ£a – doctoria, în rană este puroi, în doctorie, curăţire de puroi; în păcat, puroi, în păcat, ocară, în păcat, batjocură; în pocăinţă, îndrăznire, în pocăinţă, libertate, în pocăinţă, curăţire de păcate.
Ascultă-mă cu luare-aminte!
Păcatului îi urmează ruşinea, pocăinţei, îndrăznirea. Eşti atent la cele ce spun? Satana a schimbat rânduiala asta şi a dat păcatului îndrăznire, iar pocăinţei, ruşine. N-am să mă opresc din vorbit până diseară, până nu voi lămuri ce spun! Trebuie să-mi împlinesc făgăduinţa. E cu neputinţă să mă stăpânesc. Există rană şi doctorie; rana are puroi; doctoria, puterea de a curaţi puroiul.
Este, oare, puroi în doctorie? Este, oare, vindecare în rană? Nu-ÅŸi păstrează, oare, rana rânduiala ei, iar doctoria, rânduiala ei? Se poate schimba, oare, rana în doctorie ÅŸi doctoria în rană? Nicidecum! Să venim acum la sufletul păcătoÅŸilor. Păcatul are ruÅŸine, păcatul are ocară ÅŸi moÅŸtenire – necinstea; pocăinÅ£a are îndrăznire, pocăinÅ£a are post, pocăinÅ£a are dreptate.
„Spune tu, mai întâi, fărădelegile tale, ca să te indreptezi”( Isaia 43, 26) Åži: „Dreptul este singur pârâşul lui de la cel dintâi cuvânt”( Pilde 18, 17). Satana, ÅŸtiind că păcatul e însoÅ£it de ruÅŸine, care e în stare să îndepărteze pe păcătos de păcat, iar pocăinÅ£a este însoÅ£ită de îndrăznire, care e în stare să atragă pe cel care se pocăieÅŸte, a schimbat rânduiala ÅŸi a dat pocăinÅ£ei ruÅŸinea, iar păcatului, îndrăznirea.
– De unde aceasta?
– Å¢i-o spun eu! Păcătosul este târât de poftă cumplită spre o femeie desfrânată; merge în urma desfrânatei ca un rob; intră în locuinÅ£a ei; nu se ruÅŸinează, nu roÅŸeÅŸte când se împreunează cu desfrânata, când săvârÅŸeÅŸte păcatul; nici un pic de ruÅŸine, nici un pic de roÅŸeată pe obraz. Iese de acolo după săvârÅŸirea păcatului. Dar, ca să se pocăiască, se ruÅŸinează, nemernice! Când te împreunai cu defrânata nu te ruÅŸinai, dar când ai venit să te pocăieÅŸti, te ruÅŸinezi? Imi spui că ti-e ruÅŸine? Pentru ce nu Å£i-a fost ruÅŸine când te desfrânai? SăvârÅŸeÅŸte fapta ÅŸi nu se ruÅŸinează! O spune ÅŸi roÅŸeÅŸte! A diavolului este viclenia aceasta! Diavolul nu-1 lasă pe păcătos să se ruÅŸineze când face păcatul, ci-1 împinge să-1 săvârÅŸească în văzul lumii. Åžtie, doar, diavolul că, dacă s-ar ruÅŸina, ar fugi de păcat; dar îl face să se ruÅŸineze când se pocăieÅŸte; ÅŸtie, doar, diavolul că, dacă se ruÅŸinează să-ÅŸi spună păcatul, nu se mai pocăieÅŸte. Doar rele îi face diavolul: îl atrage spre păcat ÅŸi-1 îndepărtează de pocăinţă.
Pentru ce ti-e ruÅŸine să-ti spui păcatul? Când ai făcut desfrânare nu ti-a fost ruÅŸine. Când iei doctoria te ruÅŸinezi? Când te scapi de păcat te ruÅŸinezi? Se cuvenea să te ruÅŸinezi atunci când păcătuiai! Atunci trebuia să-ti fie ruÅŸine! Când ai ajuns păcătos nu te-ai ruÅŸinat, ÅŸi te ruÅŸinezi acum, când ai să ajungi drept Spune tu, mai întâi, fărădelegile tale, ca să te indreptezi. Cât este de mare iubirea de oameni a Stăpânului! N-a spus: „Ca să nu fii pedepsit!”, ci „ca să te îndreptezil”.
– Nu îi este de-ajuns, Doamne, păcătosului că nu-1 pedepseÅŸti? Pentru ce îl mai faci încă ÅŸi drept?
– Nu!, îti răspunde Dumnezeu.
Uită-te cu luare-aminte la cuvintele: „Il fac drept”.
– Dar cu cine a făcut Stăpânul asta?
– Cu tâlharul! Când tâlharul a spus celuilalt tâlhar numai acele cuvinte: „Nu te temi tu de Dumnezeu? Noi pe bună dreptate, că am primit cele cuvenite pentru faptele noastre”( Luca 23, 40-41), atunci Mântuitorul i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”( Luca 23, 43). Nu i-a spus:   “Te scap de osândă ÅŸi de pedeapsă”, ci 1-a făcut drept ÅŸi 1-a adus în rai.
Ai văzut că a ajuns drept în urma mărturisirii? Mult iubitor de oameni este Dumnezeu! Nu Şi-a cruţat pe Fiul Său, ca să cruţe pe rob! A dat pe cel Unul-Măscut, ca să răscumpere nişte robi nerecunoscători! A dat Sângele cel scump al Fiului Lui! O, iubire de oameni a Stăpânului!( Ioan 3, 16; Romani 8, 32)
Să nu-mi spui iarăşi:
– Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mântuiesc?
– Tu nu poÅ£i, Stăpânul tău poate! Åži într-atât, încât să-ti ÅŸteargă păcatele! Uită-te cu luare-aminte la ce spun! AÅŸa îţi ÅŸterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne nici urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci, oricât de mult s-ar strădui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârÅŸit. Te loveÅŸti la fată; rana s-a tămăduit, dar rămâne urma, mărturia rănii, ÅŸi ea strică frumuseÅ£ea chipului; ÅŸi se străduieÅŸte mult doctorul să ÅŸteargă urma, dar nu poate; i se împotrivesc ÅŸi slăbiciunea firii omeneÅŸti, ÅŸi neputinÅ£a artei medicale, ÅŸi neputinÅ£a doctorilor. Dar când Dumnezeu ÅŸterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să rămână semn, ci, o dată cu sănătatea, dăruieÅŸte ÅŸi frumuseÅ£ea, o dată cu izbăvirea de pedeapsă dă ÅŸi dreptate ÅŸi-1 face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul ÅŸi-1 face să nu mai fie, nici să mai revină, atât de desăvârÅŸit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!
Poate că cineva m-ar întreba:
– De unde se vede asta?
– Se cuvine, deci, să aduc dovezi de cele ce spun, ca să nu fie spusele mele numai o simplă afirmaÅ£ie. Åži am să vin cu dovezi din Scripturi, ca să capete temei ce v-am grăit. Am să vă aduc oameni răniÅ£i, un popor întreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toÅ£i numai o rană, toÅ£i numai bube, care au putut să se vindece aÅŸa de bine, că n-a mai rămas pe ei urmă, că n-a mai rămas semn, că n-a mai rămas mărturie. Au avut nu o rană, nu două, nu trei, nu patru, ci din cap până în picioare erau numai o rană. FiÅ£i cu luare-aminte la ce am să vă spun! Cuvântul ce vi-1 spun e mântuitor ÅŸi ne priveÅŸte pe toÅ£i. Eu prepar leacuri mai bune ca doctorii, leacuri pe care nici împăraÅ£ii nu le pot prepara. Ce poate face un împărat? Poate scoate din închisoare, dar din iad nu poate elibera; poate să dea bani, dar sufletul nu-1 poate mântui.
Eu am să vă dau pe mâna pocăinÅ£ei, ca să-i cunoaÅŸteÅ£i puterea, să-i cunoaÅŸteÅ£i tăria, să cunoaÅŸteÅ£i că păcatul nu o biruie, că nu-i fărădelege în stare să-i biruie puterea. Deocamdată, am să vă aduc mărturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, răniÅ£i, plini de nenumărate păcate, care, prin pocăinţă, au putut să se mântuiască, încât nu le-a mai rămas nici urmă, nici semn de la buboaiele de mai înainte. FiÅ£i însă cu mare luare-aminte la ce vă spun; ÅŸi nu fiÅ£i numai cu luare-aminte, ci căutaÅ£i să ÅŸi Å£ineÅ£i minte cele ce-am să vă spun, ca să-i învăţaÅ£i ÅŸi pe cei care lipsesc, ÅŸi aÅŸa să-i faceÅ£i mai sârguincioÅŸi pe cei care au fost lipsiÅ£i de folosul celor ce s-au spus. Să vină înaintea noastră Isaia cel care a văzut pe serafimi, cel care a auzit cântarea cea de taină, cel care a prezis multe ÅŸi multe despre Hristos. Să-1 întrebăm ce-a vrut să spună prin cuvintele: „Vedenia pe care a văzut-o Isaia asupra Iudeii ÅŸi Ierusalimului”( Isaia 1,1).
-  Spune-ne, profetule, vedenia pe care ai văzut-o!
-  „Ascultă, cerule, ÅŸi ia în urechi, pămân-tule, că Domnul a grăit”( Isaia l, 2).
– Cum, profetule, una făgăduieÅŸti ÅŸi alta ne spui?
– Dar ce-am făgăduit?
-   Când  ai  început să grăieÅŸti,  ai  spus: „Vedenie asupra Iudeii ÅŸi Ierusalimului”, ÅŸi laÅŸi ludeea ÅŸi Ierusalimul ÅŸi vorbeÅŸti cu cerul ÅŸi spre   pământ  îţi  îndrepÅ£i   cuvântul;   laÅŸi   pe oamenii cei cuvântători, ÅŸi vorbeÅŸti cu stihiile cele necuvântătoare.
-  Pentru că cei cuvântători au ajuns mai necuvântători decât cele necuvântătoare. Dar nu numai pentru asta, ci ÅŸi pentru că Moise a grăit tot aÅŸa, spunând: „Ascultă, cerule, ÅŸi ia aminte, pământule, la graiurile gurii mele!”( Deuteronom 32, l), când avea să-i aducă pe iudei în pământul făgăduinÅ£ei ÅŸi când a văzut ce avea să se întâmple, anume că iudeii aveau să calce în picioare toate cuvintele lui. „Iau martori cerul ÅŸi pământul, a spus Moise, că dacă veÅ£i părăsi pe Domnul Dumnezeu după ce veÅ£i intra în pământul făgăduinÅ£ei,  veÅ£i fi împrăştiaÅ£i în toate  neamurile”.
A venit Isaia ÅŸi avea să înfăptuiască ameninÅ£area lui Moise. Isaia nu mai putea lua ca martor pe Moise, că murise, nici pe cei ce auziseră ameninÅ£area, că muriseră ÅŸi ei; atunci a chemat stihiile, pe care le luase martore ÅŸi Moise: „Iată, iudeilor, aÅ£i pierdut făgăduinÅ£a! Iată, aÅ£i părăsit pe Dumnezeu! Cum să te chem, Moise? Ai murit ÅŸi te-ai săvârÅŸit! Cum să chem pe Aaron? Åži acela a fost dat morÅ£ii!”.
– Nu poÅ£i să chemi pe om, cheamă stihiile, i se răspunde.
– De aceea ÅŸi eu, spune Isaia, pentru că sunt în viată, n-am să iau martor pe Aaron, nici pe cutare ÅŸi cutare om, pentru că ÅŸi ei au să moară, ci iau martore înaintea voastră stihiile, care rămân, cerul ÅŸi pământul.
De aceea Isaia a spus: „Ascultă, cerule! Ia în urechi, pământule! Moise mi-a poruncit ca pe voi să vă chem azi”.
Dar nu numai pentru asta Isaia a chemat stihiile, ci ÅŸi pentru că grăia iudeilor. „Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana! Ia în urechi, pământule, că tu ai dat prepeliÅ£a! Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana, că tu ai adus o mâncare mai presus de fire! Erai sus ÅŸi te-ai prefăcut în arie! Ia în urechi, pământule! Erai jos ÅŸi îndată ai pregătit masă!”. Nu lucra natura, dar a lucrat harul; n-au arat boii, dar spicul era gata; nu erau mâini de bucătari, nu era poruncă, dar era mana, izvor sfinÅ£it, care înlocuia pe toate; natura îşi uitase slăbiciunea ei! Cum de nu s-au ros hainele iudeilor? Cum de nu li s-au învechit încăltămintele? „Ascultă, cerule! Ia în urechi, pământule!”. Åži totuÅŸi, cu toate aceste amintiri, cu toate acele binefaceri, Stăpânul a fost ocărât!
„Cu cine să vorbesc, se întreabă Isaia. Cu voi? Dar nu am om care să mă asculte. Iată, am venit, ÅŸi nu era om. Am grăit, ÅŸi nu era cine să mă asculte. Voi grăi, deci, celor necuvântătoare, că cei cuvântători s-au pogorât la josnicia necuvântătoarelor!”.
Tot asta a făcut pe un alt profet să spună: „Ascultă, jertfelnicule, ascultă-mă!”( III Regi 13, 2), când a văzut că împăratul înnebuneÅŸte, că idolul este adorat, că Dumnezeu este ocărât ÅŸi toÅ£i ceilalÅ£i, înmărmuriÅ£i de frică.
– VorbeÅŸti, profetule, cu piatra?
-  Da, pentru că împăratul este mai nesimţitor ca piatra! Ascultă, jertfelnicule, ascultă-mă!
Şi îndată s-a despicat altarul. Piatra a ascultat, piatra s-a sfărâmat şi jertfa s-a vărsat(III Regi 13, 3-5).
– Cum? Omul n-a ascultat?
– Nu! Omul, dimpotrivă, a întins mâna ca să apuce pe profet.
– Åži Dumnezeu ce a făcut?
– I-a uscat mâna(III Regi 13, 4). Vezi ce a făcut! Vezi iubirea de oameni a Stăpânului ÅŸi păcatul robului!
-  Dar pentru ce nu i-a uscat de la început mâna împăratului?
-  Ca împăratul să se înteleptească  prin păţania pietrei. „Dacă piatra nu s-ar fi sfărâmat, i-a spus Dumnezeu, Eu te-aÅŸ fi cruÅ£at. Dar pentru că piatra s-a sfărâmat ÅŸi tu nu te-ai îndreptat, peste tine aduc mânia Mea”.
A întins împăratul mâna să apuce pe profet, şi mâna s-a uscat. Biruinţa s-a arătat. Şi erau acolo atâţia ostaşi, atâţia generali şi multe ajutoare! Dar împăratul nu putea să strângă mâna. Mâna îi stătea întinsă; dădea glas, făcând cunoscută înfrângerea necredinţei şi victoria credinţei, iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nebunia împăratului. Şi să strângă mâna, împăratul nu putea.
Dar ca nu cumva, tesând eu cuvânt cu cuvânt, să scap din vedere ce voiam să spun, hai să vă arăt ce vă făgăduisem. Dar ce vă făgăduisem? Făgăduisem să vă arăt că, deşi un om are mii şi mii de răni, dar dacă se pocăieşte şi face fapte bune, Dumnezeu îi şterge desăvârşit păcatele, că nu se mai văd nici urmă, nici semn, nici mărturie de păcatele de mai înainte. Asta v-am făgăduit-o şi asta voi încerca să v-o dovedesc.
„Ascultă, cerule, ÅŸi ia în urechi, pământule, că Domnul a grăit!( Isaia l, 2).
– Spune-mi, ce-a grăit?
-  „Fii am născut ÅŸi i-am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine. Boul a cunoscut pe stăpânul său” – cel mai necuvântător dintre necuvântătoare – „ÅŸi asinul, ieslea domnului lui” – cel mai încăpăţânat dintre animalele încăpăţânate -, „dar Israel nu M-a cunoscut ÅŸi poporul Meu nu M-a înÅ£eles. Vai, neam păcătos!”( Isaia l, 2-4).
– Nu mai este, oare, nădejde de mântuire? Pentru ce spui: Vai?
– Pentru că nu găsesc leac.
– Pentru ce spui: Vai?
-  Pentru că am pus leacuri,  dar nu s-a dezumflat buboiul. De asta Mi-am întors fata de la ei. Ce pot să mai fac? Nu Mă mai ostenesc să-i vindec! Vai!
Dumnezeu imită pe o femeie care plânge. Şi bine face! Fiţi, vă rog, cu luare-aminte!
– Pentru ce: Vai?
– Pentru că aÅŸa se spune la bolile trupeÅŸti. Când doctorul vede că bolnavul nu mai are nădejde de vindecare, plânge; plâng cu suspine ÅŸi prietenii ÅŸi rudele.   Dar acolo, în zadar ÅŸi fără de folos! Când bolnavul e pe moarte, de-ar plânge toată lumea, nu poate să-1 mai scoale. AÅŸa că plânsul este plâns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile sufleteÅŸti însă, nu-i aÅŸa; ci, dacă plângi, de multe ori scoli pe un om al cărui suflet este mort.
– Pentru ce?
-  Pentru că trupul,  odată mort,  nu mai poate fi ridicat cu putere omenească; pe când un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare. Vezi un desfrânat? Plânge-1! Şi de multe ori îl ridici din păcat. De asta şi Pavel nu scria numai, nici nu îndemna numai, ci şi plângea cu lacrimi, sfătuind pe fiecare.
-  Fie! Sfătuieşti, Pavele, dar pentru ce şi plângi?
-  Pentru ca, dacă nu reuşeşte sfatul, să ajute lacrimile.
Tot aÅŸa ÅŸi profetul plânge. Stăpânul nostru, văzând căderea Ierusalimului, spunea: „Ierusalime, care omori pe profeÅ£i ÅŸi ucizi cu pietre pe cei trimiÅŸi la tine”( Matei 23, 37). VorbeÅŸte unui oraÅŸ căzut ÅŸi-1 plânge cum ar plânge pe un om. Profetul Isaia spune: „Vai, neam păcătos, popor plin de păcate!”( Isaia l, 4). Nu au trup sănătos. Ai văzut că sunt plini de bube? Sămânţă rea, fii nelegiuiÅ£i(Ibidem).
РSpune-mi, proorocule, pentru ce pl̢ngi?
-  „AÅ£i părăsit pe Domnul ÅŸi aÅ£i mâniat pe Sfântul  lui  Israel!  Pentru  ce  vă  mai  răniÅ£i încă?( Isaia l, 4-5). Cu ce pot să vă mai rănesc? Cu foamete sau cu ciumă? Au venit peste voi tot felul de pedepse, ÅŸi răutatea voastră tot nu s-a terminat. „AÅ£i adăugat nelegiuiri. Tot capul spre durere ÅŸi toată inima spre întristare”( Isaia l, 5).  „Nu este rană, nici vânătaie”( Isaia l, 6).
Ce cuvinte ciudate! Cu puÅ£in înainte spuneai, proorocule: „Sămânţă rea, fii nelegiuiÅ£i aÅ£i părăsit pe Domnul ÅŸi aÅ£i mâniat pe Sfântul lui Israel”( Isaia l, 4); ÅŸi: Vai, neam păcătoÅŸ! Plângi, te baÅ£i în piept, jeleÅŸti, înÅŸiri rănile ÅŸi deodată te întorci ÅŸi spui: Nu este rană, nici vânătaie!
FiÅ£i cu luare-aminte! Atunci e rană în trup, când o parte a trupului e sănătoasă, iar altă parte a trupului, rănită. Aici însă spune că tot trupul este o rană: Nu e nici rană, nici vânătaie, nici buboi umflat, ci de la picioare până la cap n-ai unde pune plasture, nici untdelemn, nici bandaj(Isaia l, 6). „Pământul vostru este pustiu, cetăţile voastre – arse, Å£ara voastră – mâncată de străini”( Isaia 1,7). V-am făcut toate acestea, dar voi nu v-aÅ£i îndreptat. Am întrebuinÅ£at tot meÅŸteÅŸugul Meu, dar bolnavul a rămas nesimÅ£itor. „VeniÅ£i, ascultaÅ£i cuvântul Domnului, conducători ai Sodomei ÅŸi ai Gomorei! Ce nevoie am Eu de mulÅ£imea jertfelor voastre?”( Isaia l, 10-11).
– Ce? VorbeÅŸte acum sodomenilor?
– Nu, ci pe iudei îi numeÅŸte sodomeni, pentru că se aseamănă la purtări cu ei; de aceea le dă acest nume.
„VeniÅ£i, ascultaÅ£i cuvântul Domnului, conducători ai Sodomei ÅŸi ai Gomorei! Ce nevoie am Eu de mulÅ£imea jertfelor voastre?, zice Domnul. Sătul sunt de arderile de tot ale berbecilor! Seul mieilor nu-l vreau. De-Mi veÅ£i aduce făină de grâu, zadarnic! Tămâia este urâciune înaintea Mea! Sufletul Meu urăşte lunile cele noi ale voastre ÅŸi sâmbetele voastre. Postul ÅŸi ziua cea mare nu le primesc, îmi voi întoarce ochii Mei de la voi, când veÅ£i întinde mâinile voastre spre Mine”( Isaia l, 10-1 l, 13, 14-15).
Poate fi o mânie la fel cu asta? Profetul cheamă cerul, plânge, jeleşte, se vaită şi spune: Nu este rană, nu este vânătaie. Dumnezeu se mânie, nu primeşte jertfa, nici luna cea nouă, nici sâmbăta, nici făina de grâu, nici rugăciunea, nici întinderea mâinilor.
Ai văzut buboi? Ai văzut boală de nevindecat, nu la un om, nu la doi, nu la zeci, ci la mii?
РCe s-a ̨nt̢mplat apoi?
-  Dumnezeu le spune: „Spălăţi-vă, curăţiÅ£i-va!”( Isaia l, 15)
-  Este oare, vreun păcat care să aducă deznădejde?
-  Nu! însuÅŸi Dumnezeu le spune: Nu vă ascult pe voi, ÅŸi totuÅŸi, Doamne, le spui: „SpălaÅ£i-vă!” Cu ce scop le spui aceste cuvinte?
– Sunt de folos ÅŸi unele, ÅŸi altele. Cele dintâi: Nu vă ascult pe voi, ca să înfricoÅŸez; acestea: SpălaÅ£i-vă, ca să atrag.
-  Dar dacă nu-i asculti, nu au nădejde de mântuire; iar dacă nu au nădejde de mântuire, pentru ce le spui: Spălaţi-vă?
Dumnezeu le spune asta pentru că este Tată iubitor, singurul Bun, ÅŸi-I este milă de ei mai mult decât îi este milă unui tată de copiii lui. Åži ca să afli că e Tată, le-a spus: „Ce voi face, Iudo?”( v. Osea 6, 4).
– Cum, Doamne, nu ÅŸtii ce vei face?
– Åžtiu, dar nu voiesc. Păcatele lor îmi cer să-i pedepsesc dar marea Mea iubire de oarneni Ma opreste. Ce-ti voi face? Te voi cruta? Dar ai ajuns mai trândav! Să te pedepsesc? Dar Mă opreÅŸte iubirea Mea de oameni! Ce-ti voi face? Să te pun ca pe Sodoma ÅŸi să te distrug ca pe Gomora? “Dar s-a întors inima Mea”.
Cel Hepătimitor grăieÅŸte ca un om pătimitor. Dar, mai bine spus, ca o mamă cu copilul ei. S-a întors inima Mea ca inima unei mame”. Dar nu s-a mulÅ£umit cu cel dintâi cuvânt, ci a adăugat: „M-am tulburat întru părerea Mea de rău”( Osea 11, 8).
– Cum? Se tulbură Dumnezeu?
-  Doamne fereşte! Dumnezeu nu se tulbură. Dar, după cum am spus, Dumnezeu se foloseşte de cuvintele de care ne folosim noi.
„S-a tulburat inima Mea! SpălaÅ£i-vă, curaÅ£i-Å£i-vă!”.
Ce vă făgăduisem? Că Dumnezeu îi ia pe păcătoşii care se pocăiesc, plini de mii şi mii de păcate, plini de buboaie, şi-i vindecă atât de desăvârşit, că nu le mai rămâne nici urmă de păcate, că nu le mai rămâne semn, nu le mai rămâne mărturie.
„SpălaÅ£i-vă, curăţiÅ£i-vă, scoateÅ£i vicleniile din sufletele voastre… învăţaÅ£i-vă să faceÅ£i bine”( Isaia l, 16, 17).
– Ce bine porunceÅŸti să facă?
-   „AjutaÅ£i  pe  orfan,   faceÅ£i  dreptate   văduvei”( Isaia 1,17).
– Nu sunt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune ÅŸi firea.
„VeniÅ£i să stăm de vorbă, zice Domnul”( Isaia l, 18). FaceÅ£i voi puÅ£in, ÅŸi Eu adaug restul. Dati-Mi voi puÅ£in, ÅŸi Eu dăruiesc totul. VeniÅ£i!
– Unde să venim?
-  La Mine, la Cel pe Care L-ati mâhnit, pe Care L-ati mâniat, la Mine, Cel ce am spus: Nu vă ascult pe voi, ca, înfricoşaţi de ameninţarea Mea, să-Mi potoliţi mânia. Veniţi la Cel ce nu vă ascultă, ca să vă ascult.
– Åži ce faci, Doamne?
-  Nu las semn, nu las mărturie, nu las urmă. „VeniÅ£i să stăm de vorbă, zice Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi”.
-  Nu mai rămâne urmă, nu mai rămâne semn?
-   “De vor fi păcatele ca roÅŸeala, ca lâna le voi înălbi”.
– Nu mai rămâne negreală? nu mai rămâne pată? Cum se face asta?
-  Au fost, oare, altele făgăduinţele? nu! Gura Domnului a grăit acestea! Ai văzut nu numai măreţia făgăduinţelor,  ci şi vrednicia Dăruitorului. Că lui Dumnezeu toate îi sunt cu putinţă, Cel ce face din murdar curat.
Ascultându-L dar pe El şi cunoscând leacul pocăinţei, Lui să-I înălţăm slavă, că a Lui este slava şi puterea în veci. Amin.