OMILIA A ÅžAPTEA

din „Omiliile despre pocainta”

Dumnezeu este grabnic
la mântuire şi zăbavnic la mânie.
In acest cuvânt şi minunata istorie a lui Rahav

Totdeauna dumnezeiescul Apostol foloseşte o limbă dumnezeiască şi cerească şi ţese, cu multă ştiinţă, cuvântul evanghelic. Nu grăieşte numai de la el, ci rosteşte învăţăturile sale din autoritate împărătească; în chip deosebit foloseşte această ştiinţă când vorbeşte celor păcătoşi despre pocăinţă. Şi eu vă voi vorbi astăzi tot despre pocăinţă!
Aţi auzit, ca să amintesc câteva din cuvintele lui, ce spunea de curând Pavel, acest vrednic şi minunat bărbat, scriind corintenilor: “Ca nu cumva, venind, să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit”( II Cor. 12, 21).
Om era cu firea acest mare dascăl, dar cu voinÅ£a slujitor al lui Dumnezeu; de aceea foloseÅŸte o limbă cerească; ÅŸi, ca ÅŸi cum ar grăi chiar din ceruri, aÅŸa îi ameninţă pe păcătoÅŸi ÅŸi făgăduieÅŸte îndurare celor ce se pocăiesc. Când spun aceasta, nu atribui autoritatea aceasta limbii lui Pavel, ci atribui totul harului lui Dumnezeu, despre care el însuÅŸi spunea: „De vreme ce căutaÅ£i dovadă a lui Hristos, Care grăieÅŸte în mine”( II Cor. 13, 3).
Dar astăzi, o dată cu citirea din Apostol, s-au citit ÅŸi cuvintele evanghelice pline de autoritate ale Mântuitorului, Care a dăruit cu îmbelÅŸugare iertare de păcate. Vindecând pe slăbănog, aÅŸa precum de curând aÅ£i auzit, Mântuitorul spunea: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale cele multe”( Marcu 2, 5).
Iertarea păcatelor este izvor al mântuirii şi răsplată a pocăinţei; că pocăinţa este spital ce curăţă păcatul, este dar ceresc, putere minunată care biruie, cu harul ei, şir de legi. De aceea Hristos nu doboară pe desfrânat, nu alungă pe cel ce face adulter, nu întoarce spatele beţivului, nu Se îngretoşează de închinătorul la idoli, nu izgoneşte pe hulitor, nici pe îngâmfat, ci pe toţi îi schimbă. Pocăinţa este un cuptor în care păcatul se topeşte.
Este de neapărată trebuinţă să cunoaştem mai întâi care este scopul lui Dumnezeu. N-am să arăt acest lucru cu vorbele mele, ci am să înfăţişez adevărul aşa cum este mărturisit de dumnezeieştile Scripturi.
Dumnezeu, răbdând îndelung pe păcătoşi, are un îndoit scop, propriu mântuirii: doreşte mântuirea celor ce se pocăiesc şi pregăteşte binefaceri urmaşilor păcătoşilor, acelor urmaşi care au să trăiască virtuoşi. Să repet, cu alte cuvinte, ce am spus: Dumnezeu rabdă îndelung pe păcătoşi, ca şi păcătosul să se mântuiască, dar şi ca să nu-i excludă de la mântuire pe urmaşii lui.
Chiar dacă păcătosul nu se pocăieşte,  Dumnezeu de multe ori cruţă rădăcina, ca să ferească roadele; adeseori schimbă chiar rădăcina, după cum am spus mai înainte; iar când rădăcina se înrăutăţeşte desăvârşit, Dumnezeu întârzie cu folos pedeapsa, aşteptând mântuirea celor ce au să se pocăiască.
Şi acum, ascultă! Terah(Facere l l, 24-32), tatăl lui Avraam, era închinător la idoli.  Cu toate  acestea nu  1-a pedepsit aici pentru necredinţa sa; şi pe bună dreptate.
Dacă Dumnezeu ar fi tăiat mai înainte această rădăcină, cum ar mai fi dat un fruct de credinţă atât de mare? Cine a fost mai rău ca Isav? Vezi-mi aici temeiul unei alte iubiri de oameni a lui Dumnezeu! Ce răutate este mai mare ca răutatea lui Isav? Nu era el desfrânat ÅŸi spurcat, precum spune Apostolul?( Evrei 12, 16). Nu era, cu gândul, ucigaÅŸ de mamă, ucigaÅŸ de tată, ucigaÅŸ de frate? Nu era urât de Dumnezeu? Scriptura o mărturiseÅŸte spunând: „Pe lacov 1-am iubit, iar pe Isav l-am urât”( Maleahi l, 2; Romani 9, 13). Pentru ce nu l-a nimicit Dumnezeu dacă era desfrânat, ucigaÅŸ de frate, spurcat ÅŸi urât de Dumnezeu? Pentru ce nu i-a curmat viaÅ£a? Pentru ce nu i-a dat îndată pedeapsa ce i se cuvenea? Pentru ce? E bine, intr-adevăr, să va spun ÅŸi pricina. Dacă i-ar fi curmat viaÅ£a, lumea ar fi pierdut, o dată cu el, cel mai mare fruct de dreptate. Åži care fruct, ascultă: „Isav a născut pe Raguel; Raguel a născut pe Zara; Zara a născut pe Iov”( Facere 36, 1-34). Vezi, dar, ce minunată floare de răbdare ar fi pierit dacă Dumnezeu tăia mai dinainte rădăcina?
In interpretarea tuturor faptelor din Scriptură să ai în vedere deci acest principiu. Pentru aceasta i-a răbdat îndelung pe egipteni, care huleau pe Dumnezeu cum nu se putea mai mult; i-a răbdat pentru bisericile care înfloresc acum în Egipt, pentru mănăstirile de acolo şi pentru cei care au îmbrăţişat viaţă îngerească.
Şi după cum spun cei ce cunosc legile civile şi după cum hotărăsc legile romane, o femeie însărcinată, condamnată la moarte, nu este executată înainte de a naşte copilul; şi pe bună dreptate; că au judecat drept cei ce au făcut legile, că nu trebuie să dispară o dată cu cea vinovată şi cel nevinovat.
Deci dacă legile omeneşti cruţă pe cei care n-au păcătuit cu nimic, apoi pe bună dreptate cu mult mai mult va păstra Dumnezeu rădăcina pentru a păstra, pentru roadele ei, binefacerile pocăinţei. Vezi dar că şi asupra celor păcătoşi se revarsă binefacerile pocăinţei, că şi ei au parte de iubirea de oameni a lui Dumnezeu!
Dacă judecata lui Dumnezeu ar fi luat-o înaintea îndreptării oamenilor, lumea ar fi pierit în întregime; dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic la pedeapsă, Biserica n-ar fi avut pe Pavel, n-ar fi primit în sânul ei un om atât de mare, un om ca acesta.
De aceea Dumnezeu a amânat pedepsirea celui ce a hulit, ca să arate pe cel ce s-a pocăit, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a făcut pe prigonitor propovăduitor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a schimbat pe lup în păstor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a făcut din vameÅŸ, evanghelist; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne-a miluit pe toÅ£i, pe toÅ£i ne-a schimbat, pe toÅ£i ne-a întors la Dumnezeu. Dacă vezi pe vreunul, care era altădată beÅ£iv, că posteÅŸte; dacă vezi pe vreunul, care altădată hulea, că vorbeÅŸte despre Dumnezeu; dacă vezi pe vreunul, care altădată îşi murdărea gura cu cântece ruÅŸinoase, că acum îşi curăţă sufletul cu cântece dumnezeieÅŸti, admiră îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ÅŸi laudă pocăinÅ£a; iar din schimbarea aceasta ia prilej ca să zici: „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt”( Ps. 76, 10).
Dumnezeu este bun cu toţi, dar în chip deosebit îşi arată îndelunga Lui răbdare cu păcătoşii.
Åži dacă vrei să auzi un cuvânt nemaiîntâlnit – nemaiîntâlnit în ce priveÅŸte obiÅŸnuinÅ£a, dar adevărat în ce priveÅŸte credinÅ£a -, ascultă!

Dumnezeu pare totdeauna aspru cu drepÅ£ii, dar cu păcătoÅŸii, bun ÅŸi grabnic în iubire de oameni. Ridică pe cel ce păcătuieÅŸte, pe cel ce cade, ÅŸi-i spune: “Oare, cel ce cade nu se scoală? Sau cel ce se abate nu se întoarce?”( Ier. 8, 4). Åži: „Pentru ce s-a abătut cu abatere fără de ruÅŸine fiica lui Iuda cea nepricepută?(Ier. 8, 5).
Åži iarăşi: „întoarceÅ£i-vă la Mine ÅŸi Mă voi întoarce la voi”( Zaharia l, 3). Iar în altă parte, din pricina marii Lui iubiri de oameni, întăreÅŸte cu jurământ mântuirea prin pocăinţă: ” Viu sunt Eu, zice Domnul: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă ÅŸi să fie viu”(Iez. 33, 11).
Dreptului însă îi spune: „Dacă va face omul toată dreptatea ÅŸi tot adevărul ÅŸi dacă, întorcându-se, va păcătui, nu-Mi voi aduce aminte de dreptatea lui, ci în păcatul lui va muri”( Iez. 18, 24).
Cât de mare asprime cu omul drept! Cât de multă bunătate cu omul păcătos! Aşa de felurit şi aşa de deosebit lucrează cu măiestrie Dumnezeu, fără să Se schimbe, ci împărţind cu folos darurile bunătăţii Lui. Şi cum, ascultă! Dacă Dumnezeu ar înfricoşa pe cel păcătos, pe cel ce cade în păcate, 1-ar împinge la deznădejde; dacă 1-ar ferici pe omul drept, i-ar slăbi tăria virtuţii lui, 1-ar face să nu mai fie atât de sârguincios, o dată ce se şi vede fericit de Dumnezeu.
De aceea pe păcătos îl miluieÅŸte, iar pe cel drept îl înfricoÅŸează. “Infricoşător este pentru toÅ£i cei din jurul Lui”( Ps. 88, 8)  ÅŸi: „Bun este Domnul cu toÅ£i”( Ps. 144, 9). A spus: „înfricoşător este pentru toÅ£i cei din jurul Lui.”
Åži cine sunt aceia decât sfinÅ£ii? David spune: „Dumnezeu cel preaslăvit în sfatul sfinÅ£ilor, mare ÅŸi înfricoşător este pentru toÅ£i cei din jurul Lui”( Ps. 88, 8).
Dacă vede pe cineva căzând, Dumnezeu îi întinde mâna iubirii de oameni; dacă vede pe altul stând, îi bagă frica în oase. Aceasta este o faptă de dreptate şi de dreaptă judecată. Pe omul drept îl întăreşte prin frică, iar pe cel păcătos îl ridică prin iubire de oameni. Vrei să cunoşti bunătatea Lui venită la timp şi asprimea Lui folositoare şi potrivită nouă? Fii cu mare luare-aminte, ca să nu-ţi scape măreţia acestui principiu. Femeia aceea păcătoasă(Luca 7, 37-50), ştiută de toţi că a săvârşit tot păcatul şi toată nelegiuirea, femeia aceea care a păcătuit atât şi s-a înglodat în atâtea fapte de păcate, aceea, însetând după mântuirea prin pocăinţă, s-a strecurat la ospăţul sfinţilor; îl numesc ospăţ al sfinţilor, pentru că era de faţă Sfântul sfinţilor, în timp ce Mântuitorul Se afla la masă, în casa lui Simon fariseul, s-a strecurat femeiea aceea păcătoasă şi s-a atins de picioarele Mântuitorului; a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei.
Åži pe această femeie, acoperită cu atâtea păcate, o ridică Iubitorul de oameni, spunându-i: „Iertate sunt păcatele ei!”(Luca 7, 47). N-am de gând acum să spun toată istoria acestei femei, ci să dau numai mărturia. Uită-te la dărnicia Mântuitorului: „De aceea îţi spun Å£ie: Iertate sunt păcatele ei cele multe, că a iubit mult”( Luca 7, 47). Femeia păcătoasă a primit iertarea atâtor păcate; dar Maria, sora lui Moise, numai pentru că a cârtit puÅ£in, a fost osândită cu lepră(Numeri 12, 1-10).
Celor păcătoÅŸi Dumnezeu le spune: “De vor fi păcatele voastre stacojii ca zăpada le voi înălbi”( Is. 1, 18); preface întunericul în lumină, prin schimbarea ce o face pocăinÅ£a în sufletul păcătosului ÅŸi risipeÅŸte atâta noian de păcate prin glasul bunătăţii Sale; dar celor care merg pe calea dreptăţii le spune: “Cel care va zice fratelui său: ‘nebunule’, vinovat va fi de gheena focului”(Matei 5, 22).
Atâta asprime pentru un singur cuvânt şi atâta dărnicie pentru atâtea păcate!
Uită-te şi la alt lucru minunat!
Dumnezeu socoteÅŸte păcatele noastre ca o datorie ce o avem de plătit; păcătoÅŸilor care se pocăiesc, le iartă ÅŸi capitalul; drepÅ£ilor însă, le cere ÅŸi dobânda. S-a apropiat de El unul, care-I era dator mulÅ£i talanti; prin pocăinţă ÅŸi prin multă rugăminte, a îmblânzit judecata, zicând: „Doamne, îngăduieÅŸte-mi ÅŸi-Å£i voi plăti toată datoria”( Matei 18, 26).
Iubitorul de oameni Dumnezeu n-a mai aÅŸteptat plata datoriei, ci a făcut din mărturisirea lui temei de iertarea datoriei ÅŸi celui dator cu zece mii de talanti i-a iertat totul, chiar ÅŸi capitalul; celor drepÅ£i însă, le spune că le va cere ÅŸi dobânda: „Pentru ce n-aÅ£i dat argintul Meu la zarafi ÅŸi, venind, Eu l-aÅŸ fi luat cu dobândă?”( Matei 25, 27).
Când spun asta, nu vreau să spun că Dumnezeu urăşte pe drepÅ£i – că nimic nu-i mai plăcut lui Dumnezeu ca omul drept -, ci că Dumnezeu, aÅŸa cum am spus ÅŸi mai înainte, mângâie pe păcătos, ca să-1 ridice din păcate, ÅŸi înfricoÅŸează pe drept, ca să-1 întărească; unora le iartă multele lor greÅŸeli, ca unor duÅŸmani ÅŸi încrezuÅ£i, altora le cere socoteală exactă ÅŸi de cele mai mici păcate, pentru ca să nu le lipsească nimic din desăvârÅŸire.
Ceea ce este bogatul în lumea aceasta, aceea este dreptul înaintea lui Dumnezeu; ÅŸi ceea ce este săracul în lumea aceasta, aceea este păcătosul înaintea lui Dumnezeu, nimeni nu-i mai sărac decât păcătosul ÅŸi nimeni nu-i mai bogat decât făcătorul de dreptate. De aceea Pavel spune despre cei ce trăiesc în credinţă ÅŸi în bogăţie de fapte bune: „MulÅ£umesc lui Dumnezeu că în toate v-aÅ£i îmbogăţit în El, în tot cuvântul ÅŸi în toată cunoÅŸtinÅ£a”( I Cor. 1,4-5).
Iar despre cei necredincioÅŸi, fericitul Ieremia spune: „Poate că sunt săraci, de aceea n-au putut să asculte cuvântul Domnului”( Ier. 5, 4).
Vezi că numeşte săraci pe cei ce stau departe de dreapta credinţă?
Dumnezeu miluieşte, deci, pe păcătoşi ca pe nişte săraci şi cere celor drepţi ca unor bogaţi; unora le dăruieşte din pricina sărăciei lor, altora le cere socoteală, cu multă asprime, chiar pentru cuvintele lor, din pricina bogăţiei credinţei lor.
Ceea ce face cu drepÅ£ii ÅŸi păcătoÅŸii, aceea face ÅŸi cu bogaÅ£ii ÅŸi cu săracii. Åži, după cum ridică pe cel păcătos pentru iubirea Sa de oameni, iar pe drept îl înfricoÅŸează prin asprimea Sa, tot aÅŸa orânduieÅŸte ÅŸi lucrurile din lumea aceasta. Dacă vede pe cei puternici, mândri de dregătoriile lor, pe împăraÅ£i, pe boieri, pe toÅ£i cei care se laudă cu averea lor, tuturor le vorbeÅŸte înfricoşându-i ÅŸi pune, spre folosul lor, frica peste puterea lor: „Åži acum, împăraÅ£i, înÅ£elegeÅ£i! învăţaÅ£i-vă toÅ£i cei ce judecaÅ£i pământul! SlujiÅ£i Domnului cu frică ÅŸi vă bucuraÅ£i Lui cu cutremu”( Ps. 2, 10-11), că este „împăratul împăraÅ£ilor ÅŸi Domnul domnilor”( I Tim. 6, 15).
Unde este o conducere silnică, Dumnezeu pune frica de împărăţia Lui; unde este smerenia nimicniciei, dă leacul iubirii Sale de oameni. Că acest Dumnezeu mare este împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Dar tot El, coborându-Se din slava Lui, este, după cum spune Sfânta Scriptură, Tatăl orfanilor şi Judecătorul văduvelor(Ps. 67, 5).
Vezi marea bogăţie a iubirii Lui de oameni?
Vezi frica de Dumnezeu, folositoare şi omului credincios şi omului cu stăpânire?
Acolo unde vede că stăpânirea e de ajuns spre mângâiere, a pus frica spre folos; acolo unde vede că orfanul se pierde din pricina nimicniciei sale, iar văduva din pricina sărăciei, adaugă iubirea Sa de oameni spre mângâiere.
Eu sunt Tatăl orfanilor! Prin asta face două lucruri: îşi arată şi iubirea Sa de oameni, şi pedepseşte şi împilarea. Se numeşte Tatăl orfanilor, ca să şi mângâie pe cei sărmani, dar să şi lovească pe cei ce împilează, spre a nu mai face rău orfanilor şi văduvelor. Pe unul moartea 1-a lipsit de tată, pe cealaltă a lipsit-o de bărbat; de aceea marea Lui iubire de oameni ridică în picioare pe aceia pe care legea firii i-a doborât la pământ.
AcelaÅŸi har a dat pe împăratul sfinÅ£ilor unuia Judecător, iar altuia Tată. Incât Dumnezeu spune: „Omule nedrept, dacă faci rău văduvelor, mânii pe Cel ce poartă grijă de văduve! Dacă nedreptăţeÅŸti pe orfani, nedreptăţeÅŸti pe fiii lui Dumnezeu! Eu sunt Tatăl orfanilor ÅŸi Judecătorul văduvelor!”. Cine este atât de îndrăzneÅ£ în necredinţă, încât să nedreptăţească pe fiii lui Dumnezeu ÅŸi să facă rău văduvelor, de care Dumnezeu are grijă?
Vezi cum Dumnezeu întrebuinţează mijloacele credinţei? Pe unii îi înfricoşează, pe alţii îi miluieşte. Asta nu înseamnă că este părtinitor, ci că dă leacuri potrivite sufletului fiecărui om.
Să ne aducem, dar, fraţilor, nouă înşine leac de mântuire, pocăinţa! Dar, mai bine spus, să primim de la Dumnezeu pocăinţa, care ne vindecă pe noi! Că nu noi i-o aducem Lui, ci El ne-a dat-o nouă! Uită-te cât de aspru era El pe vremea legii vechi! Uită-te cât de iubitor de oameni este pe vremea harului! Când vorbesc de asprimea de pe timpul legii vechi nu hulesc judecata lui Dumnezeu, ci propovăduiesc iubirea de oameni a harului evanghelic.
Legea veche pedepsea fără nici o milă pe păcătoşi; harul însă amână, cu multă îndelungă răbdare, pedeapsa, ca să aducă îndreptarea. Să primim, dar, fraţilor, pocăinţa, leac spre mântuire. Să primim leacul care ne şterge păcatele. Iar pocăinţă nu-i cea spusă cu cuvântul, ci cea întărită cu fapta!
PocăinÅ£a cea din toată inima ÅŸterge murdăria necredinÅ£ei. „Spălati-vă, spune Dumnezeu, curăţiÅ£i-vă! ÅžtergeÅ£i răutăţile din inimile voastre, dinaintea ochilor Mei”(Is. l, 16).
– Ce vor să spună cuvintele acestea de la urmă, care par de prisos? N-au spus, oare, totul cuvintele: „ÅžtergeÅ£i răutăţile din inimile voastre”? Pentru ce a mai adăugat: „dinaintea ochilor Mei”?
– Pentru că altfel văd ochii oamenilor ÅŸi altfel vede ochiul lui Dumnezeu. „Omul vede la faţă, iar Dumnezeu în inimă”( I Regi 16, 7). „Nu vă pocăiÅ£i de formă, zice Dumnezeu, ci arătaÅ£i roadele pocăinÅ£ei înaintea ochilor Mei, care cercetează cele ascunse!”.
După ce ne-am curăfit de păcate, trebuie să păstrăm înaintea ochilor păcatele acestea. Dumnezeu, din iubirea Sa de oameni, îţi iartă păcatul, dar tu, pentru siguranÅ£a sufletului tău, să ai înaintea ochilor păcatul. Amintirea păcatelor trecute este oprire a păcatelor viitoare. Cel care se întristează de păcatele trecute este mai hotărât să nu le mai repete. De asta ÅŸi David spunea: „Si păcatul meu înaintea mea este pururea”( Ps. 50, 4). Avea înaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă în altele viitoare.
Că o stare sufletească ca aceasta cere Dumnezeu de la noi, ascultă că InsuÅŸi o spune: „Eu sunt Cel ce ÅŸterg păcatele tale ÅŸi nu-mi voi aduce aminte de ele! Tu însă adu-Å£i aminte de ele ÅŸi să ne judecăm, zice Domnul. Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi!”( Is. 43, 25-26).
Dumnezeu nu cere mult timp de pocăinţă! Ţi-ai spus păcatul, te-ai îndreptat! Te-ai pocăit, ai fost miluit! Nu timpul te îndreptăţeşte, ci chipul cum te pocăieşti îţi stinge păcatul. Se poate ca timpul cât te pocăieşti să fie lung şi să nu capeţi mântuire; şi se poate ca, în scurtă vreme, mărturisindu-te din inimă, să lepezi păcatul.
Mult timp a irosit fericitul Samuel rugându-se pentru Saul ÅŸi multe nopÅ£i a petrecut priveghind pentru mântuirea celui ce păcătuise! Dar Dumnezeu n-a primit timpul; (că pocăinÅ£a păcătosului nu însoÅ£ea rugăciunea profetului) ÅŸi i-a spus profetului Său: „Până când vei plânge pentru Saul, că Eu 1-am lepădat?”( I Regi 16, 1).
Cuvintele „până când” arată timpul ÅŸi stăruinÅ£a celui ce se ruga. Dumnezeu însă n-a primit timpul rugăciunii profetului, că pocăinÅ£a împăratului nu însoÅ£ea rugăciunea dreptului. Fericitul David însă, care a primit prin profetul Natan mustrarea pentru păcat, în faÅ£a ameninţării a arătat îndată întoarcere sinceră ÅŸi a spus: Am păcătuit Domnului(II Regi 12, 12); ei bine, acest singur cuvânt a adus fericitului David, care s-a pocăit din toată inima, într-o clipită, întreaga mântuire. PocăinÅ£a a schimbat îndată hotărârea, că Natan i-a spus: „Åži Domnul a iertat păcatul tău”( II Regi 12, 13). Vezi, dar, că Dumnezeu este zăbavnic la pedeapsă ÅŸi grabnic la mântuire? Mai întâi, gândeÅŸte-te că iubitorul de oameni Dumnezeu a mustrat pe împăratul David după ce trecuse multă vreme de la săvârÅŸirea păcatului. David a păcătuit; femeia rămăsese grea ÅŸi nici o mustrare nu urmase păcatului; ci, după ce se născuse copilul cel din păcat, este trimis doctorul păcatului.
– Dar pentru ce Dumnezeu n-a mustrat pe păcătos îndată?
-   Pentru   că  Dumnezeu   ÅŸtie   că  sufletul păcătoÅŸilor e orb când păcătoÅŸii sunt în furiile păcatelor, pentru că surde sunt urechile celor cufundaÅ£i în adâncul păcatului. De asta Dumnezeu întârzie să dea ajutor celui aprins de patimă ÅŸi mustră după atâta vreme. Dar într-o clipită de vreme este ÅŸi pocăinţă, ÅŸi iertare: „Åži Domnul a iertat păcatul tău!”. Cât este de mare înÅ£elepciunea Celui ce ameninţă!
Ai văzut că Dumnezeu este grabnic la mântuire? Aceasta o face şi cu toate cele din jurul nostru. Zăboveşte când este vorba să dărâme şi zoreşte când e vorba să dea ajutor.
Iată ce vreau să spun: Noi, oamenii, avem nevoie de mulţi ani ca să ridicăm nişte clădiri şi de multă vreme ca să zidim o casă; ca să zidim ne trebuie mult timp, dar ca să dărâmăm, puţin. La Dumnezeu lucrurile se petrec tocmai dimpotrivă; când zideşte Dumnezeu, zideşte degrabă; când dărâmă, dărâmă cu zăbavă. Iute este Dumnezeu la zidit, zăbavnic la dărâmat! Pentru că acestea două sunt potrivite lui Dumnezeu: iuţeala, potrivit puterii Lui; zăbava, potrivit bunătăţii Lui. Din pricina covârşitoarei Lui puteri, este iute; din pricina marii Lui bunătăţi, este zăbavnic. Dovada spuselor mele sunt faptele!
In ÅŸase zile a făcut Dumnezeu cerul ÅŸi pământul, măreÅ£ia munÅ£ilor, câmpiile, văile, dealurile, copacii, plantele, izvoarele, râurile, grădinile, toată varietatea pe care o vedem, marea aceasta cea mare ÅŸi lată, insulele, ţările de la marginea mărilor ÅŸi cele dinăuntru; toată lumea aceasta văzută, ÅŸi frumuseÅ£ea din ea, a făcut-o Dumnezeu în ÅŸase zile. FiinÅ£ele cele cuvântătoare ÅŸi cele necuvântătoare din lume, toată întocmirea aceasta văzută, în ÅŸase zile a făcut-o. Ei bine, acest Dumnezeu, Care e iute la zidit, când a fost vorba să dărâme o cetate, S-a aflat zăbavnic, din pricina bunătăţii Lui. Vrea să dărâme Ierihonul ÅŸi spune lui Israel: „înconjuraÅ£i cetatea timp de ÅŸapte zile ÅŸi în a ÅŸaptea zi va cădea zidul”( Iosua Navi 6, 2-5).
– Cum, Doamne, ai făcut lumea toată în ÅŸase zile, ÅŸi o cetate o dărâmi în ÅŸapte zile? Ce pune piedică puterii Tale? Pentru ce nu o dărâmi dintr-o dată? Nu strigă despre Tine profetul, spunând: “De vei deschide cerul se vor cutremura de Tine munÅ£ii ÅŸi se vor topi ca ceara de la faÅ£a focului”?( Is. 64, 1)
Nu spune, oare, David, vorbind de lucrurile puterii Tale: „Nu ne vom teme când se va tulbura pământul ÅŸi se vor muta munÅ£ii în inimile mărilor”(Ps. 45, 2)? PoÅ£i, Doamne, să muÅ£i munÅ£ii ÅŸi să-i arunci în mare ÅŸi nu vrei să dărâmi un oraÅŸ care Å¢i se împotriveÅŸte, ci dai răgaz de ÅŸapte zile pentru dărâmarea lui? Pentru ce?
– Nu Mi-a slăbit puterea, răspunde Dumnezeu, ci iubirea Mea de oameni îndelung rabdă, îi dau răgaz ÅŸapte zile, cum am dat ÅŸi cetăţii ninive, trei zile. Poate va primi predica de pocăinţă ÅŸi se va mântui.
– Dar cine-i pentru locuitorii Ierihonului predicatorul  pocăinÅ£ei?  DuÅŸmanii  înconjuraseră cetatea; generalul supraveghea zidurile cetăţii! Frica era mare, tulburarea multă! Ce cale de pocăinţă le-ai deschis? Le-ai trimis vreun profet? Le-ai trimis vreun binevestitor? Era, oare, cineva între ei care să le arate care le este folosul?
-  Da, răspunde Dumnezeu, aveau în mijlocul lor un dascăl al pocăinţei, pe minunata Rahav(Iosua Navi 2, 1-21; 6, 22-25), pe care am mântuit-o prin pocăinţă. Era şi ea din acelaşi aluat ca şi ei; dar pentru că nu era de acelaşi gând cu ei, n-a luat parte la păcatul lor, de vreme ce nu luase parte nici la necredinţa lor.
Vezi cât e de neobiÅŸnuită predica iubirii de oameni! Dumnezeu, Care a spus în lege: „Să nu faci desfrânare”( IeÅŸire 20, 14), datorită iubirii Sale de oameni, a schimbat cuvântul ÅŸi a strigat prin fericitul Isus Navi: „Rahav, desfrânata, să trăiască”. Acel Isus, fiul lui Navi, care a spus: „Rahav, desfrânata, să trăiască”, a fost icoana Domnului Iisus, Care a zis: “Desfrânatele ÅŸi vameÅŸii merg înaintea voastră în împărăţia cerururilor”( Matei 21, 31).
-  Dacă trebuie să trăiască, pentru ce este desfrânată? Iar dacă este desfrânată, pentru ce să trăiască?
– Am vorbit de starea ei de mai inainte, ca să te minunezi de schimbarea de pe urmă.
-  Şi ce a făcut Rahav, ca să-i aducă mântuirea? Că a primit iscoadele cu pace? Asta o face şi o hangiţă!
– Dar Rahav n-a cules mântuirea numai de pe urma vorbelor ei, ci, înainte de asta, de pe urma credinÅ£ei ÅŸi a dragostei ei fată de Dumnezeu. Åži ca să cunoÅŸti credinÅ£a ei covârÅŸitoare, ascultă că însăşi Scriptura dă mărturie de faptele ei! Era în casa de desfrâu, ca mărgăritarul aruncat în noroi, ca aurul azvârlit în mocirlă, ca o floare a credinÅ£ei înăbuÅŸită de spini! Un suflet credincios era închis într-un loc al necredinÅ£ei! Ascultă-mă cu mare luare-aminte! Rahav a primit iscoadele. Åži pe Dumnezeul pe care Israel l-a trădat în pustie, pe acesta L-a predicat Rahav în casa de desfrâu. Dar pentru ce spun: în pustie? Israel L-a trădat când muntele era plin de nori, de ceată, de sunet de trâmbiÅ£e, de fulgere ÅŸi de celelalte lucruri înfricoşătoare, când a auzit de la Dumnezeu, din mijlocul focului: Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este un singur Domn(Deut. 6, 4); să nu ai alÅ£i dumnezei(IeÅŸire 20, 3); Eu sunt în cer, sus, ÅŸi pe pământ jos, ÅŸi afară de Mine nu este alt dumnezeu(Deut. 4, 39); ÅŸi cu toate că Israel a auzit aceste cuvinte, totuÅŸi a făcut vitei ÅŸi s-a lepădat de Dumnezeu. N-a mai vrut să ÅŸtie de Stăpân, n-a mai cunoscut pe Binefăcător ÅŸi a spus lui Aaron: „Fă-ne dumnezei(IeÅŸire 32, 1). Dacă-s dumnezei, pentru ce spui: „Fă-ne?”. Cum pot fi dumnezei cele făcute de mână? AÅŸa e păcatul? OrbeÅŸte! Se luptă cu el însuÅŸi, se distruge singur! A fost făcut un vitel ÅŸi nerecunoscătorul Israel strigă: „AceÅŸtia sunt dumnezeii tăi Israele, care te-au scos din pământul Egiptului”( IeÅŸire 32, 4). Israel spunea: „AceÅŸtia sunt dumnezei” ÅŸi vedea un vitel! Era un idol!
-  Pentru ce, atunci, strigau: „AceÅŸtia sunt dumnezei”?
-  Ca să arate că nu se închinau numai la ceea ce vedeau, ci că în mintea lor era închinarea la mai mulţi dumnezei. Ei tălmăceau cu cuvântul ce gândeau, nu gândeau ce vedeau.
Dar să ne întoarcem iarăşi la subiect. Ceea ce auzise Israel, care fusese întărit cu atâtea minuni, care fusese învăţat cu atâtea porunci, pe care le tăgăduia, aceea a predicat Rahav, închisă într-o casă de desfrâu. Le-a spus iscoadelor: „Am aflat câte a făcut Dumnezeul vostru egiptenilor”!( Iosua Navi 2, 9). Iudeul spunea: „AceÅŸtia sunt dumnezeii tăi care te-au scos din pământul Egiptului”( IeÅŸire 32, 4), iar femeia desfrânată nu atribuie zeilor mântuirea lui Israel, ci lui Dumnezeu: „Am aflat câte a făcut Dumnezeul vostru egiptenilor în pustie ÅŸi am auzit; ÅŸi s-a topit inima noastră ÅŸi tărie nu este în noi. Am aflat câte a făcut Dumnezeul vostru”( Iosua Navi 2, 9-11). Ai văzut cum repetă, prin credinţă, cuvintele Legiuitorului?( Iosua Navi 2, 11) Că a spus: „Åži ÅŸtiu că Dumnezeul vostru este în cer, sus, ÅŸi pe pământ, jos, ÅŸi afară de El nu este alt dumnezeu”( Deut. 4, 39).
Rahav este icoană a Bisericii celei întinate altădată cu desfrânarea demonilor, care, primind acum iscoadele lui Hristos – nu iscoadele trimise de Isus al lui Navi, ci pe Apostolii trimiÅŸi de Iisus, adevăratul Mântuitor – spune: „Am aflat că Dumnezeul vostru este în cer, sus, ÅŸi pe pământ, jos, ÅŸi afară de El nu este alt dumnezeu”. Aceste cuvinte le-au primit iudeii ÅŸi nu le-au păzit; pe acestea le-a auzit Biserica ÅŸi le-a păstrat.
Este vrednică dar de toată lauda Rahav, icoana Bisericii.
De aceea ÅŸi marele Pavel, cunoscând vrednicia credinÅ£ei ei, n-a socotit-o nevrednică din pricina stării ei de mai’nainte, ci vrednică din pricina schimbării dumnezeieÅŸti petrecute cu ea; a numărat-o între toÅ£i sfinÅ£ii, spunând: Prin credinţă a adus Abel jertfă; prin credinţă Avraam a făcut cutare ÅŸi cutare; prin credinţă Noe a lucrat corabia; prin credinţă Moise a făcut ÅŸi a săvârÅŸit atâtea ÅŸi atâtea; ÅŸi după ce pomeneÅŸte pe rând pe mulÅ£i sfinÅ£i, la urmă a adăugat: „Prin credinţă Rahav, desfrânata, n-a pierit împreună cu cei necredincioÅŸi, pentru că a primit iscoadele ÅŸi le-a scos pe altă cale”( Evr. 11, 4, 31).
Uită-te că Rahav îşi acoperă cu multă înÅ£elepciune gândurile ei cele bune. Când trimiÅŸii împăratului pentru căutarea iscoadelor au întrebat-o: „Au intrat oameni la tine?”, ea le-a răspuns: „Da, au intrat”. A spus mai întâi adevărul, apoi a adăugat minciuna, niciodată minciuna nu-i crezută dacă nu-i adaugi la început ÅŸi o umbră de adevăr. De aceea, cei ce mint cu aparenţă de adevăr, spun mai întâi adevărul, ceea ce se ÅŸtie de toată lumea, ÅŸi apoi adaugă minciunile ÅŸi neadevărul. „Au intrat la tine iscoadele?”. „Da”, le-a răspuns femeia. Dacă ar fi răspuns de la început „Nu”, ar fi îndemnat pe trimiÅŸii împăratului să-i caute în casă. Dar ea le-a răspuns: „Da, au intrat ÅŸi au plecat pe acest drum! Urmăriti-i ÅŸi-i veÅ£i prinde”( Iosua Navi 2, 1-4). Ce minciună bună! Ce viclenie bună, care n-a trădat cele dumnezeieÅŸti, ci a păstrat credinÅ£a!
Dacă pocăinÅ£a a învrednicit-o pe Rahav aceea de o atât de mare mântuire, încât să fie propovăduită de gura sfinÅ£ilor – Isus al lui Navi să strige în pustie: „Să trăiască Rahav, desfrânata”( Iosua Navi6, 17), iar Pavel să spună: „Prin credintă, Rahav, desfrânata, n-a pierit împreună cu cei necredincios”( Evr. 11, 31) – cu cât mai mult nu ne vom mântui noi, dacă ne pocăim? Timpul de acum e timp de pocăinţă. Mare să ne fie teama de păcatele ce le avem în spate, dacă pocăinÅ£a n-o ia înaintea pedepsei! „Să întâmpinăm faÅ£a Lui intru mărturisire”( Ps. 94, 2). Să stingem vâlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puÅ£ine lacrimi.
Multul foc al păcatului e stins ÅŸi cu o picătură de lacrimi; că lacrimile sting vâlvătaia păcatelor ÅŸi spală mirosul greu al păcatului, o mărturiseÅŸte fericitul David, spunând ÅŸi arătând cât de mare e puterea lacrimilor: „Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aÅŸternutul meu voi uda”( Ps. 6, 6). Dacă ar fi vrut să arate numai belÅŸugul de lacrimi, ar fi fost de ajuns să spună atât: Cu lacrimile mele aÅŸternutul meu voi uda.
-  Dar atunci,  pentru ce a spus înainte: Spăla-voi?
– Ca să arate că lacrimile sunt baie ÅŸi mijloc de curăţire de păcate.
Păcatele sunt pricina tuturor relelor. Din pricina păcatelor – supărările, din pricina păcatelor – tulburările, din pricina păcatelor – războaiele, din pricina păcatelor – bolile ÅŸi toate suferinÅ£ele greu de vindecat ce vin peste noi. După cum doctorii iscusiÅ£i nu cercetează numai cele ce arată bolile pe dinafară, ci caută să afle ÅŸi cauza bolilor, tot aÅŸa ÅŸi Mântuitorul, vrând să arate că păcatul este pricina tuturor relelor ce vin peste oameni, a spus celui slăbănogit cu trupul: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greÅŸeÅŸti, ca să nu-Å£i fie Å£ie ceva mai rău”(Ioan 5, 14), pentru că Doctorul sufletelor a văzut că sufletul îi e slăbănogit, iar din pricina lui ÅŸi trupul. AÅŸadar, păcatul fusese pricina bolii de care zăcuse slăbănogul.
Păcatul e pricina pagubei, păcatul e pricina supărării, păcatul e pricina oricărei suferinţe. Eu însă mă minunez de aceea că Dumnezeu, Care la început a hotărât omului suferinţa pentru păcatul săvârşit, pune capăt hotărârii acesteia printr-o altă hotărâre şi alungă osânda chiar prin osândă. Să-ti explic cum!
Dumnezeu a dat omului suferinţa din pricina păcatului; dar prin suferinţă pune capăt păcatului. Fii cu mare luare-aminte!
Când Dumnezeu a ameninÅ£at pe femeie ÅŸi a osândit-o pentru călcarea de poruncă, i-a spus: „în dureri vei naÅŸte fii”(Facere 3, 16). A arătat că suferinÅ£a este fructul păcatului. Dar cât e de darnic Dumnezeu! Ceea ce dăduse ca pedeapsă, aceea Dumnezeu a prefăcut în mijloc de mântuire.
Păcatul a dat naÅŸtere suferinÅ£ei, dar suferinÅ£a ÅŸterge păcatul; ÅŸi după cum cariul se naÅŸte din lemn ÅŸi macină lemnul, tot aÅŸa ÅŸi suferinÅ£a se naÅŸte din păcat, dar distruge păcatul când e însoÅ£ită de pocăinţă. De aceea Pavel spunea: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, de care nu-Å£i pare rău”( II Cor. 7, 10). Bună este întristarea pentru cei ce se pocăiesc sincer.
Cei ce păcătuiesc trebuie să plângă pentru păcatul lor, că „fericiÅ£i cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”( Matei 5, 4). Plânge-ti dar păcatul, ca să nu jeleÅŸti osânda! Apără-te înaintea judecătorului înainte de a te duce la scaunul de judecată. Nu ÅŸtii, oare, că toÅ£i cei care vor să roage pe judecător, nu fac aceasta atunci când are loc judecata, ci înainte de a se duce la scaunul de judecată, fie prin prieteni, fie prin protectori, fie în vreun alt chip?
AÅŸa ÅŸi cu Dumnezeu! în timpul judecăţii n-ai să-L îndupleci pe Judecător; dar înainte de judecată, poÅ£i să-L îndupleci. De aceea David spunea: „Să întâmpinăm faÅ£a Lui întru mărturisire”( Ps. 94, 2), înaintea scaunului de judecată arta oratorică a apărătorilor nu poate înÅŸela pe marele Judecător; puterea nu-L înduplecă; dregătoria înaltă nu-L convinge; de fata omului nu tine seamă; de bani nu e corupt, ci dreapta Lui judecată este înfricoşătoare ÅŸi neîndurătoare.
Aici, pe pământ, aşadar, să înduplecăm pe Judecător şi să I ne rugăm; aici, pe pământ, să-L rugăm din toată puterea, dar nu cu bani. Dar, mai bine zis, dacă trebuie să spun adevărul, iubitorul de oameni Dumnezeu este înduplecat şi cu bani; nu-i primeşte El, ci prin săraci.
Dă celui nevoiaÅŸ bani, ÅŸi-ai înduplecat pe Judecător. Asta v-o spun prieteneÅŸte; pentru că pocăinÅ£a fără milostenie este moartă ÅŸi fără aripi. PocăinÅ£a nu poate zbura dacă nu are aripa milosteniei. De aceea lui Corneliu, cel ce s-a pocăit bine, milostenia i-a fost aripa credinÅ£ei: „Milosteniile tale, spune Scriptura, ÅŸi rugăciunile tale s-au suit la cer”( Fapte 10, 4).
Dacă pocăinţa n-ar fi avut milostenia aripă, nu s-ar fi urcat la cer. Astăzi, iarmarocul milosteniei e deschis; vedem pe prinşii de război şi pe săraci; vedem pe cei ce strigă; vedem pe cei ce lăcrimează; vedem pe cei ce oftează. Iarmaroc minunat stă în fata noastră; iarmarocul nu are alt rost, iar negustorul nu se gândeşte la altceva decât să cumpere ieftin şi să vândă scump. Nu-i, oare, acesta scopul oricărui negustor? Nimeni nu se apucă de negustorie cu alt gând decât ca să vândă mai scump mărfurile cumpărate cu bani putini şi să scoată câştig mare de pe urma negoţului. Un astfel de iarmaroc ne-a pus nouă în fată Dumnezeu.
Cumpără fapte de dreptate cu putini bani, ca să le vinzi în viata ce va să fie cu bani grei. Dacă trebuie totuÅŸi să numeÅŸti vânzare răsplata pe care o vei primi dincolo! Aici, pe pământ, cumperi dreptatea cu puÅ£ini bani, cu un codru de pâine, cu o haină ponosită, cu un pahar cu apă rece: “Cel care va da un pahar cu apă rece, amin zic vouă, spune Dascălul negutătoriei celei duhovniceÅŸti, nu-ÅŸi va pierde plata sa”( Matei 10, 42). Să-ÅŸi aibă plata sa un pahar cu apă rece, iar hainele ÅŸi banii, daÅ£i ca să faci bine, să nu-ÅŸi aibă plata lor? Dimpotrivă, chiar multă plată!
-  Dar pentru ce Domnul a vorbit de un pahar cu apă rece?
– Ca să-ti arate că milostenia nu înseamnă cheltuială. Ca să dai un pahar cu apă rece, n-ai nevoie să-ti goleÅŸti lada, nici să faci vreo altă cheltuială.
Dacă acolo unde datul este fără cheltuială, harul binefacerii este atât de mare, cât de mare trebuie să fie plata primită de la Dreptul Judecător acolo unde datul stă în belşug de haine, de bani şi de alte bunuri?
Deci atâta vreme cât putem cumpăra virtuÅ£ile la un preÅ£ atât de scăzut, să le luăm, să le răpim, să le cumpărăm de la marele Dăruitor: „Cei însetaÅ£i, spune Domnul, mergeÅ£i la apă ÅŸi toii câţi nu aveÅ£i argint, mergeÅ£i ÅŸi vă cumpăraÅ£i”( Is. 55, 1).
Atâta vreme cât iarmarocul e în toi, să cumpărăm milostenii; dar, mai bine spus, prin milostenie să cumpărăm mântuirea, îmbrăcând un sărac, îmbraci pe Hristos.
– Asta o ÅŸtiu ÅŸi eu, ÅŸi o ÅŸtiu prea bine, îmi poÅ£i răspunde. Am învăţat asta mai înainte! Nu eÅŸti tu primul care să mă înveÅ£i. Nu am auzit asta întâi de la tine! Nu-mi predici o noutate, ci cele ce m-au învăţat de multe ori mulÅ£i din cei de fată!
– Åžtiu ÅŸi eu, ÅŸtiu că acestea ÅŸi altele ca acestea le-ai fi auzit de multe ori. Dar facă Dumnezeu să le auzim de multe ori, ca să facem puÅ£in bine!
„Cel ce miluieÅŸte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu”( Pilde 19, 17). Să împrumutăm lui Dumnezeu milostenia, ca să luăm de la El, în schimb, ca răsplată, iubirea de oameni. Cât de înÅ£elepte sunt aceste cuvinte: „Cel ce miluieÅŸte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu”!
-  Dar pentru ce Scriptura n-a spus: Cine miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu, ci: împrumută pe Dumnezeu?
-  Scriptura cunoaÅŸte lăcomia noastră.  A văzut că nesaÅ£ul nostru caută să aibă cât mai mult. De asta n-a spus simplu: „Cel ce miluieÅŸte pe sărac, dă lui Dumnezeu”, ca să nu socoteÅŸti milostenia un simplu schimb de bani, ci: Cel ce miluieÅŸte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Se împrumută de la noi, înseamnă că Dumnezeu este datornicul nostru. Cum vrei să-L ai pe Dumnezeu: Judecător sau datornic? Datornicul are respect de cel de la care s-a împrumutat; judecătorul însă nu se sfieÅŸte de cel pe care 1-a împrumutat.
Trebuie însă să vedem neapărat şi în alt chip pentru ce Dumnezeu a spus: Pe Mine Mă împrumută cel ce dă săracului.
Dumnezeu a văzut că lăcomia noastră tinde spre înmulţirea averilor şi că cel ce are bani nu vrea deloc să împrumute fără garanţie. Cel ce dă cu împrumut cere sau ipotecă, sau amanet, sau girant; cu aceste trei garanţii încredinţează banii săi; fie că primeşte amanet, fie ipotecă, fie girant.
Dumnezeu a văzut, deci, că fără aceste garanţii nimeni nu dă cu împrumut, nici nu se pleacă spre milă, ci se uită numai la câştig; săracul este lipsit de toate acestea; nu are ce ipoteca, că nu posedă nimic; nu are ce amaneta, că este gol; nu are girant, că, din pricina sărăciei, nimeni n-are încredere în el.
Dumnezeu văzând, deci, că săracul se primejduieÅŸte din pricina sărăciei, iar bogatul se primejduieÅŸte din pricina neomeniei, s-a pus pe El la mijloc girant pentru sărac, zălog pentru cel care dă împrumut. Åži-i spune bogatului: „N-ai încredere în el, că-i sărac? încrede-te în Mine, că-s bogat!”. Dumnezeu a văzut pe sărac ÅŸi a avut milă de el; a văzut pe sărac, ÅŸi nu 1-a trecut cu vederea, ci S-a dat pe Sine chezaÅŸ pentru cel ce nu are nimic ÅŸi a stat alături de cel sărman pentru multa Lui bunătate. Despre această bunătate dă mărturie fericitul David când spune: „A stat în dreapta săracului”( Ps. 108, 30).
„Cel ce miluieÅŸte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu”. „Ai încredere, spune Dumnezeu, că pe Mine Mă împrumuÅ£i!”.
-  Dar ce câştig atât de mare am dacă Te împrumut pe Tine?
-  E cea mai mare nelegiuire să ceri socoteală lui Dumnezeu. Totuşi, Mă plec nelegiuirii tale şi cu iubirea de oameni voi pune capăt neomeniei tale. Să stăm, dar, de vorbă şi să ne socotim. Cât câştigi când împrumuţi pe ceilalţi oameni? Ce dobândă le ceri? Nu-i aşa că unu la sută, dacă ceri o dobândă legală? Dacă lăcomia ţi-e mai mare, iei o dobândă nedreaptă, de două sau de trei ori mai mare. Eu însă am să-ţi satur lăcomia ta. Iţi voi da mai mult decât ţi-e pofta nesaţului tău. Acopăr cu dărnicia Mea nesaţul tău. Pretinzi o dobândă de unu la sută? Eu îţi dau de o sută de ori mai mult.
– Dacă-i aÅŸa, Te împrumut, Doamne! Te împrumut cu milostenia pe care o dau aici săracului! Dar când ai să-mi dai înapoi împrumutul? Vreau să hotărâm condiÅ£iile. Vreau să întărim învoiala.  Spune-mi timpul înapoierii  banilor! Hotărăşte scadenÅ£a!
Intrebarea asta, mai ales, este de prisos! “Că Dumnezeu este credincios în toate cuvintele Lui”( Ps. 144, 13). Dar pentru că un bun platnic are obiceiul ÅŸi intenÅ£ia de a măsura timpul ÅŸi de a hotărî ziua scadenÅ£ei, ascultă când ÅŸi unde îţi va plăti datoria Cel ce S-a împrumutat de la tine prin mâna săracului: „Când va ÅŸedea Fiul Omului pe tronul slavei Lui ÅŸi va pune oile de-a dreapta Lui ÅŸi caprele de-a stânga Lui, va zice celor din dreapta…!”.
Aici ia aminte cum grăieÅŸte Datornicul cel recunoscător creditorului Său, cum îi mulÅ£umeÅŸte Datornicul: „VeniÅ£i, binecuvântaÅ£ii Părintelui Meu, de moÅŸteniÅ£i împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii.” Åži pentru ce? „Că am flămânzit, ÅŸi Mi-aÅ£i dat să mănânc; am însetat, ÅŸi Mi-aÅ£i dat să beau; gol am fost, ÅŸi M-aÅ£i îmbrăcat, în temniţă, ÅŸi aÅ£i venit la Mine; bolnav am fost, ÅŸi M-aÅ£i cercetat; străin am fost, ÅŸi M-aÅ£i primit”( Matei 25, 31-36).
Apoi, cei care au slujit bine la vreme se vor uita la nimicnicia lor ÅŸi la vrednicica Celui împrumutat ÅŸi vor spune: „Doamne, când Te-am văzut flămând, ÅŸi Te-am hrănit? Sau însetat, ÅŸi Å¢i-am dat să bei”( Matei 25, 37), Å¢ie, spre Care ochii tuturor nădăjduiesc, Å¢ie, Care le dai lor hrană la bună vreme?( Ps. 144, 16).
Cât e de mare bunătatea lui Dumnezeu! Din pricina iubirii Sale de oameni îşi ascunde vrednicia.
“Am flămânzit, ÅŸi Mi-aÅ£i dat să mănânc”.
Ce mare bunătate! Ce nemăsurată iubire de oameni! A flămânzit „Cel ce dă hrană la tot trupul”( Ps. 135, 25), „Cel ce deschide mâinile ÅŸi satură pe tot cel viu de bunăvoinţă”( Ps. 144, 16).
„Am flămânzit, ÅŸi Mi-aÅ£i dat să mănânc”.
Nu i se micşorează vrednicia Sa, ci iubirea Sa de oameni chezăşuieşte pentru săraci.
„Am însetat, ÅŸi Mi-aÅ£i dat să beau”.
– Cine-i Cel ce rosteÅŸte aceste cuvinte?
-  Cel ce varsă apele în lacuri, râuri ÅŸi izvoare; Cel ce a spus în Evanghelie:  „Din pântecele celui ce crede în Mine râuri de apă vie vor curge, precum a zis Scriptura”( Ioan 7, 38); Cel ce a spus: „De însetează cineva, să vină la Mine ÅŸi să bea”( Ioan 7, 37).
„Gol am fost, ÅŸi M-ati îmbrăcat”.
– Am îmbrăcat noi, oare, vor spune aceia, „pe Cel ce îmbracă cerul cu nori”?( Ps. 146, 8) Pe Cel ce îmbracă toată Biserica ÅŸi întreaga lume? „Câţi în   Hristos   v-aÅ£i   botezat   în   Hristos   v-aÅ£i îmbrăcat”( Gal. 3, 27).
„In temniţă am fost.”
-  In temniţă, Tu, Cel ce slobozeşti pe cei din temniţă? Tălmăceşte-ne cele ce ne spui! Vrednicia Ta tăgăduieşte spusele. Când Te-am văzut în atât de mare lipsă? Când Ţi-am făcut acestea?
-  „Intrucât aÅ£i făcut, răspunde El,  unuia dintr-aceÅŸtia preamici, Mie Mi-ati făcut”( Matei 25, 40).
Nu-i adevărat, deci, cuvântul că cel ce miluieÅŸte pe sărac împrumută pe Dumnezeu? Åži, iată, lucru de mirare! M-a amintit de nici o altă faptă de virtute, decât de milostenie. Åži doar ar fi putut să spună: „VeniÅ£i, binecuvântaÅ£ilor, că aÅ£i trăit în curăţenie trupească ÅŸi sufletească, că afi trăit în feciorie, că aÅ£i dus viată îngerească!”. Dar le trece pe acestea sub tăcere! Nu că sunt nevrednice de a fi pomenite, ci pentru că vin în urma iubirii de oameni.
Åži după cum celor din dreapta le-a dăruit împărăţia pentru milostenia lor, tot aÅŸa ÅŸi pe cei din stânga i-a ameninÅ£at cu pedeapsa, pentru asprimea lor. „Duceti-vă de la Mine, blestemaÅ£ilor, în întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului ÅŸi îngerilor lui”( Matei 25,41).
– Pentru ce? Pentru care pricină?
„Pentru că am flămânzit, ÅŸi nu Mi-aÅ£i dat să mănânc”( Matei 25, 42).
N-a spus: „că aÅ£i făcut desfrânare, că aÅ£i făcut adulter, că aÅ£i furat, că aÅ£i dat mărturie mincinoasă, că afi jurat fals”. Toată lumea ÅŸtie că ÅŸi acestea sunt păcate, dar vin în urma neomeniei ÅŸi a nemilosteniei.
-  Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat?
-  Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Aţi avut un leac atât de mare şî atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atât de mare binefacere.
Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii îi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc împărăţia cerurilor.
Bune sunt, Stăpâne, făgăduinţele Tale, bună este şi împărăţia Ta, pe care o aşteptăm, dar şi gheena, cu care ne ameninţi! Una ne îndeamnă, cealaltă ne înfricoşează: împărăţia ne îndeamnă spre bine, gheena ne înfricoşează cu folos.
Dumnezeu ne ameninţă cu iadul, nu ca să ne arunce în iad, ci ca să ne scape de iad. Dacă ar fi vrut să ne pedepsească, nu ne-ar fi ameninţat mai înainte, pentru ca, întăriţi, să fugim de cele ce ne ameninţă, ne ameninţă cu pedeapsa, ca să scăpăm de pedeapsă, ne înfricoşează cu cuvântul, ca să nu ne pedepsească cu fapta.
Să împrumutăm dar pe Dumnezeu cu milostenia, să-L împrumutăm ca să-L avem pe El datornic, şi nu judecător, aşa precum am spus. Datornicul se sfieşte de cel care 1-a împrumutat, se sfieşte de el şi-1 respectă. Dacă cel ce a dat bani cu împrumut vine la uşa unui datornic, datornicul fuge, dacă e sărac; dar dacă e bogat, îl primeşte cu îndrăznire.
Vezi şi altă fată minunată a Dreptului Judecător, scoasă din observarea lucrurilor omeneşti. Dacă împrumuţi pe un om sărac, iar acesta mai pe urmă se îmbogăţeşte şi poate să-ti plătească datoria, ti-o plăteşte fără să afle oamenii, ca să nu roşească de starea lui de mai înainte; îţi mulţumeşte, dar nu spune altora că i-ai făcut bine, fiindu-i ruşine de sărăcia lui de mai înainte. Dumnezeu nu face aşa, ci Se împrumută în ascuns, şi-Şi plăteşte datoria în văzul tuturor. Când primeşte, primeşte milostenia făcută, în taină; când dă înapoi, o dă înapoi în fata întregii creaţii.
Dar poate că un bogat mă va întreba:
– Pentru ce Dumnezeu mi-a dat mie bogăţie ÅŸi pentru ce nu i-a dat la fel ÅŸi săracului?
– Dumnezeu putea să dea ÅŸi săracului bogăţie ca ÅŸi Å£ie, dar n-a vrut pentru ca nici bogăţia ta să nu fie neroditoare, ÅŸi nici sărăcia aceluia, fără plată. Å¢ie, bogatului, ti-a dat bogăţie ca să te îmbogăţeÅŸti prin milostenie ÅŸi să împărÅ£i cu dreptate: „A împărÅ£it, a dat săracilor, dreptatea lui rămâne în veac”( Ps. 111,8. (Evident, cuvântul „dreptate” nu are aici un înÅ£eles juridic)). Vezi că bogatul strânge de pe urma milosteniei dreptate veÅŸnică? Vezi-l ÅŸi pe sărac! Pentru că nu are bogăţie, cu care să lucreze dreptate, are sărăcia, de pe urma căreia culege răbdare veÅŸnică: „Răbdarea săracilor nu piere în veac”( Ps. 9, 18), în Hristos, Domnul nostru, Căruia slavă în vecii vecilor. Amin.