OMILIA A TREIA

din „Omiliile despre pocainta”

Despre milostenie
ÅŸi la Cele zece fecioare

Ştiţi, oare, de unde am început predica de mai înainte sau unde am terminat-o, sau de la care subiect au plecat, sau la care subiect au ajuns vorbele cuvântării mele? Cred că aţi uitat ideile cu care mi-am terminat cuvântul. O ştiu asta; dar nu vă caut pricină, nici nu vă învinuiesc.
Aveţi soţie, trebuie să vă ocupaţi de copii şi să vă îngrijiţi de toate cele din casă; unii dintre voi slujesc în armată, iar alţii sunt meseriaşi. Fiecare dintre voi se îndeletniceşte cu fel şi fel de ocupaţii; eu însă mă îndeletnicesc numai cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, mă ocup numai cu predica şi numai cu ea îmi cheltuiesc tot timpul. De aceea nici nu trebuie să fiţi mustraţi; dimpotrivă, trebuie lăudată râvna voastră, că nu m-ati părăsit nici o singură duminică, ci v-ati lăsat toate treburile şi aţi venit la biserică. Aceasta-i cea mai mare laudă a oraşului nostru, nu că are mulţime mare de oameni şi suburbii, nici că are săli strălucitoare de ospeţe şi case cu acoperişuri de aur, ci că are locuitori râvnitori şi cu mintea trează.
Pomii buni se cunosc după roade, nu după frunze. Pentru aceea suntem mai de preţ decât vieţuitoarele necuvântătoare, pentru că avem grai, pentru că ne slujim de cuvânt, pentru că ni-i drag cuvântul.
Un om care nu iubeÅŸte cuvântul este mai necuvântător decât dobitoacele; că nu ÅŸtie pentru ce a fost cinstit cu grai ÅŸi de unde are această cinste. Bine spunea profetul: „Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte ÅŸi s-a asemănat lor”(Ps.48,12).
Eşti om înzestrat cu cuvânt şi nu iubeşti cuvântul? Spune-mi, ce iertare mai poţi avea? De aceea îmi sunteţi nespus de dragi, că alergaţi ca înaripaţi să ascultaţi cuvânt despre virtute şi puneţi totul în urma ascultării dumnezeieştilor cuvinte. Haide, dar, ca şi eu să-mi încep cuvântul şi să continui şirul celor spuse în cea din urmă predică. Vă sunt dator şi îmi plătesc cu drag datoria; nu mă sărăceşte, ci-mi adaugă avere, în afacerile lumeşti datornicii fug de creditori, ca să nu le dea datoria; eu însă umblu după creditorii mei, ca să le-o plătesc; şi pe bună dreptate; în afacerile lumeşti plata datoriei aduce sărăcie, pe când plata datoriei cuvântului naşte bogăţie. Iată ce vreau să spun: datorez cuiva nişte bani; dacă-i dau datoria, banii nu pot fi şi la el şi la mine, ci au plecat de la mine şi au intrat la punga lui; dar vă dau cuvântul de învăţătură, cu care vă eram dator, cuvântul acesta rămâne şi la mine, şi-1 aveţi şi voi cu toţii; dacă ţin la mine cuvântul şi nu-1 dau, atunci sunt sărac; dar când îl dau, ajung mai bogat; dacă nu-mi plătesc datoria cuvântului, atunci numai eu sunt bogat, dar dacă mi-o plătesc, culeg rod împreună cu voi    toţi.
Haide dar să vă plătesc datoria! Åži care-i datoria? Vă vorbisem mai înainte despre pocăinţă ÅŸi vă spuneam că multe ÅŸi felurite sunt căile pocăinÅ£ei, pentru ca să ne fie uÅŸoară mântuirea. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat o singură cale de pocăinţă, n-am fi primit-o, ci am fi spus: „Nu putem merge pe această cale, nu putem să ne mântuim!”. Dar aÅŸa. Dumnezeu Å£i-a tăiat cuvântul acesta, că nu ti-a dat numai o cale de pocăinţă, nici două, nici trei, ci multe ÅŸi felurite, ca, prin mulÅ£imea lor, să-ti facă lesnicioasă suirea la cer. Åži spuneam că pocăinÅ£a e lesnicioasă ÅŸi n-are nici o greutate. EÅŸti păcătos? Intră în biserică ÅŸi spune: „Am păcătuit!” ÅŸi ai scăpat de păcat. V-am dat pildă pe David, care a păcătuit ÅŸi ÅŸi-a ÅŸters păcatul (II Regi 12, 1-14). V-am arătat apoi a doua cale de pocăinţă, aceea a plânsului pentru păcat, ÅŸi spuneam: Ce greutate are această cale? N-ai nevoie să cheltuieÅŸti bani, n-ai nevoie să mergi cale lungă, nici altceva asemănător, ci numai să-ti plângi păcatul. Åži   v-am dat, din Scriptură, pildă ÅŸi despre această cale; vă spuneam că Dumnezeu a schimbat hotărârea pronunÅ£ată asupra lui Ahab pentru că Ahab a plâns ÅŸi s-a întristat; InsuÅŸi Dumnezeu i-a spus asta lui Ilie: „Ai văzut cât a plâns Ahab ÅŸi cât de trist a plecat din fata Mea? Nu voi face după mânia Mea” (III Regi  21, 29). Apoi v-am dat ÅŸi a treia cale de pocăinţă ÅŸi v-am adus din Scriptură pildă pe fariseu ÅŸi vameÅŸ: fariseul, lăudându-se cu îngâmfare, a pierdut toate faptele lui de dreptate; iar vameÅŸul, smerindu-se, s-a pogorât de la templu cu rod de dreptate ÅŸi a ajuns drept fără nici o osteneală; a spus cuvinte ÅŸi a primit fapte (Luca 18, 10-14).

Haide dar acum să mergem mai departe şi să vă pun în fată a patra cale de pocăinţă.
– Care-i aceasta?
– Milostenia împărăteasa virtuÅ£ilor, aceea care duce iute pe oameni în bolÅ£ile cerurilor, apărătoarea noastră preabună.
Mare lucru este milostenia. De aceea ÅŸi Solomon striga: „Mare lucru este omul ÅŸi de preÅ£ bărbatul milostiv” (Pilde 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei; străbate văzduhul, lasă în urmă luna, depăşeÅŸte razele soarelui, se urcă până în bolÅ£ile cerurilor. Dar nici acolo nu se opreÅŸte, ci lasă în urmă ÅŸi cerul ÅŸi popoarele de îngeri ÅŸi cetele de arhangheli ÅŸi toate puterile cele de sus ÅŸi se înfăţiÅŸează chiar înaintea tronului celui împărătesc.
Află asta chiar din Scriptură, care zice: „Cornelie, rugăciunile tale ÅŸi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10, 4). Cuvintele: „înaintea lui Dumnezeu” înseamnă: „De-ai avea multe păcate, nu te teme, că ai milostenia apărătoare!”. Nici una dintre puterile cele de sus nu-i va sta împotrivă. Milostenia îşi cere datoria, stând cu poliÅ£a în mână. InsuÅŸi Stăpânul ne-o spune: „Cel care va face unuia dintre aceÅŸtia preamici. Mie Mi-a făcut” (Matei 25, 40). Milostenia deci îti uÅŸurează toate păcatele tale, oricâte ai avea.
Nu ÅŸtii oare din Evanghelie pilda celor zece fecioare, cum cele care n-au avut milostenie au rămas afară de cămara de nuntă, deÅŸi trăiseră în feciorie? „Erau zece fecioare, spune Hristos, cinci nebune ÅŸi cinci înÅ£elepte” (Matei 25, 2); cele înÅ£elepte aveau untdelemn, iar cele nebune nu aveau ÅŸi se stingeau candelele lor.
Åži venind cele nebune la cele înÅ£elepte le-au spus: „DaÅ£i-ne nouă untdelemn din vasele voastre” (Matei 25, 8).
Mă ruşinez, roşesc şi plâng când aud că o fecioară e nebună; roşesc când aud că o fecioară poartă acest nume, după atâta virtute, după ce a trăit în feciorie, după ce a zburat cu trupul la cer, după ce s-a luat la întrecere cu puterile cele de sus, după ce a îndurat arşiţa, după ce a călcat în picioare cuptorul plăcerii. Li s-a spus nebune, şi pe bună dreptate nebune, că au săvârşit o virtute mare, dar au fost biruite de una mică.
„Åži s-au apropiat cele nebune, spune Hristos, ÅŸi au zis celor înÅ£elepte: „Dati-ne nouă untdelemn din vasele voastre”. Iar acelea au spus: „Nu putem să vă dăm, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă” (Matei 25, 8-9). N-au făcut asta pentru că nu le era milă de ele, nici din răutate, ci din pricina scurtimii timpului: avea să vină Mirele.
Aveau ÅŸi fecioarele cele nebune candele, dar nu aveau untdelemn în candelele lor, pe când celelalte fecioare aveau untdelemn. Lumină este fecioria, iar milostenia untdelemn. După cum lumina candelei se stinge de nu are untdelemn, tot aÅŸa se stinge ÅŸi fecioria de nu are milostenie. „DaÅ£i-ne nouă untdelemn din vasele voastre”. Iar acelea le-au răspuns: „Nu putem să vă dăm”. Răspunsul lor nu-i pornit din răutate, ci din teamă: „Ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă”; ca nu cumva să rămânem toate pe dinafară, când căutăm cu toate să intrăm. Ci „mergeÅ£i la cei ce vând ÅŸi vă cumparati” (Matei 25, 9) .
– Cine-s negustorii acestui untdelemn?
– Săracii! Cei ce stau la uÅŸa bisericii ÅŸi cer milostenie.
– Åži cât untdelemn cumpăr?
– Cât vrei! Nu spun cât, ca să nu-mi spui că eÅŸti sărac! Atâta cumpără, câţi bani ai! Ai un bănuÅ£? Cumpără cerul cu el! Nu că cerul e ieftin, ci că Stăpânul e bun! Nu ai un bănuÅ£? Dă un pahar de apă rece. „Cel ce va da un pahar de apă rece unuia dintre aceÅŸtia prea mici, pentru Mine, nu-ÅŸi va pierde plata lui” (Matei 10, 42).Cerul e   negutătorie   ÅŸi   afacere   bună,   iar   noi   o neglijăm. Dă o bucată de pâine ÅŸi ia raiul; dă lucruri mici ÅŸi ia lucruri mari; dă cele pieritoare ÅŸi ia pe cele nepieritoare; dă pe cele stricăcioase ÅŸi ia pe cele nestricăcioase. Dacă ar fi iarmaroc ÅŸi toate mărfurile din iarmaroc ar fi ieftine, de-ar fi acolo belÅŸug de bucate ÅŸi toate la preÅ£ de nimica, oare n-ai vinde tot ce ai, n-ai nesocoti toate celelalte treburi ÅŸi nu te-ai duce să faci în iarmaroc bune afaceri? ArătaÅ£i atâta grabă pentru niÅŸte lucruri pieritoare, dar vă trândăviÅ£i atâta ÅŸi vă descurajaÅ£i când e vorba să cumpăraÅ£i lucruri nemuritoare? Dă săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea, să vorbească pentru tine mii ÅŸi mii de guri; să stea de fată milostenia ÅŸi să te apere! Răscumpărare de suflet este milostenia! De aceea, după cum înaintea uÅŸilor bisericii sunt vase pline cu apă, ca să vă spălaÅ£i mâinile, tot aÅŸa, în afara bisericii, stau săracii, ca să vă spălaÅ£i mâinile sufletului. Å¢i-ai spălat mâinile trupului cu apă? Spală-Å£i ÅŸi mâinile sufletului cu milostenia! Nu-mi spune că eÅŸti sărac. O văduvă, săracă lipită pământului, a găzduit pe Ilie (III Regi 17, 9-24); sărăcia nu i-a fost piedică, ci 1-a primit cu multă bucurie; de aceea a ÅŸi primit în schimb roade frumoase ÅŸi a secerat spicul milosteniei.
Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă îmi va spune:
– Adă-mi ÅŸi mie în casă pe Ilie!
-    Pentru ce ceri pe Ilie? IÅ£i aduc în casă pe Stăpânul lui Ilie ÅŸi totuÅŸi nu-I dai de mâncare! Dacă ar veni Ilie, cum 1-ai găzdui? Porunca lui Hristos,  Stăpânul tuturor,  este aceasta:  „Cel care va face unuia dintre aceÅŸtia preamici. Mie Mi-a făcut” (Matei 25, 40).
Dacă un împărat ar chema pe cineva la masă ÅŸi ar spune slugilor din jurul lui: „MulÅ£umiti-l pe omul acesta cu de toate ca pe mine; că omul acesta mi-a dat de mâncare ÅŸi m-a găzduit, pe când eram în sărăcie; mi-a făcut mult bine în vremea strâmtorării mele!”, care din cei din jurul împăratului nu ÅŸi-ar cheltui toÅ£i banii cu omul acela, căruia împăratul îi era dator să-i mulÅ£umească? Oare, n-ar căuta fiecare să-i pună totul înaintea lui ÅŸi să se împrietenească cu el?
AÅ£i văzut puterea cuvântului împărătesc? Dacă are atâta preÅ£ cuvântul unui împărat muritor, gândeÅŸte-te ce preÅ£ va avea în ziua aceea cuvântul lui Hristos! In fata îngerilor ÅŸi a tuturor puterilor cereÅŸti, Hristos va spune: Omul acesta M-a găzduit pe pământ; omul acesta Mi-a făcut de mii ÅŸi mii de ori bine; omul acesta m-a adunat de pe drumuri, pe când eram străin!”.
Gândeşte-te la îndrăznirea omului acestuia înaintea îngerilor, la lauda lui înaintea puterilor celor de sus! Cum să nu aibă îndrăznire mai mare decât îngerii, acela despre care Hristos dă mărturie?
Mare lucru este dar milostenia,fraţilor! Să o îmbrăţişăm că n-are seamăn pe lume. E în stare să şteargă păcatele si sa alunge de la noi osânda! Pe când tu taci, ea e de fată şi te apără. Dar, mai bine spus, pe când tu taci, mii şi mii de glasuri mulţumesc pentru tine. Atâtea bunătăţi avem de pe urma milosteniei şi noi o neglijăm şi ne trândăvim! Dă pâine, după puterea ta! N-ai pâine? Dă un bănuţ! N-ai nici un bănuţ? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atât? Plângi împreună cu cel îndurerat şi ţi-ai luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie.
Dar tot vorbind despre milostenie, cuvântul m-a dus departe de pilda celor zece fecioare. Haide dar să ne întoarcem la această pildă.
„DaÅ£i-ne nouă untdelemn din vasele voastre”, au spus ele. „Nu putem să vă dăm, au răspuns celelalte, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci mergeÅ£i ÅŸi vă cumpăraÅ£i de la cei ce vând”. “Mergând ele să cumpere, a venit Mirele; ÅŸi cele ce aveau candele aprinse au intrat cu El ÅŸi s-a închis uÅŸa cămării de nuntă” (Matei 25, 8-10). Au venit atunci ÅŸi cele cinci fecioare nebune ÅŸi au bătut la uÅŸa cămării de nuntă, strigând: „Deschide-ne nouă!”. Åži glasul dinăuntru al Mirelui le-a spus: „PlecaÅ£i de la Mine. Nu vă ÅŸtiu pe voi!” (Matei 25, l 1-12).
Åži au auzit, după atâta osteneală: „Nu vă ÅŸtiu pe voi!”. Aceasta vă spuneam ÅŸi mai înainte: în zadar ÅŸi fără de folos au avut fecioarele acelea marea avuÅ£ie a fecioriei! Gânditi-vă, au fost izgonite după  atâtea ÅŸi atâtea osteneli: după ce puseseră frâu neînfrânării, după ce se luaseră la întrecere cu puterile cele de sus, după ce-ÅŸi râseseră de lucrurile cele pământeÅŸti, după ce înduraseră arÅŸiÅ£a cea mare, după ce trecuseră cu bine toate încercările, după ce zburaseră de pe pământ la cer, după ce nu stricaseră pecetea trupului, după ce dobândiseră marea frumuseÅ£e a fecioriei, după ce se întrecuseră cu îngerii, după ce călcaseră în picioare cerinÅ£ele trupului, după ce uitaseră că sunt femei, după ce trăiseră în trup ca ÅŸi cum ar fi fost fără de trup, după ce agonisiseră marea ÅŸi nebiruita avuÅ£ie a fecioriei. După toate acestea, au auzit: „PlecaÅ£i de la Mine! Nu vă ÅŸtiu pe voi!”.
Să nu-mi socoteşti puţin lucru fecioria. Atât e de mare, că nici unul dintre cei vechi n-a putut s-o păstreze. De aceea e mare harul lui Hristos, că au ajuns acum uşoare cele ce spăimântau pe profeţi şi pe toţi cei din vechime. Ce era înainte foarte greu şi cu neputinţă de făcut? Fecioria şi dispreţul morţii. Acum, însă, copile de rând chiar le socotesc nimica. Atât de grea era înainte fecioria, că nici unul dintre cei vechi n-a putut-o săvârşi. Noe era drept şi Dumnezeu dăduse mărturie despre el, dar a avut femeie; la fel Avraam, la fel şi Isaac, moştenitorii făgăduinţei Lui, au avut femei. Iosif cel înţelept a fugit de marele păcat de adulter, dar a avut şi el femeie. Era grea porunca fecioriei! Dar de când a înflorit floarea fecioriei, a început să împărătească fecioria, nimeni dintre cei vechi n-a putut trăi în feciorie; că greu lucru este să-ti înfrânezi trupul.
Voi zugrăvi cu cuvântul frumuseţea fecioriei, ca să cunoşti măreţia acestei virtuţi, în fiecare zi i se dă lupta fecioriei, iar lupta nu conteneşte niciodată. E mai grea lupta aceasta ca lupta dată de barbari. Lupta cu barbarii mai are un răgaz, în timp de armistiţiu; uneori se dau lupte, alteori nu; sunt vremi şi reguli de luptă; în lupta dusă împotriva fecioriei nu-i vreme de linişte. Diavolul duce lupta, iar diavolul nu ştie că trebuie păzit un timp când nu trebuie să atace, nici nu acceptă ordine de bătaie; totdeauna stă gata de luptă şi caută să găsească neatentă pe fecioară, să-i dea lovitură de moarte.
Fecioara, la rândul ei, nu poate pune capăt niciodată războiului acestuia, ci poartă în ea ÅŸi tulburarea, ÅŸi duÅŸmanul, nici osânditii nu sunt atât de frământaÅ£i; văd rar pe judecător; fecioara însă, oriunde ar merge, poartă cu ea pe judecător, duce cu ea pe vrăjmaÅŸ; iar vrăjmaÅŸul nu-i dă pace nici seara, nici noaptea, nici dimineaÅ£a, nici în amiază-zi; mereu îi duce război; o face să se gândească la plăcere, îi zugrăveÅŸte căsătoria, ca să-i izgonească din ea virtutea ÅŸi să zămislească în ea păcatul, ca să-i alunge cuminÅ£enia ÅŸi să semene desfrâul, în fiece clipă cuptorul plăcerii arde; arde mocnit sub spuză. GândeÅŸte-te cât de grea este nevoinÅ£a ÅŸi lupta fecioarei! Iar fecioarele acelea, după toate luptele acestea, au auzit: „PlecaÅ£i de la Mine! Nu vă ÅŸtiu pe voi!”.
Iată ce mare lucru este fecioria!! Când are însă ca soră milostenia, nici o primejdie n-o doboară, e mai presus de toate! De aceea fecioarele acelea n-au intrat în cămara de nuntă, pentru că n-au avut şi milostenia pe lângă feciorie.
Vrednice de multă ruşine sunt cuvintele ce vi le spun, fecioarelor: Aţi biruit plăcerea, dar n-aţi dispreţuit banii! V-aţi lepădat de lume, dar vi-s dragi banii chiar când sunteţi răstignite pentru lume! De-aţi fi poftit bărbat, păcatul nu v-ar fi fost atât de mare! Pofteaţi ceva ce era de aceeaşi fiinţă cu voi. Dar aşa, vina vi-i mai mare, că aţi poftit ceva străin de voi.
Fie, femeile măritate îşi mai găsesc în copii o scuză pentru nemilostivirea lor! Când le spui: „Dă-mi milostenie!”, pot să-Å£i răspundă: „Am copii ÅŸi nu pot”. TotuÅŸi, gândeÅŸte-te, femeie, Dumnezeu Å£i-a dat copii ÅŸi ai primit rod al pântecelui tău, ca să fii omenoasă, nu neomenoasă! Nu face din temeiul omeniei temei de neomenie! Vrei să laÅŸi frumoasă moÅŸtenire copiilor tăi? Lasă-le milostenia, ca toÅ£i să te laude ÅŸi să laÅŸi pe toate buzele amintirea ta. Dar tu, fecioară, care n-ai copii, ci te-ai răstignit pentru lume, pentru ce strângi bani?
Mi-e însufleţit cuvântul când vorbesc de calea pocăinţei şi de milostenie. Vă spuneam că mare avuţie este milostenia; şi de la milostenie, cuvântul m-a dus pe oceanul fecioriei.
Ai, dar, iubite, milostenia primită şi mare cale de pocăinţă, în stare să te izbăvească de şiruri de păcate.
Dar mai ai ÅŸi o altă cale de pocăinţă, tot atât de lesnicioasă prin care poÅ£i scăpa de păcate. Ruăciunea! Roagă-te în fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trândăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-Å£i întoarce spatele de-L rogi cu stăruinţă, ci-Å£i iartă păcatele ÅŸi-Å£i împlineÅŸte cererea. De-Å£i împlineÅŸte cererea, când îl rogi, continuă să-I mulÅ£umeÅŸti, rugându-te! De nu Å£i-o împlineÅŸte, stăruie, rugându-te, ca să Å£i se împlinească. Să nu spui: „M-am rugat mult ÅŸi nu mi-a dat ce I-am cerut!”. Åži asta, de multe ori, se întâmplă în folosul tău.
Dumnezeu ştie că eşti trândav şi nepăsător; ştie că dacă ti se împlineşte cererea pleci şi nu I te mai rogi; te amână, tocmai pentru că ştie că ai nevoie să vorbeşti mai des cu El şi să zăboveşti la rugăciune. Dacă atunci când eşti în atâta nevoie şi ai atâta trebuinţă, te trândăveşti şi nu stărui în rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de nimic? Deci şi Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de rugăciune. Continuă dar să te rogi şi nu te trândăvi! Multe poate săvârşi, iubite, rugăciunea! Nu te îndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preţ! Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieştile Evanghelii ne dau învăţătura asta.
– Ce spun ele?
– Asemănatu-s-a împărăţia cerului cu un om care a închis uÅŸa casei sale ÅŸi s-a culcat cu copiii lui. Åži a venit cineva la el noaptea, vrând să-i ceară pâine,ÅŸi a bătut zicând: „Deschide-mi, că am nevoie de pâine”. Stăpânul casei i-a răspuns: Nu pot să-Å£i dau acum! Ne-am culcat ÅŸi eu, ÅŸi copiii mei!”. Acela a continuat să bată. Åži iarăşi i-a răspuns: „Nu pot să-Å£i dau! Ne-am culcat ÅŸi eu, ÅŸi copiii mei!”. Cel de afară, deÅŸi auzise acestea, continua să bată ÅŸi n-a plecat până ce stăpânul casei nu a spus: „SculaÅ£i-vă! DaÅ£i-i ÅŸi lăsaÅ£i-1 să plece!”(Luca 11, 5-8).
Cuvintele acestea ale dumnezeieştii Evanghelii te învaţă să te rogi mereu, să nu te descurajezi nicicând; chiar de nu primeşti, să stărui până ce primeşti.
Vei găsi încă ÅŸi multe alte căi de pocăinţă în Sfânta Scriptură. PocăinÅ£a a fost predicată ÅŸi înainte de venirea lui Hristos, prin Ieremia, care zice: „Oare cel ce cade nu se scoală? Sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ieremia 8, 4); ÅŸi iarăşi: „După acestea i-am spus ei: „După ce te-ai desfrânat, vino ÅŸi întoarce-te la Mine!” (Ieremia 3, 7).
Dumnezeu ne-a dat multe şi felurite căi de pocăinţă, ca să ne taie orice pricină de trândăvie. Dacă am fi avut numai o singură cale, n-am fi putut intra pe ea.
De această sabie, de pocăinţă, fuge totdeauna diavolul. Ai păcătuit? Intră în biserică ÅŸi ÅŸterge-Å£i păcatul! Nu-i aÅŸa că de câte ori cazi când mergi pe drum tot de atâtea ori te ÅŸi ridici? Fă tot aÅŸa de câte ori păcătuieÅŸti, pocăieÅŸte-te de păcat. Nu deznădăjdui! Ai păcătuit a doua oară, pocăieÅŸte-te a doua oară, ca nu cumva, din pricina trândăviei, să cazi desăvârÅŸit din nădejdea bunătăţilor ce-Å£i stau în faţă. De eÅŸti la adânci bătrâneÅ£i ÅŸi păcătuieÅŸti, intră în biserică, pocăieÅŸte-te! Biserica-i spital, nu tribunal! Nu-Å£i dă pedeapsă pentru păcate, ci iertare de păcate! Spune-I Unuia Dumnezeu păcatul tău aÅŸa: „Å¢ie Unuia am greÅŸit ÅŸi rău înaintea Ta am făcut” (Ps. 50, 5), ÅŸi Dumnezeu îţi va ierta păcatul.
Ai şi altă cale de pocăinţă, nu grea, ci chiar foarte uşoară.
– Care?
-   Plânge-ti   păcatul!   Tot   dumnezeieştile Evanghelii îti arată şi calea aceasta!
Petru cel vestit, verhovnicul apostolilor, primul în Biserică, prietenul lui Hristos, cel ce a primit descoperirea, nu de la oameni, ci de la Tatăl, după cum a mărturisit-o Stăpânul, când i-a spus: „Fericit eÅŸti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup ÅŸi sânge Å£i-au descoperit ci Tatăl Meu cel ceresc” (Matei 16, 17); acest Petru – iar când zic Petru, zic stânca cea tare, temelia cea neclintită, apostolul cel mare, cel dintâi dintre ucenici, cel dintâi chemat, cel dintâi care a ascultat -, acest Petru n-a făcut un păcat mic, ci unul foarte mare: s-a lepădat chiar de Stăpânul său. Nu spun asta ca să-1 învinuiesc pe Petru, ci ca să-ti dau Å£ie temei de pocăinţă: s-a lepădat de Stăpânul lumii, de Apărătorul, de Mântuitorul tuturor.
Dar să iau cuvântul mai de sus. în timpul vânzării, Mântuitorul a văzut pe unii că-L părăsesc ÅŸi i-a spus lui Petru: „Oare ÅŸi tu vrei să pleci? Petru i-a spus: „Chiar de-ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine”( Ioan 6, 67; Matei 26, 35). Ce spui, Petre? Dumnezeu o spune ÅŸi tu spusei Lui i te împotriveÅŸti? VoinÅ£a lui Petru ÅŸi-a arătat înflăcărarea, dar slăbiciunea firii s-a vădit. Åži când s-a lepădat Petru de Hristos? In noaptea în care Hristos a fost vândut! Atunci, spune Scriptura, stătea Petru lângă jăratec ÅŸi se încălzea; ÅŸi s-a apropiat o slujnică de el, zicând: “Ieri ÅŸi tu erai cu omul acesta” (Matei 26, 69); iar Petru i-a spus: „Nu-L cunosc pe omul acesta” (Luca 22, 57). S-a lepădat apoi ÅŸi a doua oară, ÅŸi a treia oară; ÅŸi s-a împlinit ceea ce spusese Hristos; ÅŸi Hristos S-a uitat la Petru (Luca 22, 61); i-a vorbit cu privirea; nu i-a vorbit cu gura, ca să nu-1 mustre înaintea iudeilor ÅŸi să ruÅŸineze pe ucenicul Lui, ci a slobozit glas cu privirea. I-a spus adică: „S-a făcut, Petre, ce am spus!’.
Atunci Petru a înÅ£eles ÅŸi a început să plângă. Åži a plâns, nu plâns obiÅŸnuit, ci plâns cu amar (Matei 26, 75). Åži, cu lacrimile ochilor lui. Petru s-a botezat a doua oară. Plângând aÅŸa cu amar, ÅŸi-a ÅŸters păcatul său; iar după plânset i s-au încredinÅ£at cheile Cerurilor. Dacă plânsul lui Petru a ÅŸters un păcat aÅŸa de mare, cum nu-Å£i vei ÅŸterge ÅŸi tu păcatul, de vei plânge? Nu era mic păcatul lepădării sale de Stăpânul, ci mare ÅŸi cumplit; totuÅŸi lacrimile au ÅŸters păcatul. Plânge-Å£i, dar, ÅŸi tu păcatul tău! Nu de mântuială, nici de formă, ci plângi cu amar, ca Petru! Scoate din adâncul sufletului izvoare de lacrimi, ca, înduplecat fiind spre milă Stăpânul, să-Å£i ierte greÅŸala. Stăpânul este bun ÅŸi iubitor de oameni, însuÅŸi a spus-o: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se pocăiască ÅŸi să fie viu” (Iezechiel 18, 23).
Mică e oboseala ce o vrea de la tine; iar El îţi dă bunătăţi mari; îţi cere să-I dai prilej ca să-ti dea comoara mântuirii. Pune-I înainte lacrimile tale, şi El îţi dă iertare. Pune-I înainte pocăinţa ta, şi El îţi dă iertare de păcate. Dă-I numai puţin prilej, ca să ai cuvânt de apărare vrednic de crezare. Unele sunt ale noastre, altele ale Lui. Dacă-I dăm pe ale noastre, ne dă şi El pe ale Lui. Chiar până acum El ne-a dat pe cele ale Lui: a întemeiat soarele, luna, ceata frumoasă şi felurită a stelelor, a revărsat văzduhul, a întins pământul, a pus mării ziduri, ne-a dat munţii, dealurile, pădurile, izvoarele, lacurile, râurile, nenumăratele feluri de pomi şi de ierburi, grădinile şi pe toate celelalte, îţi spun din nou: Dă-I Lui puţin, ca, în schimbul acestui puţin, să-ti dăruiască bunătăţile cele de sus.
Să nu fim, dar, nepăsători fată de noi înÅŸine, nici să ne depărtăm singuri de mântuirea noastră, când avem noianul cel mare de iubire de oameni a Stăpânului tuturor. Căruia îi pare rău de păcatele noastre. Ne stau în fată împărăţia cerurilor, Raiul ÅŸi bunătăţile „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit ÅŸi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).
Nu suntem, oare, datori să facem totul, ca să-I dăm ceva, ca să nu pierdem aceste bunătăţi? Sau nu ştii ce spune Pavel, cel ce s-a ostenit mult, cel ce a avut nenumărate biruinţe asupra diavolului, cel ce a străbătut cu trupul toată lumea, cel ce a înconjurat pământul, marea şi văzduhul, cel ce a cutreierat lumea ca un înaripat, cel ce-a fost lovit cu pietre, cel ce-a fost ucis, cel ce-a suferit toate pentru numele lui Dumnezeu (II Corinteni 11, 23-27), cel ce-a fost chemat de sus cu glas din cer?( Faptele Apostolilor 9, 3-9).
Iată ce spune Pavel, iată ce glas a scos: „Am primit har de la Dumnezeu, a spus el, dar ÅŸi eu m-am ostenit, ÅŸi eu am dat ceva lui Dumnezeu. Åži harul Lui, care este in mine, n-a fost în zadar; dar m-am ostenit mai mult decât ei toÅ£i” (I Corinteni 15, 10). „Åžtiu, spune Pavel, ÅŸtiu măreÅ£ia harului pe care 1-am primit, dar harul nu m-a găsit trândav, iar faptele pe care I le-am adus lui Dumnezeu sunt învederate”.
Tot aşa şi noi să deprindem mâinile noastre spre milostenie, ca să aducem şi noi ceva lui Dumnezeu! Să plângem păcatul, să jelim fărădelegea, ca să dăm şi noi ceva lui Dumnezeu, că sunt mari, într-adevăr, bunătăţile ce ni se vor da şi depăşesc puterea noastră. Sunt Raiul şi împărăţia cerurilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.