Omilia a VI-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Deci, dacă este vreun îndemn în Hristos, dacă este
vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo
împărtăşire a Duhului, dacă este vreo milostivire şi
îndurare, faceţi-mi bucuria deplină ca să gândiţi la
fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi
cugetare. Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din
slavă deşartă, ci cu smerenie unul, pe altul
socotească-l mai de cinste decât el însuÅŸi. ”
(Flp 2, 1 – 3)

Nimic nu e mai de preÅ£, nimic mai dătător de bucurie ca părintele duhovnicesc, a cărui dragoste ÅŸi atenÅ£ie către cel pe care-l iubeÅŸte o întrece pe cea a oricărui părinte trupesc. PriveÅŸte ce fel de rugăminte întrebuinÅ£ează fericitul Pavel către Filipeni spre folosul lor. Ce spune el îndemnându-i la bună înÅ£elegere pricină a tuturor bunătăţilor? Ia seama cu câtă stăruinţă îi roagă, cât de fierbinte ÅŸi cu cât patos! „Dacă este vreun îndemn în Hristos” (Flp 2, 1), zice el; cu alte cuvinte, «dacă aveÅ£i vreun îndemn în Hristos», ca ÅŸi cum ar spune cineva: «dacă ai vreo consideraÅ£ie pentru mine, dacă îţi pasă de mine, dacă ai primit vreo binefacere din partea mea, fă aceasta!», în acest fel procedăm si noi atunci când stăruim pentru vreun lucru ce ni se pare mai de preÅ£ decât celelalte ÅŸi astfel ne arătăm dorinÅ£a.

Noi, cei pământeşti, invocăm drepturi trupeşti; e ca şi cum un tată ar spune către fiul său: «Dacă ai vreun respect pentru tatăl tău, dacă-ţi aminteşti că el este cel ce te-a crescut, dacă mai nutreşti dragoste pentru mine, dacă ţi-am purtat de grijă, dacă ţi-am făcut vreodată vreun bine, atunci te rog: nu purta duşmănie fratelui tău!», adică «în locul tuturor, îţi cer această favoare».

Pavel însă nu face aşa, el nu invocă nici un motiv trupesc, ci numai pe cele duhovniceşti. E ca şi cum le-ar spune: «Dacă voieşte cineva să-mi arate vreo mângâiere în ispitele mele şi să mă încurajeze întru Hristos, dacă voieşte cineva să-mi aline sufletul cu iubirea lui, dacă voieşte să-şi arate părtăşia lui în Duh cu mine, dacă, în sfârşit, are cineva milă şi îndurare, împliniţi-mi bucuria, faceţi-mi plăcerea aceasta.»

„Dacă este vreo milostivire si îndurare” (Flp 2, 1).

Pavel numeşte îndurare buna înţelegere dintre ucenici şi arată că, dacă nu vor fi în armonie, vor fi ameninţaţi de mari primejdii. «Dacă e cu putinţă să am vreo bucurie din partea voastră, dacă pot avea de la dragostea voastră vreo mângâiere, dacă aş putea să am cu voi vreo împărtăşire în Duh, dacă aş avea cu voi vreo împărtăşire întru Domnul, dacă e cu putinţă să fiu miluit şi să vă înduraţi de mine, atunci arătaţi-mi, rogu-vă, dragostea voastră; de toate acestea mă voi bucura dacă vă veţi iubi unul pe altul.»

„FaceÅ£i-mi bucuria deplină” (Flp 2, 2). PriveÅŸte ce spune el aici: ca să nu se creadă că sfatul lui li se adresează ca unora care nu ÅŸi-au făcut datoria, nu spune doar «faceÅ£i-mi», ci «faceÅ£i-mi deplină»; adică «aÅ£i început deja a sădi în mine faptele bune, mi-aÅ£i dat deja liniÅŸtea, însă eu doresc să mergeÅ£i până la capăt». Dar ce voiesti, spune-mi: să te scăpăm de primejdii? Să te ajutăm? «Nimic din toate acestea», zice el, ci „să gândiÅ£i la fel, având aceeaÅŸi iubire” (Flp 2, 2) în care v-aÅ£i aflat de la început. „Având… aceleaÅŸi simÅ£iri, aceeaÅŸi cugetare” (Flp 2, 2). Vai! De câte ori, din pricina marii iubiri pe care le-o poartă, nu spune el acelaÅŸi lucru!

„Ca să gândiÅ£i la fel” (Flp 2, 2) ÅŸi mai cu seamă „având…aceeaÅŸi cugetare” (Flp 2, 2). Åži mai multă putere are acest cuvânt decât cel dinainte „Ca să gândiÅ£i la fel”. „Având aceeaÅŸi iubire” (Flp 2, 2), adică nu doar în credinţă, ci în toate celelalte, pentru că se poate avea aceeaÅŸi cugetare, dar fără de dragoste. „Având aceeaÅŸi iubire”, adică deopotrivă iubind si fiind iubiÅ£i, ca nu cumva tu să te bucuri de mai multă dragoste decât dăruieÅŸti, ca nu cumva să devii hrăpăreÅ£ chiar ÅŸi în acest caz. Să nu suferi una ca asta! „Având…aceleaÅŸi simÅ£iri [acelaÅŸi suflet]” (Flp 2, 2), adică unind ÅŸi înfrăţind într-un suflet toate corpurile. Deci nu în esenÅ£a, nu în substanÅ£a lor, căci aceasta nu e cu putinţă, ci în buna voinţă, în cuget; cu alte cuvinte ca totul să fie făcut ca pornind dintr-un singur suflet.

Ce înseamnă „având aceleaÅŸi simÅ£iri”?

A arătat-o în cuvântul: „având aceeaÅŸi cugetare”, adică să fie într-un cuget sau ca ÅŸi cum ar izvorî dintr-un singur suflet.

„Nu faceÅ£i nimic din duh de ceartă” (Flp 2, 3). Credea aÅŸadar că e bine să le arate si mijlocul prin care puteau ajunge la acel rezultat. „Nu faceÅ£i nimic din duh de ceartă, nici din slavă deÅŸartă” (Flp 2, 3), duh care, vă mărturisesc, este întotdeauna pricina tuturor relelor. De aici vin luptele si certurile, de aici invidia ÅŸi scandalul, de aici răcirea dragostei, pentru că iubim slava oamenilor, pentru că ne robim onorurilor celor mulÅ£i. Nu e cu putinţă să fii ÅŸi rob al onorurilor ÅŸi în acelaÅŸi timp ÅŸi rob al lui Dumnezeu.

Dar cum să fugim de slava deşartă când tu nu ne-ai arătat nici o cale? Aceasta-i întrebarea pe care tu i-o pui Apostolului.

Ei bine, ascultă cele ce urmează: „Cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuÅŸi” (Flp 2, 3). Vai! Cum ne arată el aici o învăţătură plină de înÅ£elepciune pentru mântuirea noastră! «Dacă presupui, spune el, că cineva este mai presus decât tine ÅŸi aceasta n-o spui doar în cuvinte, ci te ÅŸi convingi pe tine însuÅ£i, adică dacă ai aflat toate cele despre el, desigur că-i acorzi toată cinstea cuvenită ÅŸi acordându-i-o nu te vei tulbura când îl vei vedea cinstit ÅŸi de altcineva. Să nu-l consideri însă mai mare decât tine aÅŸa, pur ÅŸi simplu, ci să crezi că într-adevăr îţi este mai presus, că te întrece în toate privinÅ£ele (fapt care poate părea un exces de umilinţă); făcând astfel, slava pe care el o va primi nu Å£i se va mai părea nepotrivită ÅŸi nici nu te va mai întrista.

Chiar de te-ar vorbi de rău, chiar de te-ar cleveti, chiar de ţi-ar face orice  atunci nu ai decât răbda cu bărbăţie, pentru că îl vezi mai de cinste mai tine.  Când sufletul tău se va convinge ca acela este mai mare decât tine atunci nicicând nu se va mai mânia, nici nu va mai purta invidie, oricâte rele ar pătimi de la el.

Nimeni nu i-ar invidia pe cei ce cu adevărat sunt mai mari decât el. Iar când şi cel ce se bucură de tine, vei înţelege cum acest lucru e un zid puternic de îngăduinţă şi de concesii reciproce. Când tu ai ceva vrednic de cinste şi el consideră tot aşa, niciodată nu va urma ceva trist.

Când o asemenea purtare doar din partea unuia ajunge să împrăştie toate clevetirile, atunci, când va fi din partea amândurora, cine va putea să strice această bună înţelegere, această reciprocă încredinţare a dragostei? Nimeni, nici chiar diavolul, căci întreit şi împătrit, ba chiar înmiit este zidul dimprejurul cetăţii.

Cauza tuturor bunătăţilor este smerenia. Iar pentru a afla că aÅŸa este, ascultă-l pe prooroc care spune: „Că de-ai fi voit jertfă, Å£i-aÅŸ fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima înfrântă ÅŸi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17 – 18).

Nu e vorba aici doar de simpla smerenie, ci de smerenia prin excelenţă. După cum se întâmplă cu corpurile – un corp moale nu se înfinge în altul mai tare, ci mai degrabă se nimiceÅŸte decât să pătrundă în celălalt la fel se întâmplă ÅŸi cu sufletul umilit: va prefera mai degrabă să pătimească întotdeauna rele ÅŸi chiar să moară, decât să se ridice asupra altuia ÅŸi să se răzbune.

Până când oare ne vom îngâmfa cu acea îngâmfare vrednică de râs? Aşa cum ne apucă râsul, când îi vedem pe copii întinzând mâna şi ameninţând, sau luând pietricele de pe jos şi aruncându-le, la fel e vrednică de râs şi prostia omenească, care e rezultatul unei cugetări copilăreşti, a unei judecăţi imperfecte.

„Pentru ce se trufeste cel ce este pământ si cenuşă?” (Sir. 10, 9). Cugeti lucruri mari, omule? De ce? Spune-mi, care-i câştigul? De unde-Å£i vine să cugeti lucruri mari împotriva fratelui tău? Oare nu ai ÅŸi tu aceeaÅŸi fire? Oare nu acelaÅŸi suflet? Oare nu aÅ£i fost deopotrivă cinstiÅ£i de Dumnezeu? Dar poate eÅŸti înÅ£elept. Atunci eÅŸti dator să-I mulÅ£umeÅŸti lui Dumnezeu, iar nu să te trufeÅŸti.

Cea dintâi nerecunoştinţa este uşurătatea minţii omului faţă de Dumnezeu, motiv pentru care se va lua de la el darul oferit prin harul. Cel care se trufeste se poartă ca şi cum ar fi reuşit prin propriile sale puteri, însă cel care gândeşte astfel e nerecunoscător faţă de Cel care a dat darul.

Ai vreun bun oferit de Dumnezeu? Mulţumeşte Celui ce ţi-a oferit acel bun.

Ascultă ce spune Iosif, ascultă ce spune şi Daniil.

ÃŽmpăratul Egiptului a trimis să-l aducă din temniţă pe Iosif pentru a-l întreba de visul pe care-l avusese, pentru că nici unul din învăţaÅ£ii Egiptului – dintre cei ce se pricepeau la asemenea lucruri – nu reuÅŸise să-l tălmăcească. Ce a răspuns Iosif când s-a găsit în faÅ£a împăratului care urma să-l ridice în cinste peste toÅ£i ÅŸi să-l arate mai înÅ£elept decât toÅ£i astrologii ÅŸi ghicitorii, magii si vrăjitorii, într-un cuvânt mai presus decât toÅ£i înÅ£elepÅ£ii de pe atunci, pe el, care era copil încă ÅŸi în robie (de altfel atunci e slava mai mare, când vine fără de veste, fapt care ÅŸi pe Iosif  l-a făcut mai demn de admiraÅ£ie)?

A răspuns oare «Da, ÅŸtiu, împărate!»? Nu, deÅŸi nu a fost nimeni care să-l fi contrazis, ci cu multă modestie ÅŸi din multa lui recunoÅŸtinţă a spus: „Oare tâlcuirile nu sunt ele de la Dumnezeu?” (Fc 40, 8) (Răspunsul lui Iosif nu a fost dat împăratului, ci dregătorului. Răspunsul către împărat e următorul: „Nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns pentru liniÅŸtirea lui Faraon” (Fc. 41, 16) – n. tr.).

Priveşte cum L-a slăvit el numaidecât pe Stăpânul a toate şi de aceea a fost şi este slăvit la rându-i; şi nu puţin lucru este să-L descoperi pe Dumnezeu şi să-L arăţi drept săvârşitorul unor astfel de fapte.

Căci cele vorbite le-a arătat demne de credinţă ÅŸi în acelaÅŸi timp ÅŸi dovadă a prieteniei lui cu Dumnezeu. Åži nici că poate exista vreun lucru mai mare decât cel de a fi prieten cu Dumnezeu. „Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu” (Rm 4, 2). Dacă cel care se învredniceÅŸte de har se laudă că este iubit fiindcă i s-a acordat acel har ÅŸi are laudă, însă nu înaintea Dumnezeu, ca ÅŸi Iosif – ceea ce e o dovadă a marii noastre slăbiciuni – cu cât mai mult nu va fi de admirat cel care a primit ÅŸi înÅ£elepciune de la Dumnezeu? Iosif L-a slăvit pe Dumnezeu ÅŸi a fost slăvit de El. „Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine” (1 Rg 2, 30).

Ascultă acum ÅŸi despre strănepotul acestuia, Daniel, care a fost mai înÅ£elept decât toÅ£i. „Iată, tu îţi închipui că eÅŸti mai înÅ£elept decât Daniel” (Iz 28, 3). Acest Daniel, deÅŸi a fost mai presus decât toÅ£i înÅ£elepÅ£ii, astrologii, ghicitorii, magii, vrăjitorii ÅŸi mai presus decât toată înÅ£elepciunea, totuÅŸi, venind înaintea împăratului ÅŸi trebuind să dea răspuns la întrebare, nici el nu se îngâmfă, ci atribuie totul lui Dumnezeu, zicând: „Şi mie, nu prin înÅ£elepciunea care ar fi în mine mai mult decât la toÅ£i cei vii, mi s-a descoperit taina aceasta” (Dn 2, 30).

Iar împăratul a căzut înaintea lui şi i s-a închinat, poruncind apoi să i se aducă daruri. Ai văzut smerenia? Ai văzut recunoştinţa? Ai văzut viaţa neîngâmfată?

Ascultă acum ÅŸi pe apostolii Domnului cum au spus odată: „BărbaÅ£i israeliÅ£i, de ce vă miraÅ£i de acest lucru, sau de ce staÅ£i cu ochii aÅ£intiÅ£i la noi, ca ÅŸi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?” (FA 3, 12); iar altă dată: „Doar ÅŸi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi” (FA 14, 15).

AÅŸadar, dacă ei respingeau în această manieră onorurile ce li se aduceau, ei, care prin smerenia lor întru Hristos au făcut fapte cu mult mai mari chiar decât Hristos  – desigur, cu puterea primită de la El – căci „cel ce crede în Mine va face ÅŸi el lucrările pe care le fac Eu ÅŸi mai mari decât acestea va face” (In. 14, 12), atunci nu sunt cu adevărat vrednici de plâns ÅŸi de o mie de ori nenorociÅ£i cei care nu pot speria nici măcar ţânÅ£arii, necum pe demoni? Cei care nu pot fi folositori nici măcar unui singur om, iar nu lumii întregi, ÅŸi cu toate acestea cugetă lucruri atât de mari încât îl întrec până ÅŸi pe diavol?

Nimic nu poate fi mai străin de sufletul creştinului ca uşurătatea minţii. O numesc uşurătate şi nu sinceritate sau curaj, pentru că altceva este prima şi altceva acestea din urmă; la fel, altceva este smerenia şi altceva servilismul, slugărnicia sau linguşeala.

Şi, dacă vreţi, am să vă dau exemple privitoare la toate acestea. S-ar părea că cele contrare sunt apropiate, cum grâul de neghină şi trandafirul de spini. Copiii s-ar amăgi, desigur, destul de uşor, dar cei ce sunt bărbaţi desăvârşiţi, cu experienţă şi creştere duhovnicească, ştiu să aleagă cele cu adevărat bune de cele rele. Să dăm deci exemple de astfel de rele, chiar din Sf. Scriptură.

Aşadar ce sunt servilismul, slugărnicia şi linguşeala?

Siva îl linguÅŸea pe David, iar pe stăpânul său îl defăima; la fel făcea si Ahitofel către Abesalom. ÃŽnsă David nu era aÅŸa, ci smerit. LinguÅŸitorii sunt vicleni, ca de pildă când magii zic către împăratul Babilonului: „O, rege Darius, să trăieÅŸti în veac!” (Dn 6, 6); aÅŸadar, magii aceÅŸtia erau linguÅŸitori. Ba ÅŸi-n Faptele Apostolilor am găsi multe exemple cu privire la Pavel, când era în dispută cu iudeii, nu linguÅŸind, ci cu smerenie.

De altfel, el ÅŸtia când e necesar a se vorbi cu curaj, de aceea, de exemplu, spunea: „BărbaÅ£i fraÅ£i, deÅŸi eu n-am făcut nimic împotriva poporului (nostru) sau a datinilor părinteÅŸti, am fost predat de la Ierusalim, în mâinile romanilor” (FA 28,  17), dovedind prin aceste cuvinte smerenia lui.

Că aceste cuvinte sunt spuse din smerenie, ascultă cum îi mustră cu asprime mai departe, fapt care dovedeÅŸte curajul lui: „Bine a vorbit Duhul Sfânt, prin Isaia proorocul, către părinÅ£ii noÅŸtri, când a zis: «Mergi la poporul acesta ÅŸi zi: Cu auzul veÅ£i auzi ÅŸi nu veÅ£i înÅ£elege ÅŸi uitându-vă veÅ£i privi, dar nu veÅ£i vedea»” (FA 28,  25-26). Ai văzut bărbăţia lui?

Acum ascultă si bărbăţia lui Ioan Botezătorul, pe care a dovedit-o în faÅ£a lui Irod când i-a spus: „Nu-Å£i este îngăduit să Å£ii pe femeia fratelui tău” (Mc. 6, 18). Acesta este curaj, aceasta este bărbăţie, iar nu ceea ce a făcut Åžimei faţă de David, pe care-l blestema zicând: „Pleacă, pleacă, ucigaÅŸule ÅŸi nelegiuitule” (2 Rg. 16, 7), deÅŸi s-ar putea crede că ÅŸi acesta a fost curajos. Nu-i aÅŸa, aceasta nu se poate numi curaj, ci insultă ÅŸi limbă neînfrânată.

Izabela, când l-a numit pe prooroc „ucigaÅŸul stăpânului său” (4 Rg. 9, 31) nu a arătat bărbăţie, ci obrăznicie, însă Ilie, când a înfruntat pe Ahab zicând: „Nu eu sunt cel ce aduce nenorocire peste Israel; ci tu ÅŸi casa tatălui tău, pentru că aÅ£i părăsit poruncile Domnului ÅŸi mergeÅ£i după baali” (3 Rg. 18, 18) a arătat bărbăţie, cum bărbăţie a arătat ÅŸi când a vorbit către tot poporul: „Până când veÅ£i ÅŸchiopăta de amândouă picioarele?” (3 Rg. 18, 21). Aceasta este cu adevărat bărbăţia, pe aceasta o arătau ÅŸi proorocii.

Vrei să auzi ÅŸi cuvinte smerite? Ascultă-l pe Pavel când spune: „Dar mie prea puÅ£in îmi este că sunt judecat de voi sau de vreo omenească judecată de toată ziua; fiindcă nici eu nu mă judec pe mine însumi. Căci nu mă ÅŸtiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat” (1 Cor. 4, 3 – 4). Aceasta este purtarea ce se cuvine a o avea creÅŸtinul.

Vrei să vezi acum linguÅŸirea iudeilor? Ascultă-i ce spun: „Nu avem împărat, decât pe Cezarul” (In 19, 15). Vrei să vezi smerenia? Ascultă-l tot pe Pavel când spune: „Căci nu ne propovăduim pe noi înÅŸine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înÅŸine suntem slugile voastre pentru Iisus” (2 Cor. 4, 5).

Vrei să vezi slugărnicie ÅŸi obrăznicie? Purtarea lui Abesalom este model de obrănicie, iar cea a zifeilor (vezi 1 Rg. 23, 15 ) model de linguÅŸire, pentru că au trădat pe David destăinuind lui Saul planurile lui. Vrei să vezi înÅ£elepciune ÅŸi nu linguÅŸire? Ia aminte la purtarea lui David faţă de Saul, cum l-a biruit ÅŸi totuÅŸi l-a cruÅ£at (vezi 1 Rg cap. 24). Vrei apoi să vezi linguÅŸirea celor care l-au ucis pe MemfiboÅŸet (este vorba de IÅŸboÅŸet – 2 Rg, cap. 2, 3, 4; probabil este vorba de un lapsus ), ÅŸi pe care i-a ucis David?

În sfârşit, pentru a spune pe scurt, obrăznicie este aceea când cineva se înfurie si insultă fără motiv, sau căutând răzbunare, sau trufindu-se, iar curaj şi bărbăţie sunt atunci când cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu înfruntă primejdii de moarte, fără a lua în seamă prietenia sau dispreţul altora. De asemenea, linguşire şi servilism este atunci când cineva îi slugărniceşte şi-i linguşeşte pe unii cu scopul de a dobândi vreun bun pământesc; iar smerenie sau umilinţă este atunci când cineva face acestea doar cu scopul de a fi plăcuţi lui Dumnezeu; cel smerit se coboară singur din demnitatea lui pentru a săvârşi lucruri mari şi minunate.

„Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepÅ£i la Dumnezeu, ci cei care împlinesc legea vor fi îndreptaÅ£i” (Rm. 2, 13); ba acela care ÅŸtie ÅŸi nu împlineÅŸte faptele bune este chiar condamnat. Pentru a scăpa, deci, de acea condamnare, să facem fapte bune pentru ca astfel să ne bucurăm de bunurile făgăduite prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.